14-09-2011, 12:06 AM
Dacă tot am revenit, măcar să fie în forţă. Sper să vă placă. Lectură plăcută. Enjoy.
Nici nu mai ştiu ce s-a întâmplat, îl iubeam. Sau cel puţin aşa cred. Aveam o relaţie frumoasă şi credeam că va dura la nesfârşit. În fine, credeam cam tot ce cred cei car e au o relaţie de cinci ani. Încercasem, să facem şi alte lucruri separat, dar pur şi simplu nu puteam sta departe unul de celălalt mai mult de o oră. Mulţi încercaseră să ne despartă. Habar nu am de ce. Poate că era vorba de invidie. Adică, oricine ar fi fost gelos pe o relaţie ca a noastră. Ei nu înţelegeau ce însemna iubirea şi tot tacâmul. Însă, eu şi el credeam că ştim. De fapt, eram aproape siguri de asta. Dar undeva s-a rupt firul şi ceva nu a mai mers cum trebuie.
Cred că totul s-a schimbat în momentul în care a plecat într-o delegaţie de o săptămână la Berlin. Şi chiar dacă ne promisesem că vom vorbi la telefon, nu a mai fost la fel. La început mi s-a părut cel mai greu. Deja, cu fiecare secundă ce trecea totul devenea mai greu şi mai apăsător. Nu suportam să fiu singură, dar mai ales să nu ştiu nimic de el. Şi uite aşa acea promisiune rostită cu câteva minute înainte să urce în acel avion a fost uitată. Mii de gânduri şi scenarii îmi veneau în minte. Nu eram genul de iubită obsedată să afle tot ce face iubitul ei, dar când nu ştii nimic de două zile, este cazul să te alarmezi măcar puţin. Iar dacă îl iubeşti mai ales, te întrebi, oare a uitat cumva că are prietenă, care aşteptă ca o proastă să primească măcar un sms, care oricât de sec ar suna să o anunţe că este bine. Dar nu. Nici măcar atât. Şi atunci mă întreb de ce trebuie noi fetele să suferim atât, de ce nu putem fi precum băieţii. Nepăsători. Probabil că dacă am fi fost ca ei, nimic nu ar mai merge. Simţeam că între noi se formează o prăpastie tot mai adâncă. In plus cred că aveam să intru într-o depresie.
Nu mă mai interesa absolut nimic. După alte câteva zile în care fusese într-o aşteptare continuă, am primit un mesajul mult aşteptat ,, Sunt bine. Te sun eu când am timp. Mie dor de tine’’. Asta m-a liniştit oarecum, dar discutând cu o colegă şi analizând din nou mesajul am devenit şi mai agitată ca înainte. Ceva nu era în regulă. El părea rece, distant de parcă ar fi vrut să rupă relaţia cu mine sau cam aşa ceva. Şi brusc, mi-am amintit de prăpastia ce se forma, acum era şi mai adâncă. Clar, nimic nu mai era la fel, sau nu mai avea să fie. Acum chiar mă enervasem. De când el plecase fusesem tristă, irascibilă, nervoasă, îngrijorată şi multe asemenea sentimente mă încercaseră rând pe rând în acele patru zile. Acum după ce citisem mesajul şi primisem un presupus verdict, simţeam cum pereţi camerei începeau să se strângă, iar eu rămânem fără aer. Se pare că ajunsesem să sufăr de claustrofobie. Mi-am luat repede o geacă şi am plecat spre parc. Nu a durat mult să ajung, nu era departe. Mergeam căutând un loc mai retras în care să pot să mă refugiez. Deja, nu mai suportam starea asta. Plus că mi se părea că toţi cei care mă priveau mă descurajau, spunându-mi că el m-a uitat. Desigur erau doar părere. Aşa speram. Şi totuşi, eram cumva pe cale să înnebunesc?. Poate.
Atunci l-am zărit pe el. Desigur un alt el, nu cel pe care îl aşteptam eu să se întoarcă. Stătea singur pe o bancă privind în gol şi cântând la o chitară. La început am crezut că nu m-a observat, dar peste câteva secunde şi-a ridicat privirea spre mine, m-a invitat să i-au loc lângă el pe acea bancă veche. Am acceptat fără mari reţineri, adică nu făceam nimic rău. M-am aşezat iar el a început din nou să cânte. Mi-am închis ochii savurând acel moment, precum face un degustător de vinuri când primeşte un vin bun. Şi stând aşa în tăcere am realizat un lucru: felul în care mă privea acest necunoscut mă făcea să mă simt specială. Intr-o dată mi-am simţit buzele cuprinse într-un sărut căruia nu m-am opus. Tentaţia era prea mare. Iar nevoia de a fi iubită crescuse tot mai mult. Iar câteva ore mai târziu eram cuprinsă de un lung şir de remuşcări şi regrete. Tocmai mă culcasem cu un necunoscut pe care aflasem că îl cheamă Axel. Se pare că de ce ţie frică nu scapi. Teama de nu a fi înşelată se adeverise, doar că nu prevăzusem că eu sunt cea care înşeală. Nu fusese cu intenţie, nici nu mă gândisem la asta când am plecat de acasă.
Iar ultimele două zile care mai rămăseseră până la venirea lui nu am făcut decât să mă simt vinovată. Toată chestia cu înşelatul devenise aşa o capcană. Când în sfârşit m-a sunat să îmi spună că s-a întors, sentimentul de vină s-a amplificat. Aşa că am mers la el acasă şi i-am spus totul, fără prea multe amănunte. Mă chinuisem destul pe mine însumi, ca să îl mai chinuiesc şi pe el cu detaliile poveşti. L-a început m-a privit ciudat, după care a început să plângă. Nu m-aş fi aşteptat în veci la o asemenea reacţie, nu din partea lui.
,, Pleacă’’ mi-a spus pe un ton răstit. Cu toate că îmi era greu să fac asta m-am resemnat. Exista totuşi un mic impediment picioarele nu voiau să se mişte cu nici un chip. ,, Se pare că nu eşti cu nimic mai prejos decât o cu*vă. Te urăsc.’’ Mi-a zis acum şi mai furios. Îl înţelegeam şi nu îl învinovăţeam cu nimic, dar felul în care o spusese, mă rănise mai mult decât dacă mi-ar fi dat o palmă. Venise timpul să plec nu mai aveam ce face aici. Însă, când să ies pe uşă am simţit cum două braţe mă prind de talie, iar o voce îmi şopteşte că ar fi bine să ne mai dăm o şansă. Atunci m-am simţit cea mai fericită şi credeam că şi el e la fel. Dar se schimbase mult. Prea mult. Şi cu toate că susţinea că mă iubeşte îmi demonstra exact contrariul. Devenise gelos şi posesiv, învinovăţindu-mă pe mine de comportamentul său. Desigur, având grijă să îmi reamintească în fiecare minut, clipă petrecută împreună de faptul că am călcat strâmb. Îl iubeam mult, dar nu puteam să îi accept jignirile la nesfârşit, aşa că am hotărât să pun punct. Îmi fuse greu să iau această decizie, după ore petrecute în singurătate, dar am făcuto. Credeam că îmi va fi greu, dar a fost o eliberare de fapt. M-am eliberat de vină, de regrete, de durere. Am hotărât să nu mai păstrăm legătura, din respect pentru ceea ce fusese cândva între noi. A fost de acord. Chiar înainte de a pleca mi-a spus plin de cinism şi fără nici o remuşcare că a găsit pe altcineva. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura lui, nişte cuvinte spuse la întâmplare.
Mă simţeam rău că am fost înlocuită peste noapte, dar mă bucuram că găsise pe cineva. Trecuse o săptămână de la plecarea lui, o săptămână în care îmi reamintise fiecare moment pe care îl petrecusem împreună, dar asta era de domeniul trecutului. Aşa am redevenit cea care fusesem cândva. Cu toate că mai sufeream asta o ştiam doar eu. Iar după tot ce se întâmplase pentru prima dată am mers în parcul unde îl cunoscusem pe Axel, în acelaşi loc pe aceiaşi bancă, iar spre surprinderea mea el era acolo, dar de data asta nu mai era singur era cu o fată. Se pare că şi el îşi găsise sufletul pereche, asta mă bucura. I-am ,,aruncat o privire scurtă, apoi mi-am văzut mai departe de drum. Nu ştiu dacă m-a privit, sau dacă îşi mai amintea de mine, însă un lucru îmi era clar imaginea lui Axel cu acea fată îmi otrăvise mintea, în timp ce inima mă durea îngrozitor. Eram confuză, dar ajunsă în camera mea am realizat că atunci când acel necunoscut m-a privit m-am îndrăgostit. Aşa că mă durea îngrozitor că el mă uitase. Dar poate că aşa era mai bine, poate că Dumnezeu îmi dădea o lecţie pe care ar fi trebuit să o înţeleg cu mult timp în urmă. Din acea zi am mers în fiecare zi în parc, dar el nu mai era acolo. Mă durea teribil că nu îl mai vedem, dar după cum spunea şi mama ochii care nu se văd se uită. Însă privirea lui mă bântuia în fiecare noapte.
Mă consolam totuşi cu gândul că el era fericit, aşa eram şi eu mai liniştită. Trecuseră mai bine de două luni, două luni în care zilele fuseseră lungi şi obositoare, mai ales că noua prietenă a lui Martin fostul meu iubit îmi trimitea zilnic mesaje şi fotografi în care îmi mărturisea cât de fericiţi erau împreună. Nu ştiu de unde făcuse rost de numărul meu de telefon, de adresa mea poate că el i-o dăduse ca să se răzbune sau poate că ea o luase, însă un lucru îmi era clar el nu mai era acelaşi. Nici eu nu mai eram aceiaşi. În fiecare zi mergeam în parc, nu ştiu de ce, poate că sa fiu mai aproape de el. Şi nici astăzi făcusem la fel, însă nu după mult timp începuse ploaia. Nu aveam de gând să plec, chiar dacă riscam să mă ud sau să răcesc nu îmi păsa. Asta era ritualul meu.
- O să răceşti dacă mai stai aici. Mi-a şoptit cineva la ureche punându-mi o umbrelă deasupra capului nu era nevoie să mă uit ştiam că era Axel. Nu m-am putut abţine m-am ridicat şi l-am sărutat. Nu îmi păsa dacă avea să plece după, trebuia să o fac. Dar el nu a plecat, a rămas lângă mine pentru că a realizat că mă iubeşte. Mi-a mărturisit în timp ce picăturile de ploaie ne trupurile. Nu ştiu dacă asta era dragostea eternă, sau dacă prin acea ploaie Dumnezeu voia să ne stingă inimile prea înfierbântate de atâta iubire. Ştiam însă că pentru o relaţie era nevoie de pasiune, de doi oameni, de momente şi locuri.
Poate că fericirea constantă nici nu exista, dar existau momente de fericire, de care trebuia să profiţi până la final. Deşi trecuseră multe zile, el nu mă uitase, nici eu. Ne iubisem, ne iubim şi poate că ne vom iubi până la final, fără să avem o relaţie bazată pe aşteptări şi prejudecăţi.
Instanţa sentimentelor
Nici nu mai ştiu ce s-a întâmplat, îl iubeam. Sau cel puţin aşa cred. Aveam o relaţie frumoasă şi credeam că va dura la nesfârşit. În fine, credeam cam tot ce cred cei car e au o relaţie de cinci ani. Încercasem, să facem şi alte lucruri separat, dar pur şi simplu nu puteam sta departe unul de celălalt mai mult de o oră. Mulţi încercaseră să ne despartă. Habar nu am de ce. Poate că era vorba de invidie. Adică, oricine ar fi fost gelos pe o relaţie ca a noastră. Ei nu înţelegeau ce însemna iubirea şi tot tacâmul. Însă, eu şi el credeam că ştim. De fapt, eram aproape siguri de asta. Dar undeva s-a rupt firul şi ceva nu a mai mers cum trebuie.
Cred că totul s-a schimbat în momentul în care a plecat într-o delegaţie de o săptămână la Berlin. Şi chiar dacă ne promisesem că vom vorbi la telefon, nu a mai fost la fel. La început mi s-a părut cel mai greu. Deja, cu fiecare secundă ce trecea totul devenea mai greu şi mai apăsător. Nu suportam să fiu singură, dar mai ales să nu ştiu nimic de el. Şi uite aşa acea promisiune rostită cu câteva minute înainte să urce în acel avion a fost uitată. Mii de gânduri şi scenarii îmi veneau în minte. Nu eram genul de iubită obsedată să afle tot ce face iubitul ei, dar când nu ştii nimic de două zile, este cazul să te alarmezi măcar puţin. Iar dacă îl iubeşti mai ales, te întrebi, oare a uitat cumva că are prietenă, care aşteptă ca o proastă să primească măcar un sms, care oricât de sec ar suna să o anunţe că este bine. Dar nu. Nici măcar atât. Şi atunci mă întreb de ce trebuie noi fetele să suferim atât, de ce nu putem fi precum băieţii. Nepăsători. Probabil că dacă am fi fost ca ei, nimic nu ar mai merge. Simţeam că între noi se formează o prăpastie tot mai adâncă. In plus cred că aveam să intru într-o depresie.
Nu mă mai interesa absolut nimic. După alte câteva zile în care fusese într-o aşteptare continuă, am primit un mesajul mult aşteptat ,, Sunt bine. Te sun eu când am timp. Mie dor de tine’’. Asta m-a liniştit oarecum, dar discutând cu o colegă şi analizând din nou mesajul am devenit şi mai agitată ca înainte. Ceva nu era în regulă. El părea rece, distant de parcă ar fi vrut să rupă relaţia cu mine sau cam aşa ceva. Şi brusc, mi-am amintit de prăpastia ce se forma, acum era şi mai adâncă. Clar, nimic nu mai era la fel, sau nu mai avea să fie. Acum chiar mă enervasem. De când el plecase fusesem tristă, irascibilă, nervoasă, îngrijorată şi multe asemenea sentimente mă încercaseră rând pe rând în acele patru zile. Acum după ce citisem mesajul şi primisem un presupus verdict, simţeam cum pereţi camerei începeau să se strângă, iar eu rămânem fără aer. Se pare că ajunsesem să sufăr de claustrofobie. Mi-am luat repede o geacă şi am plecat spre parc. Nu a durat mult să ajung, nu era departe. Mergeam căutând un loc mai retras în care să pot să mă refugiez. Deja, nu mai suportam starea asta. Plus că mi se părea că toţi cei care mă priveau mă descurajau, spunându-mi că el m-a uitat. Desigur erau doar părere. Aşa speram. Şi totuşi, eram cumva pe cale să înnebunesc?. Poate.
Atunci l-am zărit pe el. Desigur un alt el, nu cel pe care îl aşteptam eu să se întoarcă. Stătea singur pe o bancă privind în gol şi cântând la o chitară. La început am crezut că nu m-a observat, dar peste câteva secunde şi-a ridicat privirea spre mine, m-a invitat să i-au loc lângă el pe acea bancă veche. Am acceptat fără mari reţineri, adică nu făceam nimic rău. M-am aşezat iar el a început din nou să cânte. Mi-am închis ochii savurând acel moment, precum face un degustător de vinuri când primeşte un vin bun. Şi stând aşa în tăcere am realizat un lucru: felul în care mă privea acest necunoscut mă făcea să mă simt specială. Intr-o dată mi-am simţit buzele cuprinse într-un sărut căruia nu m-am opus. Tentaţia era prea mare. Iar nevoia de a fi iubită crescuse tot mai mult. Iar câteva ore mai târziu eram cuprinsă de un lung şir de remuşcări şi regrete. Tocmai mă culcasem cu un necunoscut pe care aflasem că îl cheamă Axel. Se pare că de ce ţie frică nu scapi. Teama de nu a fi înşelată se adeverise, doar că nu prevăzusem că eu sunt cea care înşeală. Nu fusese cu intenţie, nici nu mă gândisem la asta când am plecat de acasă.
Iar ultimele două zile care mai rămăseseră până la venirea lui nu am făcut decât să mă simt vinovată. Toată chestia cu înşelatul devenise aşa o capcană. Când în sfârşit m-a sunat să îmi spună că s-a întors, sentimentul de vină s-a amplificat. Aşa că am mers la el acasă şi i-am spus totul, fără prea multe amănunte. Mă chinuisem destul pe mine însumi, ca să îl mai chinuiesc şi pe el cu detaliile poveşti. L-a început m-a privit ciudat, după care a început să plângă. Nu m-aş fi aşteptat în veci la o asemenea reacţie, nu din partea lui.
,, Pleacă’’ mi-a spus pe un ton răstit. Cu toate că îmi era greu să fac asta m-am resemnat. Exista totuşi un mic impediment picioarele nu voiau să se mişte cu nici un chip. ,, Se pare că nu eşti cu nimic mai prejos decât o cu*vă. Te urăsc.’’ Mi-a zis acum şi mai furios. Îl înţelegeam şi nu îl învinovăţeam cu nimic, dar felul în care o spusese, mă rănise mai mult decât dacă mi-ar fi dat o palmă. Venise timpul să plec nu mai aveam ce face aici. Însă, când să ies pe uşă am simţit cum două braţe mă prind de talie, iar o voce îmi şopteşte că ar fi bine să ne mai dăm o şansă. Atunci m-am simţit cea mai fericită şi credeam că şi el e la fel. Dar se schimbase mult. Prea mult. Şi cu toate că susţinea că mă iubeşte îmi demonstra exact contrariul. Devenise gelos şi posesiv, învinovăţindu-mă pe mine de comportamentul său. Desigur, având grijă să îmi reamintească în fiecare minut, clipă petrecută împreună de faptul că am călcat strâmb. Îl iubeam mult, dar nu puteam să îi accept jignirile la nesfârşit, aşa că am hotărât să pun punct. Îmi fuse greu să iau această decizie, după ore petrecute în singurătate, dar am făcuto. Credeam că îmi va fi greu, dar a fost o eliberare de fapt. M-am eliberat de vină, de regrete, de durere. Am hotărât să nu mai păstrăm legătura, din respect pentru ceea ce fusese cândva între noi. A fost de acord. Chiar înainte de a pleca mi-a spus plin de cinism şi fără nici o remuşcare că a găsit pe altcineva. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura lui, nişte cuvinte spuse la întâmplare.
Mă simţeam rău că am fost înlocuită peste noapte, dar mă bucuram că găsise pe cineva. Trecuse o săptămână de la plecarea lui, o săptămână în care îmi reamintise fiecare moment pe care îl petrecusem împreună, dar asta era de domeniul trecutului. Aşa am redevenit cea care fusesem cândva. Cu toate că mai sufeream asta o ştiam doar eu. Iar după tot ce se întâmplase pentru prima dată am mers în parcul unde îl cunoscusem pe Axel, în acelaşi loc pe aceiaşi bancă, iar spre surprinderea mea el era acolo, dar de data asta nu mai era singur era cu o fată. Se pare că şi el îşi găsise sufletul pereche, asta mă bucura. I-am ,,aruncat o privire scurtă, apoi mi-am văzut mai departe de drum. Nu ştiu dacă m-a privit, sau dacă îşi mai amintea de mine, însă un lucru îmi era clar imaginea lui Axel cu acea fată îmi otrăvise mintea, în timp ce inima mă durea îngrozitor. Eram confuză, dar ajunsă în camera mea am realizat că atunci când acel necunoscut m-a privit m-am îndrăgostit. Aşa că mă durea îngrozitor că el mă uitase. Dar poate că aşa era mai bine, poate că Dumnezeu îmi dădea o lecţie pe care ar fi trebuit să o înţeleg cu mult timp în urmă. Din acea zi am mers în fiecare zi în parc, dar el nu mai era acolo. Mă durea teribil că nu îl mai vedem, dar după cum spunea şi mama ochii care nu se văd se uită. Însă privirea lui mă bântuia în fiecare noapte.
Mă consolam totuşi cu gândul că el era fericit, aşa eram şi eu mai liniştită. Trecuseră mai bine de două luni, două luni în care zilele fuseseră lungi şi obositoare, mai ales că noua prietenă a lui Martin fostul meu iubit îmi trimitea zilnic mesaje şi fotografi în care îmi mărturisea cât de fericiţi erau împreună. Nu ştiu de unde făcuse rost de numărul meu de telefon, de adresa mea poate că el i-o dăduse ca să se răzbune sau poate că ea o luase, însă un lucru îmi era clar el nu mai era acelaşi. Nici eu nu mai eram aceiaşi. În fiecare zi mergeam în parc, nu ştiu de ce, poate că sa fiu mai aproape de el. Şi nici astăzi făcusem la fel, însă nu după mult timp începuse ploaia. Nu aveam de gând să plec, chiar dacă riscam să mă ud sau să răcesc nu îmi păsa. Asta era ritualul meu.
- O să răceşti dacă mai stai aici. Mi-a şoptit cineva la ureche punându-mi o umbrelă deasupra capului nu era nevoie să mă uit ştiam că era Axel. Nu m-am putut abţine m-am ridicat şi l-am sărutat. Nu îmi păsa dacă avea să plece după, trebuia să o fac. Dar el nu a plecat, a rămas lângă mine pentru că a realizat că mă iubeşte. Mi-a mărturisit în timp ce picăturile de ploaie ne trupurile. Nu ştiu dacă asta era dragostea eternă, sau dacă prin acea ploaie Dumnezeu voia să ne stingă inimile prea înfierbântate de atâta iubire. Ştiam însă că pentru o relaţie era nevoie de pasiune, de doi oameni, de momente şi locuri.
Poate că fericirea constantă nici nu exista, dar existau momente de fericire, de care trebuia să profiţi până la final. Deşi trecuseră multe zile, el nu mă uitase, nici eu. Ne iubisem, ne iubim şi poate că ne vom iubi până la final, fără să avem o relaţie bazată pe aşteptări şi prejudecăţi.