13-09-2011, 11:43 PM
Hello, hello.Uite că am ajuns şi pe aici, ceea ce nu credeam că se va întâmpla, dar cum inspiraţia nu ma lăsat baltă. So, despre idee nu o să vă dau prea multe informaţii, prefer să aflaţi singuri, de aceea aştept părerii, impresii şi orice mai vreţi voi să îmi comunicaţi. Aşa ca fapt divers vă pot spune că ficul va fi din perspectiva Sakurei. În fine, am aberat destul.Lectură plăcută şi sper să vă placă. Enjoy.
Disclaimer: Nu detin nici un personaj din anime-ul/manga-ul Naruto (inafara de cele create de mine) care apartin lui Masashi Kishimoto. Si nu profit de pe urma acestor personaje/intamplari.
Să fi liber poate părea ceva dea dreptul minunat, dar când eşti singură libertatea nu mai contează.
Întotdeauna mi-am dorit libertate, iar acum că o am mi se pare o mare pierdere. Era pentru prima dată când meditam cu adevărat la viaţa mea. Stăteam, singură într-un bar din Manhattan ca în fiecare seară. Tocmai scăpasem de la serviciu, care devenea pe zi ce trece tot mai obositor şi mă refugiasem în singurul loc pe care îl ştiam, un bar. Patetic, o ştiam prea bine. Venisem în New York acum trei ani, atrasă de visul american şi desigur încrezătoare în şansele mele de reuşită. Terminasem facultatea cu un an mai devreme fiind unul dintre acei elevi eminenţi, care erau consideraţi cei mai buni dintre cei buni. Şi desigur mândră de ceea ce reuşisem, într-o zi le-am spus părinţilor că plec şi dusă am fost. Au protestat la început cât au protestat, dar până la urmă nu au avut de ales şi au acceptat. Iar eu odată ajunsă în marele oraş am început să îmi caut un serviciu, undeva unde să fac ceva pentru care mă pregătisem în facultate . Speram să reuşesc să mă angajez într-o mare companie pe un post de manager sau poate chiar mai mult. Mi se părea imposibil să primesc un refuz. Dar după o zi întreagă de interviuri şi răspunsuri negative, am realizat că poate nu era ceva sigur că o să îmi găsesc nici măcar o slujbă oarecare. Obosită şi dezamăgită cum eram, m-am întors la hotel unde îmi luasem o cameră pentru o seară. Cu toate că mă pregătisem psihic, mă simţeam foarte rău. Am luat telefonul şi mi-am sunat părinţii. Trebuia să le dau această veste. Le promisesem că dacă nu aveam să reuşesc mă întorceam acasă, uitând de toate planurile pe care mi le făcusem. Tata a fost cel care mi-a răspuns şi cu toate că nu fusese încrezător în şansele mele de reuşită, încerca într-o oarecare măsură să mă încurajeze. O ştiam. Cât despre mama, niciodată nu încercase să îşi ţină părerile pentru ea şi nici acum nu făcea excepţie. O puteam simţi în glas, era fericită. Dar mi-o spusese chiar ea, fără menajamente sau reţinere, abia aştepta să mă întorc. Le-am spus că voi mai încerca şi mâine, după care am închis.
Toată discuţia mă obosise şi mai mult, iar lipsa lor de încredere mă dezarmase, întristându-mă. M-am ridicat încet de pe pat şi am mers la fereastră privind oraşul în întreaga sa splendoare. Atât de frumos, atât de imposibil pentru mine. Nu puteam pleca pur şi simplu. Nu îmi pierdusem atâţia ani din viaţă, învăţând, refuzând să merg la petreceri, renunţând să am o viaţă ca oricare adolescentă normală. Nu, nu era drept. Soarta nu îmi putea face mie una ca asta. Îndurasem atâţia ani jignirile celorlalţi, doar ca să ce? Să renunţ. Trebuia să fac ceva, orice. Îmi iubeam părinţi chiar erau aşa cum erau. Chiar îi iubeam, dar nici măcar de dragul lor nu puteam renunţa. Cu gândul asta am adormit, şi tot cu acest gând m-am trezit. Plus un telefon de la tata, care mă anunţa că a vorbit cu un vechi prieten şi că trebuia să mă prezint la un interviu. Nu ştia prea bine ce slujbă avea să îmi ofere, dar merita să încerc. La început nu am realizat despre ce vorbea tata, dar apoi am înţeles. Eram fericită. Desigur, nu ar fi trebuit să mă agăţ de această intervenţie, dar nu îmi păsa. Oricum ar fi fost, trebuia să îi fiu recunoscătoare tatălui meu, care chiar dacă nu îmi împărtăşea visul de a mă muta în oraşul ,,nebunilor’’ după cum el însăşi îl numise, dar mă iubea şi nu dorea să mă vadă nefericită.
În acea dimineaţă am făcut rapid un duş, m-am îmbrăcat într-un costum negru destul de elegant, mi-am prins părul roz într-o coadă, m-am încălţat şi am plecat. Fireşte, nu înainte de am lua cv-ul, telefonul şi am plecat. Aveam emoţii, tremuram, dar dacă soarta îmi oferise o a doua şansă trebuia să profit. Curând am ajuns la sediul firmei şi imediat cum am intrat o femeie roşcată de aproximativ treizeci şi ceva de ani m-a îndemnat să o urmez. Nu am pus întrebări, doar m-am supus. Am fost întâmpinată de un domn în vârstă de aproximativ şaizeci şi ceva de ani, care era înconjurat de doua domnişoare mult mai tinere decât el. Acesta, m-a privit uşor amuzat, după care fără să îmi studieze Cv-ul, fără să mă întrebe cum mă numesc sau orice altceva, întrebări standard care se pun de obicei la un interviu, mi-a spus cu o voce răguşită, şi uşor sarcastică că de mâine voi fi secretară la firma lui. Am acceptat, cu toate că nu era postul pe care mi-l doream. Am trecut pe la biroul de informaţii unde am primit orarul, aflând câte ceva despre viitorul meu şef. Spre exemplu ştiam că îl cheamă Ben Uchiha, dar aproape toţi angajaţi îi spun ,, Ursuzul’’ habar nu am de ce, dar ceva îmi spunea că aveam să aflu. Însă, nu asta conta acum. Îmi amintesc prea bine că am mers şi am căutat un apartament şi l-am închiriat. Mi-am sunat părinţi şi le-am dat vestea cea mare. Nu s-au bucurat prea tare, dar au acceptat. Aşa începeam să îmi trăiesc visul sau nu. Timpul s-a scurs, iar ceea ce părea atât de frumos s-a terminat. Serviciul a devenit mult prea obositor, de fapt îl numeam ,,locul ororilor’’. Pe lângă că trebuia să accept toate mofturile unui bătrânel frustrat, ursuz şi plin de sine, plus o colegă înfumurată, care nu ştia să facă altceva decât să se plângă şi se plângă, numită şi enervanta Ino. Îmi uram serviciul, îmi uram şeful, dar ce puteam face. Deja, învăţasem deviza tânărului angajat ,, O să demisionez. După ce termin cu ratele, după ce strâng bani pentru maşină’’ şi până la urmă nu am făcut nimic. Au trecut trei ani, grei cu ore lucrate peste program cu nervii întinşi la maxim, cu nemulţumiri peste nemulţumiri. Exista totuşi o parte bună, nu mai trebui să o văd pe Ino care fusese promovată, pentru că ştiuse să se linguşească. Nu eram invidioasă, ci mai degrabă uşurată. Cel puţin nu trebuia să o văd zilnic.
Acum stând în acest bar şi meditând la toate câte s-au întâmplat mi-am dat seama că viaţa a trecut pe lângă mine, fără să fac nimic important. Aveam deja douăzeci şi şase de ani, o slujbă pe care o detestam şi eram singură. Poate că toate astea ar fi fost mai uşor de suportat. Dar eram singură. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu ştiam cum e să ai parte de un sărut, eu nu avusesem parte de aşa ceva. Asta era o altă mare problemă din viaţa mea. Nu partea cu sărutul, ci cu singurătatea. Mulţi ar spune că într-un oraş aşa de mare ca New York-ul nu ar fi atât de greu să găseşti pe cineva. În cazul meu era. Eu nu eram genul de femeie pe care să o caute bărbaţii, nici măcar ca pe o ultimă alternativă. Păream mai degrabă, un fel de Bety cea urâtă, doar că îmi lipseau ochelarii şi aparatul dentar şi plus că aveam părul de culoarea florilor de cireş ceea ce trimitea la genul de păpuşa Barbie, dar într-o variantă nu prea reuşită. De fapt în liceu şi în primi ani de facultate mi se spune ,, tocilara Barbie’’ o poreclă de care nu eram prea mândră, care mi-a bântuit întreaga adolescenţă. Mă întrebasem de multe ori, poate chiar prea multe dacă sunt sortită singurătăţii, şi de cele mai multe ori îmi spuneam că da, alte ori îmi spuneam că poate că nu era chiar aşa de rău, dar gândindu-mă la un viitor mai îndepărtat deja mă imaginam stând singură în acelaşi apartament, având drept companie o pisică. Asta era de-a dreptul înfiorător. Poate că, nu avea să se întâmple. Cine mai ştia ce îmi rezerva soarta. De un lucru eram sigură, în orice caz, tata nu putea să intervină în această probleme atât de delicată, aşa cum făcuse acum trei ani. Cu toate că dacă aş fi spus ceva, ar fi putut încerca, dar nu îmi doream să o facă. De fiecare când părinţi mă sunau era şi mai rău. Aveau aceleaşi speranţe din totdeauna, că eu mă voi întoarce la ei sau că mi-am găsit pe cineva. Dar mereu îi dezamăgeam. Deja, mi-o imaginam pe mama stând în bucătăria micuţă , plimbându-se de colo până colă şi interogându-mă în legătură cu viaţa mea sentimentală. Apoi mă văd pe mine îngropată într-un teanc de dosare, spunându-i că sunt tot singură, dar că sunt fericită. Evident, minţind într-un mod deplorabil. Ea va încerca să zâmbească apoi îi va spune tatei în şoaptă ,, e tot singură’’ încercând pentru a nu ştiu câta oară în acea zi să mă convingă să mă întorc, deşi va ştii că voi răspunde tot nu ca şi ultima dată când mi-a spus asta şi voi închide pentru că nu îmi voi putea stăpâni lacrimile. Asta era deja rutina pe care o trăiam zi de zi. Şi cu toate astea nu păream să mă obişnuiesc. Cam asta era viaţa mea până acum. Singură, lipsită de dragoste, fără prieteni, cu un şef exasperant ignorată de toţi. Frumos nu-i aşa? Visul oricărei femei de aceiaşi vârstă cu mine.
- Domnişoară, este timpul să plecaţi trebuie să închidem.
Spuse dintr-o dată barmanul, trezindu-mă din marea mea meditaţie.
Corect. Aşa ar fi trebuit să fac. Am achitat consumaţia după care mi-am scos mobilul din geanta plină de hârtii şi mi-am chemat un taxi. Trebuia să ajungă cam în vreo cinci minute. Şi în timp ce aşteptam m-am întors către barman, ce părea să mă privească cu compasiune. Desigur, că îmi trecuse prin minte că aş putea să mă cuplez cu el, dar aveam motivele mele să nu o fac. În primul rând era mai mic ca mine cu vreo şase ani ( nu că asta ar fi fost un impediment), însă în al doilea rând dacă ar fi vrut să aibă orice de relaţie cu mine, fie şi numai o aventură ar fi făcut ceva în sensul asta. Vreau să zic că frecventam acest bar de ceva vreme, fiind în drumul meu spre casă, şi nu se întâmplase niciodată nimic.
Am privit încă odată ceasul, ce arăta ora două şi jumătate, destul de târziu după care am plecat. Taxi-ul tocmai venise. Fără nici un chef m-am urcat spunându-i şoferului adresa. În timp ce am continuat să mă gândesc. Pentru prima dată în trei ani trecusem în revistă toate lucrurile care mi se întâmplaseră. Nu ştiu de ce o făcusem. Poate pentru că cele câteva pahare băute în plus îmi accentuaseră starea de nemulţumire, sau poate că voisem pentru prima dată să aflu cum stau de fapt. Iar ceea ce aflasem nu mă mulţumea îndeajuns. Însă aş fi putut la fel e bine să mă gândesc la toate astea, datorită telefoanelor constante de la mama. Nu ştiu cu certitudine. Eram prea beată ca să îmi dau seama. Norocul meu că mâine era duminică şi nu trebuia să mă duc la serviciu. Slavă Domnului.
Disclaimer: Nu detin nici un personaj din anime-ul/manga-ul Naruto (inafara de cele create de mine) care apartin lui Masashi Kishimoto. Si nu profit de pe urma acestor personaje/intamplari.
Merit fericire
Capitolul 1
Să fi liber poate părea ceva dea dreptul minunat, dar când eşti singură libertatea nu mai contează.
Întotdeauna mi-am dorit libertate, iar acum că o am mi se pare o mare pierdere. Era pentru prima dată când meditam cu adevărat la viaţa mea. Stăteam, singură într-un bar din Manhattan ca în fiecare seară. Tocmai scăpasem de la serviciu, care devenea pe zi ce trece tot mai obositor şi mă refugiasem în singurul loc pe care îl ştiam, un bar. Patetic, o ştiam prea bine. Venisem în New York acum trei ani, atrasă de visul american şi desigur încrezătoare în şansele mele de reuşită. Terminasem facultatea cu un an mai devreme fiind unul dintre acei elevi eminenţi, care erau consideraţi cei mai buni dintre cei buni. Şi desigur mândră de ceea ce reuşisem, într-o zi le-am spus părinţilor că plec şi dusă am fost. Au protestat la început cât au protestat, dar până la urmă nu au avut de ales şi au acceptat. Iar eu odată ajunsă în marele oraş am început să îmi caut un serviciu, undeva unde să fac ceva pentru care mă pregătisem în facultate . Speram să reuşesc să mă angajez într-o mare companie pe un post de manager sau poate chiar mai mult. Mi se părea imposibil să primesc un refuz. Dar după o zi întreagă de interviuri şi răspunsuri negative, am realizat că poate nu era ceva sigur că o să îmi găsesc nici măcar o slujbă oarecare. Obosită şi dezamăgită cum eram, m-am întors la hotel unde îmi luasem o cameră pentru o seară. Cu toate că mă pregătisem psihic, mă simţeam foarte rău. Am luat telefonul şi mi-am sunat părinţii. Trebuia să le dau această veste. Le promisesem că dacă nu aveam să reuşesc mă întorceam acasă, uitând de toate planurile pe care mi le făcusem. Tata a fost cel care mi-a răspuns şi cu toate că nu fusese încrezător în şansele mele de reuşită, încerca într-o oarecare măsură să mă încurajeze. O ştiam. Cât despre mama, niciodată nu încercase să îşi ţină părerile pentru ea şi nici acum nu făcea excepţie. O puteam simţi în glas, era fericită. Dar mi-o spusese chiar ea, fără menajamente sau reţinere, abia aştepta să mă întorc. Le-am spus că voi mai încerca şi mâine, după care am închis.
Toată discuţia mă obosise şi mai mult, iar lipsa lor de încredere mă dezarmase, întristându-mă. M-am ridicat încet de pe pat şi am mers la fereastră privind oraşul în întreaga sa splendoare. Atât de frumos, atât de imposibil pentru mine. Nu puteam pleca pur şi simplu. Nu îmi pierdusem atâţia ani din viaţă, învăţând, refuzând să merg la petreceri, renunţând să am o viaţă ca oricare adolescentă normală. Nu, nu era drept. Soarta nu îmi putea face mie una ca asta. Îndurasem atâţia ani jignirile celorlalţi, doar ca să ce? Să renunţ. Trebuia să fac ceva, orice. Îmi iubeam părinţi chiar erau aşa cum erau. Chiar îi iubeam, dar nici măcar de dragul lor nu puteam renunţa. Cu gândul asta am adormit, şi tot cu acest gând m-am trezit. Plus un telefon de la tata, care mă anunţa că a vorbit cu un vechi prieten şi că trebuia să mă prezint la un interviu. Nu ştia prea bine ce slujbă avea să îmi ofere, dar merita să încerc. La început nu am realizat despre ce vorbea tata, dar apoi am înţeles. Eram fericită. Desigur, nu ar fi trebuit să mă agăţ de această intervenţie, dar nu îmi păsa. Oricum ar fi fost, trebuia să îi fiu recunoscătoare tatălui meu, care chiar dacă nu îmi împărtăşea visul de a mă muta în oraşul ,,nebunilor’’ după cum el însăşi îl numise, dar mă iubea şi nu dorea să mă vadă nefericită.
În acea dimineaţă am făcut rapid un duş, m-am îmbrăcat într-un costum negru destul de elegant, mi-am prins părul roz într-o coadă, m-am încălţat şi am plecat. Fireşte, nu înainte de am lua cv-ul, telefonul şi am plecat. Aveam emoţii, tremuram, dar dacă soarta îmi oferise o a doua şansă trebuia să profit. Curând am ajuns la sediul firmei şi imediat cum am intrat o femeie roşcată de aproximativ treizeci şi ceva de ani m-a îndemnat să o urmez. Nu am pus întrebări, doar m-am supus. Am fost întâmpinată de un domn în vârstă de aproximativ şaizeci şi ceva de ani, care era înconjurat de doua domnişoare mult mai tinere decât el. Acesta, m-a privit uşor amuzat, după care fără să îmi studieze Cv-ul, fără să mă întrebe cum mă numesc sau orice altceva, întrebări standard care se pun de obicei la un interviu, mi-a spus cu o voce răguşită, şi uşor sarcastică că de mâine voi fi secretară la firma lui. Am acceptat, cu toate că nu era postul pe care mi-l doream. Am trecut pe la biroul de informaţii unde am primit orarul, aflând câte ceva despre viitorul meu şef. Spre exemplu ştiam că îl cheamă Ben Uchiha, dar aproape toţi angajaţi îi spun ,, Ursuzul’’ habar nu am de ce, dar ceva îmi spunea că aveam să aflu. Însă, nu asta conta acum. Îmi amintesc prea bine că am mers şi am căutat un apartament şi l-am închiriat. Mi-am sunat părinţi şi le-am dat vestea cea mare. Nu s-au bucurat prea tare, dar au acceptat. Aşa începeam să îmi trăiesc visul sau nu. Timpul s-a scurs, iar ceea ce părea atât de frumos s-a terminat. Serviciul a devenit mult prea obositor, de fapt îl numeam ,,locul ororilor’’. Pe lângă că trebuia să accept toate mofturile unui bătrânel frustrat, ursuz şi plin de sine, plus o colegă înfumurată, care nu ştia să facă altceva decât să se plângă şi se plângă, numită şi enervanta Ino. Îmi uram serviciul, îmi uram şeful, dar ce puteam face. Deja, învăţasem deviza tânărului angajat ,, O să demisionez. După ce termin cu ratele, după ce strâng bani pentru maşină’’ şi până la urmă nu am făcut nimic. Au trecut trei ani, grei cu ore lucrate peste program cu nervii întinşi la maxim, cu nemulţumiri peste nemulţumiri. Exista totuşi o parte bună, nu mai trebui să o văd pe Ino care fusese promovată, pentru că ştiuse să se linguşească. Nu eram invidioasă, ci mai degrabă uşurată. Cel puţin nu trebuia să o văd zilnic.
Acum stând în acest bar şi meditând la toate câte s-au întâmplat mi-am dat seama că viaţa a trecut pe lângă mine, fără să fac nimic important. Aveam deja douăzeci şi şase de ani, o slujbă pe care o detestam şi eram singură. Poate că toate astea ar fi fost mai uşor de suportat. Dar eram singură. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu ştiam cum e să ai parte de un sărut, eu nu avusesem parte de aşa ceva. Asta era o altă mare problemă din viaţa mea. Nu partea cu sărutul, ci cu singurătatea. Mulţi ar spune că într-un oraş aşa de mare ca New York-ul nu ar fi atât de greu să găseşti pe cineva. În cazul meu era. Eu nu eram genul de femeie pe care să o caute bărbaţii, nici măcar ca pe o ultimă alternativă. Păream mai degrabă, un fel de Bety cea urâtă, doar că îmi lipseau ochelarii şi aparatul dentar şi plus că aveam părul de culoarea florilor de cireş ceea ce trimitea la genul de păpuşa Barbie, dar într-o variantă nu prea reuşită. De fapt în liceu şi în primi ani de facultate mi se spune ,, tocilara Barbie’’ o poreclă de care nu eram prea mândră, care mi-a bântuit întreaga adolescenţă. Mă întrebasem de multe ori, poate chiar prea multe dacă sunt sortită singurătăţii, şi de cele mai multe ori îmi spuneam că da, alte ori îmi spuneam că poate că nu era chiar aşa de rău, dar gândindu-mă la un viitor mai îndepărtat deja mă imaginam stând singură în acelaşi apartament, având drept companie o pisică. Asta era de-a dreptul înfiorător. Poate că, nu avea să se întâmple. Cine mai ştia ce îmi rezerva soarta. De un lucru eram sigură, în orice caz, tata nu putea să intervină în această probleme atât de delicată, aşa cum făcuse acum trei ani. Cu toate că dacă aş fi spus ceva, ar fi putut încerca, dar nu îmi doream să o facă. De fiecare când părinţi mă sunau era şi mai rău. Aveau aceleaşi speranţe din totdeauna, că eu mă voi întoarce la ei sau că mi-am găsit pe cineva. Dar mereu îi dezamăgeam. Deja, mi-o imaginam pe mama stând în bucătăria micuţă , plimbându-se de colo până colă şi interogându-mă în legătură cu viaţa mea sentimentală. Apoi mă văd pe mine îngropată într-un teanc de dosare, spunându-i că sunt tot singură, dar că sunt fericită. Evident, minţind într-un mod deplorabil. Ea va încerca să zâmbească apoi îi va spune tatei în şoaptă ,, e tot singură’’ încercând pentru a nu ştiu câta oară în acea zi să mă convingă să mă întorc, deşi va ştii că voi răspunde tot nu ca şi ultima dată când mi-a spus asta şi voi închide pentru că nu îmi voi putea stăpâni lacrimile. Asta era deja rutina pe care o trăiam zi de zi. Şi cu toate astea nu păream să mă obişnuiesc. Cam asta era viaţa mea până acum. Singură, lipsită de dragoste, fără prieteni, cu un şef exasperant ignorată de toţi. Frumos nu-i aşa? Visul oricărei femei de aceiaşi vârstă cu mine.
- Domnişoară, este timpul să plecaţi trebuie să închidem.
Spuse dintr-o dată barmanul, trezindu-mă din marea mea meditaţie.
Corect. Aşa ar fi trebuit să fac. Am achitat consumaţia după care mi-am scos mobilul din geanta plină de hârtii şi mi-am chemat un taxi. Trebuia să ajungă cam în vreo cinci minute. Şi în timp ce aşteptam m-am întors către barman, ce părea să mă privească cu compasiune. Desigur, că îmi trecuse prin minte că aş putea să mă cuplez cu el, dar aveam motivele mele să nu o fac. În primul rând era mai mic ca mine cu vreo şase ani ( nu că asta ar fi fost un impediment), însă în al doilea rând dacă ar fi vrut să aibă orice de relaţie cu mine, fie şi numai o aventură ar fi făcut ceva în sensul asta. Vreau să zic că frecventam acest bar de ceva vreme, fiind în drumul meu spre casă, şi nu se întâmplase niciodată nimic.
Am privit încă odată ceasul, ce arăta ora două şi jumătate, destul de târziu după care am plecat. Taxi-ul tocmai venise. Fără nici un chef m-am urcat spunându-i şoferului adresa. În timp ce am continuat să mă gândesc. Pentru prima dată în trei ani trecusem în revistă toate lucrurile care mi se întâmplaseră. Nu ştiu de ce o făcusem. Poate pentru că cele câteva pahare băute în plus îmi accentuaseră starea de nemulţumire, sau poate că voisem pentru prima dată să aflu cum stau de fapt. Iar ceea ce aflasem nu mă mulţumea îndeajuns. Însă aş fi putut la fel e bine să mă gândesc la toate astea, datorită telefoanelor constante de la mama. Nu ştiu cu certitudine. Eram prea beată ca să îmi dau seama. Norocul meu că mâine era duminică şi nu trebuia să mă duc la serviciu. Slavă Domnului.