15-11-2009, 12:28 AM
Dap teh, mi-ai spus dinainte greselile ÅŸi nu mai exista, le-am corectat de atunci ÅŸi acum doar am pus capitolul dinou ;))
Iată capitolul 12 care e total diferit. Nu am renunţat la diacritice dar de acum va fi la persoana I singular.
E cam lung.. sper să nu aibă greşeli şi să fie captivant.
Lectura plăcută.:)
Perspectiva lui Kimm
Mã uit pe fereastră la universul ce se înşiruie în faţa mea, nu-mi pare cunoscut şi totuşi, parcă mi-l amintesc ca un vis. Dar chiar şi atunci, universul mi se arăta diferit. Mă întreb când s-au făcut schimbările acestea. Clădirile înalte pline de geamuri luminate par a fi atât de atrăgătoare. Deşi mă aflu la o distanţă considerabilă, pot vedea crăpăturile şi cărămizile înegrite de timp ca şi cum m-aş afla la un centimetru de ele cu o lupă uriaşă, uimitor. Vocile oamenilor din depărtare, îmi ajung la urechi atât de cristaline şi clare, ca un clopoţel de argint special numai pentru mine. Totul în jur are o altă culoare şi parcă au prins o importanţă deosebită în ochii mei, făcându-mă să le privesc ore în şir studiindu-le. Îmi dau seama că nu lumea în care trăiesc s-a schimbat, ci eu, dar totuşi nu-mi vine a crede. Gândul că aş putea trăi în corpul altcuiva îmi trece ca un fulger prin minte şi mă înfior.
Mă uit în spate şi privesc cu ură persoana care stă nemişcată lângă măsuţa de sticlă. Ştiu că nu ar trebui, dar nu suport să văd cum se uită la mine, cum crede că ştie ceea ce simt, patetic, am auzit de prea mule ori aceste cuvinte. Poate dacă mi-ar fi spus în dimineaţa aceea unde mergem şi ce se află acolo, în loc să-mi înşiruie regulile acelea stupide şi total inutile, poate nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Mă întorc la obişnuita mea activitate de a privi pe fereastră, îmi imaginez nişte gratii puse de-a lungul ei. Hmm, nu arată rău, ba chiar îmi descrie o mică parte din viaţă. Mă privesc în oglindirea transparentă a geamului, îmi este teamă de ceea ce am devenit şi chiar de viaţa pe care am început s-o trăiesc. Dar cel mai mult mă îngrozeşte felul în care arăt, o piele albă ca de fantomă îmi acoperă tot corpul, ochii care odată au fost verzi, acum sunt de un maro cu portocaliu, dar sunt sigură că mai târziu o să am altă culoare la fel de ciudată. Părul, mă uimeşte că este încă roşcat, dar şi acesta devine straniu de strălucitor când mă aflu în lumina puternică a lunii. Un cuvânt începe să-mi răsune în minte, încerc să-l alung temându-mă de semnificaţia lui.
- Moartã, îmi scapă fără să vreau din gură. Da, acesta e cuvântul ce-mi inundă tot capul şi de care îmi este atât de teamă, chiar dacă ştiu că are dreptate. O altă voce prinde viaţă în cameră, încerc să o ignor gândindu-mă că ceea ce spune e lipsit de importanţă, dar vorbele lui îmi captează fără să-mi dau seama atenţia aşa că încep să-l ascult.
- Ştiu că îţi e teamă pentru că acum eşti vampir, dar nu trebuie, îţi voi fi mereu aproape indiferent de cât de mult te vei opune şi cât de multă ură îmi vei arăta. Acum vreau doar să înţelegi că trebuie să te hrăneşti.
Îl privesc, nu-mi dau seama ce expresie am pe faţă dar îl văd cum îmi zâmbeşte. Ce vorbe simple dar pline de veritate, oricum nu mă puteam vedea ieşind afară luând vieţile oamenilor. Acum înţeleg de ce îmi zâmbea, faţa mea îmi trăda dreptatea pe care i-o dădeam. Uşor, face câţiva paşi spre mine, imediat expresia feţei mi se schimbă într-una de ură şi duritate iar el se opreşte arătându-mi că a înţeles mesajul. De când am fost adusă în camera mea, cum obişnuiesc să-i spun, am refuzat să vorbesc cu cineva sau să ies afară. Am preferat să privesc lumea cu noii mei ochi de la fereastra ce se află lângă mine şi să-mi folosesc toată duritatea ca să-i alung pe toţi din jurul meu. A fost uimitor de uşor cum, printr-o criză de nervi involuntară, am reuşit să-i speri pe Raul şi acea fiinţă pe nume Monik, despre care nu ştiu prea multe, mai rău decât au făcut-o acele creaturi de la castel. Însă, Leon se încăpăţâna mereu să rămână, chiar şi după ce mi-a trecut acea criză, nimic din gesturile, urletele şi cuvintele mele de ură asupra-i nu l-au determinat să plece. Calmul lui mă făcea să urlu din toată puterea, nu suportam să-l văd cât de indiferent este. Când mi-am dat seama că nu-l pot alunga am încercat să-l ignor şi să-mi spun că sunt doar eu în cameră. Desigur că nu a funcţionat, simţeam prezenţa lui mai puternică decât propria-mi umbră, iar ochii aţintiţi asupra mea, urmărindu-mi fiecare gest cu vigilenţă, era ca un animal ce încearcă să mă vâneze. Până la urmă i-am acceptat prezenţa şi uite-mă acum, privindu-l ca o criminală ce are în gând să-l ucidă. Bineînţeles că eu nu am acel gând, nici nu aş putea, dar cu siguranţă privirea mea asta spune.
- Leon, ştiu că tu m-ai transformat într-un vampir ca să mă salvezi, chiar dacă mi-aş fi dorit din toată fiinţa să mă laşi să mor acolo decât să faci acest lucru. Dar, acum, pentru că faptul este consumat şi nu se mai poate schimba nimic, vreau să şti că fac eforturi mari încercând să mă obişnuiesc şi să mă opun dorinţei de a mă arunca prada primelor raze de lumină. Îi spun eu cu un calm neobişnuit.
- Nu... Îi scapă lui cu o panică controlată încercând să mai facă nişte paşi către mine dar aruncându-i aceeaşi privire dură se opri.
- Aşa cum am spus, continui eu, fac eforturi destul de mari. Acum în mine se dă o luptă între cele două dorinţe. Aceea de a-mi deschide ochii pentru noua mea viaţă întunecată şi dorinţa de a mă sinucide. Nu ştiu ce se va întâmpla în continuare dar vreau să şti că ura mea faţă de tine nu va dispărea aşa uşor. Mă opresc văzând că vrea să spună ceva, aşa că îi fac un semn să vorbească.
- Ştiu că îţi este greu, dar acest sentiment este de scurtă durată. Te vei obişnui fără să îţi dai sema, sunt sigur că în anumite situaţii chiar vei mulţumi pentru aceste puteri. Tuturor ni s-a întâmplat, la început uram ce devenisem, dar cu timpul ne-am obişnuit, ba chiar devine amuzant.
Mă cuprinde o furie incontrolabilă, sentimentul pe care l-am avut când aceea criza mă apucase, acum îmi invada fiecare părticică a corpului. De furie dărâm televizor ce se afla la câţiva paşi de mine, făcându-l bucăţele. Cu o mişcare destul de rapidă iau tabloul ce arăta o zeiţă a frumuseţii şi îl arunc cu nepăsare în vitrină reuşind să sparg nişte vaze şi bibelouri ce păreau a fi foarte scumpe. Apoi merg la bibliotecă şi încep să rup din cărţi fără să îmi pese cât de importante ar fi.
- Spui că mă voi obişnui? Încep eu să urlu rupând mai multe cărţi. Asta crezi tu? Spui că toţi vampiri s-au obişnuit mai devreme sau mai târziu? Zbier eu întorcându-mă spre el. Crezi că eu sunt toţi? Spune, crezi?
- Kimm, nu am... se strădui el să spună dar eu îl opresc cu urletul ce îmi scapă pe buze. Încercă să se opună dorinţei de a-şi duce mâinile la urechi dar ţipătul meu era prea puternic aşa că se lăsa pradă instinctului. Geamurile începură să tremure parcă de frică şi chiar cu câteva secunde înainte să mă opresc eu se sparseră, împrăstiindu-se o parte pe podea o parte pe stratul de zăpadă ce acoperea strada.
- Ştiu că nu ai vrut să spui acele vorbe, aşa cum nu ai vrut să mă duci nici în acel nenorocit de castel şi nici cum nu tu ai vrut să mă transformi în această bestie, nu? Tu nu ai vrut nimic din toate acestea, tu eşti nevinovat, aşa că restul oamenilor de pe stradă ce au ca acoperiş cerul liber şi ca haine nişte zdrenţe luate de nu se ştie unde. Nu ei au vrut să aibă viaţa aceasta, dar au făcut ceva pentru a o schimba? Măcar pentru copii lor, sau pentru persoana dragă ce se afla la orice pas alături de ei? Zbier eu fără să îmi pese că vocea mea se auzea până la sute de metrii distanţă.
- Kimm, înţelege că... încercă să-mi spună din nou dar eu îl întrerup ţipând în continuare.
- Îţi spun eu, nu! Nu, nu, nu au făcut nimic cum de altfel nici tu nu ai făcut. Dar totuşi vi şi-mi adresezi acele vorbe fără măcar să şti semnificaţia lor.
Cu un gest de ameţeală mă las epuizată în jos şi încep să plâng. Leon, cu o siguranţă pe sine puternic vizibilă vine lângă mine şi mă ia în braţe. Ca un copil neajutorat, îmi dau seama cât de egoistă am fost şi încep să-mi cer scuze printre lacrimi. El mă leagănă uşor spunându-mi că nu e nimic şi să mă liniştesc. Îmi e greu să recunosc, dar în braţele lui m-am simţit mereu în siguranţă, cum mă simt şi acum de altfel. Cu greu, mă liniştesc, dar rămân tot în braţele lui scuzându-mă dinou pentru comportamentul ce îl avusesem. Mă durea cumplit când mă gândeam cât de sălbatică fusesem şi mai ales când nici măcar nu înţelegeam ce se afla în sufletul vampirului de lângă mine. Mă uit la el atingându-i cu blândeţe fata, îi zâmbesc apoi îmi las capul pe umărul lui. Încet, o sete neaşteptată mă cuprinde făcându-mă parcă să mă sufoc. Încep să tremur fără să ştiu nici eu de ce, privirea mi se înceţoşează şi întreaga clădire se balansează cu mine. Aud vocea lui Leon aşa că mă concentrez asupra ei.
- Kimm, trebuie să te hrăneşti, sângele meu nu a fost de-ajuns. Înţelege că trebuie să ieşi afară şi să-ţi încerci noile puteri. Îmi spune el cu seriozitate, dar în acelaşi timp cu blândeţe, parcă încercând să nu mă sperie. Eu dau aprobator din cap, parcă fiind controlată de acea sete decât de propria voinţă şi mă ridic împreună cu el, ca mai apoi să sar ţinută în braţe pe fereastră. Picioarele mele ating cu o fineţe de pisică suprafaţa moale de zăpadă şi îmi scapă fără să vreau o exclamaţie de uimire. Leon îmi zâmbeşte la fel ca întotdeauna lăsându-mă liberă, şi uite încă un lucru uimitor, îmi simt aşa uşor corpul de parcă primă adiere a vântului de iarnă mi-ar putea da aripi. Ca şi cum toate aceste lucruri uimitoare mi-ar fi dat energie, încep să dansez ca o adevărată balerina în jurul lui Leon, râzând şi făcând salturi ca o profesionistă. Este aşa fascinant, parcă picioarele mele nici nu ar atinge zăpada, parcă aş pluti la un centimetru de ea. Mă apucă brus ameţeala aşa că Leon mă ia de mână şi începem să fugim pe străzile pustii în căutare de hrană. Nu cred că pot explica cât de repede alergam, pur şi simplu nu cred că puteam fi văzuţi dacă treceam pe lângă un grup de oameni. Eram ca o pală de vânt ce treceam pe lângă ei fără că lor să le pese, considerând că este normal. După nici zece minute ajungem pe o străduţă, acolo unde un grup de 5 băieţi şi 3 fete în braţele unora dintre ei, aparent vagabonzi, fumau şi înjurau diferite persoane doar pentru a se amuza. Îmi amintesc fără să vreau de Masaki şi de toate lucrurile pe care mi le făcuse, o ura îmi străbate întreg corpul şi mă întorc către Leon. Ştiam că deşi ne aflăm destul de aproape de grup, ei nu ne vedeau.
- Du-te, îmi spune Leon la fel de calm ca de obicei, eu te voi aştepta aici.
Îl îmbrăţişez şi mă întreb cum de poate să fie aşa calm, dar las ca răspunsul să apară mai târziu şi mă avânt către grup. Clar, ăştia sunt chiori, îmi spun văzând că m-au observat abia când m-am aflat la câţiva centimetri de ei. La început au fost puţin speriaţi dar când au văzut că nu sunt o poliţistă sau o agentă a legii şi-au arătat obişnuitul rânjet pervers, uni ba chiar apropiindu-se de mine spunându-mi cuvinte ce mi se par pline de dispreţ. Cele trei fete au început să-şi arate gelozia, văzând că toţi acei băieţi şi-au îndreptat privirea asupra mea ignorându-le şi lăsându-le singure pe scară. Nu eram prea atentă la vorbele lor, fiind înconjurată şi hipnotizată de mirosul sângelui ce mă făcea să-mi pierd concentrarea. Aveam un plan bine gândit şi acela de a-l face pe unul dintre băieţi să se îndepărteze de grup alături de mine, iar după ce-l duc îndeajuns de departe să-l muşc şi să-i sug întreg sângele. Ce mi-a dat planul peste cap a fost vorbele unuia dintre băieţi. - Hei fetiţo, ce spui să te duc în paradis? - Nervozitatea a pus stăpânire pe mine aruncându-l pe unul dintre ei în zid spărgându-i capul şi căzând inconştient pe jos. Toţi au rămas muţi de uimire după care s-au aruncat cu pumni asupra mea, fără nici un folos. Le-am barat fiecare lovitură arătându-le după cum se face. Cele trei fete au fugit plângând şi ţipând înspăimântate. După ce am terminat cu băieţii, având grijă ca cel ce îmi adresase acele vorbe să rămână în viaţă, cel puţin pentru moment. M-am apropiat de el mobilizându-l şi l-am muşcat savurându-i fiecare picătură de sânge. O tobă a început să bată cu putere, ca şi cum în acea bătaie existau tot feluri de gânduri şi sentimente. O alta îi se alătura cu o forţă mult mai puternică, parcă vrând să o înghită pe prima. Uşor prima bătaie se retrăgea, lăsându-se pradă celei de a doua. Îmi dau seama că tobele sunt de fapt inimele noastre şi că inima mea o absorbea pe cea a băiatului. Prada îmi este smulsa cu brutalitate din braţe făcându-mă să mă arunc după ea, dar mă potolesc simţindu-mă sătulă.
- În primul rând, să nu continui să mai bei sângele victimei tale dacă aceasta a murit, te poate lua după ea. Iar în al doilea râd, chiar era necesar să-I ucizi pe toţi? Mă întreabă Leon uitându-se la cadavrele pline de sânge ce erau împrăştiate pe jos.
- Au spus nişte cuvinte nepotrivite pentru o fată ca mine. Îi răspund eu amuzată. Apoi îl iau de mâna începând să alerg, având în gând să descopăr mai multe lucruri despre puterile mele. Se pare că am făcut o criză pentru nimic, până la urmă chiar este amuzant.
Iată capitolul 12 care e total diferit. Nu am renunţat la diacritice dar de acum va fi la persoana I singular.
E cam lung.. sper să nu aibă greşeli şi să fie captivant.
Lectura plăcută.:)
Perspectiva lui Kimm
Mã uit pe fereastră la universul ce se înşiruie în faţa mea, nu-mi pare cunoscut şi totuşi, parcă mi-l amintesc ca un vis. Dar chiar şi atunci, universul mi se arăta diferit. Mă întreb când s-au făcut schimbările acestea. Clădirile înalte pline de geamuri luminate par a fi atât de atrăgătoare. Deşi mă aflu la o distanţă considerabilă, pot vedea crăpăturile şi cărămizile înegrite de timp ca şi cum m-aş afla la un centimetru de ele cu o lupă uriaşă, uimitor. Vocile oamenilor din depărtare, îmi ajung la urechi atât de cristaline şi clare, ca un clopoţel de argint special numai pentru mine. Totul în jur are o altă culoare şi parcă au prins o importanţă deosebită în ochii mei, făcându-mă să le privesc ore în şir studiindu-le. Îmi dau seama că nu lumea în care trăiesc s-a schimbat, ci eu, dar totuşi nu-mi vine a crede. Gândul că aş putea trăi în corpul altcuiva îmi trece ca un fulger prin minte şi mă înfior.
Mă uit în spate şi privesc cu ură persoana care stă nemişcată lângă măsuţa de sticlă. Ştiu că nu ar trebui, dar nu suport să văd cum se uită la mine, cum crede că ştie ceea ce simt, patetic, am auzit de prea mule ori aceste cuvinte. Poate dacă mi-ar fi spus în dimineaţa aceea unde mergem şi ce se află acolo, în loc să-mi înşiruie regulile acelea stupide şi total inutile, poate nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Mă întorc la obişnuita mea activitate de a privi pe fereastră, îmi imaginez nişte gratii puse de-a lungul ei. Hmm, nu arată rău, ba chiar îmi descrie o mică parte din viaţă. Mă privesc în oglindirea transparentă a geamului, îmi este teamă de ceea ce am devenit şi chiar de viaţa pe care am început s-o trăiesc. Dar cel mai mult mă îngrozeşte felul în care arăt, o piele albă ca de fantomă îmi acoperă tot corpul, ochii care odată au fost verzi, acum sunt de un maro cu portocaliu, dar sunt sigură că mai târziu o să am altă culoare la fel de ciudată. Părul, mă uimeşte că este încă roşcat, dar şi acesta devine straniu de strălucitor când mă aflu în lumina puternică a lunii. Un cuvânt începe să-mi răsune în minte, încerc să-l alung temându-mă de semnificaţia lui.
- Moartã, îmi scapă fără să vreau din gură. Da, acesta e cuvântul ce-mi inundă tot capul şi de care îmi este atât de teamă, chiar dacă ştiu că are dreptate. O altă voce prinde viaţă în cameră, încerc să o ignor gândindu-mă că ceea ce spune e lipsit de importanţă, dar vorbele lui îmi captează fără să-mi dau seama atenţia aşa că încep să-l ascult.
- Ştiu că îţi e teamă pentru că acum eşti vampir, dar nu trebuie, îţi voi fi mereu aproape indiferent de cât de mult te vei opune şi cât de multă ură îmi vei arăta. Acum vreau doar să înţelegi că trebuie să te hrăneşti.
Îl privesc, nu-mi dau seama ce expresie am pe faţă dar îl văd cum îmi zâmbeşte. Ce vorbe simple dar pline de veritate, oricum nu mă puteam vedea ieşind afară luând vieţile oamenilor. Acum înţeleg de ce îmi zâmbea, faţa mea îmi trăda dreptatea pe care i-o dădeam. Uşor, face câţiva paşi spre mine, imediat expresia feţei mi se schimbă într-una de ură şi duritate iar el se opreşte arătându-mi că a înţeles mesajul. De când am fost adusă în camera mea, cum obişnuiesc să-i spun, am refuzat să vorbesc cu cineva sau să ies afară. Am preferat să privesc lumea cu noii mei ochi de la fereastra ce se află lângă mine şi să-mi folosesc toată duritatea ca să-i alung pe toţi din jurul meu. A fost uimitor de uşor cum, printr-o criză de nervi involuntară, am reuşit să-i speri pe Raul şi acea fiinţă pe nume Monik, despre care nu ştiu prea multe, mai rău decât au făcut-o acele creaturi de la castel. Însă, Leon se încăpăţâna mereu să rămână, chiar şi după ce mi-a trecut acea criză, nimic din gesturile, urletele şi cuvintele mele de ură asupra-i nu l-au determinat să plece. Calmul lui mă făcea să urlu din toată puterea, nu suportam să-l văd cât de indiferent este. Când mi-am dat seama că nu-l pot alunga am încercat să-l ignor şi să-mi spun că sunt doar eu în cameră. Desigur că nu a funcţionat, simţeam prezenţa lui mai puternică decât propria-mi umbră, iar ochii aţintiţi asupra mea, urmărindu-mi fiecare gest cu vigilenţă, era ca un animal ce încearcă să mă vâneze. Până la urmă i-am acceptat prezenţa şi uite-mă acum, privindu-l ca o criminală ce are în gând să-l ucidă. Bineînţeles că eu nu am acel gând, nici nu aş putea, dar cu siguranţă privirea mea asta spune.
- Leon, ştiu că tu m-ai transformat într-un vampir ca să mă salvezi, chiar dacă mi-aş fi dorit din toată fiinţa să mă laşi să mor acolo decât să faci acest lucru. Dar, acum, pentru că faptul este consumat şi nu se mai poate schimba nimic, vreau să şti că fac eforturi mari încercând să mă obişnuiesc şi să mă opun dorinţei de a mă arunca prada primelor raze de lumină. Îi spun eu cu un calm neobişnuit.
- Nu... Îi scapă lui cu o panică controlată încercând să mai facă nişte paşi către mine dar aruncându-i aceeaşi privire dură se opri.
- Aşa cum am spus, continui eu, fac eforturi destul de mari. Acum în mine se dă o luptă între cele două dorinţe. Aceea de a-mi deschide ochii pentru noua mea viaţă întunecată şi dorinţa de a mă sinucide. Nu ştiu ce se va întâmpla în continuare dar vreau să şti că ura mea faţă de tine nu va dispărea aşa uşor. Mă opresc văzând că vrea să spună ceva, aşa că îi fac un semn să vorbească.
- Ştiu că îţi este greu, dar acest sentiment este de scurtă durată. Te vei obişnui fără să îţi dai sema, sunt sigur că în anumite situaţii chiar vei mulţumi pentru aceste puteri. Tuturor ni s-a întâmplat, la început uram ce devenisem, dar cu timpul ne-am obişnuit, ba chiar devine amuzant.
Mă cuprinde o furie incontrolabilă, sentimentul pe care l-am avut când aceea criza mă apucase, acum îmi invada fiecare părticică a corpului. De furie dărâm televizor ce se afla la câţiva paşi de mine, făcându-l bucăţele. Cu o mişcare destul de rapidă iau tabloul ce arăta o zeiţă a frumuseţii şi îl arunc cu nepăsare în vitrină reuşind să sparg nişte vaze şi bibelouri ce păreau a fi foarte scumpe. Apoi merg la bibliotecă şi încep să rup din cărţi fără să îmi pese cât de importante ar fi.
- Spui că mă voi obişnui? Încep eu să urlu rupând mai multe cărţi. Asta crezi tu? Spui că toţi vampiri s-au obişnuit mai devreme sau mai târziu? Zbier eu întorcându-mă spre el. Crezi că eu sunt toţi? Spune, crezi?
- Kimm, nu am... se strădui el să spună dar eu îl opresc cu urletul ce îmi scapă pe buze. Încercă să se opună dorinţei de a-şi duce mâinile la urechi dar ţipătul meu era prea puternic aşa că se lăsa pradă instinctului. Geamurile începură să tremure parcă de frică şi chiar cu câteva secunde înainte să mă opresc eu se sparseră, împrăstiindu-se o parte pe podea o parte pe stratul de zăpadă ce acoperea strada.
- Ştiu că nu ai vrut să spui acele vorbe, aşa cum nu ai vrut să mă duci nici în acel nenorocit de castel şi nici cum nu tu ai vrut să mă transformi în această bestie, nu? Tu nu ai vrut nimic din toate acestea, tu eşti nevinovat, aşa că restul oamenilor de pe stradă ce au ca acoperiş cerul liber şi ca haine nişte zdrenţe luate de nu se ştie unde. Nu ei au vrut să aibă viaţa aceasta, dar au făcut ceva pentru a o schimba? Măcar pentru copii lor, sau pentru persoana dragă ce se afla la orice pas alături de ei? Zbier eu fără să îmi pese că vocea mea se auzea până la sute de metrii distanţă.
- Kimm, înţelege că... încercă să-mi spună din nou dar eu îl întrerup ţipând în continuare.
- Îţi spun eu, nu! Nu, nu, nu au făcut nimic cum de altfel nici tu nu ai făcut. Dar totuşi vi şi-mi adresezi acele vorbe fără măcar să şti semnificaţia lor.
Cu un gest de ameţeală mă las epuizată în jos şi încep să plâng. Leon, cu o siguranţă pe sine puternic vizibilă vine lângă mine şi mă ia în braţe. Ca un copil neajutorat, îmi dau seama cât de egoistă am fost şi încep să-mi cer scuze printre lacrimi. El mă leagănă uşor spunându-mi că nu e nimic şi să mă liniştesc. Îmi e greu să recunosc, dar în braţele lui m-am simţit mereu în siguranţă, cum mă simt şi acum de altfel. Cu greu, mă liniştesc, dar rămân tot în braţele lui scuzându-mă dinou pentru comportamentul ce îl avusesem. Mă durea cumplit când mă gândeam cât de sălbatică fusesem şi mai ales când nici măcar nu înţelegeam ce se afla în sufletul vampirului de lângă mine. Mă uit la el atingându-i cu blândeţe fata, îi zâmbesc apoi îmi las capul pe umărul lui. Încet, o sete neaşteptată mă cuprinde făcându-mă parcă să mă sufoc. Încep să tremur fără să ştiu nici eu de ce, privirea mi se înceţoşează şi întreaga clădire se balansează cu mine. Aud vocea lui Leon aşa că mă concentrez asupra ei.
- Kimm, trebuie să te hrăneşti, sângele meu nu a fost de-ajuns. Înţelege că trebuie să ieşi afară şi să-ţi încerci noile puteri. Îmi spune el cu seriozitate, dar în acelaşi timp cu blândeţe, parcă încercând să nu mă sperie. Eu dau aprobator din cap, parcă fiind controlată de acea sete decât de propria voinţă şi mă ridic împreună cu el, ca mai apoi să sar ţinută în braţe pe fereastră. Picioarele mele ating cu o fineţe de pisică suprafaţa moale de zăpadă şi îmi scapă fără să vreau o exclamaţie de uimire. Leon îmi zâmbeşte la fel ca întotdeauna lăsându-mă liberă, şi uite încă un lucru uimitor, îmi simt aşa uşor corpul de parcă primă adiere a vântului de iarnă mi-ar putea da aripi. Ca şi cum toate aceste lucruri uimitoare mi-ar fi dat energie, încep să dansez ca o adevărată balerina în jurul lui Leon, râzând şi făcând salturi ca o profesionistă. Este aşa fascinant, parcă picioarele mele nici nu ar atinge zăpada, parcă aş pluti la un centimetru de ea. Mă apucă brus ameţeala aşa că Leon mă ia de mână şi începem să fugim pe străzile pustii în căutare de hrană. Nu cred că pot explica cât de repede alergam, pur şi simplu nu cred că puteam fi văzuţi dacă treceam pe lângă un grup de oameni. Eram ca o pală de vânt ce treceam pe lângă ei fără că lor să le pese, considerând că este normal. După nici zece minute ajungem pe o străduţă, acolo unde un grup de 5 băieţi şi 3 fete în braţele unora dintre ei, aparent vagabonzi, fumau şi înjurau diferite persoane doar pentru a se amuza. Îmi amintesc fără să vreau de Masaki şi de toate lucrurile pe care mi le făcuse, o ura îmi străbate întreg corpul şi mă întorc către Leon. Ştiam că deşi ne aflăm destul de aproape de grup, ei nu ne vedeau.
- Du-te, îmi spune Leon la fel de calm ca de obicei, eu te voi aştepta aici.
Îl îmbrăţişez şi mă întreb cum de poate să fie aşa calm, dar las ca răspunsul să apară mai târziu şi mă avânt către grup. Clar, ăştia sunt chiori, îmi spun văzând că m-au observat abia când m-am aflat la câţiva centimetri de ei. La început au fost puţin speriaţi dar când au văzut că nu sunt o poliţistă sau o agentă a legii şi-au arătat obişnuitul rânjet pervers, uni ba chiar apropiindu-se de mine spunându-mi cuvinte ce mi se par pline de dispreţ. Cele trei fete au început să-şi arate gelozia, văzând că toţi acei băieţi şi-au îndreptat privirea asupra mea ignorându-le şi lăsându-le singure pe scară. Nu eram prea atentă la vorbele lor, fiind înconjurată şi hipnotizată de mirosul sângelui ce mă făcea să-mi pierd concentrarea. Aveam un plan bine gândit şi acela de a-l face pe unul dintre băieţi să se îndepărteze de grup alături de mine, iar după ce-l duc îndeajuns de departe să-l muşc şi să-i sug întreg sângele. Ce mi-a dat planul peste cap a fost vorbele unuia dintre băieţi. - Hei fetiţo, ce spui să te duc în paradis? - Nervozitatea a pus stăpânire pe mine aruncându-l pe unul dintre ei în zid spărgându-i capul şi căzând inconştient pe jos. Toţi au rămas muţi de uimire după care s-au aruncat cu pumni asupra mea, fără nici un folos. Le-am barat fiecare lovitură arătându-le după cum se face. Cele trei fete au fugit plângând şi ţipând înspăimântate. După ce am terminat cu băieţii, având grijă ca cel ce îmi adresase acele vorbe să rămână în viaţă, cel puţin pentru moment. M-am apropiat de el mobilizându-l şi l-am muşcat savurându-i fiecare picătură de sânge. O tobă a început să bată cu putere, ca şi cum în acea bătaie existau tot feluri de gânduri şi sentimente. O alta îi se alătura cu o forţă mult mai puternică, parcă vrând să o înghită pe prima. Uşor prima bătaie se retrăgea, lăsându-se pradă celei de a doua. Îmi dau seama că tobele sunt de fapt inimele noastre şi că inima mea o absorbea pe cea a băiatului. Prada îmi este smulsa cu brutalitate din braţe făcându-mă să mă arunc după ea, dar mă potolesc simţindu-mă sătulă.
- În primul rând, să nu continui să mai bei sângele victimei tale dacă aceasta a murit, te poate lua după ea. Iar în al doilea râd, chiar era necesar să-I ucizi pe toţi? Mă întreabă Leon uitându-se la cadavrele pline de sânge ce erau împrăştiate pe jos.
- Au spus nişte cuvinte nepotrivite pentru o fată ca mine. Îi răspund eu amuzată. Apoi îl iau de mâna începând să alerg, având în gând să descopăr mai multe lucruri despre puterile mele. Se pare că am făcut o criză pentru nimic, până la urmă chiar este amuzant.