18-12-2010, 07:42 PM
4. Obscur
Viata este precum o melodie frumoasa, numai versurile sunt o incurcatura. (Hans Christian Anderson)
Draperiile trase lasau lumina soarelui sa-i invadeze camera. Deschise lenes ochii, incercand sa-si puna in ordine toate gandurile. Vroia sa creada ca totul fusese doar un vis urat, un cosmar din care abia se trezise. Dar minunatul parfum ce-i inundase intreaga camera nu-l lasa sa se amageasca. Isi aminti vag chipul lui Paul si, inspirand adanc, ii gasi mirosul aparte... atat de apetisant. Cautand in vise, deduse ca semana cu mirosul ei, doar ca era cu mult mai vag si mai abstract, mai interesant, chiar.
Dadu la o parte cearsaful alb si se grabi spre baie. Isi privi adanc reflexia in oglinda pentru a se recunoaste. Era ciudat sa isi vada parul atat de ravasit si cearcanele adanci de sub ochi. Oricine l-ar fi vazut si-ar fi dat imediat seama ca avusese o noapte grea... Nu prea departe de adevar. Tarziu, in noapte, reusise sa inchida ochii, obosit si obsedat de imaginile tinerei...si ale lui Paul. Nici nu stia ce il durea mai mult : moartea ei sau tristetea adanca a lui. Poate ca amandoua, dar baiatul ii ajunsese in suflet mai mult decat reusise Helena intr-un an de zile. Poate ca erau de vina amintirile ce i le invoca sau inocenta pitita printre siguranta pe care o emana. Poate viata dura sau simplul motiv ca era ca el... daca nu mai bun.
Isi trecu mana prin par si dadu drumul apei sa curga, in timp ce se dezbraca pentru a intra sub dus. Avea nevoie de apa calda pentru a elimina mirosul tanarului ce-i intrase in fiecare por. Simtea nevoia de a se spala pentru a curata crima comisa.
Isi sterse trupul si parul cu un prosop alb si mare, incepand sa se imbrace. Avea de gand sa il viziteze. Inca mai stia unde locuia fata, asa ca nu-i putea fi prea greu.
Tricoul negru si blugii albastri , taiati, ii aminteau de adolescenta, cand era subapreciat datorita felului in care se imbraca. Le dovedise, insa, tuturor ca nimeni nu-l intrecea, asa ca nu mai avea probleme de genul asta. Isi lua tenesii negri si iesi pe usa chiar inainte ca mama sa sa mai zica ceva pentru a-l opri. Odata incoltit in mintea sa, stia bine ca nu ar fi mai scapat de gandul de a-l vizita pe Paul. Dorea prea mult sa-l vada, sa incerce sa-l ajute, crezand ca astfel putea sa-si rascumpere greseala facuta. Gandi ca ii era mai usor sa ajunga cu autobuzul, asa ca se grabi spre statie. Ofta melancolic, amintindu-si de zilele in care se plimba cu ea, amandoi stresati ca nu aveau bilete. Acum era singur, cu biletul in mana si gata sa refaca drumul pe care-l facuse de atatea ori cand o condusese acasa. Recunoscu ca ii era dor de zilele in care era cu ea, poate chiar si de ea. Ii lipsea ca persoana, ca prietena, ca tovarasa. Ii lipsea ca fiinta. O iubise... Poate nu asa cum vroia ea, dar el o iubise cu adevarat. Simtea ca e o fiinta care sa merite efortul, dar nu putuse sa ajunga la stadiul acela. Era prea copil pentru a intelege ... si nici macar nu credea in iubire. Nici atunci, nici acum. Pentru el, iubirea era un sentiment abstract de idolizatie. Iar ceea ce simtise el pentru ea era doar o iubire prieteneasca.
Ajunse repede in fata blocului tanarului. Gasise usa deschisa si intra bucuros ca nu mai trebuia sa sune la interfon. Urca usor cele trei etaje si se opri in fata usii de lemn cu numarul 13. Batu cu pumnul si primi un simplu "imediat", mai mult decat disprerat. Il auzi pasind si ii vazu mirarea de pe chip. Parea abia trezit, cu parul ravasit , fiind imbracat intr-o simpla pereche de pantaloni de pijama, lungi si subtiri, in carouri negre.
- Buna! Nu ma asteptam sa fi tu.
- Scuze ca am venit la asa o ora, dar vroiam sa vorbim. Aseara nu eram in apele mele.
Spuse, in timp ce isi umezea instinctiv buzele. Nici nu avea idee despre ce ar fi putut vorbi cu baiatul. Realiza ca ceea ce dorise era sa-l vada si nimic mai mult. Incerca sa gaseasca un motiv plauzibil pentru care sa-l fi deranjat la zece dimineata, dar mintea-i era mai goala ca niciodata.
- Intra ! Eu tocmai imi pregateam sa mananc . Tu ai mancat ceva ?
- Sincer, nu am avut timp.
Raspunse usor jenat. Se simtea penibil sa fie luat la intrebari de un pusti de mai putin de saisprezece ani, cand el mai avea putin si implinea varsta majoratului.
-Ok. Iti plac cartofii prajiti?
Nu-l lasa sa-i raspunda si il ghida spre bucatarie, unde ii inmana un scaun pe care sa se aseze. Il privi cum isi ia sortul de bucatarie si se apuca sa taie cartofii si sa sparga oua, probabil pentru omleta. Realiza ca arata ciudat de frumos chiar si dimineata, cand toti au fetele posomorate. Era ciudat sa-l vada gatind. Era un baiat, iar varsta nu era propice pentru a avea asemenea indeletniciri.
- De ce gatesti singur?
Intreba fara sa vrea, cu mult prea curios pentru a sse reprima.
- De la moartea surorii mele locuiesc singur. Parintii mei si-au cumparat un apartament in Brasov si s-au mutat acolo. Dar eu n-am vrut sa plec, asa ca m-au lasat aici.
Ramase uimit cateva clipe, fara sa reuseasca sa inteleaga cum si-ar fi putut parasi niste parinti copilul. Nici el nu era un familist convins, dar ceea ce aflase incalca valorile morale. Iar acel baiat, Paul, era cu mult mai puternic decat o arata.
- Nu pot sa cred...
Sopti mai mult pentru sine.
- Nu spune asta... Ii inteleg. Au suferit mult, iar casa le amintea de ea. Era mult mai mult decat puteau suporta, asa ca au plecat. Eu am ramas deoarece vroiam sa continui s-o simt. Era sora mea si o iubeam... inca o iubesc si o voi face mereu.
In doar cateva secunde revazu toate amintirile ce-l legau de Helena. Era o fire minunata. Probabil, ca sora, era cu mult mai buna. Nici macar nu-si putea inchipui ce simtise Paul.El nu iubise ca el si nu luptase pentru nimeni niciodata.
Probabil ca de aceea se simtea inferior lui. El, un tip cu prea multe calitati, tanarul minunat pe care-l invidiau toti, dorea sa-i semene mai mult lui Paul. Sa fie ca el, puternic, invingator, iubitor, frumos, minunat. Simtea o deosebita nevoie de a face parte din fiinta lui si nu intelegea motivul. Simtea o nevoie disperata de el, il dorea la pieptul sau, dorea sa-i simta caldura trupului, caci el se congelase pe interior de la prea mult orgoliu. Ii privi buzele si se minuna de cat de frumoase puteau sa fie: rozalii si pareau mai vii ca niciodata. Il chemau, il faceau sa uite de tot numai pentru a le simti gustul.. Nicicand nu se mai simtise atras de cineva in felul ala, mai ales de un baiat. Nu ca sexualitatea ar fi contat prea mult pentru el, era cu mult prea nonconformist. Iar parul lui, pielea, mirosul ala de toamna, vocea clara, caldura ce o emana, felul lui minunat de a fi. Il dorea pe el, mai mult ca pe oricine, mai mult ca oricand. Nu pentru ca era fratele Helenei, ci pentru ca era singura fiinta pe care o plasase deasupra lui. Vroia sa-l protejeze, sa-l stie fericit, sa-se rascumpere greseala. Il dorea pentru el... Numai si numai pentru el.
Dori sa se ridice si sa-si urmeze gandurile, dar vocea baiatului il trezi din transa. Atat de minunata... Ar fii dorit sa afle ceea ce-i spunea, dar se pierdea in tonalitatea ei prea tare pentru a mai pricepe ceva. Se trezi, in schimb, cu o farfurie plina de cartofi prajiti si omleta in fata si cu mana lui Paul pe umarul sau .
- Vrei si salata? Maioneza? Cascaval? Ai nevoie de ceva?
Zambi la randul sau si dadu negativ din cap. Il privi patrunzator in timp ce manca, observand o vaga tenta de roz conturandu-se in obrajii palizi si se intreba cum de cineva putea arata atat de adorabil. Nu se mai satura privindu-l, iar baiatul se fastacea din ce in ce mai tare. Se simtea ca in filmele cu prosti, fara curajul de a face ceva. Ii era teama. Pentru prima oara, ii era teama sa nu faca un pas gresit, avand in vedere ca amandoi erau baieti. Poate ca si Paul era de parere cu el, ca nu conteaza sexualitatea... sau poate era unul dintre cei ce condamnau homosexualitatea. Poate il dorea si el... sau poate nu. Poate ca nici nu-l placea. Realiza resemnat ca baiatul nici nu-l cunostea prea bine si nu avea de unde sa stie cum e... si nici timp pentru a se indragosti. Dar el o facuse, desi nu se cunosteau nici de doua zile. Asta daca dorinta ce-o simtea se putea numi iubire. Cert e ca-l dorea mai mult decat dorise vreodata pe cineva, mai mult chiar si decat pe sora lui. Poate ca fata vroia sa-si continue iubirea prin el sau l-a trimis ca pe o pedeapsa pentru ca o parasise. Dar Helena nu era asa. Ea l-ar fi iertat indiferent de raul facut caci, dupa cum chiar ea recunoscuse, il iubea prea mult.
Termina de mancat si se scuza, plecand. Era cu mult prea confuz pentru a mai sta in preajma lui. Nu dorea sa faca nimic din ceea ce ar fi putut regreta, asa ca isi lua ramas bun si inchise usa in urma lui, chiar inainte de a-l vedea pe tanar lasandu-se sa cada pe gresia alba a bucatariei.
_____________________________________________________________________________________________
Viata este precum o melodie frumoasa, numai versurile sunt o incurcatura. (Hans Christian Anderson)
Draperiile trase lasau lumina soarelui sa-i invadeze camera. Deschise lenes ochii, incercand sa-si puna in ordine toate gandurile. Vroia sa creada ca totul fusese doar un vis urat, un cosmar din care abia se trezise. Dar minunatul parfum ce-i inundase intreaga camera nu-l lasa sa se amageasca. Isi aminti vag chipul lui Paul si, inspirand adanc, ii gasi mirosul aparte... atat de apetisant. Cautand in vise, deduse ca semana cu mirosul ei, doar ca era cu mult mai vag si mai abstract, mai interesant, chiar.
Dadu la o parte cearsaful alb si se grabi spre baie. Isi privi adanc reflexia in oglinda pentru a se recunoaste. Era ciudat sa isi vada parul atat de ravasit si cearcanele adanci de sub ochi. Oricine l-ar fi vazut si-ar fi dat imediat seama ca avusese o noapte grea... Nu prea departe de adevar. Tarziu, in noapte, reusise sa inchida ochii, obosit si obsedat de imaginile tinerei...si ale lui Paul. Nici nu stia ce il durea mai mult : moartea ei sau tristetea adanca a lui. Poate ca amandoua, dar baiatul ii ajunsese in suflet mai mult decat reusise Helena intr-un an de zile. Poate ca erau de vina amintirile ce i le invoca sau inocenta pitita printre siguranta pe care o emana. Poate viata dura sau simplul motiv ca era ca el... daca nu mai bun.
Isi trecu mana prin par si dadu drumul apei sa curga, in timp ce se dezbraca pentru a intra sub dus. Avea nevoie de apa calda pentru a elimina mirosul tanarului ce-i intrase in fiecare por. Simtea nevoia de a se spala pentru a curata crima comisa.
Isi sterse trupul si parul cu un prosop alb si mare, incepand sa se imbrace. Avea de gand sa il viziteze. Inca mai stia unde locuia fata, asa ca nu-i putea fi prea greu.
Tricoul negru si blugii albastri , taiati, ii aminteau de adolescenta, cand era subapreciat datorita felului in care se imbraca. Le dovedise, insa, tuturor ca nimeni nu-l intrecea, asa ca nu mai avea probleme de genul asta. Isi lua tenesii negri si iesi pe usa chiar inainte ca mama sa sa mai zica ceva pentru a-l opri. Odata incoltit in mintea sa, stia bine ca nu ar fi mai scapat de gandul de a-l vizita pe Paul. Dorea prea mult sa-l vada, sa incerce sa-l ajute, crezand ca astfel putea sa-si rascumpere greseala facuta. Gandi ca ii era mai usor sa ajunga cu autobuzul, asa ca se grabi spre statie. Ofta melancolic, amintindu-si de zilele in care se plimba cu ea, amandoi stresati ca nu aveau bilete. Acum era singur, cu biletul in mana si gata sa refaca drumul pe care-l facuse de atatea ori cand o condusese acasa. Recunoscu ca ii era dor de zilele in care era cu ea, poate chiar si de ea. Ii lipsea ca persoana, ca prietena, ca tovarasa. Ii lipsea ca fiinta. O iubise... Poate nu asa cum vroia ea, dar el o iubise cu adevarat. Simtea ca e o fiinta care sa merite efortul, dar nu putuse sa ajunga la stadiul acela. Era prea copil pentru a intelege ... si nici macar nu credea in iubire. Nici atunci, nici acum. Pentru el, iubirea era un sentiment abstract de idolizatie. Iar ceea ce simtise el pentru ea era doar o iubire prieteneasca.
Ajunse repede in fata blocului tanarului. Gasise usa deschisa si intra bucuros ca nu mai trebuia sa sune la interfon. Urca usor cele trei etaje si se opri in fata usii de lemn cu numarul 13. Batu cu pumnul si primi un simplu "imediat", mai mult decat disprerat. Il auzi pasind si ii vazu mirarea de pe chip. Parea abia trezit, cu parul ravasit , fiind imbracat intr-o simpla pereche de pantaloni de pijama, lungi si subtiri, in carouri negre.
- Buna! Nu ma asteptam sa fi tu.
- Scuze ca am venit la asa o ora, dar vroiam sa vorbim. Aseara nu eram in apele mele.
Spuse, in timp ce isi umezea instinctiv buzele. Nici nu avea idee despre ce ar fi putut vorbi cu baiatul. Realiza ca ceea ce dorise era sa-l vada si nimic mai mult. Incerca sa gaseasca un motiv plauzibil pentru care sa-l fi deranjat la zece dimineata, dar mintea-i era mai goala ca niciodata.
- Intra ! Eu tocmai imi pregateam sa mananc . Tu ai mancat ceva ?
- Sincer, nu am avut timp.
Raspunse usor jenat. Se simtea penibil sa fie luat la intrebari de un pusti de mai putin de saisprezece ani, cand el mai avea putin si implinea varsta majoratului.
-Ok. Iti plac cartofii prajiti?
Nu-l lasa sa-i raspunda si il ghida spre bucatarie, unde ii inmana un scaun pe care sa se aseze. Il privi cum isi ia sortul de bucatarie si se apuca sa taie cartofii si sa sparga oua, probabil pentru omleta. Realiza ca arata ciudat de frumos chiar si dimineata, cand toti au fetele posomorate. Era ciudat sa-l vada gatind. Era un baiat, iar varsta nu era propice pentru a avea asemenea indeletniciri.
- De ce gatesti singur?
Intreba fara sa vrea, cu mult prea curios pentru a sse reprima.
- De la moartea surorii mele locuiesc singur. Parintii mei si-au cumparat un apartament in Brasov si s-au mutat acolo. Dar eu n-am vrut sa plec, asa ca m-au lasat aici.
Ramase uimit cateva clipe, fara sa reuseasca sa inteleaga cum si-ar fi putut parasi niste parinti copilul. Nici el nu era un familist convins, dar ceea ce aflase incalca valorile morale. Iar acel baiat, Paul, era cu mult mai puternic decat o arata.
- Nu pot sa cred...
Sopti mai mult pentru sine.
- Nu spune asta... Ii inteleg. Au suferit mult, iar casa le amintea de ea. Era mult mai mult decat puteau suporta, asa ca au plecat. Eu am ramas deoarece vroiam sa continui s-o simt. Era sora mea si o iubeam... inca o iubesc si o voi face mereu.
In doar cateva secunde revazu toate amintirile ce-l legau de Helena. Era o fire minunata. Probabil, ca sora, era cu mult mai buna. Nici macar nu-si putea inchipui ce simtise Paul.El nu iubise ca el si nu luptase pentru nimeni niciodata.
Probabil ca de aceea se simtea inferior lui. El, un tip cu prea multe calitati, tanarul minunat pe care-l invidiau toti, dorea sa-i semene mai mult lui Paul. Sa fie ca el, puternic, invingator, iubitor, frumos, minunat. Simtea o deosebita nevoie de a face parte din fiinta lui si nu intelegea motivul. Simtea o nevoie disperata de el, il dorea la pieptul sau, dorea sa-i simta caldura trupului, caci el se congelase pe interior de la prea mult orgoliu. Ii privi buzele si se minuna de cat de frumoase puteau sa fie: rozalii si pareau mai vii ca niciodata. Il chemau, il faceau sa uite de tot numai pentru a le simti gustul.. Nicicand nu se mai simtise atras de cineva in felul ala, mai ales de un baiat. Nu ca sexualitatea ar fi contat prea mult pentru el, era cu mult prea nonconformist. Iar parul lui, pielea, mirosul ala de toamna, vocea clara, caldura ce o emana, felul lui minunat de a fi. Il dorea pe el, mai mult ca pe oricine, mai mult ca oricand. Nu pentru ca era fratele Helenei, ci pentru ca era singura fiinta pe care o plasase deasupra lui. Vroia sa-l protejeze, sa-l stie fericit, sa-se rascumpere greseala. Il dorea pentru el... Numai si numai pentru el.
Dori sa se ridice si sa-si urmeze gandurile, dar vocea baiatului il trezi din transa. Atat de minunata... Ar fii dorit sa afle ceea ce-i spunea, dar se pierdea in tonalitatea ei prea tare pentru a mai pricepe ceva. Se trezi, in schimb, cu o farfurie plina de cartofi prajiti si omleta in fata si cu mana lui Paul pe umarul sau .
- Vrei si salata? Maioneza? Cascaval? Ai nevoie de ceva?
Zambi la randul sau si dadu negativ din cap. Il privi patrunzator in timp ce manca, observand o vaga tenta de roz conturandu-se in obrajii palizi si se intreba cum de cineva putea arata atat de adorabil. Nu se mai satura privindu-l, iar baiatul se fastacea din ce in ce mai tare. Se simtea ca in filmele cu prosti, fara curajul de a face ceva. Ii era teama. Pentru prima oara, ii era teama sa nu faca un pas gresit, avand in vedere ca amandoi erau baieti. Poate ca si Paul era de parere cu el, ca nu conteaza sexualitatea... sau poate era unul dintre cei ce condamnau homosexualitatea. Poate il dorea si el... sau poate nu. Poate ca nici nu-l placea. Realiza resemnat ca baiatul nici nu-l cunostea prea bine si nu avea de unde sa stie cum e... si nici timp pentru a se indragosti. Dar el o facuse, desi nu se cunosteau nici de doua zile. Asta daca dorinta ce-o simtea se putea numi iubire. Cert e ca-l dorea mai mult decat dorise vreodata pe cineva, mai mult chiar si decat pe sora lui. Poate ca fata vroia sa-si continue iubirea prin el sau l-a trimis ca pe o pedeapsa pentru ca o parasise. Dar Helena nu era asa. Ea l-ar fi iertat indiferent de raul facut caci, dupa cum chiar ea recunoscuse, il iubea prea mult.
Termina de mancat si se scuza, plecand. Era cu mult prea confuz pentru a mai sta in preajma lui. Nu dorea sa faca nimic din ceea ce ar fi putut regreta, asa ca isi lua ramas bun si inchise usa in urma lui, chiar inainte de a-l vedea pe tanar lasandu-se sa cada pe gresia alba a bucatariei.
_____________________________________________________________________________________________