O nouă șansă la fericire

[Leontina]

Multumesc pentru comentariu :*
Asa, in legatura cu acest capitol, numele pus sub cel al capitolului reprezinta cel din perspectiva caruia voi povesti in acesta. In mod normal voi nara din perspectiva fetei, iar in cazul in care acest lucru se va face din perspectiva altui personaj numele acestuia va aparea sub capitol.
Sper sa va placa acest capitol :">

Capitolul 7
Josh

Stăteam întins în pat aşteptând ca ceasul să indice ora opt dimineaţa. Eram treaz de ceva vreme, dar înainte de acea oră nu prea aveam ce să fac. Poate doar să ajut la pregătirea micului dejun şi a sălii de mese, dar ideea nu mă încânta absolut deloc. Îmi ajungea slujba de ghid. Nu obţineam foarte mulţi bani, dar nici nu-mi trebuiau mai mulţi. Mă descurcam binişor.
De obicei la acestă pensiune veneau oameni maturi sau străini. Când am auzit prima oară despre venirea unor elevi de vârsta mea am fost destul de uimit. Mai ales din cauza faptului că erau destul de mulţi. Dar uimirea a trecut după o vreme deoarece am aflat că majoritare vor fi fetele. Nu mă înţelegeţi greşit nu am nimic cu ele, doar că cele pe care le-am întâlnit până acum, cu foarte mici excepţii, se grăbeau să îmi sară de gât doar din cauza modului în care arătam. Cu câţiva ani în urmă chestia asta îmi plăcea la nebunie, mai ales deoarece nu trebuia să depun cine ştie ce efort. Din fericire după ce părinţii mei au decis să deschidă o afacere, iar eu am fost nevoit să-i mai ajut din când în când, m-am mai maturizat şi am încetat să-mi mai dau aere. Şi nici fetele nu m-au mai interesat chiar atât de tare. Nu cele superficiale cel puţin.
Încercasem să scap de onoare de a fi văzut, însă, spre nenorocul meu, în afară de postul de ghid toate celelalte erau deja luate. Deci nu prea am avut de ales. Cu toate că nu prea eram încântat de idee avem nevoie de bani de buzunar, iar slujba nu era foarte greu de executat.
M-am uitat la ceasul de pe noptieră. Nu arăta decât ora şapte şi un sfert. Mai aveam ceva de aşteptat. Neştiind ce să fac şi, cum mă cam plictiseam, gândurile mi-au zburat la una dintre fetele ce se aflau în tabără.
La început nu crezusem că aş putea fi atras către una din ele, dacă pot folosi acest cuvânt. Era doar un grup ce va sta aici două săptămâni şi atât. Prima mea îndeletnicire a fost să duc programul tuturor elevilor, ceea ce am făcut fără prea mare tragere de inimă. Şi acum ţin minte toate acele zâmbete care apăreu pe feţele fetelor cân mă vedeau. Cele care mă vedeau cel puţin. Apoi prima zi în care urma să fac pe ghidul. M-am dus în sala de mese pentru a lua micul dejun împreună cu ceilalţi. Tocmai ajunsesem când am văzut o fată care stătea precum o stană de piatră uitându-se la posibilităţi.
Altă mofturoasă. Cam asta am gândit în acel moment.
Dar cum nu voiam să stau după ea o veşnicie i-am dat un sfat pe cel mai prietenos ton al meu, nerăbdător fiind să o fac să plece de acolo. Mă aşteptam ca ea să-mi dea un răspuns plin de subînţeles. Însă, spre surprinderea mea, nu a făcut-o. S-a uitat la mine cu o privire care sugera că o trezisem din visare, mi-a mulţumit, s-a servit repede şi urmată de prietena ei au luac loc la o masă liberă. La început m rămas surprins întrebându-mă care era problema ei. Însă ceva la ea m-a atras, ca să zic aşa. În timp ce-mi luam o farfurie cu omletă mă întrebam oare ce anume era. Cu siguranţă nu era modul în care arăta. Nu vreau să zic că ar fi urâtă, dar nu ieşea în evidenţă din acest punct de vedere. După vreo două minute mi-am dat seama ce anume imi atrăsese atenţia. În momentul în care s-a uitat la mine, cu toate că privirea ei era cea a unui om surprins, am văzut o undă de tristeţe în ei. Mi se părea ciudat având în vedere faptul că se presupunea că venise aici pentru se distra. Fără să-mi dau seama paşii m-au purtat spre masa unde stăteau cele două. Prietena ei s-a grăbit să-mi răspundă la întrebare pe un ton destul de încântat. Cealaltă însă nu m-a onorat cu privirea. În schimb am fost asaltat cu întrebări din partea prietenei ei, care am aflat că se numea Jeni, aflând astfel şi numele fetei: Allyson.
Restul zilei decursese normal. Eu făcusem pe ghidul aşteptând cu nerăbdare acele ore libere pentru a merge la plajă. Când am ajuns acolo am observat că Allyson se certa cu o fată roşcată, Miriam parcă, şi am auzit din întâmplare acea provocare. Îi ştiam numele deoarece, ei bine, aproape că-mi sărise în braţe când i-am dat programul. Mă aşteptam ca ea să nu accepte, să fie mai deşteaptă decât roşcata. Însă nu s-a întâmplat aşa, iar în momentul în care au sărit în apă am ştiut cumva că această întrecere nu se va termina cu bine. Şi am avut dreptate. În momentul în care valurile au devenit mai mari şi mai puternice le-a devenit destul de greu să mai înoate şi nu mic a fost şocul meu când am observat că una din ele a fost trasă la fund. Toţi priveau cu stupoare ceea ce se petrecea. Parcă toţi se blocaseră. Cineva plecase pentru a anunţa salvamarii, dar mă îndoiam că Allyson va rezista până atunci. Nici măcar nu ar fi reuşit să reziste vaurilor acelora. În acel moment ceva m-a făcut să iau o decizie destul de drastică, una pe care, într-o altă situaţie asemănătoare, mă îndoiam că aş fi luat-o. Am sărit în apă încercând să ajung la ele. Ştiam că e probabil cea mai proastă decizie pe care o puteam lua în cel moment, dar ceva mă împingea înainte. Pentru a-mi uşura munca înotam pe sub valuri ieşind la suprafaţă doar pentru a lua aer. Aveam un corp destul de bine lucrat, iar asta, împreună cu nenumărate ore petrecute la orele de înot, mi-au permis să ajung acolo relativ repede. Am mai ieşit o dată la suprafaţă şi am observat că roşcata reuşise să ajungă la stâncă şi se ţinea zdravăn de ea. M-am scufundat şi am zărit-o imediat pe cealaltă. Am apucat-o de mână, trăgând-o la suprafaţă. Cu o mână am apucat stânca pentru a nu trebui să mă lupt cu valurile. În câteva minute au apărut şi salvamarii cu o barcă şi ne-au ajutat să urcăm. O secundă am avut impresia că şi-ar fi deschis ochii, dar când m-am uitat mai atent am observat că erau închişi. Cei doi ne-au mustrat pe mine şi pe Miriam pentru ceea ce făcusem, mai apoi fiind toţi duşi la infirmeria pensiunii. Eu şi cu Miriam am fost lăsaţi să plecăm, Allyson rămânând acolo. Din fericire nu se alese decât cu câteva julituri pe spate, din cauza faptului că se lovise de stâncă. Ieşiţi de acolo am început să mergem încet pe holuri. Tăcerea a fost întreruptă de întrebarea roşcatei:
- De ce?
- Poftim? Am zis uitându-mă la ea confuz.
- De ce ai riscat venind în larg? Ai făcut-o pentru a o salva pe ea? De ce?
Vocea îi era destul de joasă. Acea întrebare m-a pus pe gânduri. Nu ştiam ce să-i răspund. Într-adevăr, o făcusem pentru a o salva pe ea, dar nu puteam să spun de ce. Oare de ce o făcusem? Nici măcar eu nu ştiam. Dar în acel moment am avut sentimentul puternic că trebuia să o fac. Că nu aveam de ales. Simţeam ceva pentru acea fată, însă nu-mi puteam da seama exact ce anume.
Am mers în camera mea fără să-i răspund la întrebare. O vreme am stat pur şi simplu lungit pe pat cu ochii închişi gândindu-mă la tot ceea ce se întâmplase şi întrebându-mă din noi şi din nou ce mă determinase să iau acea decizie. Cel mai enervant era faptul că, oricât imi storceam creierii, nu reuşeam să găsesc nicio explicaţie plauzibilă. După o vreme m-am gândit că ar trebui să fac un duş. Acest lucru nu mi-a luat mai mult de zece minute. Mi-am pus pe mine nişte haine curate şi am ieşit din cameră cu gândul de a merge în sala de mese pentru cină. În loc de asta m-am trezit că mă îndrept spre infirmerie. Ce se tot întâmpla cu mine? De ce mă interesa atât de tare acea fată? Şi oricum probabil că încă nu îi dăduseră drumul. De aceea am fost surprins să o văd mergând de-a lungul culoarului. Mergea cam încet şi nu mă aşteptam să o văd. Când m-a observat s-a oprit. Eram destul de contrariat, dar ceea ce făcuse fusese prostesc şi nechibziuit. Dintr-un anumit motiv faptul că nu se gândise de două ori înainte de a face acea prostie mă făcea să fiu furios. Mă aşteptasem ca ea să fie altfel. M-am oprit în faţa ei şi i-am spus tot ceea ce gândeam. Reacţia ei m-a luat prin surprindere:
- Chiar crezi că poţi să iţi dai seama despre modul în care gândeşte o persoană doar după modul în care arată? Crezi că poţi ghici astfel de lucruri? Ei bine, ţin să te anunţ că nu poţi. Nu mă cunoşti deloc. Nu ştii nimic despre mine. Nu ştii cum gândesc eu. Nu ai cum să ştii! Nu ai cum să ştii nimic!
Acest lucru mă pusese pe gânduri. Şi am devenit şi mai nelămurit următorea dimineaţă când prietena ei mi-a spus că obişnuia să fie altfel. I-am pus câteva întrebări legate de acest subiect. Dintr-un anumit motiv, pe care nici eu nu-l înţelegeam, voiam să aflu cât mai multe despre acestă Allyson. Spre dezamăgirea mea nu a vrut să-mi spună mai multe.
- Se presupune că eu sunt cea mai bună prietenă a ei. Asta e povestea ei şi nu ar fi frumos din partea mea să ţi-o spun.
- Am vreo şansă să o aflu de la ea?
- Mă îndoiesc.
Şi cu asta s-a încheiat discuţia noastă. Am ieşit din sala de mese cu intenţia de a merge până la infirmerie pentru vorbi cu infirmiera. Pe drum însă am fost oprit de tata care mi-a ţinut o morală cât toate zilele despre cât de nesăbuită fusese decizia mea şi depre ce consecinţe ar fi putut toate acestea să aibă. Eram atent numai pe jumătate deoarece dojenile lui nu prea mă interesau în momentul de faţă. Ştiam şi singur că ceea ce făcusem fusese greşit. Nu aveam nevoie să o aud de la altcineva. După zece minute de vorbit şi după ce i-am promis de mii de ori că nu se va mai repeta am reuşit să scap de el. Poate fi aşa o pacoste uneori...
Infirmiera era o tânără de vreo 26-27 de ani, destul de simpatică ca fire. Am întrebat-o despre starea lui Allyson şi mi-a spus că-şi va reveni repede şi am aflat de asemenea că ceruse o adeverinţă pentru a fi scutită de excursiile din ziua respectivă. Nu mi-a luat mult să conving pe altcineva să-mi ţină locul în acea zi, iar după ce toţi au plecat am început să o caut, ceea ce nu a durat mult. Am găsit-o pe treptele pensiunii uitându-se la valuri. Am luat loc lângă ea, iar după un mic schimb de replici am apucat-o de mână obligând-o să mă urmeze. Decisesem pe loc că avea nevoie să se distreze puţin după tot ceea ce i se întâmplase, iar în acest scop am dus-o în parcul de distracţii. La sfârşitul zilei părea că se distrase cu adevărat, însă acea undă de tristeţe din ochi nu dispăruse. Eram din ce în ce mai curios să aflu cum fusese înainte şi ce o schimbase, dar ştiam că nu puteam să o întreb. Jeni îmi spusese clar că nu-mi va spune nimic, deci trebuia să găsesc pe cineva care mi-ar spune fără să se gândească de două ori.
Iar acum, stând în pat plictisit, încercam să găsesc pesoana potrivită.
Oare de ce este atât de important să aflu? Oare chiar încep să o plac?
Gândurile mi-au fost întrerupte de ceasul deşteptător care indica acum ora opt fix. M-am dat jos din pat şi m-am încălţat, fiind îmbrăcat de ceva vreme, apoi am ieşit pe uşă. În aproximativ cinci minuete mă aflam în sala de mese. Mi-am luat pâine, şuncă, caşcaval, nişte suc de portocale şi am luat loc la prima masă liberă pe care am văzut-o. Nu au trecut nici cinci minute că m-am trezit cu Jeni pe scaunul din faţa mea. În mod normal acest lucru m-ar fi deranjat, dar nu şi de data asta. De ce? Simplu. Ştiam că dacă Jeni era aici atunci trebuia să apară şi Allyson. Şi am avut dreptate. A apărut şi ea luând loc lângă prietena ei cea mai bună. Părul şaten îi pica în voie pe umeri până la talie acoperindu-i puţin faţa. Şi-a dat părul după urechi şi m-a privit. Un zâmbet i-a înflorit pe buze, la fel şi mie. Eram, poate, ciudat de fericit să o văd. Chiar dacă nu-mi puteam da încă seama dacă o plăceam sau nu cert e că simţeam ceva pentru ea. Nu-mi mai băteam capul cu asta convins fiind că voi afla în curând răspunsul la toate întrebările mele.
Părea puţin încurcată, poate chiar un pic stingherită. Nu am putut să nu observ privirile pe care i le arunca Jeni, probabil sperând că ea va zice ceva.
- Bună dimineaţa, Allyson, am zis vesel.
- Bună, a răspuns pe un ton nesigur.
Mi se părea atât de drăguţă în momentul acesta... Mi-a trebuit multă stăpânire de sine pentru a nu mă holba pur şi simplu la ea. Dar ce să-i faci? Nu voiam să fiu nepoliticos.
Restul timpului a fost petrecut într-o linişte desăvârşită, toţi trei fiind prea ocupaţi cu mâncatul. După aceea ele au plecat în cameră pentru a-şi lua câteva lucruri, iar eu am mers să mă pregătesc pentru a face din nou pe ghidul.
În zece minute erau toţi adunaţi în faţa pensiunii aşteptând să vadă ce le voi arăta în ziua respectivă. Sau cel puţin asta speram eu. Nu ştiam exact cât de interesaţi erau ei de aceste mici excursii, dar nu prea aveau de ales şi nici eu de altfel.
Azi urma să le arăt bisericile din zonă, cele mai renumite dintre ele, şi să le povestesc tot felul de detalii despre acestea. După mine unele erau chiar frumoase, trebuia doar să găsesc un mod în care să le povestesc astfel încât să nu-i plictisesc. Până acum nu mă descurcasem chiar rău, deci speram să reuşesc să le atrag atenţia. La început au părut destul de plictisiţi, dar după prima am reuşit să le atrag atenţia şi cred că în cele din urmă nu a fost chiar atât de rău pentru ei. În tot acest timp mai reuşeam să arunc câte o privire prin grup uitându-mă după ea. De câteva ori ochii ni s-au intersectat, moment în care ea îşi lăsa privirea în jos.
După ce totul a luat sfârşit şi ne-am întors la pensiune am observat că majoritatea se duseseră să stea pe plaja la soare ori să înoate. Doar Allyson stătea de una singură pe nisip cu privirea fixată undeva departe. M-am dus în direcţia ei şi am luat loc aproape de ea.
- Nu vrei să înoţi? Am întrebat.
- Aş vrea eu, dar din păcate juliturile de pe spate sunt puţin cam evidente, a zis pe un ton de glumă.
- Corect.
Aş mai fi vrut să stau şi să discut cu ea, dar în momentul ăla am văzut-o pe Miriam plecând de pe plajă. În clipa aia mi-am dat seama. Dacă era cineva care mi-ar fi spus povestea ei fără să se gândească prea mult ea era aceea. Din câte îmi puteam da seama nu prea se înghiţeau una pe alta. Am inventat repede o scuză şi am intrat înăuntru. După vreo cinci minute am prins-o din urmă.
- Miriam, ai un minut?
- Depinde ce doreÅŸti, a spus pe un ton indiferent.
I-am povestit ceea ce-mi spusese Jeni şi i-am mărturisit faptul că aş vrea să ştiu adevărul. O clipă a părut că nu ştie ce să facă, dar apoi mi-a spus că-mi va povesti. Am mers amândoi în camera unde stătea ea care în momentul ăsta era goală. Am luat loc fiecare pe un pat astfel încât să stăm faţă în faţă. Mă aşteptam să înceapă imediat, însă stătea acolo de parcă nu ştia de unde anume să pornească. M-am gândit că poate are nevoie de mic un impuls.
- Spune-mi, cum era înainte?
Un zâmbet i-a apărut pe faţă înainte de a începe. Avea un ton foarte serios.
- Avea o viaţă perfectă, dacă pot să spun aşa. Părinţii o adorau, în special tatăl ei. Cred că putea să ceară aproape orice de la ei. Era o elevă minunată, cu note destul de bune. Avea tot timpul un zâmbet pe buze, nimic nu putea să o doboare. Se înţelegea aproape cu toţi cei din clasă. Poate ţi se va părea ciudat, dar noi două obişnuiam să fim prietene bune în generală. Eu cu ea şi cu Jeni eram aproape nedespărţite. Cu toate că era destul de alintată nu era nesuferită sau fiţoasă sau mai ştiu eu cum. Era plăcut să fii în preajma ei. Apoi... totul s-a schimbat.
Aici s-a oprit brusc parcă neştiind cum să continue.
- Deci era de treabă. De ce s-a schimbat? Ce s-a întâmplat?
Când a vorbit tonul pe care îl folosea era diferit de primul. Era mai trist.
- Într-o zi, prin clasa a şasea, tatăl ei trebuia să vină să o ia de la şcoală pentru a se duce împreună în parcul de distracţii. Ea zisese ceva despre faptul că ar fi venit şi nişte persoane importante de la locul lui de muncă, deci era destul de important. În orice caz, ea nu părea prea încântată de idee. A fost destul de supărată în acea zi. Tatăl ei a venit, exact cum era planificat, ea s-a urcat şi maşina a plecat din faţa şcolii. Următorea zi Allyson nu a venit la şcoală. Am crezut că poate nu se simţise bine sau alte chestii de genul. Nu ne-am făcut griji din cauza asta. Dar nu a apărut toată săptămâna. Eu şi cu Jeni am încercat să o sunăm, însă nu răspundea la telefon. Asta ne-a pus pe gânduri. Ea răspundea întotdeauna la telefon. Nu am mai ştiut ce să credem. Apoi într-o zi am decis să mă plimb puţin prin parcul din apropiere înainte de a pleca acasă. Am găsit-o stând pe o bancă cu geanta lângă ea privind undeva... în gol. Am întrebat-o ce păţise. La început nu părea să-mi fi auzit întrebarea aşa că a trebuit să repet de mai multe ori. S-a uitat la mine fără să-mi răspundă. Apoi şi-a luat ghiozdanul şi a vrut să plece, dar eu am oprit-o. Nu avea să plece până nu-mi dădea un răspuns. Însă rezultatul nu a fost cel pe care mi-l doream. S-a răstit la mine zicând că nu e treaba mea şi a plecat. Ea nu era aşa. Începuse să chiulească cu săptămânile. Pleca de acasă, dar nu ajungea la scoală. Aşa că, într-o zi, diriginta a sunat-o pe mama ei de faţă cu noi. Abia atunci am aflat şi noi ce se întâmplase cu adevărat. Se pare că în ziua în care tatăl ei venise s-o ia, pe drumul până în parc avusese loc un accident. Un şofer băut sau ceva de genul. În orice caz se pare că se ciocnise în plin cu maşina lor. Ea a scăpat, însă tatăl ei....
Nu mai era nevoie să continue pentru a înţelege restul. Nu-mi venea să cred. Mi se părea atât de trist. Mi-am fixat ochii în podea neştiind cum ar trebui să reacţionez.
Deci de aici acea tristeţe...
- Nu a reuşit să treacă peste...
- Se pare că nu în totalitate. A renunţat la prieteni, s-a închis în ea, notele i-au scăzut şi aşa mai departe. A rămas prietenă cu Jeni pentru că ea a fost singura care a stat în capul ei, refuzând să fie dată la o parte.
I-am mulţumit după care am plecat în camera mea. M-am întins pe pat fixându-mi ochii în tavan. Mă tot gândeam la ce îmi povestise Miriam. Era o poveste atât de tristă...
Oare puteam să o mai privesc fără să mă gândesc la această poveste? Nu voiam ca ea să afle că cineva îmi spusese. Cred că în acel moment cel mai mult îmi doream să pot să fac acea undă de tristeţe din ochii ei să dispară...
Atunci mi-am dat seama. Îmi plăcea. Dar nu din cauza acestei poveşti, ci pur şi simplu din cauza faptului că, cel puţin eu aşa intuiam, în spatele acelei priviri şi a tot ceea ce i se întâmplase se ascundea o fată minunată.
Iar eu doream foarte mult să o cunosc.