Capcana iadului

[Child Of Sunset]

Multumesc foarte mult pentru ca ti-ai facut timp sa treci pe aici si multumesc si pentru comentariile de acolo stiu si de ce forum vorbesti >:D< . Sper sa-ti placa si continuarea .


Capitolul 3 – Teama de a uri

Fugeam fara a privi inapoi. Imi oprisem in cele din urma strigatul pentru ca stiam perfect ca nu avea nici cel mai mic rost sa tip. Nimeni nu avea sa inteleaga de ce si oricum daca as fi incercat sa lamuresc situatia mai mult ca sigur as fi fost considerata nebuna. Nu ca nu eram deja obisnuita, dar acum nu-mi doream neaparat sa fiu bagata in camasa de forta. Aveam probleme mai importante decat asta.
Ceea ce tocmai se intamplase ma silea sa ma consider cu adevarat dementa pentru ca nu eram in stare nici macar sa discern fantezia de realitate. Pentru ca inca ma incapatanam sa nu accept ceea ce ochii mei vazusera deja. Si probabil ca si inregistrasera. Dumnezeule mare, ce naiba se intampla cu lumea asta? Era inutil sa precizez ca eram de-a dreptul socata. Si chiar daca mintea mea incerca sa categorizeze evenimentele – lucru ce lua timp si necesita un anumit nivel de concentrare – continuam sa ma departez pentru ca ultimul lucru pe care mi-l doream acum era sa ma las prinsa de nemernicul ala psihopat care cine stie ce efecte speciale folosea pentru a ma baga in sperieti. Nici macar nu-mi puteam da seama daca se uitase la mine sau pe langa mine pentru ca javra nu avea ochi, cel putin nu erau vizibili. Fir-ar sa fie de treaba afurisita.
Ajunsa in dreptul blocului meu – pentru ca in alt loc nu stiam unde sa ma duc – am intrat, lasand usa deschisa si alergand pe scari pentru ca nu reuseam sa ma stapanesc intr-atat incat sa astept liftul. Respiram sacadat, imi simteam corpul pregatit sa cedeze, dar pur si simplu ma incapatanam sa continui sa ma tarasc spre locul care mie mi se parea a fi sigur. Ce daca nu era? Impresia imi apartinea.
Am trantit usa in urma mea, incuind-o cu tot ce se putea, neaprinzand lumina si lasandu-ma sa cad pe podea. Tremuram din toate incheieturile si totusi inca ma straduiam sa ma stapanesc. Gafaiam , avand ochii inchisi si-mi simteam intregul corp intepenit, gata sa se dezintegreze sau cel putin ceva asemanator. Si totusi, chiar daca ma gaseam in acea stare si pot spune ca practic eram paralizata din cauza fricii, curiozitatea mea de ziarista tampita dorea sa imi predomine mintea, fortand-o cumva sa puna cap la cap ceea ce ochii mei receptasera si sa transforme imaginile in teorii. Deci ... ce se intamplase mai exact?
Stiam deja ca acele crime sadice au legatura stransa cu disparitiile, lucru ce se demonstrase in fata ochilor mei nu o data, ci de doua ori. Sentimentul dens de ura parea sa fie omniprezent in aceste situatii...deci ura trebuia sa fie cea care declansa totul, nu? Daca asta era real atunci...umbra ce cauta in ecuatia asta? Probabil ca era necunoscuta ce-mi lipsea pentru a rezolva misterul. Grozav, acum ma credeam detectiv.
Chiar daca cu cateva minute inainte ma incapatanasem sa-l consider ca fiind liderul unei secte, asa ceva era absolut imposibil. Efecte speciale? De unde si pana unde? Nici filmele nu erau in stare sa redea asa ceva si eu aveam pretentii de la un dement? Nu, chiar nu.
Era cazul sa admit ca ceea ce se intampla aici depasea puterile mele de intelegere. Cred ca era ceva ce putea fi trecut in categoria paranormalului. Si atunci cum naiba nimerisem fix in nebunia asta? Tocmai eu, o persoana total neimportanta. Atat de idiotic.
Dar... pierdusem cel mai important detaliu al intregii situatii: eram singura care observase disparitiile, dar si desfasurarea ultimei crime. Ceea ce mi se parea si mai ireal. De ce eu? Oare totul era doar in inchipuirea mea, era un cosmar in care ma desemnasem fara a ma gandi protagonista? Nu, nici macar eu personal nu eram atat de nebuna. Poate era doar o intamplare nefericita, Dumnezeu mai stie ce. Da, Dumnezeu...daca as cere acum ajutorul oare l-as primi? Nici nu cred ca-l merit, dar trecem peste. Ceea ce puteam face era sa ma descurc singura. Si pentru inceput aveam sa ma departez de intreaga situatie. Articolul era ca si terminat astfel incat chiar nu mai era cazul sa intervin. De ce as fi facut-o? Nu voiam sa ma pun din nou in pericol, nu, departe de asa ceva. Punct.
Urmatoarele cateva zile au fost poate cele mai normale si linistite ale vietii mele. Credeam ca daca ma straduiam putin chiar as fi reusit sa-mi vad in continuare de viata mea. Era adevarat ca ma uitam mereu peste umar oriunde m-as fi dus si ca tresaream la fiecare mic zgomot, dar la fel de real era si faptul ca incercam sa ma adaptez. Si asta necesita un efort considerabil. Momentan eram mai mult decat multumita de ultimele zile. Si cu asta, totul era gata. Speram din intregul suflet ca acest capitol al vietii mele sa se incheie. Era ceva ce nu iesise dupa cum imi dorisem.
Am mers la inmormantarea sefului meu, fiind obligata sa observ durerea sotiei lui si a celor doi copii. Simteam ca ceva se frangea inauntrul meu atunci cand privirile lor inlacrimate, precum tipetele indurerate se desfasoara in fata mea. Nu am rezistat intregii ceremonii ce-i drept, desi m-am straduit, din respect pentru omul ce mi-a facut viata amara timp de cativa ani. Si eu care credeam ca aveam sa ma razbun pe el odata ce ma voi fi afirmat...mare greseala. Trecem peste.
Mi-am facut plecarea candva pe la mijlocul ceremoniei, nesuportand sa privesc a nu stiu cata oara chipurile intunecate de suferinta ale apropiatilor omului la a carui moarte am fost martora. Eu stiam si totusi nu eram in stare sa spun sau sa fac nimic. Stiam detalii pretioase si totusi nu m-am adus in starea in care sa pot sa dezvalui. Nu m-ar fi crezut nimeni oricum. Si daca ma gandeam bine, nu datoram nimic nimanui, nici sefului meu, nici familiei lui. Asa ca am plecat pur si simplu.
Pasii nu m-au purtat spre casa. Mi-as fi dorit insa sa ma intorc acolo, era locul care reprezenta siguranta mea si totusi mai era ceva ce trebuia facut inainte sa ma refugiez ca o lasa in culcusul cald: cumparaturi. Nici nu-mi mai aminteam de cand nu mai reusisem sa-mi umplu frigiderul. Nu avusesem nici timp si desigur – probabil – nici cheful necesar. Era drept ca acum, mai mult ca inainte aveam ore intregi in fata mea si puteam foarte bine sa profit de ele.
Am intrat in cel mai apropiat supermarket, luand un carucior si incepand sa ma plimb de-a lungul coridoarelor incarcate cu produse. Mintea mea era aproape goala, ochii indiferenti si lipsiti de continut, mainile tremuratoare, intr-un singur cuvant: straina, da, straina de ceea ce ma inconjura. Mi-am ciufulit usor parul roscat, dandu-mi seama ca insasi privirea imi era injectata cu otrava datorita faptului ca cei ce treceau pe langa mine se departau speriati. Nu-mi dadusem seama ca intamplarea asta ma determinase sa ma schimb. De fapt, intotdeauna fusesem cea care nu iese in evidenta prin nimic, cea care ramane tacuta in coltisorul ei, ascultand cu atentie ce i se spune. Hotararea mea de a ma schimba fiind marcata de usoara inclinare spre literatura, alesesem cariera de reporter. Dar chiar si dupa ce-mi atinsesem telul, prea multe lucruri nu se modificasera oricum: firea imi ramasese aproape intacta. Pastram urme ale timiditatii ce-mi marcase intotdeauna existenta. In fine.
La inceput, nu am observat faptul ca eram practic singura care-si facea cumparaturile la acea ora, deci nu fusesem niciun strop mirata cand ma gasisem inconjurata de liniste ca de mormant. Fusesem prea cufundata in propriile ganduri pentru a baga de seama ceva de acel gen. Dar cand ma hotarasem in sfarsit sa ma indrept spre locul unde as fi putut sa-mi platesc cumparaturile si am constatat cu stupoare ca nu exista absolut nimeni acolo, acela a fost momentul in care mi-am dat seama ca ceva nu era in regula. Mai mult de atat, singuratatea asta nu era normala. Am ramas cateva clipe stupefiata, usor panicata, dar mai presus de toate, incuiata. Nu mai exista sentimentul de gol, ci acela de derutare, confuzie pura, Si acum ce trebuia sa se intample? Ce trebuia sa fac eu? Care ar fi trebuit sa-mi fie reactia? Nu stiu.
Am simtit fiori reci, aproape inghetati pe sira spinarii. Cunosteam sentimentul acela mai mult decat bine. Si totusi, nu eram inca familiarizata cu el. N-as fi putut. Am refuzat deci sa ma intorc pentru a ma convinge de ceva de care eram deja destul de sigura, luptand cu mine insumi pentru a fi capabila sa ma abtin. Nu avea rost. Stiam deja ce era acolo. Si totusi, ceea ce se intampla ma prinse cu garda jos.
- Ti-e frica de mine? tuna o voce impunatoare, ingrozitor de infioratoare, asemanatoare unui strigat venit din strafundurile iadului, nu ca as fi stiut cum suna vreunul.
Si oare ce-l facea sa creada ca nu ma tem de el? Cand m-am intors spre umbra ingrozitoare, tremuram toata, ochii ma intepau datorita faptului ca se fixasera in cele doua prapastii ce-i tineau umbrei loc de organe vizuale. Picioarele mi se indoira intr-o clipita, ajungand in genunchi in fata lui in mai putin de un minut.
- De ce ma poti vedea? Tu nu urasti.
Si eu as fi vrut sa stiu de ce ochii mei erau capabili sa-i perceapa prezenta, dar nu ma consideram in stare inca sa dau glas gandurilor mele. Oare de ce? Poate pentru simplul fapt ca singurul lucru la care ma gandeam era cum sa fug cat mai departe de aratarea ce mi se infatisa. Nu-mi luasem timp sa-l studiez nici prima, precum nici a doua oara cand il vazusem, lucru ce putea fi trecut cu vederea cu usurinta, avand in vedere faptul ca eram ingrozita. Nici acum, lucrurile nu stateau diferit, numai ca nu aveam incotro: se afla fix in fata mea, iar eu in a sa. Era ceva ce nu mai puteam ignora. Ghearele ce-i tineau loc de maini si picioare erau de-a dreptul ascutite, chipul precum precizasem si inainte era inexistent, era doar o masca neagra cu doua gauri abisale pozitionate strategic, totul era destinat pentru a ucide. Si totusi, nu se apropia de mine, gesturile lui nu erau menite sa-mi ia viata...nu. Statea acolo in fata mea fara a misca, punandu-mi intrebari ciudate.Stai. Ce zisese? Ca eu nu urasc? Care era legatura acestui lucru cu mine?
- De ce...care e...?
Ma hotarasem sa vorbesc in cele din urma. Nu puteam rezista unei ocazii de acest gen, oricat de ingrozita m-as fi simtit. Daca exista o sansa de a afla macar ceva, atunci aveam sa-mi asum riscurile existente. In acele momente profitam de faptul ca nu-mi facea nimic. Si totusi cuvintele nu iesira asa cum imi dorisem.
- Sunt mesagerul iadului. Apar in prezenta urii si ofer ocazia de a-si mistui sentimentele in sange celui ce are drept capatai rautatea. Apoi ii rapesc existenta, afundandu-l in abisul intunecat si nelipsit de suferinta al iadului!
Nu-mi venea sa cred ca-mi raspunsese. Nu ma asteptam sa ma inteleaga, nici atat sa-mi si dezvaluie ce-mi doream sa stiu. Tocmai gasisem veriga lipsa a situatiei. Si da, eram sigura ca nu mintea. De ce sa ma indoiesc? Toate acele lucruri fantastice care mi se intamplasera in ultima vreme, care ma coplesisera, care ma dominasera, ma obsedasera, totul parea sa aiba sens acum. In mintea mea. Si daca aparea doar in fata celor care urau, fortandu-i sa devina criminali, care Dumnezeu era treaba lui cu mine? Eu...
- Tu nu urasti.
O spunea de parca mi-ar fi reprosat-o. Acum ca imi aratase deja ceea ce se intampla, cum as fi putut sa nu ma tem ingrozitor de aceasta ura despre care vorbea? Cum puteam sa nu vreau sa-mi pierd sentimnentele de rautate undeva oriunde, departe? Pentru ca a uri insemna doar atat: a muri, a te chinui in focurile iadului. Nu voiam sa urasc pe nimeni. Nu voiam sa mor. Imi era frica de el si de ceea ce prevestea, dar mai teama imi era sa urasc.