Cand imposibilul devine posibil...

[Lexxu]

Ma bucur ca ai trecut pe aici Amorule<3 si de asemenea ma bucur ca-ti place;3. Pai, acum o sa va prezint capitolul 1. Sper sa fie pe placul vostru. Astept pareri/critici - orice.




[center]Capitolul 1.[/center]



Moartea este cel mai mare dusman al omenirii. Toti sunt speriati cand le vine momentul si totusi sunt neputinciosi. Nimeni nu poate fugi de aceasta doamna nemiloasa care-ti fura viata si-ti lasa trupul fara vlaga zacand pe pamant, insa exista si fiinte care nu se lasa usor, dorindu-si sa lupte, sa riposteze si sa invinga. Cunosc, cateva cazuri ale unor tineri ce scapasera din ghearele femeii cu ajutorul iubirii si puterea de a nu se da batuti. Totusi, nu inteleg. De ce sa lupti cand oricum vei sfarsi candva? De ce sa nu te lasi prada...ei ? De ce?
Stateam cocotata pe o bara care sustinea doua lanturi, apartinand unei hintii suspendate. Privelistea era minunata mai ales ca acum rasarea soarele intr-un ritm lent, permitandu-mi sa observ fiecare miscare a sa. Vantul adia usor, mangaindu-mi chipul albicios si ajutand cateva frunze sa calatoreasca in vazduh, impreuna cu norii inchisi la culoare. Porumbeii zburau liberi pe cer in grupuri pe care eu obisnuiam sa le numesc "familie".
Asa timpul trecea intr-un ritm alert pe langa mine lasandu-ma sa observ tot mai multe tampeni facute de pamanteni, schimbarile pe care le sufera corpul uman din cauza treceri anilor si multe altele. Trupul meu nu avea nici macar o urma cum ca as fi vazut atatea, iar chipu-mi frumos arata destul de copilaros, astfel ca m-as fi putut inscrie intr-un liceu de-al lor fara sa banuiasca varsta mea. Desigur, as putea face asta daca ei m-ar putea vedea.
Ma intrebasem adesea de ce avusesem neplacerea ca acest blestem sa cada fix pe mine. Ma gandisem un timp indelungat si tot nu gasisem un raspuns. In mintea mea obisnuiau sa circule diverse intrebari insa cu timpul si acelea fusesera alungate, date in uitare.
Nu avusesem o familie, nici prieteni, nici un loc al meu... nimic. Fusesem data in uitare din momentul nasterii mele. Eu nu aveam cum sa stiu multe lucruri la vremea aceea, fiindca varsta si mintea nu mi-o permiteau. Fiind un inger ar trebui sa raspandesc iubire, fericire, sentimentul de a fi protejat si pacea. Dar cum? Cum sa fac toate acestea cand eu nici macar nu stiu ce inseamna?
Coborasem cu picioarele pe pamant, incepand sa merg cu pasi lenti. Voiam sa vizitez orasul si sa trec printr-un loc. Nu. Eu chiar nu mai fusesem aici, insa nu stiu de ce dar ceva ma indemna sa merg intr-un loc nestiut de mine, ci doar de corpul meu si subconstient.
Iesisem din parculet destul de repede reusind sa ma pierd prin multime. Defapt ce sa ma pierd? Ei nici macar nu ma vedeau si pur si simplu treceam prin ei, precum trece mana printr-o iluzie produsa de amatori sau profesionisti.
Tot inaintand, lasandu-ma purtata de propriile picioare, observasem un pusti ce lasa drum liber cristalelor mici si incolore sa-si gaseasca sfarsitul pe sol. Inconstienta ma apropiasem de el incercand sa-i ating chipul, insa mana mea trecuse prin el, dandu-mi seama ca nu are rost.
- Nu mai plange. Am soptit, apoi privindu-l.
Claia de par ce se asemana cu spicele de grau ii intra in ochisori albastri. Trupul mic si firav il caracteriza destul de bine, dar oprindu-se din plans imi atrasese atentia si mai tare. Isi plimbase privirea de cateva ori, suspinand, apoi plecase mai departe. Oare m-a auzit? doar intrebarea asta imi cutreiera mintea, insa de fiecare data cand mi-o puneam imi spuneam ca nu are cum. Blestemul nu ar fi permis una ca asta.
Ma indepartasem de sol, avantandu-ma si eu in vazduh. Aerul caldut ma lovise din plin, dar nu aveam nici o treaba. Pana acum am fost fascinata doar de fenomenul numit 'ploaie'.
Am zburat peste marea de oameni si intr-un final mi-am gasit un loc de odihna cu toate ca nu obosesc niciodata. Preferam sa-i spun asa decat sa ma lovesc de realitate mereu si de aceelasi raspuns. Nu sunt o fiinta umana, cu toate ca mi-as dori... as vrea...
Ma lasasem in sezut pe marginea acoperisului de la bloc, cu picioarele suspendate in aer. Norii ce erau odata inchisi la culoare acum aveau albul acela pur, culoarea care dominase de atata timp si-n Rai. Oftasem prelung. Cu toate ca eram multi ingeri pe acolo, nimeni nu-mi adresase nici un cuvant niciodata. De multe ori aveam impresia ca ma ocolea si este foarte posibil sa nu ma fi inselat. Tot ce-as mai dori sa aflu, ar fi de ce eu sunt singura care nu poate fi vazuta si auzita, cu toate ca un raspuns imi tot circula prin cap de cand exist. O voce interioara ce-mi apartine mie imi tot sopteste 'blestemul', facandu-ma sa imi asez mainile pe cap. Paru-mi alb imi cazuse pe chip, acoperindu-l. Si asa nu ma putea vedea nimeni. Acum mai trebuia si sa ma acopar?
Nu inteleg de ce trebuie sa fiu singura mereu... si mereu... dar probabil mi-ar fi mult mai bine daca as inceta cu aceste ganduri. O prezenta stranie imi facuse privirea tulbure si pentru un moment ma... blocasem. Mirosul de tutun imi invadase narile, facandu-ma sa stramb din nas. Pirce-urile negre din buza si cele din urechi cu ciudate forme ii dadeau un aer de baiat rau. Chipul albicios, genele lungi si negre, parul ca taciunea cu firele rebele ce-i cadeau pe fata, trupul perfect... privirea rece.
- Luka... soptisem slab.
Purta vesminte din piele, asemeni unui rocker inrait, iar motorul sau negru din spatele lui ii completa 'imaginea'. Se parea ca nu ma observase pana cand nu-i soptisem numele. Dar cand ma vazuse ridicase din spranceana arcuind-o frumos.
- Inger, ingerasul meu... ce l-am vrut mereu. Spuse pe un ton jos si batjocoritor ca mai apoi incepand sa rada.
Ma ridicasem rapid de pe jos, scuturandu-ma.
- Ce cauti aici? si de ce ma poti vedea? Il asaltasem imediat cu intrebari la care nu eram sigura ca va raspunde.
Acum imi picase fisa. Ceilalti din regat nu vorbisera cu mine niciodata fiindca nu ma vedeau/auzi, doar Atotputernicul poate... atunci, cum Luka?
Ma privise pret de cateva secunde, aruncandu-si tigarea pe jos.
- Pentru ca esti a mea.