Mereu impreuna

[yaoi maniac]

[edit Aly]Tip Critica Permisa: Limbaj / Idei / Forma.

Eram la fel ca in toate celalnte zile : ma uitam le el, il visam, il admiram , de la distanta. Asta eram eu, o fata care e mereu plina de vise si sperante , niciodata gata sa poate sa treaca de pragul dintre imaginatie si realitate. De cate ori ii intalneam ochi lui gri-versui , ziceai ca sunt desprinsa de realitate. De fiecare data ieseam de la camin si ma duceam la copacul din cimitir, vroiam sa il vad pe "el", sa ii vad parul lui negru cum e ravasit in vant sa ii vad chipul lui cum priveste nepasator tot ce ii este in jur, eram irevocabila indragostita de el.Prima data drumul spre cimitir paru cel mai oribil cosmar dar acum e cel mai dulce. Totul a inceput cand eu ma certam cu prietena mea Cristina (Criss) , era cel putin ora 11 nopatea, nustiu ce cautam eu alergand ca o nebuna spre cimitir dar acolo ma conducea inima. Cand am ajuns la portile mari si ruginite ce aveau o culoare de verde-mucegait, intru pe ele si incep sa pasesc pe drumul din fata ochiilor mei. Paseam incet facandumi griji sa nu deranjez pe nimeni. <...Haide, ca nu trezesti pe nimeni, toti sunt la cativa m sub pamant, nu ii deranjezi, duar nu o sa iasa ei acum din locul lor cald numai ca sa te bantuie ca faci galagie, nu-i asa?> Imi spun eu in gandul meu dar tot singura imi raspund ,< stiu ... dar totusi nu vreau sa deranjez pe cineva...>. <PE CINE FEMEIE????>. Gandeam eu in timp ce pasii mei deveau din ce in ce mai scurti si privirea atindtita la un copac , in care crengile lui formau un "v" , nu mai stiu cum arata copacul din cauza ca mintea imi zbura pe undeva prin jur.
-Pe el.... Spun eu cu o voce ce numai eu o pot auzii. Ochi mei albastri nu se mai desprindeau de la baiatul care era asezat pe una dintre ramuri , privind luna maiestoasa care era acompaniata de alte stele. Chipul lui , ma facea sa ma pierd cu firea, acele buze rosi erau atat de bine potrivite de genele lungi si negre pe care le avea, pielea lui fina si alba ii dadea un aspect sumbru , dar mie nu imi pasa. Cand vad ca nici nu ma observa vreau sa plec de acolo dar pasii mei se indreptau din ce in ce mai mult de copacul bine cladit . Mai aveam putin si vroiam sa ii spun "buna" , dar mainile imi tremurau , obraji mi se inrosira, si cand avusem mai mult curaj acesta fu intrerupt de o voce suptire si atragatoare care ii apartinea unei femei, cand imi inclin capul si pot observa o silueta supla in acea besna. Vocea baiatului care pana acum tacu , incepu sa aiba o conversatie cu acea fata. Fara sa imi dau seama , baiatul sari din copac si se lasa sarutat de acea fata. Inima imi era franta , asa ca vroiam sa plec , daca pana acum cimitirul mi se paru o scena scoasa dintr-un film de groaza, acum totul nu mai conta, din mers am dat-o in alergat si lacrimi amare sa prelingeau pe obraji mei. Poate nu il cunosteam dar il iubeam , el nici macar nu stie ca eu exist si astept sa ma placa? Ce e in mintea mea? Cristina avea dreptate cand imi spunea ca ar trebuii sa ma opresc din visat si sa vad cum e lumea, de ce nu am ascultato? Cand am vrut sa ies din cimitir ,m-am oprit sa il mai vad odata pe acel baiat. Cand imi intorc capul il pot observa cum se uita la mine cu cei mai reci ochi din lume. Eu plec repede, stergandumi ochi cu maneca alba a sacoului pe care il purtam. Alergam cat ma tine-au picioarele pana cand am alunecat , si am cazut intr-o boltoaca plina de noroi , acum din cauza ca rimelul imi era sters , obraji , rosi , rujul intins pe fata , plina de noroi si cu inima franta, mai trebuie sa suport gandul ca sunt un nimica care mereu e desprins de realitate. Incep sa dau cu pumnul in boltoaca si imi arunc privirea in spre cimitir care se putea observa prin cardul cu barii. El inca o tinea pe fata si o saruta , ei erau pe partea drepta a copacului asfel incat sa ii pot vedea. Fara sa imi mai plang de mila , ma grabesc la camin , gandinduma ca acolo o sa ma astepte niste oameni care le pasa de mine. Mai ales gandul ca din camera mea se poate observa cimitirul si copacul acestuia imi mai ridica cat de cat moralul. Stelele care pana acum nu le observasem , ele sclipeau , parca facanduma sa zambesc si sa imi aduc aminte ca sperantele mor ultimele. Cu acest gand am ajuns la camin unde vazusem ca toata lumea doarme asa ca m-am grabit sus in camera .Urcand treptele in susul lor ma astepta Cristina care cand ma vazuse incepuse sa planga si sa ma i-a in brate, ajutandu-ma sa ma curat. Dupa ce nu i-am dat prea multe explicatii , m-am dus la geam asezandu-ma pe peravazul lung, uitandu-ma la la luna care parea sa aiba o culoare albastra . Cu gandul la "el" am adormit , avand un somn fara vise.