O nouă șansă la fericire

[Leontina]

Deci ajung și eu la finalul acestui fic :]] Trist, dar adevărat. Țin să menționez că nici acest capitol nu este corectat, asta deoarece mi-e cam somn și țin neapărat să pun capitolul astă seară. Sper totuși să va placă, așa puțin cam tras de păr cum este el :]]

Le mulțumesc tuturor celor care au avut răbdare să citească acest fic și sper din tot sufletul că le-a plăcut!

Capitolul 18

3 luni mai târziu

- Trezește-te somnoroas-o! Aud glasul mamei.
- Imediat, îi răspund fără chef fiind somnoroasă încă.
După câteva minute mă ridic cu greu din pat. Off, de ce nu se putea ca vacanța de vară să fie mai lungă? Nu îmi plăcuse niciodată să mă trezesc devreme, iar când mă gândeam că trecusem clasa a douăsprăzecea și că acest am avea să fie extrem de dificil îmi pierea cheful de absolut orice. Dar ce să-i faci?
Îmi târăsc picioarele până în baie căscând întruna. După ce îmi frec puțin ochii îmi privesc imaginea ce se reflecta în oglindă. Părul care cândva îmi depășea talia acum abia dacă îmi depășea bărbia. După ce acea excursie a luat sfârșit decisesem să-l tai și să-l mențin la o lungime scurtă. Oftez amintindu-mi de ultimile zile ale acelei tabere.

***

După ce eu și Josh am fost scoși din acea peșteră echipele de intervenție ne-au dus direct la cel mai apropiat spital din zonă. Acolo i-am găsit pe restul colegilor mei, iar după ce am aflat că eu nu pățisem nimic grav am fost întâmpinată de Jeni, care mi-a sărit efectiv de gât, spunându-mi cât de fericită era să afle că sunt bine. În acele momente nu prea eram atentă la ceea ce se întâmpla în jurul meu, dar chiar și așa îmi puteam da seama că fusese îngijorată pentru mine. Așa cum eu eram îngrijorată pentru altcineva.
După vreo zece minute de pus întrebări cam tuturor celor din spital de are puteam da, aflasem că Josh nu era într-o stare prea bună. De fapt, din câte îmi pot aminti, deoarece cam tot ceea ce s-a întâmplat după acel cutremur este un pic cam în ceață în mintea mea, era într-o stare destul de gravă. Nu mai știu exact cum m-am simțit în acele momente, dar îmi amintesc că cel mai rău a fost în momentul în care la spital au apărut părinții lui. Atunci m-am simțit vinovată pentru starea în care se afla băiatul lor. Asta pentru că știam că fusese rănit grav din cauza faptului că mă împinsese pe mine pentru a nu fi rănită în timpul cutremurului. Iar gândul că el ar putea muri din cauza mea... ei bine, cred că înțelegeți singuri.
Mai țin minte că am luat loc pe un scaun și că lângă mine a luat loc tatăl lui. Știam cum arată deoarece văzusem o poză cu propreitarii pensiunii unde stătusem pe unul din pereți. Nu aveam curajul de a-l privi, așa că m-am mulțumit să mă uit la propriile mâini, rugându-mă ca Josh să se însănătoșească. Nu știam ce altceva aș fi putut să fac. Cred că, dacă nu aș fi fost încă șocată după tot ceea ce se întâmplase, aș fi izbucnit în plâns de-a binelea. Însă în acele momente nu simțisem nevoia să plâng. Îmi simțeam ochii uscați.
Gândurile mi-a fost întrerupte în momentul în care tatăl lui mi s-a adresat.
- Amuzant, nu-i așa?
Asta mi s-a părut ciudat, nu întrebarea în sine, ci tonul pe care fusese pusă. Era un ton puțin trist, dar în același timp resemnat. Mi-am întors ochii spre el. Stătea cu brațele sprijinite pe genunchi privindu-mă cu cei mai înțelegători ochi pe care îi văzusem vreodată. Nu înțelegeam la ce se referea și nu știam ce anume aș fi putut să-i răspund.
- Nu ți se pare amuzant faptul că lucrurile pot lua o asemenea întorsătură exact atunci când te așteptți mai puțin? A spus cu aceeași voce.
- Ba da, am răspuns cu jumătate de gură, privindu-mi din nou mâinile. Îmi pare rău, am adăugat după un minute de liniște. Este vina mea...
- Asta crezi? A spus pe un ton ce părea puțin amuzat de data asta. Nu ar trebui. Până la urmă, nu e ca și când ți-ai fi dorit să i se întâmple așa ceva.
- Dar... este în starea asta pentru că m-a salvat pe mine.
L-am auzit chicotind înfundat înainte de a răspunde.
- Mi se pare ridicol să te simți vinovată pentru ceva ce nu poți controla.
L-am privit din nou. Avea un zâmabet încurajator pe față, șters ce-i drept, dar totuți un zâmbet, chiar dacă ochii lui exprimau doar tristețe și resemnare.
Asta mi-a dat de gândit, iar după un tim am ajuns la concluzia că avea dreptate. Gândul mi-a zburat din nou la acel accident de mașină și am realizat că poate era timpul să mă iert pe mine însămi. Până la urmă, nu mai puteam schimba nimic. Aș putea cel puțin să încerc să fiu fericită cum pot, nu-i așa?
Oare nu asta și-ar fi dorit și el? M-am îndreptat gândidu-mă la tata.
După aceea mai știu doar că o asistentă l-a anuțat pe tatăl lui Josh ca acesta trebuia operat imediat. Țin minte că acesta a dat aprobator din cap înghițind însec.
Apoi totul e în ceață până în momentul în care asistenta s-a întors pentru a-l anunța că operația avusese succes și că fiul lui se va face bine. După aceea mai știu că Jeni m-a tras de braț conducându-mă înapoi la pensiune și spunându-mi ceva de genul că din cauza acestui incident restul teberei fusese anulat șică trebuia să ne facm bagajele, deoarece urma să plecăm acasă în dimineața următoare.
Poftim?! Dar...
Desigur, nu prea am avut nimic de spus în acest context deoarece totul fusese deja decis. Mi-am înghesuit toate hainele în geamantan, iar în acea noapte nu am închis un ochi. Următoarea zi eram chiaună și nici micul dejun nu l-am luat.
Nu mi-e prea clar ce s-a întâmplat în ziua aceea, dar îmi amintesc vag că tatăl lui Josh m-a tras la un moment dat deoparte și mi-a spus că acesta este bine, cu excepția faptului că nu își amintea foarte bine ceea ce se întâmplase în ultima săptămână. Atunci am răsuflat ușurată, deoarece tocmai îmi fusese luată piatră de pe inimă.
Acum puteam pleca liniștită, chiar dacă nu voi avea ocazia de a-mi lua la revedere de la el. Măcar știam că totul va fi bine.

***

După acea zi știu că totul a început să meargă din ce în ce ai bine. Am început să mă împac cu situația actuală și încet, încet am început să fiu mai veselă și mai plină de viață. Mi-am tuns părul deoarece începuse să mă incomodeze și am decis să schimb mai multe lucruri la mine. Am încercat să fiu mai sociabilă cu cei din jur și să fiu mai deschisă.
După un timp cred că am reușit să mă schimb, sau mai exact să mă apropii pe cât posibil de fata ce obișnuisem să fiu.
Gândurile mi-a fost întrerupte de vocea mamei:
- Dacă nu te grăbești vei întârzia!
- Plec imediat!
Am ieșit din baie, mi-am tras repede pe mine o pereche de blugi și un tricou, mi-am luat geanta și am ieșit pe ușă nu înainte însă ca mama să-mi dea o îmbrățișare de toate zielele.
- Asta pentru ce a fost? Am întreabt după ce m-am sustras din îmbrățișare.
- Nimic deosebit, a spus cum un zîmbet uriaș pe față. Succes.
Încă puțin confuză am ieșit din casă, iar în fața blocului am găsit-o pe Jeni care mă aștepta veselă ca întotdeauna.
- Pregătită pentru prima zi de școală? M-a întrebat zâmbind.
- Nu chiar, dar ce să-i faci? Am răspuns oftând.
Am luat-o din loc pe străzile liniștite din cartier. Era o zi senină, însorită, fără niciun nor pe cer, ceea ce mă făcea să mă simt bine. Acum eram convinsă că totul avea să meargă bine, că vo reuși să fiu fericită.

A, și până nu uit, mai este un lucru pe care trebuie să vi-l spun. La vreo săptămână după ce m-am întors din acea tabără am decis să mă duc de una singură până la cimintir pentru a vizita mormantul tatei. Trecuse ceva timp de când fusesem ultima oară acolo.
Am cumpărat câteva flori în drum pe care le-am pus pe piatra de la mormânt. O vreme am stat pur și simplu acolo, privind piatra funerară pe care era inscripționat numele lui, amintindu-mi toate momentele petrecute cu el.
M-am ridicat numai în momentul în care soarele a început să apună.
Pa tată. Voi mai trece pe aici, am gândit sperând, în mod absurd, că poate el va auzi asta.
În momentul în care am ieșit pe porțile cimintirului zâmbeam. De ce? Decisesem să încerc că fiu din nou fata de odinioară. Decisesem să-mi dau o nouă șansă de a fi fericită...

Sfârșit