29-01-2010, 07:34 PM
Va multumesc pentru ca-mi sunteti alaturi si sper ca acest capitol sa va incante.
E cam mare, sper sa nu existe probleme.
Lectura Placuta.
Capitolul 20: Familie.
- Îmi pui răbdarea la încercare? Ori îmi dai tu scrisoare, ori distrug întreaga casă, o dată cu tine, căutând-o. Ce alegi?
Acesta se panică, nu întoarse capul nici o secundă de la mine. Îmi privea fiecare mişcare cu mare atenţie. Îmi dau seama cu uşurinţă că îi e teamă că-l voi ucide. Îmi urmăreşte fiecare mişcare pentru a-şi da seama când voi sări la el. Patetic! Comportamentul lui lasă de dorit. Până şi Masaki a fost mai stăpân pe sine decât el, în plus, doar i-am şi spus că deocamdată nu îi fac nimic.
- Uite, Sentaro. Nu am timp...
- Bine, îţi dau scrisoarea. E la mine, nu am ars-o.
- Bun, atunci adu-mi-o.
Acesta se mişcă încet pe lângă perete, încă privindu-mă. Oh, termină. Chestia asta începe să mă enerveze. Îl privesc încruntată, apoi îmi dau ochii peste cap. El se îndreaptă spre camera lui aşa că îl urmez, păstrând o distanţă considerabilă. Ajungând în încăpere realizez că de la moartea părinţilor nu mi-a mai dat voie să intru, acum camera fiindu-mi străină.
Nu e prea deosebită, se găsesc lucruri obişnuite în ea, dar e interesant să o studiez. Patul cu lenjeria atât de albă, ai zice că îi place într-adevăr curăţenia. Dar nu e chiar aşa. Obişnuitele haine aruncate la nimereală schimbau cu totul imaginea. Biroul mare îngropat în cărţi, sticle de bere, ambalaje şi firimituri de la diverse lucruri, ai spune că nu a fost curăţat de săptămâni. Şifonierul avea uşile deschise, lăsând la vedere hainele îndesate şi mototolite. Un covor pufos, albastru, ascunde parchetul mult prea curat. Are un amestec de culori foarte drăguţ, dându-ţi impresia că stai pe apă.
- Încântătoare cameră. Spun eu de parcă aş fi o străină.
Acesta nu-mi răspunde, se îndreaptă spre birou deschizând un dulăpior, răscolind puţin, că mai apoi să scoată un plic.
- Uite, îţi aparţine. Spune el întinzând plicul.
- Cam prea târziu. Spun eu zâmbind, aproape chicotind.
Îmi răspunde la zâmbet. Este o trăsătură care nu am mai văzut-o de mult la Sen, de aceea mă încântă.
Iau plicul şi privesc închizătoare ruptă în formă de trandafir roşu. Ating cu buricele degetelor acel model aşa bine realizat, simţind până şi liniile de la petale. Plicul este galben datorită trecerii timpului, dar chiar şi aşa este fascinant să-l priveşti şi să-ţi imaginezi cum arăta după ce fusese sigilat.
Bag mâna să scot scrisoarea, dar ceva cade jos. Mă aplec să iau acel obiect, observând că este un lănţişor cu talisman în formă de sticluţă. Îl privesc, lanţul este de argint, cu nişte hieroglife vechii pe el. Talismanul, care e de fapt o sticluţă, are o substanţă roşiatică înăuntru. Privind substanţa îmi amintesc de sfera din acel local unde îl întâlnisem pe Vladimir, într-un fel semănau. Nu îmi bat prea tare capul cu acest lucru, aşa că pun lănţişorul înapoi şi bag plicul în buzunarul hainei. Il privesc pe Sentaro, care parcă revenii la starea lui normală. Mă privea fără teamă, fără panică. Zâmbesc şiret şi mă năpustesc asupra lui, prinzându-l de încheietura mâini şi trăgându-l după mine. Începu să se zbată, dar eu îi strâng mai tare încheietura mâinii fără să-mi pese. Ajungând în camera mea sar împreună cu el pe fereastră. Aterizez lin, având grijă ca şi Sentaro să aibă un contact cu pământul cât mai liniştit. Să cobor a fost mult mai uşor decât să mă urc, data viitoare voi încerca tacticile cât mai simple când va fi vorba de căţărat.
Îl privesc la fel se vicleană pe roşcatul de lângă mine, care, nu ştia cum să scape. Îi strâng din nou încheietura, auzindu-se o pocnitură iar apoi urletul lui de durere. Se pare că i-am rupt un os, eh, se mai întâmplă.
Încep să alerg trăgându-l după mine, fără să-mi pese de ţipetele lui de durere.
După vreo zece minute de alergat ajung în parc. E pustiu iar becurile de aici nu sunt chiar aşa de puternice încât să producă o lumină foarte intensă, e o atmosferă pe care am început să o ador.
- Nu te voi ucide, vreau doar să vorbim, aşa că nu încerca să fugi că s-ar putea să mă răzgândesc.
El aprobă din cap, aşa că îi dau drumul la încheietură. Începe să o maseze uşor, se pare că e o ruptură destul de gravă.
- Păcat că nu te-am filmat, să vezi diferenţa dintre comportamentul din trecut şi cel de acum. Spun eu arătându-i că nu mă impresionează dacă face pe îndureratul.
Nu răspunde, dar parcă înţelese mesajul meu, lăsându-şi uşor mâna pe lângă corp. Aratã complet diferit cu această expresie lipsită de dispreţ şi neinteres, aşa cum mi se arătă în trecut, sau fără acea expresie speriată care mă dezgustă. Nu ştiu dacă prietenii lui l-au văzut vreodată în această ipostază, dar acum ochii îi sunt de un limpede cristalin, arătând adevăratul sens al purităţi, şi cu această trăsătură îngândurată, e chiar atrăgător. Zâmbesc uitându-mă la el, niciodată nu l-am urât cu adevărat, dar nici nu pot uita cum s-a purtat cu mine.
Îşi întoarce capul spre mine, arcuindu-şi buzele într-un zâmbet mult prea adorabil. O părticică din mine dorea să-l strângă în braţe, să-i sărute acele buze catifelate şi să-l ţină lângă ea mereu.
Ce nebunie, pentru purtarea lui dezavantajoasa din trecut ar fi trebuit să-l ucid de prima dată când am avut ocazia. Dar se pare că eu mă ataşez de el, iar acest lucru va aduce sigur numai probleme.
Tăcerea dintre noi e mult prea profundă, nu face decât să crească adoraţia mea pentru el.
- Aş vrea să-mi spui de ce te-ai purtat aşa grosolan cu mine după moartea părinţilor. Spun eu neputând să-mi iau ochii de la el.
Rămâne pentru câteva secunde pe gânduri, căutându-şi cuvintele. Am aşteptat răbdătoare, nu voiam să-i stârnesc iar acea teamă.
- După ce am citit scrisoarea am concluzionat că tu eşti vinovata. Desigur că ce se afla în scrisoare atunci mi s-a părut o nebunie şi o prostie totală. Am crezut că părinţii noştri înnebuniseră, iar tu erai vinovata. Spuse el, evitând să mă privească.
- Bine, dar cum ai fi putut crede asta? Adică...
Chiar nu am cuvinte să-i dau o replică pentru cele spuse de el. Cum a putut crede aşa ceva? Adică, eu nu i-am supărat niciodată în copilărie, ce să mai spun de a le mai provoca o criză de nebunie.
- Ştiu că ţi se pare o nebunie, dar în scrisoare e vorba doar de tine şi de aceea m-am gândit la acel lucru. Cu timpul nu mi-a mai păsat de nimic, găsind modalitatea mea de a te trata una potrivită. Spuse el cu o sinceritate care o puteam simţii.
- Apoi? După ce am fugit eu de acasă?
- Am realizat prea târziu ce făcusem, când am plecat să te caut a fost prea târziu. Profesorii deveneau tot mai stresanţi cu infinitele lor telefonări întrebând de tine. Bineînţeles că i-am minţit până când nici eu nu mai ştiam ce să le spun. Apoi te-am întâlnit în Kawari cu acel băiat, care a fost îndeajuns ca să mă facă să înţeleg totul.
Făcu o pauză, parcă fiindu-i greu să continue. Trăsăturile feţei se schimbară în una îndurerată, parcă gândurile sau amintirile îl chinuiau.
Nu înţeleg prea bine la ce s-a referit cu ultima propoziţie, rămânând pe gânduri. Îmi amintesc de seara aceea, chiar foarte bine, dar tot nu ştiu la ce se referă.
- Cum adică? Nu înţeleg ce vrei să spui.
- După întâmplarea aceea m-am grăbit acasă, am luat scrisoarea şi am recitit-o. Am încercat să-mi amintesc toate evenimentele mai ciudate din copilărie. Atunci am realizat apariţiile ta... lui Ankai numai noaptea şi refuzul mamei de a-mi vorbii despre el. Dragostea şi afecţiune pe care ţi-o arăta ţie Ankai pe când cu mine vorbea ca un străin. Apoi trăsăturile ciudate ale băiatului cu care erai, totul m-a făcut doar să cercetez cât mai mult pentru a-mi da seama de adevărul din scrisoare. Spuse el privindu-mă în sfârşit.
I-am zâmbit, sunt fericită să aud toate acestea de la el. Într-un fel e ciudat, parcă m-aş afla lângă un străin care îmi povesteşte viaţa lui.
- Iar acum ai crezut că am venit să te ucid? Spun eu râzând la pronunţarea cuvintelor.
- Da, într-un fel. Ştiu că erai furioasă pe cum m-am purtat cu tine, dar am crezut că odată ce ţi-ai descoperit adevărata identitate mă vei uita complet. Iar când te-am văzut în sufragerie nu m-am gândit decât că ai venit să te răzbuni. Spune el pe un ton serios.
Nu mai aveam ce să-l întreb. Toate mi se clarificaseră şi nu ştiu ce mai pot să-l întreb. Acum mai rămâne întrebarea căreia trebuie să-i găsesc singură răspuns: să-l ucid s-au să-l las să-şi trăiască monotona lui viaţă? Nu doream să-l ucid, dar nici să-l ştiu în viaţă nu prea mă încântă. Ştie adevărul despre existenţa vampirilor, cine ştie ce i-ar trece prin cap. Cu toate că sigur nimeni nu l-ar crede, prin cunoştinţele care le-a dobândit despre rasa noastră ar putea foarte uşor să demonstreze. Bineînţeles că l-aş ucide imediat după aceea, dar acest lucru nu ar făcea decât să confirme şi mai bine existenţa noastră. Pot ucide fără cea mai mică grijă 7 persoane, dar nici gând o întreagă populaţie. S-ar degaja un mare război, toţi marii savanţi ne-ar căuta pentru a ne studia, alţi pentru a ne distruge. Nu am mai avea unde să ne ascundem, ajungând să ne distrugem singuri din lipsă atenţiei sau a foamei. Acest lucru mă înspăimântă.
Tăcerea devine mai pătrunzătoare că niciodată, făcându-mă să realizez cât de târziu este. M-am grăbit să iau o decizie, ştiind că eu voi răspunde pentru acţiunile mele.
- Nu te voi ucide, cu toate că ar trebuit. Dar te avertizez, dacă dezvălui existenţa noastră voi avea grijă să ai cea mai aspră pedeapsa, care va duce sigur la o moarte înceată şi neînchipuit de dureroasă. Ai înţeles?
- Da, desigur. Îmi răspunde el temător.
Îmi e greu să accept adevărul care mă răneşte pe dinăuntru, când nici măcar eu nu ştiu de ce. Îl privesc sedusă de acea înfăţişare, nu cred că voi putea să-l uit vreodată, îmi e mult prea drag.
- E târziu, se va lumina curând, trebuie să plec.
- Te voi mai vedea?
Ne privim, momentul e prea intens, îmi e greu să mă concentrez. Nu ştiu ce să-i răspund iar privirea lui e mult prea plină de dorinţă. Mă fascinează, mă încântă, mă cucereşte şi totuşi nu-i pot da un răspuns. Mă las condusă de instincte şi-l iau în barete fiind atentă sa nu-i mai rup ceva. Acesta răspunde foarte înţelegător la îmbrăţişare.
- Desigur, te voi vizita de câte ori voi avea ocazia şi posibilitatea. Spun eu fără ai da drumul.
Simt cum intensifică acea îmbrăţişare, făcându-mă să înţeleg că şi el îmi împarte sentimentele. Dorea să rămân cu el, după mulţi ani, am simţit din nou acea dragoste care mi-o purta în copilărie. Mă despart uşor de el, îndepărtându-mă câte un pic.
- Trebui să plec, spun eu simţind durere pronunţând acele vorbe. Să te duci să-ţi verifici mâna, cred că e ceva grav.
Acesta zâmbi şi aprobă, îmi e greu să-l privesc ştiind că ne despărţim. Cu o ultimă privire mă întorc şi încep să alerg dispărând foarte repede din faţa lui. Nu am privit înapoi, ştiu că nu aş fi rezistat să mă întorc şi să rămân cu el. Mi-am continuat drumul, ignorând cele două lacrimi care îmi cădeau încet pe obraji.
E cam mare, sper sa nu existe probleme.
Lectura Placuta.
Capitolul 20: Familie.
- Îmi pui răbdarea la încercare? Ori îmi dai tu scrisoare, ori distrug întreaga casă, o dată cu tine, căutând-o. Ce alegi?
Acesta se panică, nu întoarse capul nici o secundă de la mine. Îmi privea fiecare mişcare cu mare atenţie. Îmi dau seama cu uşurinţă că îi e teamă că-l voi ucide. Îmi urmăreşte fiecare mişcare pentru a-şi da seama când voi sări la el. Patetic! Comportamentul lui lasă de dorit. Până şi Masaki a fost mai stăpân pe sine decât el, în plus, doar i-am şi spus că deocamdată nu îi fac nimic.
- Uite, Sentaro. Nu am timp...
- Bine, îţi dau scrisoarea. E la mine, nu am ars-o.
- Bun, atunci adu-mi-o.
Acesta se mişcă încet pe lângă perete, încă privindu-mă. Oh, termină. Chestia asta începe să mă enerveze. Îl privesc încruntată, apoi îmi dau ochii peste cap. El se îndreaptă spre camera lui aşa că îl urmez, păstrând o distanţă considerabilă. Ajungând în încăpere realizez că de la moartea părinţilor nu mi-a mai dat voie să intru, acum camera fiindu-mi străină.
Nu e prea deosebită, se găsesc lucruri obişnuite în ea, dar e interesant să o studiez. Patul cu lenjeria atât de albă, ai zice că îi place într-adevăr curăţenia. Dar nu e chiar aşa. Obişnuitele haine aruncate la nimereală schimbau cu totul imaginea. Biroul mare îngropat în cărţi, sticle de bere, ambalaje şi firimituri de la diverse lucruri, ai spune că nu a fost curăţat de săptămâni. Şifonierul avea uşile deschise, lăsând la vedere hainele îndesate şi mototolite. Un covor pufos, albastru, ascunde parchetul mult prea curat. Are un amestec de culori foarte drăguţ, dându-ţi impresia că stai pe apă.
- Încântătoare cameră. Spun eu de parcă aş fi o străină.
Acesta nu-mi răspunde, se îndreaptă spre birou deschizând un dulăpior, răscolind puţin, că mai apoi să scoată un plic.
- Uite, îţi aparţine. Spune el întinzând plicul.
- Cam prea târziu. Spun eu zâmbind, aproape chicotind.
Îmi răspunde la zâmbet. Este o trăsătură care nu am mai văzut-o de mult la Sen, de aceea mă încântă.
Iau plicul şi privesc închizătoare ruptă în formă de trandafir roşu. Ating cu buricele degetelor acel model aşa bine realizat, simţind până şi liniile de la petale. Plicul este galben datorită trecerii timpului, dar chiar şi aşa este fascinant să-l priveşti şi să-ţi imaginezi cum arăta după ce fusese sigilat.
Bag mâna să scot scrisoarea, dar ceva cade jos. Mă aplec să iau acel obiect, observând că este un lănţişor cu talisman în formă de sticluţă. Îl privesc, lanţul este de argint, cu nişte hieroglife vechii pe el. Talismanul, care e de fapt o sticluţă, are o substanţă roşiatică înăuntru. Privind substanţa îmi amintesc de sfera din acel local unde îl întâlnisem pe Vladimir, într-un fel semănau. Nu îmi bat prea tare capul cu acest lucru, aşa că pun lănţişorul înapoi şi bag plicul în buzunarul hainei. Il privesc pe Sentaro, care parcă revenii la starea lui normală. Mă privea fără teamă, fără panică. Zâmbesc şiret şi mă năpustesc asupra lui, prinzându-l de încheietura mâini şi trăgându-l după mine. Începu să se zbată, dar eu îi strâng mai tare încheietura mâinii fără să-mi pese. Ajungând în camera mea sar împreună cu el pe fereastră. Aterizez lin, având grijă ca şi Sentaro să aibă un contact cu pământul cât mai liniştit. Să cobor a fost mult mai uşor decât să mă urc, data viitoare voi încerca tacticile cât mai simple când va fi vorba de căţărat.
Îl privesc la fel se vicleană pe roşcatul de lângă mine, care, nu ştia cum să scape. Îi strâng din nou încheietura, auzindu-se o pocnitură iar apoi urletul lui de durere. Se pare că i-am rupt un os, eh, se mai întâmplă.
Încep să alerg trăgându-l după mine, fără să-mi pese de ţipetele lui de durere.
După vreo zece minute de alergat ajung în parc. E pustiu iar becurile de aici nu sunt chiar aşa de puternice încât să producă o lumină foarte intensă, e o atmosferă pe care am început să o ador.
- Nu te voi ucide, vreau doar să vorbim, aşa că nu încerca să fugi că s-ar putea să mă răzgândesc.
El aprobă din cap, aşa că îi dau drumul la încheietură. Începe să o maseze uşor, se pare că e o ruptură destul de gravă.
- Păcat că nu te-am filmat, să vezi diferenţa dintre comportamentul din trecut şi cel de acum. Spun eu arătându-i că nu mă impresionează dacă face pe îndureratul.
Nu răspunde, dar parcă înţelese mesajul meu, lăsându-şi uşor mâna pe lângă corp. Aratã complet diferit cu această expresie lipsită de dispreţ şi neinteres, aşa cum mi se arătă în trecut, sau fără acea expresie speriată care mă dezgustă. Nu ştiu dacă prietenii lui l-au văzut vreodată în această ipostază, dar acum ochii îi sunt de un limpede cristalin, arătând adevăratul sens al purităţi, şi cu această trăsătură îngândurată, e chiar atrăgător. Zâmbesc uitându-mă la el, niciodată nu l-am urât cu adevărat, dar nici nu pot uita cum s-a purtat cu mine.
Îşi întoarce capul spre mine, arcuindu-şi buzele într-un zâmbet mult prea adorabil. O părticică din mine dorea să-l strângă în braţe, să-i sărute acele buze catifelate şi să-l ţină lângă ea mereu.
Ce nebunie, pentru purtarea lui dezavantajoasa din trecut ar fi trebuit să-l ucid de prima dată când am avut ocazia. Dar se pare că eu mă ataşez de el, iar acest lucru va aduce sigur numai probleme.
Tăcerea dintre noi e mult prea profundă, nu face decât să crească adoraţia mea pentru el.
- Aş vrea să-mi spui de ce te-ai purtat aşa grosolan cu mine după moartea părinţilor. Spun eu neputând să-mi iau ochii de la el.
Rămâne pentru câteva secunde pe gânduri, căutându-şi cuvintele. Am aşteptat răbdătoare, nu voiam să-i stârnesc iar acea teamă.
- După ce am citit scrisoarea am concluzionat că tu eşti vinovata. Desigur că ce se afla în scrisoare atunci mi s-a părut o nebunie şi o prostie totală. Am crezut că părinţii noştri înnebuniseră, iar tu erai vinovata. Spuse el, evitând să mă privească.
- Bine, dar cum ai fi putut crede asta? Adică...
Chiar nu am cuvinte să-i dau o replică pentru cele spuse de el. Cum a putut crede aşa ceva? Adică, eu nu i-am supărat niciodată în copilărie, ce să mai spun de a le mai provoca o criză de nebunie.
- Ştiu că ţi se pare o nebunie, dar în scrisoare e vorba doar de tine şi de aceea m-am gândit la acel lucru. Cu timpul nu mi-a mai păsat de nimic, găsind modalitatea mea de a te trata una potrivită. Spuse el cu o sinceritate care o puteam simţii.
- Apoi? După ce am fugit eu de acasă?
- Am realizat prea târziu ce făcusem, când am plecat să te caut a fost prea târziu. Profesorii deveneau tot mai stresanţi cu infinitele lor telefonări întrebând de tine. Bineînţeles că i-am minţit până când nici eu nu mai ştiam ce să le spun. Apoi te-am întâlnit în Kawari cu acel băiat, care a fost îndeajuns ca să mă facă să înţeleg totul.
Făcu o pauză, parcă fiindu-i greu să continue. Trăsăturile feţei se schimbară în una îndurerată, parcă gândurile sau amintirile îl chinuiau.
Nu înţeleg prea bine la ce s-a referit cu ultima propoziţie, rămânând pe gânduri. Îmi amintesc de seara aceea, chiar foarte bine, dar tot nu ştiu la ce se referă.
- Cum adică? Nu înţeleg ce vrei să spui.
- După întâmplarea aceea m-am grăbit acasă, am luat scrisoarea şi am recitit-o. Am încercat să-mi amintesc toate evenimentele mai ciudate din copilărie. Atunci am realizat apariţiile ta... lui Ankai numai noaptea şi refuzul mamei de a-mi vorbii despre el. Dragostea şi afecţiune pe care ţi-o arăta ţie Ankai pe când cu mine vorbea ca un străin. Apoi trăsăturile ciudate ale băiatului cu care erai, totul m-a făcut doar să cercetez cât mai mult pentru a-mi da seama de adevărul din scrisoare. Spuse el privindu-mă în sfârşit.
I-am zâmbit, sunt fericită să aud toate acestea de la el. Într-un fel e ciudat, parcă m-aş afla lângă un străin care îmi povesteşte viaţa lui.
- Iar acum ai crezut că am venit să te ucid? Spun eu râzând la pronunţarea cuvintelor.
- Da, într-un fel. Ştiu că erai furioasă pe cum m-am purtat cu tine, dar am crezut că odată ce ţi-ai descoperit adevărata identitate mă vei uita complet. Iar când te-am văzut în sufragerie nu m-am gândit decât că ai venit să te răzbuni. Spune el pe un ton serios.
Nu mai aveam ce să-l întreb. Toate mi se clarificaseră şi nu ştiu ce mai pot să-l întreb. Acum mai rămâne întrebarea căreia trebuie să-i găsesc singură răspuns: să-l ucid s-au să-l las să-şi trăiască monotona lui viaţă? Nu doream să-l ucid, dar nici să-l ştiu în viaţă nu prea mă încântă. Ştie adevărul despre existenţa vampirilor, cine ştie ce i-ar trece prin cap. Cu toate că sigur nimeni nu l-ar crede, prin cunoştinţele care le-a dobândit despre rasa noastră ar putea foarte uşor să demonstreze. Bineînţeles că l-aş ucide imediat după aceea, dar acest lucru nu ar făcea decât să confirme şi mai bine existenţa noastră. Pot ucide fără cea mai mică grijă 7 persoane, dar nici gând o întreagă populaţie. S-ar degaja un mare război, toţi marii savanţi ne-ar căuta pentru a ne studia, alţi pentru a ne distruge. Nu am mai avea unde să ne ascundem, ajungând să ne distrugem singuri din lipsă atenţiei sau a foamei. Acest lucru mă înspăimântă.
Tăcerea devine mai pătrunzătoare că niciodată, făcându-mă să realizez cât de târziu este. M-am grăbit să iau o decizie, ştiind că eu voi răspunde pentru acţiunile mele.
- Nu te voi ucide, cu toate că ar trebuit. Dar te avertizez, dacă dezvălui existenţa noastră voi avea grijă să ai cea mai aspră pedeapsa, care va duce sigur la o moarte înceată şi neînchipuit de dureroasă. Ai înţeles?
- Da, desigur. Îmi răspunde el temător.
Îmi e greu să accept adevărul care mă răneşte pe dinăuntru, când nici măcar eu nu ştiu de ce. Îl privesc sedusă de acea înfăţişare, nu cred că voi putea să-l uit vreodată, îmi e mult prea drag.
- E târziu, se va lumina curând, trebuie să plec.
- Te voi mai vedea?
Ne privim, momentul e prea intens, îmi e greu să mă concentrez. Nu ştiu ce să-i răspund iar privirea lui e mult prea plină de dorinţă. Mă fascinează, mă încântă, mă cucereşte şi totuşi nu-i pot da un răspuns. Mă las condusă de instincte şi-l iau în barete fiind atentă sa nu-i mai rup ceva. Acesta răspunde foarte înţelegător la îmbrăţişare.
- Desigur, te voi vizita de câte ori voi avea ocazia şi posibilitatea. Spun eu fără ai da drumul.
Simt cum intensifică acea îmbrăţişare, făcându-mă să înţeleg că şi el îmi împarte sentimentele. Dorea să rămân cu el, după mulţi ani, am simţit din nou acea dragoste care mi-o purta în copilărie. Mă despart uşor de el, îndepărtându-mă câte un pic.
- Trebui să plec, spun eu simţind durere pronunţând acele vorbe. Să te duci să-ţi verifici mâna, cred că e ceva grav.
Acesta zâmbi şi aprobă, îmi e greu să-l privesc ştiind că ne despărţim. Cu o ultimă privire mă întorc şi încep să alerg dispărând foarte repede din faţa lui. Nu am privit înapoi, ştiu că nu aş fi rezistat să mă întorc şi să rămân cu el. Mi-am continuat drumul, ignorând cele două lacrimi care îmi cădeau încet pe obraji.