Parfum de artă trecătoare

[Mad Hatter]

Bună ! :]
Mulţumesc pentru comentariile lăsate şi în mare parte, sunt de acord cu ce aţi menţionat. Anyway, am venit cu continuarea -puţin cam repede, dar scriu şi postez cât mă ţine inspiraţia ._." - care, zic eu, este puţin mai bună decât primul capitol.
Lectură plăcută!

Capitolul doi

De ce am trăit am să uit, cum uită ochiul spart, lumina. *

De obicei nu făcea plimbări nocturne. De obicei nu se trezea la ora două dupa-amiaza, fiindcă stătuse trează până târziu doar ca să termine un articol. Şi din nou, de obicei nu pleca cu Hanna, cunoscând felul veninos al roşcatei de-al fi şi de altfel, ştiind că erau certate. Dar totuşi, îi acceptase invitaţia când venise la uşa ei, cu un zâmbet sângeriu şi frumos.
Era linişte, ca şi cum totul îngheţase. Era întuneric şi era frig, cele două tinere hoinărind printr-un părculeţ ce se afla la câţiva paşi de cartierul lui Alice. Stelele se pierduseră în neant, lăsând ceaţa neagră, densă şi nesănătoasă să învăluie miezul de noapte.
- A trecut ceva vreme de când nu ne-am văzut, vocea spartă a Hannei sparge liniştea.
- Nu ţi s-ar fi părut mult dacă ţi-ar fi fost dor de mine, îi răspunde vocea catifelată şi profundă a lui Alice.
Era puţin amuzant, dacă stăteai să te gândeşti. Din cele mai bune prietene, ajunseseră din cauza unor cuvinte să se urască de moarte, iar Hanna făcea tot posibilul să-i distrugă viaţa brunetei. Şi o făcea cu mare grijă, de parcă ar fi călcat pe gheaţă spartă.
Deşi discuţia avea o notă de ironie şi insinuări acide, cele două erau perfect calme. Hanna îşi sprijinea trupul palid şi aparent fragil de trunchiul unui copac, privind-o pe bruneta ce stătea pe o bancă în faţa ei.
- Nici nu am spus că nu mi-a fost, la fel de mult cum ţi-a fost şi ţie dor, continuă roşcata, ochii verzi, vii prinzând o strălucire aparte. Până la urma, atâţia ani nu pot fi uitaţi prea uşor, mai ales când se încheie aşa de prost.
- Ar fi putut să se încheie altfel sau ar fi putut să nu se încheie.
- Chiar nu vrei să recunoşti că ai făcut o alegere greşită, pe care acum o repeţi? vocea Hannei capătă un ton autoritar. Greşelile există ca să înveţi din ele, nu ca să le repeţi ! Nu vreau să te văd distrugându-te singură, Alice. Ai o putere atât de mare asupra celorlalţi pe care refuzi să o foloseşti...
- Ai luat vreodată în calcul că de data asta, măcar de data asta, s-ar putea să te înşeli? vocea ei păstra acelaşi calm specific la care se adăuga o doză de răceală şi aciditate.
Hanna tace brusc, înghiţându-şi cuvintele. O priveşte pe Alice cum se ridică şi cum porneşte brusc spre ieşirea din parc, cu o sprânceană arcuită.
- Stai, Alice! Nu am venit să ne certăm din nou...o i-a roşcata la pas, dar merge lent, urmărind-o pe brunetă cu privirea.
Tânăra se opreşte, întorcându-se cu eleganţă spre Hanna. Parcul pustiu făcea, parcă, ca tensiunea dintre cele două să fie şi mai mare. Erau doar ele două într-un loc întunecat, unde lumina lunii, oricât de mult ar fi dorit, nu reuşea să ajungă. Şi deşi ceaţa începea să dispară, vântul începuse să bată nemilos, făcând copacii să tremure la atingerea lui.
- Nu mai spune ! Atunci ce vrei ?
Alice nu înaintează nici măcar cu un pas, privirea fiindu-i inexpresivă. Nu trăda nici măcar o fărâmă din ce simţea în acel moment.
- Liz vrea să-ţi facă un portret, în curând va avea un vernisaj şi are nevoie de un nud. Te vrea pe tine ca model , iar tu ştii cel mai bine câtă lume bună are să vină, câţi jurnalişti, câte vedete, câţi pictori...
- Să mă sune mâine, se întoarse brusc pe călcâie, lăsând-o pe roşcată în semiîntuneric.

Alice o i-a grăbită la pas, preferând să se afunde în abisul minţii până avea să ajungă acasă. Din când în când mai privea anumite persoane sau vitrine, dar fără să le acorde atenţie. Mergea repede şi totuşi, îi părea că mai avea mult până-şi va vedea blocul şi apartamentul. Tot ce se întâmplase cu Hanna , tot ce vorbiseră, toate lucrurile astea adunate îi dădeau o stare proastă şi un gust amar pe limbă. Din nou, roşcata-i stricase seara care ar fi putut fi perfectă. Bine, acum staţi să definim "seara perfectă de una singură" în ochii brunetei. Un film, o baie fierbinte, ceai de fructe de pădure şi apoi o carte bună. Şi gata fericirea ei.
Oftează lung , lăsându-şi capul uşor pe spate, cu buzele-i arcuite într-un zâmbet trist, melancolic. Viaţa ei părea atât de falsă...Atât de anostă şi superficială, când ea de fapt nu era aşa. De când cu misteriosul din Paris, totul se dăduse peste cap.
E adevărat că se trezea dimineaţa , îşi făcea duş, îşi bea cafeaua şi pleca la servici şi apoi, pe la şase sau chiar mai devreme, venea acasă. Fuma, lua cina, se apuca de citit, vorbea cu maică-sa la telefon, cu Yvonne, cu Liz şi uite aşa, se termina şi ziua asta. Mereu vedea aceleaşi chipuri, mereu aceleaşi zâmbete şi feţe obosite, nimic nou, nimic frumos...Se săturase.

Până la urmă, îşi observă blocul. Intră cu paşi repezi, îşi dă jos tocurile şi intră în lift, apăsând pe ultimul buton, în timp ce-şi rezema trupul plăpând de peretele ascensorului. Îşi trece o mână prin părul lung, apoi îl strânge într-o coc simplu, lăsând câteva şuviţe să-i cadă pe gât şi frunte.
- S-a terminat, murmură în şoaptă şi priveşte în sus, gândindu-se cum ar fi dacă s-ar întâmpla ceva oribil şi cablul ce ţinea liftul s-ar rupe, iar ea ar cădea în gol...Cine i-ar fi dus dorul? Cine i-ar fi vrut bani? Câţi ar fi venit la înmormântare? Ce întrebări stupide...
Începe să râdă, mai mult amuzată de propria persoană decât de altceva şi clatină din cap, ieşind din ascensor. Cu mişcări lente, deschide uşa de la apartamentul ei, după ce traversează holul în linişte şi intră, aprinzând lumina. Ce trist, ce urât...Nici măcar o pisică n-avea să o aştepte acasă. N-avea pe nimeni...

Lasă pantofii pe hol, se îndreaptă spre baie, dă drumul la apa caldă şi lasă cada să se umple, în timp ce se dezbrăca. Se opreşte în faţa oglinzii şi schiţează un zâmbet acru. Da, mai bine rămânea o scorpie fără prieteni adevăraţi decât o persoană dulce şi plină de idioţi care se dădeau drept cei mai buni prieteni ai ei. De fapt, dacă stătea să se gândească bine, în ambele cazuri, oamenii erau aceeaşi.
Ochii albaştrii, ca cei ai unei feline, străluceau vag şi deşi avea un chip palid, de porţelan, tot era frumoasă. Sau aşa credea ea. Se uită cu coada ochiului la cada plină, opreşte apa şi apoi, simte lichidul călduţ pe pielea rece. Îşi afundă trupul în apă, îşi rezemă capul de marginea căzii şi închide ochii, aşteptând...nimicul.


____

* Nichita Stănescu - Nod 13