11-12-2010, 06:44 PM
௰that_little_crazy - mulţumesc mult pentru comment. Păi, nu are un capitol 2, este doar ceva scurt cu un sfârşit interpretabil. Şi ca să-ţi răspund la întrebări- când am scris 'păpuşi', mă refeream la păpuşi adevărate, din porţelan. În ceea ce priveşte tablou, da, l-a tăiat pentru că a încercat să scape de influenţa nefastă a personajului respectiv. Sper să mai treci pe aici.
Dangerous Desire. - mersi şi ţie pentru că ţi-a lăsat părerea. Ah, nu a fost chiar aşa de lung în comparaţie cu altele, dar mă bucur că ai avut răbdare să-l citeşti*laughs* Oricum, mulţumesc încă o dată şi te mai aştept.
Următorul este ceva ce am scris pentru un concurs, deşi nu pot spune că este una dintre cele mai bune lucrări ale mele...
Banca din parc
M-am trezit acum o oră... Încă nu se făcuse întru totul lumină şi abia dacă distingeam vag siluetele înceţoşate ale copacilor. Aerul rece al dimineţii mi se strecura dureros în ochi, blocându-mi de-a binelea vederea deja neclară. Am avut o tentativă mizerabilă de a mă ridica, dar gravitaţia se încăpăţâna să mă lege, cu acele fire invizibile, de lemnul scorojit. Am renunţat fără a da semne că mi-ar fi părut rău, învăţată să-mi accept delăsarea.
Am oftat adânc şi m-am hotărât brusc că era timpul să revin la realitate- nici nu mai ţineam minte când fusesem ultima oară acolo. Încercam să ignor instinctul, să o reprim pe cealaltă eu, dar sincer deja mă săturasem- gata! Pur şi simplu nu înţelegeam de ce aş face aşa ceva, dat fiind că din câte îmi aduc eu bine aminte,ea mă îmbrăţişa întotdeauna protector şi-mi şoptea că ştie perfect ce este potrivit, de ce am nevoie: „ Haide- spunea uneori - acceptă ceea ce eşti şi totul va fi în regulă, promit... Ştiu că va fi. †Să o fac? Să nu o fac? Să o fac? Să nu o fac? Am schiţat un zâmbet amar şi, privind răsăritul prin frunza uscată, m-am auzit mormăind:
- Şi... Când ai de gând să apari?
Staţia pentru 36
Se presupune că trebuia să mă urc în autobuzul acela ruginit şi să merg... Unde? Gară, periferie, parc? Sau poate ar trebui doar să stau, pe un fotoliu, să-i văd pe rând cum urcă şi coboară, cum se înghesuie, împing şi înjură, blestemând în gând pe cutare sau cutare?! M-am mişcat leneşă spre scări, picioarele abia ridicându-se de pe trotuar, de vreo două ori împedicându-mă şi făcând gesturi ridicole prin aer pentru a-mi recăpăta echilibrul. Când m-am văzut în siguranţa cutiei de metal, mi-am aruncat, fără un scop anume, privirea peste spătarele goale şi m-am îndreptat spre locul meu obişnuit, în faţa aceloraşi persoane ciudate de mai demult- el, ea şi cealaltă ea.
Stăteam cu ochii întredeschişi, resimţind acut cele aproape douăzeci şi patru de ore nedormite şi bucurându-mă din plin de oboseala cronică ce-mi limpezea gândirea. Printre gene, reuşeam relativ bine să deosebesc culorile ce se amestecau, de parcă cineva ar fi turnat într-un acvariu un întreg set de acuarele pastel, stropind geamurile autobuzului şi fiinţele din jur. Le auzeam clar murmurul, vocile joase şi răguşite, fiind convinsă că se certau- ele amândouă, privindu-l pe el cu reproş; pe acel om care nici nu se sinchisea să le bage în seamă, nici decum să le mai şi răspundă. Am surâs amuzată când şi-a întors ochii căprui spre mine, salutându-l plină de compătimire. M-a privit surprins, de parcă eram vreun fel de exponat, dar în cele din urmă mi-a răspuns. „ Hei, suntem doar noi patru în autobuz; asta ne face egali în faţa destinului, nu crezi? †Eram convinsă de asta, sau cel puţin mă autodeterminam să fiu; cred că frunza pe care o luasem cu mine m-a îmbolnăvit- şi nici măcar nu era într-o seringă! Am inhalat uşor.
- Aş vrea să încetez să mai respir...
Destinaţia
Era posibil să calci pe firul acela roşu care te lega de viaţă, sau aveai nevoie de antrenament special? – Ştii tu, ca la circ, atunci când îi vezi pe unii cum se chinuie să treacă dintr-o parte în alta pe o frânghie subţirică- întotdeauna îmi plăcea să stau şi să mă uit la aşa ceva la televizor. Oare voi apuca duminica viitoare? – Chiar doream să văd spectacolul ăla!
Dacă ar fi să ghicesc unde sunt, aş fi convinsă că în tabloul din camera bunicii, unde pâlcuri de creaturi stacojii şi-au găsit locul, fiecare aşezate în linie, pe malul râului din centru. Îmi găseam acolo şi frunza scăpată în cerneală portocalie, încolăcindu-se pe pielea udă a unei nimfe de apă. Era palidă şi rece, cu părul brun pictând gheaţa, cu buzele roşii de la frig. Am încercat s-o strig de câteva ori, dar abia dacă s-au format unde în lichid. Şi oricum, de ce aş deranja-o, dacă era evident că-i făcea plăcere să... Să ce? Să plutească pe Lethe până în Infern; sau să se scufunde pur şi simplu, înecându-se în sânge?! O, dar ce imagine- ce frumoasă, frumoasă imagine!
- Aş vrea să oprească cineva toamna...
În comparaţie cu celălalt, acesta a fost destul de scurt... Sper că v-a făcut plăcere să citiţi şi aştept cât mai multe păreri. Ja'
Dangerous Desire. - mersi şi ţie pentru că ţi-a lăsat părerea. Ah, nu a fost chiar aşa de lung în comparaţie cu altele, dar mă bucur că ai avut răbdare să-l citeşti*laughs* Oricum, mulţumesc încă o dată şi te mai aştept.
Următorul este ceva ce am scris pentru un concurs, deşi nu pot spune că este una dintre cele mai bune lucrări ale mele...
Sevraj de noiembrie
Banca din parc
M-am trezit acum o oră... Încă nu se făcuse întru totul lumină şi abia dacă distingeam vag siluetele înceţoşate ale copacilor. Aerul rece al dimineţii mi se strecura dureros în ochi, blocându-mi de-a binelea vederea deja neclară. Am avut o tentativă mizerabilă de a mă ridica, dar gravitaţia se încăpăţâna să mă lege, cu acele fire invizibile, de lemnul scorojit. Am renunţat fără a da semne că mi-ar fi părut rău, învăţată să-mi accept delăsarea.
Am oftat adânc şi m-am hotărât brusc că era timpul să revin la realitate- nici nu mai ţineam minte când fusesem ultima oară acolo. Încercam să ignor instinctul, să o reprim pe cealaltă eu, dar sincer deja mă săturasem- gata! Pur şi simplu nu înţelegeam de ce aş face aşa ceva, dat fiind că din câte îmi aduc eu bine aminte,ea mă îmbrăţişa întotdeauna protector şi-mi şoptea că ştie perfect ce este potrivit, de ce am nevoie: „ Haide- spunea uneori - acceptă ceea ce eşti şi totul va fi în regulă, promit... Ştiu că va fi. †Să o fac? Să nu o fac? Să o fac? Să nu o fac? Am schiţat un zâmbet amar şi, privind răsăritul prin frunza uscată, m-am auzit mormăind:
- Şi... Când ai de gând să apari?
Staţia pentru 36
Se presupune că trebuia să mă urc în autobuzul acela ruginit şi să merg... Unde? Gară, periferie, parc? Sau poate ar trebui doar să stau, pe un fotoliu, să-i văd pe rând cum urcă şi coboară, cum se înghesuie, împing şi înjură, blestemând în gând pe cutare sau cutare?! M-am mişcat leneşă spre scări, picioarele abia ridicându-se de pe trotuar, de vreo două ori împedicându-mă şi făcând gesturi ridicole prin aer pentru a-mi recăpăta echilibrul. Când m-am văzut în siguranţa cutiei de metal, mi-am aruncat, fără un scop anume, privirea peste spătarele goale şi m-am îndreptat spre locul meu obişnuit, în faţa aceloraşi persoane ciudate de mai demult- el, ea şi cealaltă ea.
Stăteam cu ochii întredeschişi, resimţind acut cele aproape douăzeci şi patru de ore nedormite şi bucurându-mă din plin de oboseala cronică ce-mi limpezea gândirea. Printre gene, reuşeam relativ bine să deosebesc culorile ce se amestecau, de parcă cineva ar fi turnat într-un acvariu un întreg set de acuarele pastel, stropind geamurile autobuzului şi fiinţele din jur. Le auzeam clar murmurul, vocile joase şi răguşite, fiind convinsă că se certau- ele amândouă, privindu-l pe el cu reproş; pe acel om care nici nu se sinchisea să le bage în seamă, nici decum să le mai şi răspundă. Am surâs amuzată când şi-a întors ochii căprui spre mine, salutându-l plină de compătimire. M-a privit surprins, de parcă eram vreun fel de exponat, dar în cele din urmă mi-a răspuns. „ Hei, suntem doar noi patru în autobuz; asta ne face egali în faţa destinului, nu crezi? †Eram convinsă de asta, sau cel puţin mă autodeterminam să fiu; cred că frunza pe care o luasem cu mine m-a îmbolnăvit- şi nici măcar nu era într-o seringă! Am inhalat uşor.
- Aş vrea să încetez să mai respir...
Destinaţia
Era posibil să calci pe firul acela roşu care te lega de viaţă, sau aveai nevoie de antrenament special? – Ştii tu, ca la circ, atunci când îi vezi pe unii cum se chinuie să treacă dintr-o parte în alta pe o frânghie subţirică- întotdeauna îmi plăcea să stau şi să mă uit la aşa ceva la televizor. Oare voi apuca duminica viitoare? – Chiar doream să văd spectacolul ăla!
Dacă ar fi să ghicesc unde sunt, aş fi convinsă că în tabloul din camera bunicii, unde pâlcuri de creaturi stacojii şi-au găsit locul, fiecare aşezate în linie, pe malul râului din centru. Îmi găseam acolo şi frunza scăpată în cerneală portocalie, încolăcindu-se pe pielea udă a unei nimfe de apă. Era palidă şi rece, cu părul brun pictând gheaţa, cu buzele roşii de la frig. Am încercat s-o strig de câteva ori, dar abia dacă s-au format unde în lichid. Şi oricum, de ce aş deranja-o, dacă era evident că-i făcea plăcere să... Să ce? Să plutească pe Lethe până în Infern; sau să se scufunde pur şi simplu, înecându-se în sânge?! O, dar ce imagine- ce frumoasă, frumoasă imagine!
- Aş vrea să oprească cineva toamna...
În comparaţie cu celălalt, acesta a fost destul de scurt... Sper că v-a făcut plăcere să citiţi şi aştept cât mai multe păreri. Ja'
She is a living existence of selfishness.