29-12-2011, 02:50 PM
Capitolul cinci.
După aproximativ cinci minute, timp în care am încercat să mă auto-conving să cobor în pivniţă, am reuşit să îmi fac curaj să merg acolo. Desigur, eram îngrijorată de ce aveam să găsesc in acel loc ce mi se părea sinistru numai din auzite. Ajunsesem într-un final. Era un loc întunecat, plin de praf şi pânze de păianjen, în care erau aşezate sute de dosare învechite. Şi când mă gândesc că trebuie să le car pe toate mă apuca groaza. Această cameră plină de praf, slab luminată, îmi dădea fiori, ştiu eram o laşa, dar chiar îmi aducea aminte de un film de groază pe care îl văzusem acum ceva timp. În fine, lăsând asta la o parte m-am apucat să dau acele dosare jos de pe nişte rafturi, iar asta a necesitat destul de mult timp, de fapt de când venisem în acest loc nu mai aveam o noţiune clară asupra timpului.
După ce am terminat, într-un final, am hotărât să iau o grămadă de dosare şi să o duc sus la mine în birou, numai că am constatat cu groază că uşa era închisă. Încercam să mă calmez, repetându-mi că totul avea să fie bine, mai mult ca sigur se blocase. Deşi, eram aproape sigură că o lăsasem deschise. Am tras aer în piept şi am început să lovesc în acea uşă încercând să o deschid. Ok, asta nu mergea, planul b, pe care nu îl aveam, dar pe care trebuia să îl născocesc cât mai repede, asta dacă nu voiam să rămân închisă în această pivniţă mizeră din cauza unui accident tâmpit. Şi atunci mi-a picat fisa, dacă nu fusese un accident? Am început să strig şi să lovesc în speranţa că o să mă audă cineva. În zadar.
Recunosc, începea să îmi fie puţin teamă, poate puţin mai mult. Mi-am continuat planul cu lovitul în pereţi şi strigăte, dar după câteva ore mi-am dat seama că eşuasem lamentabil. Deja vocea mă lăsase, făcând loc unei dureri îngrozitoare de gât, în plus începuse să îmi fie frig şi să tremur, deşi nu ştiu dacă era din cauza acestei încăperi atât de reci sau a chiar îmi era frică, probabil erau ambele.
Dacă nu mă mai găsea nimeni sau dacă trebuia să îmi petrec noaptea în acest loc, deşi în acest moment nu mai eram sigură în ce moment al zilei mă aflam. Am încercat cu ultimele forţe decare mai dispuneam, să strig încă odată după ajutor, fără nici un rezultat. În acest moment simţeam cum inima începuse să îmi bată mai tare, în timp ce respiraţia mea devenea din ce în ce mai alertă.
Dintr-o dată uşa se deschise, deşi îmi era greu să desluşesc silueta care venea spre mine din cauza întunericului m-am ridicat destul de greoi şi am păşit uşor nesigură spre ieşire, având un singur lucru în minte, tot ce se întâmplase nu fusese un banal accident, ci un fel de răzbunare care avea un nume Sasuke Uchiha. Dintr-o dată am simţit cum o forţă ciudată pune stăpânire pe mine, aşa că am plecat în mare grabă spre biroul şefului meu ratând astfel oportunitatea de a vedea faţa misteriosului meu salvator.
Curând am ajuns la ultimul etaj, unde se afla ,,biroul iadului’’ . Condusă de impuls, fără să mă gândesc la consecinţe, am dat buzna în biroului lui Sasuke, care deşi era destul de ocupat cu Ino, păru destul de surprins să mă vadă aşa.
- Recunoaşte că tu ai fost cel care ai pus să fiu închisă în pivniţă? Recunoaşte?
M-am trezit începând să urlu atât cât mi-a permis vocea, pentru că răguşisem la cât strigasem după ajutor.
- Da eu am fost şi ce? Credeai că o să fie uşor să rămâi la mine în firmă, nu dragă te înşeli. Pot face asta şi mult mai multe.
- Şi îmi spui asta aşa fără nici un fel de reţinere, cât de ipocrit poţi fi.
- Ieşi din biroul meu, dacă nu ai observat sunt ocupat. Aşa că ar fi bine să pleci, şi oricum din câte ştiu ţi-ai terminat programul.
Am ieşit şi mai furioasă de cât venisem, ce idiot. Cine dracu îl suporta. Ce proastă am fost că m-am lăsat umilită în halul ăsta. Am mers la mine în birou de unde mi-am luat geanta şi am plecat, nici măcar nu am realizat felul în care arătam. Eram murdară din cap până în picioare, plină de praf, avand o pânză de păianjen în păr, dar am văzut asta abia când am ajuns acasă, acum înţelegeam de ce toţi se uitau la mine ca la felul paişpe, aparent arătam ca o persoană neîngrijită.
Abia după ce am făcut o baie am reuşit să mă mai calmez cât de cât, asta până când telefonul a început să sune. Era mama. Nu am răspuns, tot ce îmi mai lipsea acum era o altă discuţie despre întoarcerea mea acasă, deşi tot nu eram lămurită care era motivul vizitei ei. În acest moment aş fi vrut efectiv să dispar, tot ce mi se întâmplase era suficient pentru toată viaţa. Cred că oricine lucrează la firma Uchiha, indiferent dacă şeful este ,,ursuzul’’ sau însăşi ,,marele Sasuke’’ este prin definiţie nefericit. Poate că toţi care vor să aplice pentru un post la blestemata asta de firmă ar trebi să citească un anunţ de genu ,,Dacă aveţi prea mult timp liber, prea puţine probleme, o dispoziţie mult prea bună, puteţi apela cu încredere la firma noastră, vă garantăm că din prima clipa alături de noi veţi fi nefericiţi, plini de probleme, stresaţi cât se poate fără timp liber’’ da asta ar fi trebuit să îţi zică. Îmi urăsc viaţa. Am chicotit uşor la anunţul care îmi venise în minte, dar imediat după gustul amar al umilinţei mi-a amintit cum şeful meu spălase cu demnitate mea pe jos. Teribil.
Dintr-o dată am auzit sunetul strident al mobilului, pe care l-am apucat instantaneu fără a verifica cine era persoana care mă suna.
- Domnişoară Haruno, în jumătate de oră, trebuie să mergi cu mine să mă însoţeşti la o recepţie. Cred că am uitat să îţi spun. Am rugato pe asistenta mea să trimită pe cineva să îţi aducă o ţinută adecvată pentru petrcere.
-Dar…
- Prezenţa obligatorie, juma de oră.
Arrr acum fierbem de nervi, tipu asta voia să mor înainte de termen, asta era clar. Am mers şi am deschis uşa pentru că fusesem anunţată de Joe că jos era cineva care îmi adusese un pachet. Curând la mine în apartament şi-a făcut apariţia ,,gorila’’ şefului care avea destul de multe pungi de cumpărături
Mă holbam ca proasta la el fără să fac nimic, să spun nimic. Dintr-o dată gorila mi-a aruncat pungile în braţe şi a plecat. Eh cel puţin a fost rapid.
M-am repezit în grabă spre maldărul de pungi, iar din una dintre ele am scos o rochie roşie şi destul de transparentă, destul de indecentă, la care erau ataşaţi o pereche de pantofi foarte înalţi. Era clar, dacă asistenta se ocupase de ţinuta mea, aveam să arat ca o … nici nu vreau să mă gândesc la faptul că aş putea fi comparată cu aşa ceva.
_________________________________________
Imi cer scuze pentru intarziere si pentru ca e atat de scurt, sper oricum sa va placa.
După aproximativ cinci minute, timp în care am încercat să mă auto-conving să cobor în pivniţă, am reuşit să îmi fac curaj să merg acolo. Desigur, eram îngrijorată de ce aveam să găsesc in acel loc ce mi se părea sinistru numai din auzite. Ajunsesem într-un final. Era un loc întunecat, plin de praf şi pânze de păianjen, în care erau aşezate sute de dosare învechite. Şi când mă gândesc că trebuie să le car pe toate mă apuca groaza. Această cameră plină de praf, slab luminată, îmi dădea fiori, ştiu eram o laşa, dar chiar îmi aducea aminte de un film de groază pe care îl văzusem acum ceva timp. În fine, lăsând asta la o parte m-am apucat să dau acele dosare jos de pe nişte rafturi, iar asta a necesitat destul de mult timp, de fapt de când venisem în acest loc nu mai aveam o noţiune clară asupra timpului.
După ce am terminat, într-un final, am hotărât să iau o grămadă de dosare şi să o duc sus la mine în birou, numai că am constatat cu groază că uşa era închisă. Încercam să mă calmez, repetându-mi că totul avea să fie bine, mai mult ca sigur se blocase. Deşi, eram aproape sigură că o lăsasem deschise. Am tras aer în piept şi am început să lovesc în acea uşă încercând să o deschid. Ok, asta nu mergea, planul b, pe care nu îl aveam, dar pe care trebuia să îl născocesc cât mai repede, asta dacă nu voiam să rămân închisă în această pivniţă mizeră din cauza unui accident tâmpit. Şi atunci mi-a picat fisa, dacă nu fusese un accident? Am început să strig şi să lovesc în speranţa că o să mă audă cineva. În zadar.
Recunosc, începea să îmi fie puţin teamă, poate puţin mai mult. Mi-am continuat planul cu lovitul în pereţi şi strigăte, dar după câteva ore mi-am dat seama că eşuasem lamentabil. Deja vocea mă lăsase, făcând loc unei dureri îngrozitoare de gât, în plus începuse să îmi fie frig şi să tremur, deşi nu ştiu dacă era din cauza acestei încăperi atât de reci sau a chiar îmi era frică, probabil erau ambele.
Dacă nu mă mai găsea nimeni sau dacă trebuia să îmi petrec noaptea în acest loc, deşi în acest moment nu mai eram sigură în ce moment al zilei mă aflam. Am încercat cu ultimele forţe decare mai dispuneam, să strig încă odată după ajutor, fără nici un rezultat. În acest moment simţeam cum inima începuse să îmi bată mai tare, în timp ce respiraţia mea devenea din ce în ce mai alertă.
Dintr-o dată uşa se deschise, deşi îmi era greu să desluşesc silueta care venea spre mine din cauza întunericului m-am ridicat destul de greoi şi am păşit uşor nesigură spre ieşire, având un singur lucru în minte, tot ce se întâmplase nu fusese un banal accident, ci un fel de răzbunare care avea un nume Sasuke Uchiha. Dintr-o dată am simţit cum o forţă ciudată pune stăpânire pe mine, aşa că am plecat în mare grabă spre biroul şefului meu ratând astfel oportunitatea de a vedea faţa misteriosului meu salvator.
Curând am ajuns la ultimul etaj, unde se afla ,,biroul iadului’’ . Condusă de impuls, fără să mă gândesc la consecinţe, am dat buzna în biroului lui Sasuke, care deşi era destul de ocupat cu Ino, păru destul de surprins să mă vadă aşa.
- Recunoaşte că tu ai fost cel care ai pus să fiu închisă în pivniţă? Recunoaşte?
M-am trezit începând să urlu atât cât mi-a permis vocea, pentru că răguşisem la cât strigasem după ajutor.
- Da eu am fost şi ce? Credeai că o să fie uşor să rămâi la mine în firmă, nu dragă te înşeli. Pot face asta şi mult mai multe.
- Şi îmi spui asta aşa fără nici un fel de reţinere, cât de ipocrit poţi fi.
- Ieşi din biroul meu, dacă nu ai observat sunt ocupat. Aşa că ar fi bine să pleci, şi oricum din câte ştiu ţi-ai terminat programul.
Am ieşit şi mai furioasă de cât venisem, ce idiot. Cine dracu îl suporta. Ce proastă am fost că m-am lăsat umilită în halul ăsta. Am mers la mine în birou de unde mi-am luat geanta şi am plecat, nici măcar nu am realizat felul în care arătam. Eram murdară din cap până în picioare, plină de praf, avand o pânză de păianjen în păr, dar am văzut asta abia când am ajuns acasă, acum înţelegeam de ce toţi se uitau la mine ca la felul paişpe, aparent arătam ca o persoană neîngrijită.
Abia după ce am făcut o baie am reuşit să mă mai calmez cât de cât, asta până când telefonul a început să sune. Era mama. Nu am răspuns, tot ce îmi mai lipsea acum era o altă discuţie despre întoarcerea mea acasă, deşi tot nu eram lămurită care era motivul vizitei ei. În acest moment aş fi vrut efectiv să dispar, tot ce mi se întâmplase era suficient pentru toată viaţa. Cred că oricine lucrează la firma Uchiha, indiferent dacă şeful este ,,ursuzul’’ sau însăşi ,,marele Sasuke’’ este prin definiţie nefericit. Poate că toţi care vor să aplice pentru un post la blestemata asta de firmă ar trebi să citească un anunţ de genu ,,Dacă aveţi prea mult timp liber, prea puţine probleme, o dispoziţie mult prea bună, puteţi apela cu încredere la firma noastră, vă garantăm că din prima clipa alături de noi veţi fi nefericiţi, plini de probleme, stresaţi cât se poate fără timp liber’’ da asta ar fi trebuit să îţi zică. Îmi urăsc viaţa. Am chicotit uşor la anunţul care îmi venise în minte, dar imediat după gustul amar al umilinţei mi-a amintit cum şeful meu spălase cu demnitate mea pe jos. Teribil.
Dintr-o dată am auzit sunetul strident al mobilului, pe care l-am apucat instantaneu fără a verifica cine era persoana care mă suna.
- Domnişoară Haruno, în jumătate de oră, trebuie să mergi cu mine să mă însoţeşti la o recepţie. Cred că am uitat să îţi spun. Am rugato pe asistenta mea să trimită pe cineva să îţi aducă o ţinută adecvată pentru petrcere.
-Dar…
- Prezenţa obligatorie, juma de oră.
Arrr acum fierbem de nervi, tipu asta voia să mor înainte de termen, asta era clar. Am mers şi am deschis uşa pentru că fusesem anunţată de Joe că jos era cineva care îmi adusese un pachet. Curând la mine în apartament şi-a făcut apariţia ,,gorila’’ şefului care avea destul de multe pungi de cumpărături
Mă holbam ca proasta la el fără să fac nimic, să spun nimic. Dintr-o dată gorila mi-a aruncat pungile în braţe şi a plecat. Eh cel puţin a fost rapid.
M-am repezit în grabă spre maldărul de pungi, iar din una dintre ele am scos o rochie roşie şi destul de transparentă, destul de indecentă, la care erau ataşaţi o pereche de pantofi foarte înalţi. Era clar, dacă asistenta se ocupase de ţinuta mea, aveam să arat ca o … nici nu vreau să mă gândesc la faptul că aş putea fi comparată cu aşa ceva.
_________________________________________
Imi cer scuze pentru intarziere si pentru ca e atat de scurt, sper oricum sa va placa.