O nouă șansă la fericire

[Leontina]

Aduc şi eu în sfârşit continuarea acestui fic. Nu sunt complet mulţumită de acest capitol şi cred că am avut şi mai bune, dar sunt obosită şi deja a trecut cam mult de la ultimul capitol.
Lectură plăcută.

Capitolul 16

Când m-am trezit eram cuprinsă de un sentiment plăcut. Cu ce l-aş putea compara oare, pentru a vă putea explica? A, am găsit. Îl pot compara cu acel sentiment pe care îl are fiecare copil în ziua de Crăciun deoarece ştie că urmează să găsească un cadou sub bradul frumos împodobit cu câteva zile înainte.
Aveam ciudatul sentiment că astăzi nimic nu poate merge prost, că va fi o zi minunată. Oare de ce aveam acest sentiment? Şi, mai ales, de ce tocmai acum? Oare avea vreo legătură cu discuţia pe care o avusesem cu Josh ieri? Ei, dacă avea atunci măcar exista un motiv pentru acest lucru. Iar dacă nu, ei bine, atunci nu mai conta. Nu voiam să îmi stric starea de spirit. Trecuse prea mult timp de când nu mă mai simţisem atât de bine şi voiam să profit de acest lucru din plin. Nu mai aveam multe zile de petrecut în această tabără, iar dacă tot începusem să mă simt bine acum, măcar nu era prea târziu. Puteam să mă bucur de încă câteva zile aici împreună cu Josh.
Voiam să mă distrez, să nu-mi mai pese de modul în care mă văd cei din jur şi să mă simt bine. Aşa cum nu mai făcusem de ceva vreme. Acum îmi doream acest lucru mai mult ca oricând. Şi eram covninsă că o puteam face. Puteam duce acest plan la bun sfârşit.
Mi-am deschis ochii în momentul în care am auzit uşa băii deschizându-se. Am urmărit-o pe Jeni în timp ce se încălţa. Şi ea părea destul de fericită. După ce şi-a pus teneşii în picioare s-a ridicat şi m-a privit pentru un minut sau două.
- S-a întâmplat ceva? Am întrebat.
- Nu, doar că... ei bine, nu te-am mai văzut de mult cu o asemenea combinaţie de haine, a spus cu un zâmbet plin de subînţeles pe faţă.
Am privit-o urât după care m-am dus în faţa oglinzii prividu-mi reflexia. Purtam o pereche de pantaloni scurţi, un maieu albastru ce venea mai strâns la piept şi larg în jos, iar în picioare aveam o pereche de teneşi negri. Rănile de pe spate se vindecaseră în sfârşit suficient de mult cât să-mi permită să port aşa ceva. Părul îl prinsesem într-o coadă destul de simplă la spate. M-am întors pe toate părţile întrebându-mă dacă să aleg alte haine sau nu. Nici măcar nu eram sigură cum ajunseseră acestea în bagajul meu, dar asta nu prea mai conta în acest moment.
- Crezi că ar trebui să mă schimb? Am întrebat-o pe Jeni privind-o nesigură.
M-a privit cu nişte ochi foarte serioşi pentru câteva minute înainte de a-mi răspunde.
- Nu, a spus simplu. Sunt sconvinsă că lui Josh îi va plăcea, a adăugat în timp ce se îndrepta spre uşă.
Acest lucru a făcut ca sângele să mi se urce puţin în obraji. Mi-am lăsat privirea în pământ şi am urmat-o pe Jeni, închizând uşa în urma mea. Nu mi-a mai adresat niciun cuvânt tot drumul spre sala de mese şi nici nu m-a privit. A continuat să meargă cu câţiva paşi în faţa mea, ţinându-şi mâinile la spate. Asta m-a făcut să mă întreb ce anume păţise. De obicei pălăvrăgea tot drumul pe diverse subiecte, ca să nu mai spun că mereu prefera să mergem umăr lângă umăr. Oare făcusem eu ceva ce nu trebuia? M-am încruntat încercând să-mi amintesc dacă îi spusesem ceva fără să mă gândesc înainte, dar oricât m-aş fi străduit nu puteam găsi nimic în neregulă. Eu nu vorbeam fără să gândesc sau cel puţin nu de la un timp încoace.
Åži atunci?
Am grăbit pasul până am ajuns lângă ea. Am privit-o sperând să-mi dau seama ce anume o deranja. În cameră mi se păruse a fi veselă, ca de obicei. Nu puteam să-mi închipui ce anume cauzase această schimbare bruscă de dispoziţie. Privea direct înainte, deşi mie mi se părea că de fapt mintea ei se află în cu totul altă parte.
- Ce ai păţit? Am întrebat-o.
- Nimic. Totul este în regulă, a spus forţând un zâmbet.
- Ştii, cred că îmi pot da seama când ceva nu e în regulă cu tine, am sus privind direct înainte. Tu de obicei eşti veselă, nu ca acum. Ce s-a întâmplat?
- Ştii, ce-ar fi să uiţi de asta? A spus fără niciun fel de inflexiune în voce. Chiar nu vreau să vorbesc despre acest lucru.
Mi-am întors din nou ochii spre ea neînţelegând ce era cu atitudinea ei. Ea întotdeauna spunea ce are pe suflet. Chiar şi dacă cei din jur nu erau foarte curioşi. Şi, cel mai important, ea întotdeauna îmi povestea mie. Nu fusese niciodată atât de rece faţă de nimeni, cel puţin eu nu observasem ceva de genul.
Am vrut să mai insist, dar nu am apucat deoarece am intrat în sala de mese şi imediat l-am zărit pe Josh. Ne-am luat repede ceva de mâncare după care am luat loc lângă el. Ne-am salutat înainte de a începe să mâncăm. Peste cinsprezece minute, când am terminat, starea de spirit a lui Jeni nu se schimbase niciun pic. Josh a încercat să afle ce anume se întâmplase, asta după nenumărate ocheade pline de subînţeles din partea mea, dar nu a avut mai mult succes decât mine.
Nu după mult timp a fost nevoit să plece, fiind chemat de cineva ce făcea parte din personalul pensiunii. Noi ne-am îndreptat spre ieşirea din cabană, alăturându-ne celorlaţi. După vreo cinci minute de aşteptat a apărut şi Josh, întrerupând toate conversaţiile ce avuseseră loc până în acel moment.
- Puţină atenţie, vă rog, a început dregându-şi glasul. Astăzi veţi avea parte de o excursie ceva mai specială.
Acest lucru a părut să atragă atenţia tuturor deoarece în secunda următoare toţi erau numai ochi şi urechi.
- Astăzi vom merge într-o vânătoare de comori, dacă vreţi să o numiţi aşa. În apropiere se află o mică insulă pe suprafaţa căreia se găseşte o peşteră. Nu este foarte adâncă. Ei bine, în interior a fost plasată o cutie ce conţine aşa numita comoară. Veţi fi grupaţi în echipe de câte două persoane în ordine alfabetică, iar prima echipă care găseşte comoara va primi un premiu special.
În momentul în care am auzit de acea peşteră am simţit cum mi se inmoaie genunchii. Peşterile mă îngrozesc. Ideea aceea de spaţiu strâmt, pentru că bănuiam că nu putea fi foarte mare. Nu sufăr de vreo frică de spatii mici şi strâmte, dar ideea nu mă încântă absolut deloc. Şi nici întunericul caracteristic acestor locuri de altfel. Ok, era logic că ne vor da lanterne, dar chiar şi aşa eu una tot aş fi preferat să fiu oriunde altundeva. Şi, mai mult, clasa noastră nu are un număr par de elevi, iar eu, ei bine, eu sunt ultima persoană din catalog. Ceea ce înseamnă că voi rămâne de una singură. Acest gând mi-a dat câţiva fiori pe şira spinării. Chiar nu voiam să particip la această vânătoare de comori. Oare nu exista nicio posibilitate să evit acest eveniment?
- Există o mică problemă, a intervenit un băiat din clasă. Clasa noastră nu are un număr par de elevi, cineva va rămâne pe cont propriu.
- În acest caz, a spus Josh serios, eu o voi însoţi pe persoana ce va rămâne singură.
La auzul acestor cuvinte am început să mă simt puţin mai bine. Cel puţin nu voi fi singură, iar faptul că partenerul meu urma să fie Josh era cu atât mai bine pentru mine, mai ales că nu prea am eu relaţii prea bune cu dragii mei colegi.
Acestea fiind spuse ne-am îndreptat cu toţii spre port unde eram aşteptaţi de o mică bărcuţă ce urma să ne ducă pe insula cu pricina. Majoritatea s-au strâns în mici grupuleţe şi au început să vorbească cu vervă despre această vânătoare de comori. Eu am preferat să stau sprijinită cu spatele de balustardă şi să privesc cerul senin. Nu voiam să merg, chiar nu voiam. Acest eveniment îmi dădea un sentinemt de nelinişte. Aveam impresia că cineva a intrat în interiorul pieptului meu şi îmi strânge inima din ce în e mai tare.
- Pregătită de aventură? M-a întrebat Josh venind lângă mine.
- Se poate spune şi aşa, am răspuns fără chef.
- S-a întâmplat ceva? A întrebat probabil observând neliniştea de pe chipul meu.
- Nu îmi place ideea de a fi într-o peşteră, atâta tot, am spus privind în altă direcţie. Nu e nicio şansă să pot să spun pas de data asta?
- Nu. Toţi trebuie să participe. Dar nu-ţi face griji, a spus prinzându-mi mâna într-a lui, sunt sigur că nu ţi se va întâmpla nimic. Nu e ca şi când te duci de una singură, nu-i aşa?
- Corect, am zis, un mic zâmbet înflorindu-mi în colţul buzelor. Tu vei fi lângă mine, am adăugat încet întorcându-mi ochii spre el.
Un zâmbet i-a apărut pe faţă în acel moment.
- Să înţeleg că tu eşti ultima persoană din catalog? A spus pe un ton puţin jucăuş.
Am dat din cap aprobator.
Am ajuns pe insulă, iar Josh a strigat numele tuturor formând perechile, acestea intrând apoi pe rând în peşteră. Noi doi am fost ultimii care au intrat. Se pleca la un interval de cinci minute pentru ca cei din faţă să aibă un anumit avans şi să nu se poată ajuta echipele între ele. În plus am aflat că existau mai multe poteci, iar fiecărei echipe îi era atribuită una, iar dacă trişau erau eliminaţi. Nu am fost atentă când s-a explicat cum anume se proceda pentru a se descoperi dacă cineva trişase sau nu deoarece eram mult prea ocupată cu a încerca să-mi stăpânesc frica pentru a mai auzi şi partea aceea, dar eram convinsă că nu glumesc.
- Eşti pregătită? M-a întrebat Josh încurajator înainte de a intra şi noi.
L-am privit cu nişte ochi din care cred că se putea înţelege absolut tot ce simţeam vis-a-vis de această idee. A chicotiti puţin, apoi mi-a prins din nou mâna într-a lui, iar împreună am păşit în interior. Fiecare echipă primea o lanternă, iar a noastră se afla la Josh, deoarece mie îmi tremurau prea tare mâinile pentru a fi în stare să o ţin. Mi-a strâns mâna şi mai tare probabil încercând să mă liniştească, dar din păcate acest lucru nu prea funcţiona. Încercam să mă concentrez asupra lui Josh, a mâinilor noastre ce se ţineau strâns, dar cu toate acestea nu puteam scăpa de frica ce pusese stăpânire pe mine.
Nu ştiu cât timp trecuse de când tot mergeam, dar cert e că la un moment dat el s-a oprit şi a scos un mic oftat. Apoi m-a privit cu nişte ochi îngrijoraţi.
- De ce îţi este atât de frică de peşteri? M-a întreabat încet.
- Am rămas blocată în una pentru câteva ore când eram mică. Eram într-o excursie cu părinţii şi am zărit o peşteră, iar din curiozitate am intrat în ea. Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat, dar cert e că nu am mai putut găsi ieşirea. Şi am fost nevoită să stau acolo de una singură în întuneric până când m-au găsit ajutoarele trimise de părinţii mei pentru a mă căuta, care m-au scos de acolo. De atunci am evitat peşterile.
- Dar de data asta nu eşti singură, a spus încurajator. Şi apoi, nu are ce să ni se întâmple. Linişteşte-te.
Am dat din cap aprobator, înghiţind în sec şi repetându-mi în minte ceea ce tocmai îmi spusese. Nu eram singură. Nu avea ce să nu se întâmple. Totul urma să fie bine.
Cu toate astea nu-mi puteam opri tremuratul mâinilor. Asta deşi mă simţeam puţin mai în siguranţă acum. Am simţit cum Josh a dat drumul mâinii mele şi mi-a pus-o sub bărbie mai apoi ridicându-mi capul astfel încât să-l privesc în ochi. Abia atunci am realizat cât de mult se apropiase de mine. Nu am mai avut timp să mă gândesc la nimic altceva deoarece în secunda următoare buzele noastre s-au atins. Era o atingere trandă aş putea spune. Şi asta nu s-a întâmplat doar o dată. M-a sărutat de mai multe ori înainte de a se îndepărta puţin de mine. Iar în momentul în care a făcut asta am realizat că mâinile nu-mi mai tremurau. Mi-a dat drumul la bărbie, iar când l-am privit am observat că ochii îi străluceau, dar eram prea năucită pentru a mai putea analiza situaţia mai în detaliu.
A deschis gura pentru a mai adăuga ceva, dar nu a mai apucat sa spună nimic deoarece în secunda următoare am simţit pământul fugindu-mi de sub picioare şi totul zdruncinându-se în jurul meu. Fără să-mi dau seama cum s-a întâmplat m-am trezit izbindu-mă cu spatele de peretele de piatră al peşterii. Asta m-a durut destul de tare mai ales ca mai fusesem lovită în acea zonă nu cu mult timp în urmă, iar rănile nu se vindecaseră complet. Pe lângă asta, din cauza zdruncinăturilor şi a şocului puternic ameţisem puţin. Cred că mă lovisem şi cu capul de acel perete deoarece acesta pulsa într-un mod dureros. M-am uitat disperată în jur după Josh, dar nu am reuşit să-l zăresc, iar din câte îmi puteam da seama se părea că pietrele începuseră să se prăbuşească. Dar nu ştiam ce să fac. Mă blocasem. Parcă fusesem golită pe dinăuntru. Singurul lucru pe care mai reuşeam să-l fac era să mă ţin pe picioare.
Am închis ochii muşcându-mi destul de tare buza de jos. Aşa ceva nu se putea întâmpla. Nu acum. Nu când voiam şi eu în sfrâşit să mă simt bine. Nu când în sfârşit îmi permiteam după foarte mult timp să fiu fericită şi să mă bucur de viaţă.
De ce tocmai acum? Am gândit cu disperare.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că am fost împinsă de cineva şi că am căzut pe podeaua de piatră.