O nouă șansă la fericire

[Leontina]

Capitolul 15

Îmi priveam de aproximativ cinsprezece minute imaginea feţei ce se reflecta în oglinda din baie. Aveam o sumedenie de gânduri în cap ce nu îmi dăduseră pace toată noaptea.
Deci acum era oficial. Ştiam că îl plac pe Josh şi el ştia de asemenea acest lucru.
Åži acum?
Ce ar trebui să se întâmple acum? Adică, ceva trebuia să se întâmple, nu-i aşa? De obicei în cărţile de dragoste pe care le citesc eu cei doi îndrăgostiţi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Acest gând m-a făcut să zâmbesc trist. Acelea sunt doar poveşti, desigur. Realitatea nu este un basm şi nu va fi niciodată aşa. În realitate de foarte multe ori oamenii nu au parte de acel „final fericit”, de clasicul „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu. În viaţa reală lucrurile pot lua de multe ori întorsături triste sau chiar tragice. Ştiam cum e cu tristul şi tragicul în viaţă. Poate tocmai de aceea am devenit atât de închisă după acel nefericit accident. Poate din dorinţa idioată de a nu mai trebui să sufăr vreodată.
Ce prostie, am gândit trist.
Totul mi se părea atât de prostesc acum că mă gândeam la asta... Oare cum de îmi putusem imagina măcar că dacă mă închid în mine voi putea evita suferinţa? Acum mi se părea că aşa ceva este imposibil, oricât de mult şi-ar dori cineva să o evite. Întodeauna va apărea ceva care să-ţi strice acest plan. Şi, în cele din urmă, vei eşua.
Dar, până la urmă, poate cineva să fie cu adevărat fericit în această lume? Nu este cumva totul doar o iluzie? Chiar şi iubirea pe care toţi o caută cu atâta înfrigurare.
Se spune că iubire este magie, dar... uneori magia nu este altceva decât o iluzie... Şi atunci acest lucru nu se poate aplica peste tot? Şi, dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, atunci ce rost are să mai încerci? Ce rost mai are să lupţi? Nu este acesta un efort cât se poate de inutil?
Şi atunci eu ce ar trebui să fac acum?
Din fericire Jeni a început să ciocăne în uşă la momentul potrivit. Mi-a întrerupt gândurile acelea aiurite cu ţipetele ei. Erau momente în care mă bucuram că e atât de... atât de băgăreaţă de felul ei. Dar alteori acest lucru mă enerva la culme. Acum că mă gândeam la asta nu îmi pot da seama cum de ea e singura prietenă cu care am rămas după acel accident. De fapt, nu îmi era foarte clar cum de ea ajunsese să fie prietena mea în primul şi-n primul rând. Ştiu foarte bine de ce Miriam obişnuise să-mi fie o prietenă apropiată. Ea era o fată destul de veselă de felul ei pe care o întâlnisem din întâmplare pe când umblam singură pe coridoarele şcolii când era prin clasa întâi. Am început să vorbim, iar după un timp am realizat că aveam destul de multe în comun cu ea. Uneori mă gândesc că poate dacă nu aş fi fost atât de încăpăţânată în trecut ea ar mai fi încă prietena mea.
Dar în legătură cu Jeni nu îmi amintesc prea bine cum s-a întâmplat să ne împrietenim. Dar îmi amintesc că la un moment dat noi trei eram aproape de nedespărţit. Apoi lucrurile s-au schimbat, iar Jeni a fost singura care nu mi-a băgat în seamă ifosele şi s-a ţinut scai de capul meu pentru a nu fi dată la o parte precum toţi ceilalţi. Cred că după aceea am început să cred că ea e cea mai bună prietenă a mea, deşi de multe ori m-am gândit la faptul că nu este deloc aşa. Da, era întotdeauna acolo când aveam probleme, dar eu tot aveam uneori sentimentul că nu o cunosc absolut deloc pe această fată ce a dat dovadă de mai multă încăpăţânare decât mine şi care are întotdeauna un zâmbet pe faţă. Ciudat este faptul că, în ciuda tuturor acestor lucruri în mintea mea s-a înrădăcinat puternica idee că ea este prietena mea, cea care va fi întotdeauna acolo când voi avea nevoie să vorbesc cu cineva. Până acum totul fusese în regulă între noi, dar uneori am impresia că până şi acest lucru, atât de insignifiant pentru mine uneori, se va schimba la un moment dat.
Am ieşit din baie şi am mers împreună cu ea în sala de mese. Cred că ea a vorbit tot drumul, dar nu am nici cea mai vagă despre ce anume. Nu am fost deloc atentă.
Când am ajuns am privit în jur şi l-am văzut imediat pe Josh care ne făcea semne să mergem la masa lui. Ne-am luat ceva de mâncare, după care l-am acompaniat la masă.
M-a salutat vesel, iar eu i-am răspuns, deşi nu la fel de vioi. Cred că asta l-a pus puţin pe gânduri, dar, din fericire, nu m-a întrebat nimic.
- Deci, ce vom face astăzi? A întrebat Jeni vioaie cu un zâmbet cât casa pe faţă.
- Nimic foarte interesant, a spus fără chef. Ne mai plimbăm puţin prin oraş, atâta tot. Dar nu vă faceţi griji, în curând urmează ceva destul de interesant, a spus zâmbind şmechereşte.
- În cazul acesta abia aştept să aflu despre ce e vorba, a spus veselă încă zâmbind.
Nu ştiu ce anume am vizitat în această zi pentru că în majoritatea timpului nu eram atentă absolut deloc, gândurile mele fiind într-un loc destul de îndepărtat de prezent. Aveam numai gânduri triste în cap şi nici măcar eu nu înţelegeam de ce. Adică, nu ar fi trebuit să fiu fericită în acest moment? Un băiat drăguţ şi dulce mă plăcea, iar eu il plăceam la rândul meu. Mă şi sărutase cu o zi în urmă şi în acel moment avusesem parte de un sentiment foarte plăcut. Aproape că mă simţisem în stare să zbor.
Şi atunci de ce mă simt aşa?
Poate mi se părea cam greu de crezut că tot ce se întâmplase încă de când ajunsesem în această tabără avusese loc cu adevărat. Cu toate acestea, de fiecare dată când privirea mea se întâlnea cu cea a lui Josh atunci aveam certitudinea că totul era real. Că nu visasem totul. Că el va fi acolo gândindu-se la mine. Că va fi alături de mine până când această tabără va lua sfârşit.
Şi după aceea?
Ce se va întâmpla după ce tabăra va ajunge la final, iar noi ne vom întoarce acasă? Lucrurile vor fi la fel ca până atunci? Va fi ca şi când aceste două săptămâni nici măcar nu avuseseră loc? Iar el va uita de mine şi va plăcea eventual o altă fată.
Din fericire pentru mine nu am mai avut timp să mă gândesc la asta deoarece Josh s-a afişat în faţa mea când ne-am oprit pentru a ne lua câte o îngheţată. Ca să fiu mai explicită toţi ceilalţi se aşezaseră frumos la coadă, eu fiind singura care nu făcuse acest lucru. Preferasem să îmi sprijin spatele de clădirea de vizavi şi să aştept ca ei să-şi termine îngheţatele. Iar acum Josh se afla în faţa mea cu două îngheţate în mână, una de vanilie şi una de căpşiuni. Asta mi-a dat un ciudat sentiment de deja vu.
- M-am gândit că poate ai vrea totuşi să guşti din această îngheţată, a spus zâmbindu-mi. Ultima dată nu ai avut ocazia...
Părea destul de încurcat şi a lăsat acea propoziţie în aer. Am decis să-l ajut aşa că i-am luat îngheţata de căpşiuni din mână şi am gustat din ea.
- E foarte bună, am spus zâmbind. Mulţumesc.
Eram cât se poate de sinceră. Chiar era bună. Nici nu-mi mai puteam aminti de când nu mai gustasem o îngheţată atât de bună.
S-a aşezat lângă mine, sprijinindu-şi la rândul lui spatele de perete, iar un timp a fost linişte amândoi fiind prea ocupaţi cu îngheţatele. Am încercat să mă concentrez pe asta pentru a scăpa de toate celelalte gânduri care mi se învârteau în minte încă de când mă trezisem azi dimineaţă.
- Ce s-a întâmplat cu tine? A întrebat pe un ton din care reieşea că îi pasă într-adevăr.
Acest lucru m-a luat prin surprindere, ceea ce m-a determinat să-l pricesc confuză. El nu mă privea pe mine, se uita la cer şi părea puţin cam nelalocul lui.
- La ce te referi? Am întrebat încurcată.
- Nu pari a fi în apele tale azi, a spus privindu-mă cu nişte ochi destul de serioşi.
- Nu e nimic serios, am spus mai încet decât mi-aş fi dorit privind îngheţata din mâna mea.
- Serios? A spus gânditor. Nu te cred.
- Nu am cum să scap de tine, nu-i aşa? Am întrebat oftând din greu.
- Te-ai prins, a spus amuzat.
Aşa că am rămas datoare să-i povestesc totul atunci când vom fi singuri. Nu aveam chef ca cineva să tragă cu urechea. Colegii mei sunt destuld de curioşi din fire, iar în cazul meu, ei bine, am eu vaga bănuială că ar vrea să afle mai multe despre mine. Uneori am impresia că unii din ei cred că am tendinţe spre a deveni emo sau ceva de genul.
De-ar şti cât de mult se înşală... Am gândit cu tristeţe.
Deşi, dacă stau bine să mă gândesc nu puteam să-i învinovăţesc pentru acest lucru. Până la urmă, încă de când intrasem la liceu stătusem mai mult singură şi evitasem pe cât posibil contactul cu ceilalţi colegi, în afară de Jeni, care oricum nu avea de gând să-mi dea pace.
Ce-i drept e că săracii de ei au încercat, dar nu au avut nicio şansă de a mă face să ies din carapacea în care mă băgasem singură. Ştiu că cineva mi-a spus la un moment dat că mi-am construit ziduri de jur împrejur pentru a nu le permite celor din jur să mă cunoască şi că ar trebui să renunţ la ele. Poate că avusese dreptate, dar atunci eu nu mi-am dat seama de acest lucru şi am continuat să-i ignor pe cât posibil pe colegii mei.
Abia acum îmi dau seama cât de mult am putut greşi în toţi aceşti ani. Dar nu prea mai aveam ce să fac acum. Poate că pe viitor lucrurile se vor schimba.
Poate...

***

Apusul soarelui m-a găsit stând pe plajă aşteptând ca Josh să apară pentru explicaţia pe care i-am promis-o. Avusese câteva lucruri de rezolvat pentru marea supriză pe care urma cu toţii să o avem în curând şi a mi-a propus să ne întâlnim pe plajă pe la apusul soarelui. Aşa că, iată-mă aici.
Nu ştiam ce avea să se întâmple acum sau ce va crede el despre mine după ce va auzi ce aveam de spus, dar nu mai puteam da înapoi acum.
Stăteam cu braţele în jurul genunchilor privind nisipul de la picioarele mele.
- Hei, scuze că am întârziat, a spus vesel luând loc lângă mine. Sper că nu aştepţi de mult timp.
Am dat din cap în semn că nu, iar inima mi-a luat-o puţin la fugă deoarece nu prea voiam eu să-i spun ce anume gândeam azi dimineaţă când eram oarecum dărâmată total.
Dar, bineînţeles că nu aveam cum să scap din asta, mai ales deoarece acceptasem să-i povestesc totul.
M-am uitat la el cu coada ochiului şi am observat că mă privea oarecum serios şi nerăbdător în acelaşi timp.
Am oftat din greu înainte de a începe să-i povestesc.
Mi-a luat cam zece minute să-i explic cum stăteau lucrurile în mintea mea, timp în care el nu a scos nicio vorbă. A stat pur şi simplu acolo fiind numai ochi şi urechi.
După ce am terminat, am avut în sfârşit curaj să-l privesc. Stătea sprijinit în braţe, cu spatele drept şi privea foarte concentrat marea în timp ce briza ce adia uşor se juca cu părul lui.
Nu-i spusesem chiar tot. Nu adăugasem lucrurile pe care el nu le ştia. Mă legasem mai mult de partea cu accidentul, lăsând majoritatea celorlalte detalii, cum ar fi colegii, la o parte. Poate că nu era bine că nu-i spuneam totul, dar anumite lucruri preferam să le ţin pentru mine.
- Deci, dacă am înţeles corect, ţie ţi-e frică să nu fii pusă într-o situaţie asemănătoare cu ceea ce ai păţit acum câţiva ani?
Am dat din cap afirmativ.
- Ştii, modul tău de a gândi e puţin greşit, a spus cât se poate de serios.
Asta m-a surprins, în mare parte deoarece nu mă aşteptasem la aşa ceva din partea lui. Cred că mă aşteptasem să mă înţeleagă.
- De ce spui asta? Nu m-am putut abţine să nu întreb.
- Pentru că, din câte am înţeles, tu tinzi să crezi că e mai bine să nu te ataşezi de nimeni deoarece ai putea sfârşi prin a suferi din nou. Am dreptate?
Am răspuns un „Da.” cam lipsit de vlagă.
- Într-un fel ai dreptate. Uneori se poate întâmpla şi asta. Dar să-ţi spun ceva. Cineva a spus odată următoarele cuvinte: „Adevăratul curaj înseamnă să ştii că ai pierdut încă de la bun început, dar să nu renunţi totuşi la luptă.”
După ce a pronunţat ultimile cuvinte s-a uitat în sfârşit la mine. Mă aşteptasem la o privire serioasă, poate chiar dură din partea lui, dar în loc de asta ochii lui exprimau înţelegere.
- Şi poate că este adevărat că dacă îţi construieşti nişte ziduri de jur împrejur vei reuşi să eviţi suferinţa, dar acele ziduri nu vor ţine cumva şi fericirea afară?
Asta m-a lăsat efectiv fără cuvinte. Nu mai ştiam ce aş fi putut să-i spun. Şi, mai ales, eram conştientă de adevărul din cuvintele lui.
Am privit marea gâdindu-mă că poate, doar poate, era timpul să renunţ la acele ziduri de care vorbea el şi despre care îmi spuseseră şi colegii cu mult timp în urmă. Poate că venise vremea să las trecutul în urmă, acolo unde ar fi trebuit să ajungă acum mult timp, şi să merg mai departe.
Poate că încă nu era prea târziu să o iau de la capăt şi să-mi acord şansa de a mă bucura din nou de viaţă. Poate că fetiţa aceea veselă şi plină de viaţă de acum cinci ani nu dispăruse în totalitate şi poate că dacă aş fi încercat într-adevăr aş fi reuşit să o găsesc...