Oricine va inflori-Renasterea

[Ops!]

Disclaimer: Nu detin niciun personaj/intamplare (in afara de cele create de mine) ce apartin lui Masashi Kishimoto si nu fac profit pe urma acestor personaje/intamplari.

Acesta este sezonul doi de la "Oricine va inflori", care o prezinta pe Hikaru dupa patru ani de la moartea lui Sasuke si a lui Karin.
Atentie: Trebuie sa fi citit primul sezon inainte de a va apuca de acesta.

Pe urmele marilor medici

Nu imi vine sa cred cat timp a putut trece de la acel atac inaintea Konohai... Privesc mormintele mari, impunatoare, ale fostilor mei camarazi care au fost numiti "eroi". Eu am crescut, in timp ce din ei au ramas numai oasele. Asa a fost destinul lor...
Pe de alta parte, eu am ajuns un ninja respectat, deoarece Tsunade a fost ranita grav in timpul asaltului si a ramas cu sechele, iar Ino si Sakura, discipolele sale, au fost la randul lor omorate. Toti colegii mei de academie au fost masacrati si am ramas singura absolventa a scolii ninja din acel an negru. Inca mi-l amintesc pe Suigetsu care, cu lacrimile sale in care se ascundea o sfasietoare remuscare au spalat chipul lui Karin, care trecea dincolo de viata... In schimb eu am fost cuprinsa de o fericire nebuna cand l-am vazut pe Sasuke fara suflare, intins pe pamantul plin de sange, cu ochii sticlosi si gura intredeschisa. As vrea sa las trecutul in urma, doar ca uneori imi mai revin in memorie acele imagini terifiante. Ma ridic si ma pregatesc sa plec, deoarece astazi voi intreprinde o calatorie din care, daca voi scapa cu viata, voi ajunge direct in istorie! In acesti patru ani in care am devenit un chunin am studiat tehnica pe care a folosit-o batrana Chiyo pentru a-l readuce la viata pe Gaara, un mare kazekage. Astfel, am ajuns la concluzia ca as putea folosi un jutsu asemanator, mi-as scurta perioada vietii iar cel inviat ar avea un handicap. Este un mare sacrificiu, dar e pentru stiinta!
Plec spre casa, pentru a-mi impacheta cele necesare. Iau niste kunaie de rezerva, medicamente si unguente, iar o haina mare si calduroasa ocupa spatiul ramas in sacul meu care a fost de nelipsit de-a lungul misiunilor mele. Simt ca este cineva in spatele meu si ma intorc dintr-odata, scotand un tipat scurt. Din fericire, nu este decat Suigetsu, care imi va fi tovaras de drum, asemeni lui Juugo. Privirea sa arata o dorinta nebuna, dar irealizabila, din pacate pentru el. Pe un ton jos ma intreaba:
- De ce trebuie sa batem atata drum cand Karin este atat de aproape? Spune-mi de ce, te rog!
- Noi am mai discutat despre asta, ii raspund, cu tot calmul de care pot da dovada. Stii foarte bine ca nu ar mai fi niciodata la fel daca am readuce-o la viata! Nu inteleg de ce te tot incapatanezi...
- Dar Karin este viata mea, ea...
- Tu o vrei inapoi pentru a-ti cere iertare, dar crede-ma, asta e mai egoist decat ce ai facut cand l-a ales pe Sasuke. Este ultima oara cand te rog sa incetezi! termin eu aproape tipand, deoarece baiatul nu vrea sa inteleaga ca si eu am tinut mult la acea fata, si faptul ca nu o reinvii este spre binele sau.
Camaradul meu pufneste si se indreapta spre iesire dupa ce imi spune ca ma va astepta afara. Il pot auzi cum suiera o injuratura printre dinti si cum coboara scarile in graba. Eu raman impietrita in fata oglinzii, care ma arata exact asa cum sunt eu acum: incercanata, obosita, neingrijita si urata. Parul meu nu poate fi tinut locului, iar obrajii mei si-au pierdut roseata de-altadata, devenind stacojii. Toate aventurile mele, toate incercarile prin care au trecut m-au modelat si, la doisprezece ani, arat ca o gospodina cu poftele consumate. Nu mai pot medita la aspectul meu, caci aud o fluieratura dinspre curte. Imi pun o pelerina peste umeri, iau sacul si ma alatur lui Juugo si lui Suigetsu, care imi reproseaza ca am intarziat ca mireasa in ziua nuntii. Zambesc fara chef si ii indemn la drum dar, la putin timp dupa ce ne pornim calatoria, nori negri si plini de pasuri se aduna pe cer, iar lacrimile lor ne uda pana la piele. Nici glugile de la pelerine nu ne mai sunt de folos, deci trebuie sa ne grabim, caci calea-i lunga. Trebuie intai sa strabatem o padure, pe urma sa mai mergem in camp deschis cativa kilometri, pentru ca mai apoi sa o luam inot de-a lungul raului, pana ce vom ajunge la lacasul secret al familiei Uchiha. Tot luand-o in pas alert, ajungem in codrul batran, unde ramurile copacilor ne izbesc peste chipuri, iar crengile pe care ne sprijinim pentru a sari mai departe sunt alunecoase, deci trebuie sa fim vigilenti. In acest loc sunt multe capcane, deoarece se testeaza perspicacitatea multor shinobi in timpul unor antrenamente dure. Din neatentie, fac greseala de a calca pe un fir greu de deslusit, iar zeci de kunaie vin de sus. Le evit sarind altundeva, dar alunec si cad. Din fericire, sunt prinsa la timp de Juugo, care ma ajuta sa ma redresez. Continuam astfel drumul, fiecare dintre noi capatand o atentie mai sporita. La celalalt capat al codrului, ne oprim pentru a ne odihni oasele. Dintre toti, eu ma simt cea mai epuizata, deoarece nefericirea mi-a ocupat o mare parte din timp, extenuandu-ma peste masura. Ma las curatata de lacrimile pure ale cerului, inchizand ochii. Desi am vrut sa par din fier, in realitate am si eu multe dorinte, iar niciuna nu mi-a fost implinita... Nicicand nu m-am trezit cu bratele altcuiva incolacite in jurul meu, niciodata n-am fost in stare sa neg faptul ca iubirea ar exista cu adevarat, dar trebuie sa raman o kunoichi rece, asta pana mai pot. Stiu ca intr-o zi sentimentele din mine vor rabufni si voi trai doar pentru mine, nu si pentru altcineva. Insa sunt trezita din visare de catre Suigetsu, deoarece drumul este inca departe de a se fi incheiat. Pentru a-mi scuza greseala de a fi prea visatoare, incep sa le-o iau mereu inainte baietilor, devenind cu adevarat sefa acestei operatiuni. Totul devine o joaca pentru mine, uitand de durerea de picioare, incepand sa ma simt euforica, vesela, desi bucuria mea rasare dintr-un loc pe care nu-l cunosc. Dupa doar o jumatate de ora raul, involburat si furios, ni se arata si ne provoaca la o tranta crancena. Eu imi fac prima curaj sa lupt cu el si ma arunc in apele sale, vrand sa par curajoasa in ochii celorlalti. Darm in cateva secunde, sunt pur si simplu inghitita de rau si incep sa ma indrept spre fundul sau. Simt cum viata mi se scurge din trup, iar in piept simt ca este ceva care ma apasa, care ma sufoca. Nu vreau sa ma mai impotrivesc sortii, caci n-are rost... Dar cu coada ochiului zaresc parca un baiat de varsta mea, cu parul negru luand-o in toate directiile, cu doi ochi verzi, stralucitori, cu pielea alba din marmura inoata inspre mine si ma prinde in bratele sale. Inchid ochii si si simt din nou aerul care nu mi s-a mai parut niciodata atat de sfant. Suigetsu ma pune la el in carca si imi spune ca s-a mirat ca am mai ajuns la suprafata. Deci, el nu l-a vazut pe salvatorul meu... Dupa cateva minute ne aflam pe malul celalalt, iar Juugo incepe sa-mi faca morala, sa-mi zica sa am grija, sa nu fiu prea indrazneata, caci indrazneala ma poate rapune. De parca l-as asculta! In spatele nostru se afla lacasul secret al clanului Uchiha, sau cel putin ruinele sale. Se spune ca mormantul lui Itachi este undeva in fata resedintei... Pipai pamantul, sap cu mainile si, in cel din urma, descopar cateva ramasite pamantesti. Camarazii vin langa mine si ma asista in timp ce eu vreau sa-l readuc la viata pe cel care a ucis o familie intreaga. Ma straduiesc, imi adun o mare parte din chakra si ma lupt cu emotiile puternice ce vor sa imi cuprinda intreaga faptura. Concentrandu-ma le diminuez si, intr-o clipita, am dus jutsul la bun sfarsit. Dar totul incepe sa se roteasca in jurul meu si stau sa ma prabusesc, insa Suigetsu ma tine in bratele sale. Eu privesc ce am facut si sunt extrem de multumita. Acum Uchiha Itachi este inapoi pe acest Pamant, iar eu am intrecut-o pe marea vindecatoare Chiyo!

Stiu ca nu este foarte bun si ca n-a trecut mult timp de cand am terminat primul sezon, doar ca o sa inceapa sezonul tezelor si n-o sa mai am timp pe durata scolii. Cred.