O nouă șansă la fericire

[Leontina]

Multumesc pentru comentariu :* Ma bucur ca cineva imi cinteste povestea. Dupa multa stradanie am reusit sa scriu si capitolul zece. Sper sa va placa si astept parerile voastre.

Capitolul 10

Stăteam întinsă pe pat fixând tavanul cu privirea. Eram puţin confuză. Nu mă mai înţelegeam. Ce simţeam pentru acel băiat? Era evident că simţeam ceva, dar nu-mi puteam da seama ce. Sau nu voiam să-mi dau seama. Ei, asta era o cu totul altă poveste.
Oare ce avea de gând să facă pentru acea şansă? Îmi pusesem această întrebare toată seara, iar acum se făcuse destul de târziu şi eu nu puteam să adorm. Mă tot gândeam la ce făcuse el pentru mine. Mai întâi parcul de distracţii, iar acum această plimbare. Dacă nu ar fi fost acel accident, destul de minor de altfel, totul ar fi fost perfect.
Cuvintele lui mi se tot învârteau în minte încă de când ne despărţisem.
Ar fi chiar uşor să te las să pleci acum. Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi să merg liniştit mai departe. Dar nu vreau să aleg calea uşoară. Poate că am greşit, dar nu am putut rezista să nu întreb de trecutul tău. Te plac, sincer. De aceea am vrut să ştiu totul despre tine.
Mi se păruse sincer. Dar, cu toate acestea, învăţasem de mult timp că nu ar trebui să mă bazez pe simple cuvinte, ci pe fapte. Voiam să-mi demonstreze că ceea ce spusese fusese adevărat.
Dar dacă nu va reuşi?
Am scuturat din cap pentru a alunga acel gând. Trebuia să reuşească. Trebuia!
Acest gând m-a surpins până şi pe mine. De ce era atât de important ca el să reuşească?
M-am ridicat din pat şi, încercând să nu fac prea mult zgomot pentru a nu o trezi pe Jeni, m-am strecurat pe balconul camerei noastre. Am închis uşa în urma mea şi mi-am sprijinit braţele de balustradă. Am privit în sus spre cer. Era o noapte senină, iar luna se vedea foarte clar pe cerul nopţii. Vântul adia uşor.
Privind acea lună gândul mi-a zburat la tata. Era prima oară în ani de zile când aveam timp să mă gândesc la el. Sau mai bine zis când îmi permiteam acest lucru. De obicei încercam să evit astfel de gânduri pentru că mă întristeză, dar astăzi nu-mi păsa. Acel accident care avusese loc îm amintise prea mult de cel în care fusesem eu implicată. Încă îmi pot aminti foarte clar acel amalgam de sentimente ce puseseră stăpânire pe mine atunci. Spaimă, neputinţă, şoc, tristeţe, dar cel mai mult vinovăţie. Încă mă mai simt vinovată. Încă mai îmi mintesc vorbele lui din acele momente.
Nu-ţi fie teamă. Totul va fi bine. Vei vedea.
Dar nu fusese bine. Totul a avut un final cât se poate de tragic. Iar odată cu dispariţia lui a dispărut şi o parte din mine. Acea parte care era tot timpul veselă. Acea parte care putea găsi ceva bun în absolut orice.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Nu-mi folosea absolut deloc să-mi reamintesc toate acestea. Până la urmă totul se sfârşise. Nu mai puteam să fac nimic în privinţa asta. Nu puteam da timpul înapoi indiferent cât de mult mi-aş fi dorit acest lucru.
Gândurile mi-au fost distrase de o lumină ce veanea de jos de pe plajă. La o privire mai atentă am realizat că lumina venea de la bliţul unui aparat foto. Asta mi s-a părut destul de ciudat. Era trecut demult de ora stingerii. Cine ar sta să facă poze la o asemenea oră? Şi mai şocată am fost când am văzut cine o făcea. I-am văzut faţa când a lăsat aparatul jos lăsându-l să-i atârne de gât.
Cred că am rămas efectiv cu gura căscată pentru că Josh a început să chicotească. Deci el mă poza pe mine? Gestul mi s-ar fi părut destul de drăguţ dacă nu ar fi fost ora târzie şi toată deruta mea.
Mi-a făcut semn cu mâna să cobor. Ca răspuns mi-am dus degetul la încheietura mâinii tângi unde în mod normal se poartă ceasul. La ce se gândea?
Nu s-a lăsat aşa uşor şi a continuat să-mi facă semne încercând să mă convingă să cobor. M-am uitat puţin chiorâş la el neştiind ce ar trebui să cred despre toate astea.
Dar situaţia mă amuza teribil. El stând acolo încercând să mă convingă să cobor cu toate că ştiam că aş putea da de necaz. Faptul că-l prinsesem fotografiindu-mă în mijlocul nopţii, aparent fără motiv.
Avea un zâmbet şmecheresc pe faţă ceea ce m-a făcut şi pe mine să zâmbesc.
Oare ce-o fi în mintea lui?
De fapt întrebarea corectă ar fi fost: oare avea ceva în căpşorul acela al lui? În acest moment nu eram prea sigură, dar un lucru era clar. Băiatul ăsta nu se lasă atât de uşor.
Din pură curiozitate şi din cauza faptului că mai aveam un pic şi mă bufnea râsul de-a binelea din cauza semnelor pe care acum le făcea cu ambele mâini şi a ochişorilor de căţeluş pe care îi afişa, am decis să cobor totuşi.
I-am răspuns că vin dând afirmativ din cap şi am intrat înăuntru încercând să nu fac prea mult zgomot, ceea ce era destul de greu în acest moment. Cred că am reuşit să o trezesc pe Jeni pentru că la un moment dat s-a ridicat într-un cot exact când îmi luam balerinii în picioare. Cu o voce cât se poate de somnoroasă m-a întrebat unde mă duc.
- Nu pot să dorm. Mă duc să iau nişte aer, i-am şoptit după care am deschis uşa dând să plec.
Cred că a vrut să protesteze puţin, dar somnul a învins-o pentru că am auzit doar un ”Bine, să nu stai mult...” în spatele meu înainte de a închide uşa.
Tiptil am coborât cele două etaje, iar când am ajuns la uşă am constatat că el mă aştepta. Mai şi ţinea uşa ca un adevărat gentelmen ce este. Asta m-a făcut să zâmbesc din nou. De aproape am observat că era îmbrăcat în pijama exact ca mine. Afară era destul de plăcut. După ce ne-am îdepărtat puţin de pensiune şi ne-am asigurat că nimeni nu ne-ar putea auzi am avut în sfârşit curaj să vorbesc.
- Ce cauţi aici? E trecut demult de ora stingerii.
- Iar eu sunt fiul patronului, în caz că ai uitat, a zis pe un ton ce se voia a fi superior.
Asta m-a făcut să chicotesc. Ori o făcea special ori chiar vorbea serios. Dar, oricum ar fi fost, era amuzant.
Pe un ton detaşat m-a întrebat dacă nu vreau să mă plimb cu el pe plajă. A motivat aceatsă mică excursie prin faptul că nu avea somn. L-aş fi întrebat ce era cu aparatul foto, dar nu-mi prea stătea capul la asta acum. Am acceptat propunerea lui, pe motivul că nici eu nu am somn, şi am început amândoi să mergem cu paşi lenţi.
Singura lumină provenea de la luna plină, iar pentru mine era mai mult decât sificient. M-am uitat la el cu coada ochiului. Se vedea că venise aici direct din pat. Părul îi era ciufulit, iar bretonul îi cădea neglijent pe frunte. Dar, chiar şi aşa, tot mi se părea că arată bine. Băiatul ăsta părea că ar arăta bine chiar şi dacă nu ar fi dormit pentru o săptămână.
Mi-a surprins privirea moment în care mi-am lăsat ochii în jos spre nisip.
- Deci, cum de ai acceptat să cobori?
- Hmm, să mă gândesc. Dintr-o curiozitate morbidă, am zis pe un ton amuzat
- Interesant.
- Rândul tău. De ce eşti treaz la ora asta şi de ce mă fotografiai?
- Voiam să fotografiez ceva frumos. E un hobby de-al meu atunci când nu am somn. Eram supărat pentru că nu puteam găsi ceva care ar fi meritat fotografiat. Asta până când te-am văzut pe tine stând pe balcon.
La replica asta l-am privit cu gura căscată şi cu obrajii complet roşii. Nu-mi venea să cred că tocmai spusese asta. Iar el mă privea cu un zâmbet natural pe faţă de parcă nici măcar nu zisese mare lucrul.
Serios acum, de unde le scotea? Doar nu caută special chestii de genul pe internet sau mai ştiu eu ce?
Era destul de ciudat. Nu mai auziesem pe nimeni vorbind aşa cum o face el. Spunea chestii care mă faceau să roşesc, dar părea că o face în mod natural. Nu se chinuia absolut deloc în găsirea cuvintelor.
Oare era obişnuit să facă asta?
Acest gând m-a întristat. Dacă era obişnuit însemna că folosise astfel de tactici foarte des cu diverse fete. Şi dacă era aşa eu de ce ar trebui să-l cred când îmi spune că mă place? Atunic eu eram doar o altă fată care ar fi urmat să-i pice la picioare? Nu. Asta nu se va întampla.
- Ai păţit ceva? Pari deranjată de ceva.
- Nu, doar că... Ceea ce ai spus mai devreme...
- Ah, da. Ştiu la ce te gândeşti acum. Probabil la ceva de genul: cum poate să spună astfel de lucruri atât de uşor? Greşesc?
Nu-mi venea să cred. Acum îmi mai citea şi gândurile. Băiatul ăsta mă uimea din ce în ce mai mult. Iar după tot ce se întâmplase chiar că nu mai ştiam ce să cred despre el.
- Ei bine, nu e ceea ce crezi. Nu-mi pierd timpul repetând tot felul de fraze siropoase de pe internet. Pur şi simplu aşa sunt eu. Îmi vin în minte fără să-mi dau seama. Iar apoi îmi ies pe gură. Ar trebui să încetez, nu-i aşa?
La asta chiar că nu am mai ştiut ce să răspund. Mi-am fixat privirea înainte şi mi-am încrucişat braţele la piept. Oare chiar credea că mă poate convinge atât de uşor?
De unde puteam eu să ştiu că spune adevărul? Cum puteam eu să ştiu că nu le spune asta tuturor fetelor pe care le întâlneşte? Era prea frumos pentru a fi adevărat. Mult prea frumos. Exact aşa cum fusese şi viaţa mea înainte.
Nu îmi băteam prea mult capul cu astfel de chestii pe atunci. Mi se părea că nimic nu poate merge prost. Că voi fi fericită tot timpul. Dar nu a fost să fie. Mi s-a demonstrat că ceea ce-mi doream eu nu putea deveni realitate. Că tot ceea ce e frumos nu durează. Şi atunci de ce ar trebui să-mi fac speranţe de data asta? Nu voiam să sfârşesc ca ultima dată, cu inima spartă în mii de bucăţele. Bucăţele pe care nu reuşisem să le pun din nou împreună.
Nu voiam să-mi fac speranţe deşarte. Nu voiam să mai sufăr. Nu eram sigură aş fi suportat să mi se întâmple din nou.
L-am rugat să mă conducă înapoi la pensiune. Mi s-a părut surprins, chiar dezamăgit aş putea spune, dar nu a încercat să mă facă să mă răzgândesc. M-a condus şi mi-a ţinut chiar şi uşa.
I-am urat noapte bună, moment în care i-am sesizat privirea oarecum tristă. Mi-a răspuns la fel după care a închis uşa şi a plecat motivând că ar mai vrea să se plimbe puţin.
Am urcat scările încet până am ajuns în cameră. M-am trântit pe pat fiind furioasă pe mine însămi. De ce nu puteam scăpa de această teamă ridicolă? De ce? Era complet aiurea.
Îmi părea rău pentru Josh. Dintre toate fetele mă alesese tocmi pe mine. O fată care nici măcar nu avea curaj să treacă peste un eveniment care se petrecuse cu mulţi ani în urmă. Prea mulţi ani pentru a mai conta.
De fiecare dată când ajungeam cât de cât aproape de ceva ce ar putea să mă facă fericită, brusc, mi se făcea teamă şi dădeam imediat înapoi.
Ce ironică poate fi viaţa. Obişnuiam să fiu una din cele mai fericite persoane din câte ştiam, iar acum nu mai sunt în stare să fiu cu adevărat fericită... Am gândit cu tristeţe.