Cand imposibilul devine posibil...

[Lexxu]

[center]Capitolul 2[/center]





- Pentru ca esti a mea.
Cuvintele lui ma lasasera fara grai. Ma simteam atat de confuza si de fericita in aceelasi timp. Vremea de afara putea reprezenta foarte bine ce se afla si inauntrul meu.
Ceva fierbinte imi aprinse sufletul, imi adusese inima la viata facand-o sa simta. Un scantei fusese de ajuns pentru ca ea sa se aprinda si sa... existe. Imi dadusem parul alb de pe fata, fixandu-l cu privirea pe barbatul din fata mea; Luka. In momentul de fata ma simteam extrem de ciudat. Intr-un fel ciudat imi era frica dar, intr-un altul eram fericita.
Singuratatea disparuse, lasandu-i loc unui demon sa ocupe pozitia aceasta. Privirea-mi sincera, odata inghetata, acum era la fel de blanda precum mielul Domnului. Il priveam ca pe salvatorul meu in acel moment. Ba chiar uitand ca e un personaj negativ pe care ar trebui sa-l alung, ma apropiasem mai mult de el, cuprinzandu-l in bratele-mi calde.
De indata ce facusem acest lucru il simtisem tresarind, ii simtisem fiecare fior ce-i strabatusera corpul uman pe care-l adoptase acum multi, multi ani, si o raceala imensa care-si facea disparitia din inima sa. Cristale mici evadasera din lagunele mele, contopindu-se cu haina acestuia. As fi vrut sa-i spun ceva insa, am izbucnit in plans, el strangandu-ma cu putere parca fiindu-i frica sa ma piarda, soptindu-mi pe un ton mieros si mincinos ca totul avea sa fie bine.
- O sa fie bine. Nu ai de ce sa te temi.
In acel moment emotionant pentru mine si poate unul normal pentru un hot de suflete, il crezusem in totalitate. Dadusem crezare unor minciuni frumoase, lasandu-ma prada sentimentelor ce amenintau c-o sa ma consume, eliminandu-mi existenta.
Fusesem atat de bucuroasa, caci puteam insfarsit sa simt. Eram constienta ca promisiunile unui demon sunt mincinoase, dar in acel moment nu-mi pasase deloc. Eram curioasa doar de acele sentimente frumoase ce-si gasisera culcus in inima mea, ce fusese dezghetata de catre el. Probabil ca naivitatea e mult prea mare insa, a mea le intrece pe toate. Ma simtisem un pic mai umana din cauza barbatului numit Luka, iar asta ma bucurase enorm, incat imi lasasem cunostintele si sfaturile Domnului sa-mi paraseasca, capul, sa zboare libere. Fusesem atat de egoista si neascultatoare incat ii prinsesem mana demonului in a mea, decizand sa ramanem impreuna pentru totdeauna.
Nu simtisem niciun sentiment rau cum ar fi ura sau altele, in schimb din vina lui simtisem iubire. Inconstienta fiind, ma indragostisem mult prea repede, nemaidorind sa-l indepartez de langa mine. Vremea trecea iar noi ne mutaseram impreuna.
El imi promisese ca avea sa renunte la flacarile Iadului si ca se va cai, pentru a putea trai in continuare cu mine. In ciudat spuselor tuturor despre ei, el nu ma atinsese deloc. Dormeam in acelas pat si nu-mi facuse avansuri deloc. Puteam insfarsit sa adorm in bratele cuiva.
[center]Nu mai eram singura...[/center]

Pentrecusem multa vreme in lumea muritorilor. Avusesem clipe in care ne comportam ca adolescenti indragostiti, ba chiar mai mult. Blestemul disparuse, iar eu puteam fi vazuta si auzita de oameni.
Amandoi preferam sa iesim noaptea, eu pentru a ma simti libera sa zbor, iar el probabil fiind din obisnuinta. Trecusera vreo 3 ani de la acea intamplare dar, eu imi amintesc de parca s-ar fi petrecut ieri. Ma simteam captiva intr-o soarta cruda insa, nu ma puteam plange nimanui. In acel timp trist si singuratic din viata mea nu-mi doream decat un lucru si anume: sa stiu de ce fusesem blestemata.
Cu aparitia iubitului meu Luka, acest tel sa-i spun asa disparuse. Naivitatea unora persoane este mult prea mare pentru a fi inteleasa, precum e si a mea. Avusesem incredere oarba in el, in demonul meu mult prea iubit, nefiind capabila sa-i observ si partea intunecata. Adica, eu chiar il crezusem cand imi spusese ca avea sa se caiasca. Ce naiva fusesem, nu?
Odata cu trecerea timpului sentimentele se schimba. Uni se uita, alti nu, cine stie din ce cauza.
Luka nu se mai intoarse la mine timp de un an. In fiecare noapte dadeam drumul la mai multe lacrimi amare, lasandu-le sa-mi risipeasca durerea din sufletu-mi pur. Ma simteam neputincioasa, ma gandeam la ce era mai rau in acea vreme. Il asteptasem dar el, el nu se intorsese niciodata. Si atunci o intrebare isi facuse loc in mintea mea "de ce ma ajutase daca acum sufar?". Era oare pentru propria sa distractie?
Asa lasand mai multe intrebari sa-si faca loc in propriile-mi ganduri pornisem in cautarea lui hotarata sa-l gasesc.
Il cautasem in intreaga lume, si esuasem. Ma gandisem la un moment dat ca fusese ucis de insusi Diavolul fiindca era indragostit de mine. Si din nou acele cristale isi facusera aparitia pe chipu-mi albicios, iar eu nu facuse nici cel mai mic efort pentru a le opri. Intotdeauna stiusem ca dragostea era oarba, dar in cazul meu fusese mult prea de tot. Intr-un final il gasisem pe Luka. Il gasisem alaturi de alt inger, petrecandu-si noaptea impreuna.
Intr-un exces de furie ii ucisesem pe amandoi in timp ce-i blestemam. Le spusesem amandurora sa putrezeasca in Infern si multe altele, care ar lasa masca pe oricine fiind auzite din gura unui inger, unei persoane ale luminii si dreptati, dar mai ales a dragostei. Ma simtisem atat de tradata incat nu gandisem ceea ce facusem.
Ma lasasem condusa de sforiile urii si astfel ii adusesem un zambet Diavolului insa, cum ucisesem si un demon o aripa de inger imi ramasese iar alta se preschimbase. Nu la forma ci la culoare, fiind de un negru sumbru, putandu-se simti o ura imensa ce domnea in ea.
Astfel ca ramasa singura din nou, imi petreceam fiecare noapte pe-o cladire nefiind instare sa dorm. Urmarind in fiecare noapte cupluri fericite, o parte din suflet fiindu-mi mai mult decat bucuros iar cealalta blestemandu-i din adancul inimi. Devenisem din nou o persoana de gheata dar pura, curajoasa, singuratica. Cat pot spune despre naivitate.
Aceasta disparuse odata ce Luka murise iar dragostea la fel. Imi jurasem ca nu aveam sa mai simt asa ceva niciodata si trebuia sa-mi tin promisiunea pentru binele meu. Ajunsesem sa fiu mai inchisa decat inainte si chiar daca blestemul fusese rupt... De ce ma simteam mult mai departe de a fi umana? Pentru ca fusesem si sunt o ciudatenie a naturii. Nu eram un inger si nici un demon. Eram ceva pe la mijlocul amandurora asa cum fusese intotdeauna sufletul meu, indecis de ce parte ar vrea sa fie.