O nouă șansă la fericire

[Leontina]

Multumesc mult pentru comentariu :* Ma busur sa vad ca mi-a iesit destul de bine capitolul din perspectiva lui. S-ar putea sa mai apara capitole povestite de el, dar inca nu stiu sigur. Ma voi mai gandi la acest aspect.
Dar hai sa nu mai lungesc vorba. Utati capitolul opt, sper sa va placa :P

Capitolul 8

Când m-am trezit am observat că sunt mai vioaie ca oricând. Eram atât de fericită încât nu credeam că ceva m-ar mai putea întrista vreodată. Era cam ridicol, până şi eu îmi dădeam seama, dar în momentul ăsta nu voiam decât să mă bucur de acest sentiment. Trecuse destul de mult de când cineva reuşise să mă facă să mă simt aşa de bine. Cât să fi fost oare? Cinci ani?
Am observat târziu că Jeni mă privea cu nişte ochi destul de amuzaţi. Nu ştiam sigur de ce. Poate că mi se citea buna dispoziţie pe faţă. Nici măcar spatele nu mă putea opri din a mă simţi atât de bine. Încă mă mai durea, dar nu-mi păsa. Nu mai dădeam doi bani pe chestia asta.
După ce mi-am terminat rutina de dimineaţă şi m-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni trei sferturi, un tricou albastru ce avea imprimat pe piept imaginea unei plaje şi mi-am luat în picioare o pereche de balerini eram gata de plecare. M-am uitat în jur să văd dacă şi Jeni era gata şi am observat că stătea sprijinită de tocul uşii de la baie şi mă privea cum un zâmbet pe faţă. La o a doua privire mi s-a părut a fi un zâmbet puţin melancolic.
Nu m-am mai putut abţine şi am întrebat-o de ce mă privea aşa.
- Hai la micul dejun zâmbăreaţ-o.
Nu am înţeles de ce mi-a spus asta până când am trecut prin faţa unei oglinzi. Aveam un zâmbet de toate zilele care mi se întindea dintr-o parte în alta a feţei. Aş fi vrut ca zâmbetul ăsta să nu fi fost atât de mare şi de evident, dar pur şi simplu nu aveam ce-i face. Nu mă puteam convinge să nu mai zâmbesc aşa.
Ştiam de ce zâmbeam aşa. Era din cauza lui Josh şi a tot ceea ce făcuse pentru mine.
Era ciudat pentru mine. Renunţasem de mult la ideea că aş mai putea fi vreodată aşa fericită. Dar, într-o anumită măsură, acest lucru mă şi întrista puţin. Poate că nu ăsta e cuvântul potrivit. Parcă mai potrivit ar fi melancolie. Da, asta era. Melancolie. Îmi era dor de vremurile când aproape nimic nu mă putea întrista, când eram cu adevărat fericită, când mi se părea că aveam totul. Era aşa de frumos... Şi acum mai am momente când mă întreb de ce totul s-a sfârşit aşa cum se întâmplase. De ce aşa brusc? De ce a trebuit să-l pierd? A dispărut atât de brusc din viaţa mea...
Am scuturat din cap încercând să-mi revin. Nu voiam să mă întristez. Nu acum.
Din fericire acel sentiment a dispărut când l-am văzut stând la una din mese, de unul singur, prvindu-mă ca şi cum se bucura să mă vadă. Avea un zâmbet discret pe buze, iar ochii îi străluceau. Mi-a făcut semn cu mâna moment în care zâmbetul mi-a revenit pe buze. I-am răspuns la salut printr-un gest puţin cam nesigur. Mă simţeam destul de stingherită în acest moment. Nu puteam să neg că mă bucuram să-l văd, dar... Nici nu ştiu sigur. Mă făcea să mă simt ciudat de nelalocul meu. Mă trecea un fior pe şira spinării când mă privea cu ochii aceia atât de albaştri.
Noroc cu Jeni că altfel mai stăteam acolo vreo jumătate de oră fără să fac altceva decât să mă uit la el. Ne-am servit amândouă şi am luat loc pe scaunele din faţa lui Josh. Jeni era destul de rapidă de fel, nu că eu nu m-aş fi dus tot acolo.
M-a salutat vesel, iar eu i-am răspuns pe un ton puţin mai sigur decât în ziua precedentă.
Am mâncat în linişte, iar în aproximativ douăzeci de minute eram gata de plecare.
Stăteam cu spatele sprijinit de peretele pensiunii uitându-mă la cer. Era atât de frumos. Doi norişori pufoşi se plimbau încet pe el. Totul păre atât de liniştit.
Peste vreo două minute a apărut şi Josh care ne-a adus la cunoştinţă faptul că astăzi ne va prezenta centrul nou al orăşelului. Urma să vedem cele mai noi şi moderne contstrucţii din acest loc.
Ideea nu mă încânta cine ştie cum, dar atâta timp cât el era ghidul puteam să mergem şi pe lună, nu mă interesa locaţia.
Aşa că am pornit la drum, iar tot timpul el vorbea despre diferite clădiri, despre modul în care au fost construite, cât de mult au costat construcţiile, şi timpul necesar pentru finalizarea lor.
Din când în când îmi mai arunca câte o privire. De cele mai multe ori erau priviri vesele, dar la un moment dat mi s-a părut ca privirea lui exprima tristeţe. Am fost destul de surprinsă de acest lucru.
De obicei lumea mă privea aşa la început, când de-abia aflaseră despre accident. Nu mi-a plăcut niciodată genul ăla de privire. Nu aveam nevoie ca cei din jurul meu să fie trişti din cauza a ceea ce mi se întâmplase mie. Şi, mai mult, nu voiam acest lucru. Nu după toţi aceşti ani.
Am scuturat repede din cap pentru a scăpa de acest gând. Până la urmă de la cine ar fi putut afla? Răspunsul era destul de evident. De la nimeni. Nu credeam că cineva i-ar fi spus într-adevăr ceva. Până la urmă, de ce ar face-o? Şi, mai mult, de ce l-ar fi interesat pe el povestea mea?
Totul a decurs cât se poate de bine. La prânz ne-am oprit la un restaurant, iar la scurt timp după ce am luat loc a apărut si Josh întrebând dacă poate sa ia loc lângă noi. Nu l-am putut refuza.
Era plăcut, dar nu prea ne spuneam nimic. Ne mulţumeam să mâncăm şi, din când în când, să ne mai aruncăm câte o privire. Era destul de ciudat, dar până la urmă nu prea ştiam ce aş fi putut să-i spun.
Jeni părea a fi cea mai afectată de faptul că noi doi nu vorbeam. Cred că, dacă ar fi fost în locul meu, toată ziua ar fi pălăvrăgit despre diverse lucruri. Era destul de bună la găsit subiecte de conversaţie. Pe de altă parte, eu nu eram aşa de bună la asta.
După încă vreo oră ne-am întors la pensiune şi, ca de obicei, aproape toată lumea a plecat la plajă, fie pentru a înota, fie pentru a se bronza.
Eu tocmai voiam să mă aşez pentru a privi valurile când l-am văzut pe Josh venind spre mine.
- Deranjez?
- Nu, deloc. Voiai să-mi spui ceva?
- Hmm... de fapt chiar voiam. Ce crezi despre ideea de a te plimba cu mine prin oraÅŸ?
- Hmm... de ce nu?
Când mi-a auzit răspunsul a început să zâmbească. Era aşa de drăguţ.
Am plecat amândoi, iar el a început să-mi povestească diverse despre el. Am aflat lucruri interesante despre familia lui, despre cum se hotărâseră să deschidă acestă afacere şi altele.
Până acum îmi plăcea cum decurgeau lucrurile. Totul părea atât de frumos. Noi doi, plimbându-ne pe străzile pe care se mai aflau numai câţiva oameni.
La un moment dat pe partea cealaltă a străzii am văzut un magazinaş gen Meli Melo. Am tras puţin cu ochiul şi am văzut câteva chestii destul de drăguţe.
Am trecut pe lângă un magazin care vindea îngheţată, moment în care Josh s-a oprit brusc, spunându-mi să stau acolo. L-am urmărit cu privirea în timp ce traversa strada şi intra în magazin. În acel moment am început să chicotesc.
Doar nu...
Ba da. Se întorcea având în fiecare mână câte o îngheţată. Când a ajuns în dreptul meu mi-a oferit-o pe cea de căpşuni el păstrând-o pe cea de vanilie.
Nu mă putem abţine să nu zâmbesc. Mi-am muşcat buza de jos deoarece eram destul de încurcată. Nu înţelegeam de ce făcea atâtea lucruri pentru mine. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost suficient, o făcea aşa cum se întâmplă în filmele acelea romantice pa care le vezi la televizor. Am luat îngheţeta şi m-am uitat la el nemaiştiind ce să cred despre el.
- De ce crezi că-mi place îngheţata cu căpşiuni?
- Am ghicit?
- Hmm... ÅŸtiu ÅŸi eu? GhiceÅŸte.
- Păi, în acest caz...
Mi-am dat seama prea târziu ce voia să facă. M-am trezit cu îngheţată pe faţă, mai excat pe nas. M-am uitat la el urât moment în care a început să râdă în hohote. A fugit pe partea cealaltă a străzii prefăcându-se speriat ca mai apoi să se uite la mine amuzat. Mi.am şters îngheţata de pe faţă şi am vrut să mă duc după el pentru a i-o plăti cu aceeaşi monedă, dar ceva m-a făcut să mă opresc.
Mi s-a părut că am auzit un scrâşnet ca cel provocat de roţi pe asfalt în momentul în care este pusă o frână bruscă. M-am uitat în stânga apoi în dreapta.
Atunci am văzut de unde venise acel zgomot. Provenea de la o maşină care mergea în zig zag pe toată strada. Iar când l-am văzut pe şofer mi-am dat imediat seama că era băut. În momentul acela m-am blocat. Nu mă mai simţeam în stare de nimic. Creierul îmi spunea că trebuia să plec de acolo, că era periculos. Dar corpul nu voia să mă asculte. Rămăsesem ca împietrită. De teamă. Din cauza amintirilor.
Maşina se apropia din ce în ce mai mult de mine şi cu toate astea eu tot nu mă puteam mişca. Stăteam pur şi simplu acolo fixând cu privirea acea maşină.
Din fericire pentru mine, s-a proptit în stâlpul de iluminat ce se afla la niciun metru de mine. Şoferul a coborât clătinându-se din maşină. Mi se părea atât de trist, cu toate că mă îngrozea priveliştea. În mod ciudat, mă întrebam oare ce-i împingea pe oameni să se îmbete, iar mai apoi să se urce la volan. Mă gândeam că lumea asta ar fi un loc mai bun dacă omenii ar fi mai raţionali. Dacă s-ar gândi mai mult la ce consecinţe ar putea avea anumite acţiuni de-ale lor.
După ce şi-a mai recăpătat cât de cât echilibrul şi-a îndreptat privirea spre mine. În acel moment îngheţata mi-a alunecat printre degete.
Acel bărbat, deşi realizam că era imposibil, îmi amintea de cel care se ciocnise cu maşina noastră în acea noapte. Cel care mă lăsase fără tată...
La un moment dat şi-a întins un braţ spre mine întrebându-mă:
- Ai păţit ceva? Eşti bine?
S-a apropiat de mine probabil vrând să vadă dacă eram bine, dar gestul lui, cu toate că era făcut cu intenţii bune, pe mine una m-a speriat.
În acel moment m-am întors pe călcâie şi am luat-o la fugă. Nu cunoşteam oraşul şi habar nu aveam unde avem să ajung, dar în acel moment nu mă interesa. În acele momente nu voiam decât să mă îndepărtez de acel bărbat şi de amintirile pe care mi le trezea.
Nu voiam să-mi amintesc de acea noapte... de tot ceea ce se petrecuse...
La un moment dat mi s-a părut că l-am auzit pe Josh strigându-mi numele, dar nu-mi păsa. Nu puteam să privesc înapoi. Îmi era teamă. Foarte teamă.