Pierduta prin vise

[Miss Serenity]

[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Forma / Gramatica.

Initial nu am urmarit ca aceasta poveste sa aibe scene + 18 asa ca nu am pus nici o avertizare, dar pe parcurs cand mi-am organizat mai bine ideile am realizat ca nu ar strica un plus de genul acesta. Scenele nu vor fi multe si s-ar putea sa mai dureze putin pana ajung la ele, dar am zis sa spun asta inca de acum.

Ei bine...este ciudat sa incep o poveste inspirata din Naruto...pentru ca trebuie sa recunosc...mai intotdeauna am fost impotriva acestora...nu atat impotriva cat le-am considerat trase la indigo...fara pic de originalitate si mai toate mult prea banale si siropoase...nu vreau sa jignesc pe nimeni doamne fereste...si cred ca prin faptul ca si eu postez o astfel de poveste inspirata din acest anime, demonstrez ca nu vreau sa jignesc pe nimeni caci m-as jigni pe mine insami mai intai de toate.
Dar lasand asta la o parte...Naruto este anime-ul meu favorit si am zis ca merita sa imi calc putin pe orgoliu si sa scriu si eu o poveste ce are ca baza personajele prezente in anime...deci fara alte comentarii presupun ca pot sa incep.

Disclaimer: Nu detin nici un personaj din anime-ul/manga-ul Naruto (inafara de cele create de mine) care apartin lui Masashi Kishimoto. Si nu profit de pe urma acestor personaje/intamplari.


Prolog


Atata agitatie, parca toata lumea are un scop, o misiune, toti stiu ce vor de la viata, cauta pe cineva printre ramasise, plang…se bucura pentru cei dragi, au idealuri si lupta pentru ele.
Vreau sa ma bucur pentru ei…si chiar o fac…stiu ca undeva in sufletul meu ma bucur cand vad chipurile fericite ale celor din jur…cand ii vad satisfacuti ca pericolul a trecut…si chiar daca la inceput va fi greu…toti o vor lua de la capat, cu sperante si mai mari…cu ambitii si mai puternice, si vor aduce gloria si linistea de altadata.
Sunt fericita…sunt fericita cand stiu ca totul va fi ca la inceput…dar chiar atat de fericita sunt?


Capitolul I


Ultimele soapte ale noptii se abateau asupra acelui loc ce inainte fusese numit “sat”, dar acum totul era distrus…numai praf cat priveai cu ochii, cladiri daramate, dar…daca ar fi fost numai atat…nu…era bine sa fie numai atat…dar atatia ani…atata truda, atatea sentimente, tot ceea ce oamenii investisera de-a lungul anilor fusese daramat in numai o zi. Noaptea parea cel mai bun refugiu pentru acea umbra de sat…dar acum se risipea. Si ciudat…nu se risipea doar noaptea, razele soarelui aduceau cu ele noi sperante, vise si promisiuni facute de noua generatie…generatie ce jurase cu ochii in lacrimi, cu trupurile acoperite de rani si cu sufletele biciuite de incercarile vietii care prea ii incoltisera de tineri facandu-i sa treaca prin teroarea de a-si vedea chiar si pentru cateva ore pe cei dragi lor morti, sfartecati de ghiarele crude ale destinului. Si totusi, trecand peste toate, aceasta generatie de luptatori jurase solemn in sufletul fiecaruia si in amintirea tuturor celor ce nu putusera fi readusi la viata ca vor cladi un alt sat, si ca vor readuce gloria de alta data si nu numai…caci fiecare in sufletul sau stia ca isi doreste mai mult decat orice pe lume, ca tocmai el…tanarul de azi, sa fie pilonul de stabilitate…sa fie statuia virtutii si sprijinul din urma al viitorului copil…au fost si ei copii, au visat…au trait pe langa cei mari, iar acum venise timpul sa admita ca cei mari erau deopotriva cu ei…venise vremea sa realizeze ca nu se mai pot prosti…ca trebuie sa fie exemple pentru noua generatie…si sa le implante in suflet aceleasi sentimente cu care au crescut si ei…aceleasi vise marete…ei copii de azi, vor fi adultii de maine…si cine mai bine decat ei insasi nu stiau asta…cand chiar ei trecusera prin aceeasi experienta.
Corturile intinse de-a lungul vaii ce odinioara fusese numita “Satul Konoha” tineau acum locul caselor, iar razele soarelui incercau sa razbata prin noaptea grea dandu-le o forma oarecum compacta.
Linistea predomina in cadrul acelei asezari…nimeni nu pazea…dar oare ce mai putea fi pazit? Nu existau comori, bogatii, documente secrete…totul disparuse in timpul dezastrului provocat de Nagato si marionetele sale…dar poate ca nu totul fusese in zadar. Nagato murise de buna voie…dorise sa creada in Naruto, iar acesta adusese in schimbul tuturor pierderilor materiale comori noi…comori ce nu puteau fi furate, caci satenii prin ochii lui Naruto le facusera intangibile…erau sperante, vise, noi perspecitive si mai presus de orice era pacea…pacea care domnea pe buzele infrigurate de dorinta ale tuturor.
Un oftat usor sparse linistea ce predomina imprejuru-i…dar totusi, atat de suav incat paru sa se faca perceptibil doar in cortul ei.
Nu mai era nimeni acolo…asa ca nu avea pentru ce sa isi faca griji, probabil ca toti dormeau…sau daca erau treji, erau ocupati cu propriile ganduri, la fel cum facea si ea.
Somnul paruse o incanatare la inceput…dar gandurile ei nu pareau sa fie in armonie cu acesta…erau prea multe, prea ciudate…prea multa bucurie, prea multa tristete, prea multa aroganta si totusi prea multa dorinta de a se apropia de ceilalti cat sa ii dea pace…totul era un invalmasag in mintea acesteia si ce era cel mai ciudat era faptul ca pentru prima data nu se straduia sa le opreasca…le lasa sa curga, sa joace dupa propriul cant…cine stie…poate daca proceda asa avea sa ajunga la un punct comun…avea sa ia o decizie…asa isi petrecuse toata noaptea, cufundata in chinurile propriilor ganduri…iar acum odata cu primele raze ale diminetii, parea ca si acestea si-au gasit un raspuns.
Deschise usor ochii…nu mai avea nici un rost sa ii tina inchisi…incercase toata noaptea dar era fara folos. Un nou oftat se auzi in interiorul cortului, putin mai profund decat primul…si stia si ea…nu mai era un oftat cuprins de deznadejde…era un oftat ce trada decizia ce ii pusese stapanire pe ganduri, aliniinduile parca pentru prima data.
Se ridica usor si isi trecu mana prin par, incercand sa ii dea o forma cat de cat acceptabila…sau poate ca dorea doar sa nu o mai incomodeze…simtea ca in acele momente frumoasele ei plete blonde sunt complet inutile.
“Inutile”…este gandul meu? Nu prea cred…m-am straduit atat de mult sa il intretin si sa il fac sa para atat de stralucitor.
Un zambet viclean ii aparu pe fata, era acelasi din totdeauna. Crescuse cu o mandrie proprie, se adora in fiecare zi…azi mai mult ca ieri si probabil mai putin ca maine.
Dar oboseala isi spunea usor cuvantul, si intr-un final, chiar si acel zambet de autosatisfactie se risipi.
“Oboseala”…hmm da…si nu…