03-08-2011, 12:39 PM
Helău, guys.>:d<
Am venit şi eu cu nextul după ceva timp. Sper să nu conţină multe greşeli, am corectat capitolul de mai multe ori. Ce pot să spun despre el, e destul de banal dar nu poţi lucra bine ȋn gălăgie..
Sper totuşi să vă placă. Lectură plăcută!:*
Lumea este atât de priculoasă şi nesigură, nu ştii niciodată cu ce te poate surprinde. E atât de crudă ȋncât ȋi poti simţi gustul amar, ȋi poţi simţi durerea şi suferinţa, ȋi poti auzi vocea ce te bântuie zii şi noapte.
Viaţa de multe ori se joacă cu noi, ne seduce, ne determină să alergăm în direcţii greşite şi apoi ne abandonează pe o culme a disperării ...rămânem goi, lipsiţi de speranţe, iluzii, dorinţe sau aspiraţii toate se duc. Timpul formează o alianţă malefică cu spaţiul şi ne persecută fără pic de regret la fiecare scurgere de secundă. Transformă acele ceasornicului în bice. Atât de usturătoare, ȋncât lovitura nimiceşte tot mai mult din ceea ce ai fost, din ceea ce ai crezut, din ceea ce ţi-ai imaginat că este existenţa ta!
După te trezeşti, brusc, într-o lume pe care nu o cunoşteai până ieri. Universul tău este zdruncinat de un război, teatrul operaţiunilor este sufletul tău, iar o victorie pare greu de obţinut. Descoperi că eşti singur într-o luptă contra cronomentru, când adevărul pare subiectiv trebuie să-ţi păstrezi integritatea, să crezi în tine şi să lupţi pentru ceea ce te reprezintă!
Omul este ȋntr-o continuă transformare. Sufletul nostru moare inconştient la sfârşitul fiecarei etape din viaţă, murim de fiecare dată când suferim, când iubim, dar reȋnviăm iar şi iar mai buni, mai răi, mai ȋncrezători ȋn noi. Depăşim apogeul suferinţei şi ȋncercăm să-l ȋnlocuim intenţionat cu orice altceva ce ne poate face să umplem golul din inimă.
Oare, există cineva care poate să-mi acopere această lipsă ȋncât să mă completeze? Probabil că este undeva acolo...dar cine poate şti cu adevarat?
Dar atât timp cât există dragoste, va exista şi ură. Din dragoste se naşte sacrificiul, se naşte ura astfel putem experimenta durerea. Seminţele războiului sunt ȋmprăştiate peste tot, gata să explodeze. Și ce putem face noi ȋn privinţa asta? Ne putem lipsi sufletul de la o asemenea senzaţie ȋncât să lăsăm totul să treacă.
E târziu iar eu nu pot dormi, deşi ar trebui. Număr secundele. Pentru ce? Nu aştept nimic, nu vreau să vină dimineaţa. Vreau o noapte infinită, pe care eu s-o dorm la nesfârşit. Să nu mă mai trezesc, vreau doar să visez căci realitatea este mult prea cruda pentru imaginaţia mea.
Încă mi-a rămas gandul la ziua de ieri. De nerecunoscut aş putea zice, nu ȋmi vine să cred ce mi s-a putut ȋntâmpla. A fost atât de ciudat dar ȋn acelaşi timp plăcut. Na-ş fi crezut niciodată că aş putea câştiga o astfel de cursă dar probabil că doar am avut noroc. Sunt sigură că asta a fost..doar norocul.
Iar privirea Lui parcă mi-a rămas tipărită in minte, s-a ȋmbibat adânc şi nu o mai pot scoate. O privire plină de căldură ce mă făcea sa-mi pierd minţile. La prima vedere...ce pot sa spun arata bine, chiar m-a surpins când a venit la mine şi m-a ȋntrebat ȋntr-un mod spontan "Ai păţit ceva?". Dar ȋntrebarea ce mă macină acum este " de ce? ". Părea atât de ȋngrijorat, ce-i pasă lui ce se ȋntâmplă cu mine? Degeama ȋmi bat capul ȋncerând să găsesc un răspuns, toţii sunt lafel, prefăcuţi, mincinoşi, egoişti. Cu s-ar deosebi el faţă de ceilalţi.
În momentul ăsta simt că pur si simplu mă sufoc, aerul devine din ce ȋn ce mai greu de respirat iar camera ȋncepe să se afunde cât mai mult ȋn tăcere şi-n ȋntuneric.
Mă ridic imediat ȋn capul oaselor ȋndreptandu-mă către fereastră pentru a o deschide. Las vântul să patrundă uşor ȋn camera mea mică ȋn timp ce arunc o privire pe cerul senin. Simt cum o adiere uşoară ȋmi mângâie chipul, făcându-mi pielea de găină. Iau o gură mare de aer apoi ȋmi ȋntorc capul către ceasul de pe noptieră ce arăta ora 01:30.
Visele parcă au ȋnceput din nou să prindă culori şi nuanţe. Griul a devenit din ce ȋn ce mai estompat, doar câte o umbră răzleaţă amintind de vechile abisuri. Dar de ce totul s-a schimbat dintr-o dată, atât de brusc?
Cu paşi grăbiţi mă duc către garderobă, de unde ȋmi aleg câteva haine cât mai comode, un tricou roşu şi o pereche de blugi albastri. Le pun repede pe mine, ȋmi aranjez puţin părul ciufulit şi cobor jos de unde ȋmi iau cheile din buzunarul de la geaca ce era agăţată ȋn cuierul hol.
Odată iesită afară privirea ȋmi este ȋnţoşată şi neclară, tot ce puteam vedea era luna ce strălucea pe bolta cerească şi miile de stelele ce izvorau una câte una ȋn ochii mei. Seara mă prinde din urmă, eu căzând ȋn inima ȋntunericului.
"Nu-mi place să mă plimb singură" aud asta la unele persoane, că ies adeseori singure la plimbare pentru a se relaxa şi pentru a se putea gândi la tot felul de probleme. Eu nu suport asta, nu vreau să mă simt singură dincontră chiar vreau multă agitaţie ȋn jurul meu. Vreau să-i văd pe oameni zâmbind sau râzând ȋn hohote, pentru că aşa mă binedispun şi eu. Aşa mă eliberez de tot pesimismul din gândurile mele sau cel puţin măcar pentru câteva ore.
Merg de ceva timp pe stradă, fără să ştiu undeă duc sau mai important unde sunt. Dabea pot destinge ceva ȋn ȋntunericul ăsta, paşii ȋmi sunt neclari, slab luminaţi de către felinarele ce ȋncepeau să-şi piardă din strălucire.
Am trecut peste atâtea case şi străzi ȋncât toate par asemănătoare. Picioarele ȋncep să-şi piardă din energie, sunt din ce ȋn ce mai greoaie iar trupul ȋmi este secerat de oboseală. Mă opresc ȋn loc preţ de câteva secunde ȋn timp ce ȋn faţa mea ȋsi fac apariţia doi baieţi.
Arătau ciudat şi ȋnspăimântător, pe feţele lor se putea observa un zâmbet pervers şi sadic plin de răutate şi ȋnsetat după plăceri carnale. Imediat ce m-am uitat mai bine la ei, am ȋncercat să-i evit din calea mea, luând-o ȋnainte fără să-i bag ȋn seamă şi fără să le transmit vreo stare sau emoţie.
- Hei păpuşă, ce faci? Te-ai speriat de noi. Îl aud pe unul dintre ei spunand asta ȋn timp ce ȋi bufneşte râsul.
Încerc să mă ȋndepărtez din aria lor vizuală cât de repede pot, mulţumindu-i lui Dumnezeu că am scăpat teafără din asta. Și acum pot simţi cum inima ȋmi bate ȋntr-un mod accelerat iar teama este ȋncă intactă ȋn corpul şi-n mintea mea. Aşa-mi trebuie dacă nu stau unde ȋmi este locul, dar ce pot face acum..nici măcar nu-mi dau seama unde mă aflu.
Brusc un sunet extrem de cunoscut ȋmi acaparează atenţia, un sunet ce mă bucură de fiecare dată când ȋl aud. Picături reci de ploaie ȋncep să cadă din cer, lovind tot ce-i iese ȋn cale, picătura spărgându-se ȋn mii şi mii de stropi ce luau contact cu mine.
Continui să merg prin ploaia ce devenise din ce ȋn ce mai brutală, dar degeaba, numai pot ȋnainta. Pur şi simplu nu merge!
Mai fac câţiva paşi din ambiţie până observ că am ajuns ȋntr-o staţie de autobuz. Mă aşez pe bancă, lăsându-mi trupul obosit să se odihnească ȋn timp ce picăturile ȋncep să amplifice din ce ȋn ce mai mult. Probabil că ăsta e singurul loc uscat pe care ȋl pot vedea acum.
În momentul ăsta am nevoie de normalitate. Însă una diferită de ceea ce văd la mai toţi oamenii. M-am săturat să-mi fie mereu teamă, vreau să pot privi ȋnainte fără să-mi mut privirea ȋn pământ de fiecare dată, să am ȋncredere ȋn calităţile mele, chiar dacă sunt destul de puţine. Să am zile proaste pe care să le sfârşesc ȋn braţele cuiva special ce ar şti cum să le lumineze. Vreau cuvinte nespuse de nimeni niciodată, să port ȋn suflet iubirea celui ce mă preţuieşte mai mult decât viaţa.
Stau zgribulită pe bancă cu braţele ȋn jurul abdomenului ȋn speranţa de a mă ȋncălzi, dar fără rost ...frigul pătrundea cu uşurinţă printre hainele mele ude şi destul de subţiri. Ar trebui să aştept până ...se opreşte ploaia pentru că un autobuz la ora asta sunt sigură că nu e. Dacă stau bine să mă gândesc numărul staţiei mi se pare destul de cunoscut lafel şi acest loc dar nu pot vedea cu exactitate.
Câteodată ȋmi văd temerile şi zâmbesc amar, ştiind că ȋn mine e puterea de a le depăşi. Unii spun că teama ne umanizează. Nimic mai incomplet. Știu foarte bine de ce mă tem, mi-e frică să nu mă implic prea mult ȋn ceva ce trebuie să pui suflet iar după să rămân pe dinafară. Să am ȋncredere ȋn oameni iar după ei să mă trădeze. Dar odată ȋnvinsă această teamă, ştiu că mă voi simţi mult mai bine sau cel puţin aşa ar trebuii.
Nici nu-mi amintesc decând sunt aici. Totul ȋn jurul pare atât de ciudat, parcă ploaia asta
persistă special ca să mă ţină pe mine ȋn loc. Am un presentiment că ceva se va ȋntâmpla, bine,rău, nu ştiu dar voi afla cât de curând.
Dintr-o dată din partea dreaptă se poate observa o lumină puternică ce ȋmi atrage privirea. N-are cum să fie un autobuz la ora asta e prea târziu. Aşa cum credeam nici o cale de scăpare era doar o motocicletă ce parcase destul de aproape de mine. Asta mai ȋmi trebuie acum ...ȋncă un ciudat pe capul meu.
Încerc să nu ȋl bag ȋn seamă sperând să nu mă observe, dar cine nu m-ar vedea, cine ar fi atât de chior ȋncât să nu mă vadă cum stau zgribulită pe bancă. Îl văd cum se ȋndreaptă spre mine, instantaneu revenindu-mi frica ce mai devreme ȋmi controla corpul.
Îmi aplec capul ȋn jos când deodată simt cum mă apucă uşor de mâini fără să mă sperie. Vroia să mă facă să mă uit la el. Când ȋmi ridic privirea, observ acelaşi zâmbet, aceeaşi faţă ce ȋmi bântuie mintea de ceva timp. Nu ȋmi vine să cred ...e el.
Stă ȋn faţa mea preţ de câteva secunde, lăsându-mi mâinile după care se aşează comod lângă mine. De ce? De ce mă simt atât de calmă şi fericită ȋn preajma lui?
- Ce cauţi afară, la ora asta?
Iar mi se adresează direct, cred că ȋncep să mă obişnuiesc cu asta. Dar ce ȋi puteam răspunde? Nu ȋi pot spune adevărul, prefer să nu-i răspund deloc.
- Defapt, ce vorbesc eu aici? Și tu ar trebui să mă ȋntrebi acelaşi lucru, nu sunt ȋn măsură să te condamn, ȋmi spune afişând un mic zâmbet pe faţă ȋn timp ce pune pe mine geaca de pe el.
Îi zâmbesc fără să scot vreun sunet, continuând să-l privesc.
- Uite, dacă vrei te pot duce eu acasă cu motocicleta.
Oricât de mult aş vrea să plec de aici nu pot să accept. Voi astepta până se va opri ploaia.
- Nu-ti face griji, ma voi duce singura, ȋi spun eu sigură pe mine.
- Stiu că nu ai ȋncredere ȋn mine, nici nu-ţi cer să faci asta. Dar nu mai ai nici o altă alternativă, crede-mă sunt lucruri mai rele decât mine, la ora asta.
Fir-ar! Are dreptate, nu mai pot ȋnainta, corpul meu fragil a ajuns la limită.
That's all! Ty:*
PS: scuzaţi greşelile:-S
Am venit şi eu cu nextul după ceva timp. Sper să nu conţină multe greşeli, am corectat capitolul de mai multe ori. Ce pot să spun despre el, e destul de banal dar nu poţi lucra bine ȋn gălăgie..
Sper totuşi să vă placă. Lectură plăcută!:*
Capitolul III
- Hinata -
Lumea este atât de priculoasă şi nesigură, nu ştii niciodată cu ce te poate surprinde. E atât de crudă ȋncât ȋi poti simţi gustul amar, ȋi poţi simţi durerea şi suferinţa, ȋi poti auzi vocea ce te bântuie zii şi noapte.
Viaţa de multe ori se joacă cu noi, ne seduce, ne determină să alergăm în direcţii greşite şi apoi ne abandonează pe o culme a disperării ...rămânem goi, lipsiţi de speranţe, iluzii, dorinţe sau aspiraţii toate se duc. Timpul formează o alianţă malefică cu spaţiul şi ne persecută fără pic de regret la fiecare scurgere de secundă. Transformă acele ceasornicului în bice. Atât de usturătoare, ȋncât lovitura nimiceşte tot mai mult din ceea ce ai fost, din ceea ce ai crezut, din ceea ce ţi-ai imaginat că este existenţa ta!
După te trezeşti, brusc, într-o lume pe care nu o cunoşteai până ieri. Universul tău este zdruncinat de un război, teatrul operaţiunilor este sufletul tău, iar o victorie pare greu de obţinut. Descoperi că eşti singur într-o luptă contra cronomentru, când adevărul pare subiectiv trebuie să-ţi păstrezi integritatea, să crezi în tine şi să lupţi pentru ceea ce te reprezintă!
Omul este ȋntr-o continuă transformare. Sufletul nostru moare inconştient la sfârşitul fiecarei etape din viaţă, murim de fiecare dată când suferim, când iubim, dar reȋnviăm iar şi iar mai buni, mai răi, mai ȋncrezători ȋn noi. Depăşim apogeul suferinţei şi ȋncercăm să-l ȋnlocuim intenţionat cu orice altceva ce ne poate face să umplem golul din inimă.
Oare, există cineva care poate să-mi acopere această lipsă ȋncât să mă completeze? Probabil că este undeva acolo...dar cine poate şti cu adevarat?
Dar atât timp cât există dragoste, va exista şi ură. Din dragoste se naşte sacrificiul, se naşte ura astfel putem experimenta durerea. Seminţele războiului sunt ȋmprăştiate peste tot, gata să explodeze. Și ce putem face noi ȋn privinţa asta? Ne putem lipsi sufletul de la o asemenea senzaţie ȋncât să lăsăm totul să treacă.
E târziu iar eu nu pot dormi, deşi ar trebui. Număr secundele. Pentru ce? Nu aştept nimic, nu vreau să vină dimineaţa. Vreau o noapte infinită, pe care eu s-o dorm la nesfârşit. Să nu mă mai trezesc, vreau doar să visez căci realitatea este mult prea cruda pentru imaginaţia mea.
Încă mi-a rămas gandul la ziua de ieri. De nerecunoscut aş putea zice, nu ȋmi vine să cred ce mi s-a putut ȋntâmpla. A fost atât de ciudat dar ȋn acelaşi timp plăcut. Na-ş fi crezut niciodată că aş putea câştiga o astfel de cursă dar probabil că doar am avut noroc. Sunt sigură că asta a fost..doar norocul.
Iar privirea Lui parcă mi-a rămas tipărită in minte, s-a ȋmbibat adânc şi nu o mai pot scoate. O privire plină de căldură ce mă făcea sa-mi pierd minţile. La prima vedere...ce pot sa spun arata bine, chiar m-a surpins când a venit la mine şi m-a ȋntrebat ȋntr-un mod spontan "Ai păţit ceva?". Dar ȋntrebarea ce mă macină acum este " de ce? ". Părea atât de ȋngrijorat, ce-i pasă lui ce se ȋntâmplă cu mine? Degeama ȋmi bat capul ȋncerând să găsesc un răspuns, toţii sunt lafel, prefăcuţi, mincinoşi, egoişti. Cu s-ar deosebi el faţă de ceilalţi.
În momentul ăsta simt că pur si simplu mă sufoc, aerul devine din ce ȋn ce mai greu de respirat iar camera ȋncepe să se afunde cât mai mult ȋn tăcere şi-n ȋntuneric.
Mă ridic imediat ȋn capul oaselor ȋndreptandu-mă către fereastră pentru a o deschide. Las vântul să patrundă uşor ȋn camera mea mică ȋn timp ce arunc o privire pe cerul senin. Simt cum o adiere uşoară ȋmi mângâie chipul, făcându-mi pielea de găină. Iau o gură mare de aer apoi ȋmi ȋntorc capul către ceasul de pe noptieră ce arăta ora 01:30.
Visele parcă au ȋnceput din nou să prindă culori şi nuanţe. Griul a devenit din ce ȋn ce mai estompat, doar câte o umbră răzleaţă amintind de vechile abisuri. Dar de ce totul s-a schimbat dintr-o dată, atât de brusc?
Cu paşi grăbiţi mă duc către garderobă, de unde ȋmi aleg câteva haine cât mai comode, un tricou roşu şi o pereche de blugi albastri. Le pun repede pe mine, ȋmi aranjez puţin părul ciufulit şi cobor jos de unde ȋmi iau cheile din buzunarul de la geaca ce era agăţată ȋn cuierul hol.
Odată iesită afară privirea ȋmi este ȋnţoşată şi neclară, tot ce puteam vedea era luna ce strălucea pe bolta cerească şi miile de stelele ce izvorau una câte una ȋn ochii mei. Seara mă prinde din urmă, eu căzând ȋn inima ȋntunericului.
"Nu-mi place să mă plimb singură" aud asta la unele persoane, că ies adeseori singure la plimbare pentru a se relaxa şi pentru a se putea gândi la tot felul de probleme. Eu nu suport asta, nu vreau să mă simt singură dincontră chiar vreau multă agitaţie ȋn jurul meu. Vreau să-i văd pe oameni zâmbind sau râzând ȋn hohote, pentru că aşa mă binedispun şi eu. Aşa mă eliberez de tot pesimismul din gândurile mele sau cel puţin măcar pentru câteva ore.
Merg de ceva timp pe stradă, fără să ştiu undeă duc sau mai important unde sunt. Dabea pot destinge ceva ȋn ȋntunericul ăsta, paşii ȋmi sunt neclari, slab luminaţi de către felinarele ce ȋncepeau să-şi piardă din strălucire.
Am trecut peste atâtea case şi străzi ȋncât toate par asemănătoare. Picioarele ȋncep să-şi piardă din energie, sunt din ce ȋn ce mai greoaie iar trupul ȋmi este secerat de oboseală. Mă opresc ȋn loc preţ de câteva secunde ȋn timp ce ȋn faţa mea ȋsi fac apariţia doi baieţi.
Arătau ciudat şi ȋnspăimântător, pe feţele lor se putea observa un zâmbet pervers şi sadic plin de răutate şi ȋnsetat după plăceri carnale. Imediat ce m-am uitat mai bine la ei, am ȋncercat să-i evit din calea mea, luând-o ȋnainte fără să-i bag ȋn seamă şi fără să le transmit vreo stare sau emoţie.
- Hei păpuşă, ce faci? Te-ai speriat de noi. Îl aud pe unul dintre ei spunand asta ȋn timp ce ȋi bufneşte râsul.
Încerc să mă ȋndepărtez din aria lor vizuală cât de repede pot, mulţumindu-i lui Dumnezeu că am scăpat teafără din asta. Și acum pot simţi cum inima ȋmi bate ȋntr-un mod accelerat iar teama este ȋncă intactă ȋn corpul şi-n mintea mea. Aşa-mi trebuie dacă nu stau unde ȋmi este locul, dar ce pot face acum..nici măcar nu-mi dau seama unde mă aflu.
Brusc un sunet extrem de cunoscut ȋmi acaparează atenţia, un sunet ce mă bucură de fiecare dată când ȋl aud. Picături reci de ploaie ȋncep să cadă din cer, lovind tot ce-i iese ȋn cale, picătura spărgându-se ȋn mii şi mii de stropi ce luau contact cu mine.
Continui să merg prin ploaia ce devenise din ce ȋn ce mai brutală, dar degeaba, numai pot ȋnainta. Pur şi simplu nu merge!
Mai fac câţiva paşi din ambiţie până observ că am ajuns ȋntr-o staţie de autobuz. Mă aşez pe bancă, lăsându-mi trupul obosit să se odihnească ȋn timp ce picăturile ȋncep să amplifice din ce ȋn ce mai mult. Probabil că ăsta e singurul loc uscat pe care ȋl pot vedea acum.
În momentul ăsta am nevoie de normalitate. Însă una diferită de ceea ce văd la mai toţi oamenii. M-am săturat să-mi fie mereu teamă, vreau să pot privi ȋnainte fără să-mi mut privirea ȋn pământ de fiecare dată, să am ȋncredere ȋn calităţile mele, chiar dacă sunt destul de puţine. Să am zile proaste pe care să le sfârşesc ȋn braţele cuiva special ce ar şti cum să le lumineze. Vreau cuvinte nespuse de nimeni niciodată, să port ȋn suflet iubirea celui ce mă preţuieşte mai mult decât viaţa.
Stau zgribulită pe bancă cu braţele ȋn jurul abdomenului ȋn speranţa de a mă ȋncălzi, dar fără rost ...frigul pătrundea cu uşurinţă printre hainele mele ude şi destul de subţiri. Ar trebui să aştept până ...se opreşte ploaia pentru că un autobuz la ora asta sunt sigură că nu e. Dacă stau bine să mă gândesc numărul staţiei mi se pare destul de cunoscut lafel şi acest loc dar nu pot vedea cu exactitate.
Câteodată ȋmi văd temerile şi zâmbesc amar, ştiind că ȋn mine e puterea de a le depăşi. Unii spun că teama ne umanizează. Nimic mai incomplet. Știu foarte bine de ce mă tem, mi-e frică să nu mă implic prea mult ȋn ceva ce trebuie să pui suflet iar după să rămân pe dinafară. Să am ȋncredere ȋn oameni iar după ei să mă trădeze. Dar odată ȋnvinsă această teamă, ştiu că mă voi simţi mult mai bine sau cel puţin aşa ar trebuii.
Nici nu-mi amintesc decând sunt aici. Totul ȋn jurul pare atât de ciudat, parcă ploaia asta
persistă special ca să mă ţină pe mine ȋn loc. Am un presentiment că ceva se va ȋntâmpla, bine,rău, nu ştiu dar voi afla cât de curând.
Dintr-o dată din partea dreaptă se poate observa o lumină puternică ce ȋmi atrage privirea. N-are cum să fie un autobuz la ora asta e prea târziu. Aşa cum credeam nici o cale de scăpare era doar o motocicletă ce parcase destul de aproape de mine. Asta mai ȋmi trebuie acum ...ȋncă un ciudat pe capul meu.
Încerc să nu ȋl bag ȋn seamă sperând să nu mă observe, dar cine nu m-ar vedea, cine ar fi atât de chior ȋncât să nu mă vadă cum stau zgribulită pe bancă. Îl văd cum se ȋndreaptă spre mine, instantaneu revenindu-mi frica ce mai devreme ȋmi controla corpul.
Îmi aplec capul ȋn jos când deodată simt cum mă apucă uşor de mâini fără să mă sperie. Vroia să mă facă să mă uit la el. Când ȋmi ridic privirea, observ acelaşi zâmbet, aceeaşi faţă ce ȋmi bântuie mintea de ceva timp. Nu ȋmi vine să cred ...e el.
Stă ȋn faţa mea preţ de câteva secunde, lăsându-mi mâinile după care se aşează comod lângă mine. De ce? De ce mă simt atât de calmă şi fericită ȋn preajma lui?
- Ce cauţi afară, la ora asta?
Iar mi se adresează direct, cred că ȋncep să mă obişnuiesc cu asta. Dar ce ȋi puteam răspunde? Nu ȋi pot spune adevărul, prefer să nu-i răspund deloc.
- Defapt, ce vorbesc eu aici? Și tu ar trebui să mă ȋntrebi acelaşi lucru, nu sunt ȋn măsură să te condamn, ȋmi spune afişând un mic zâmbet pe faţă ȋn timp ce pune pe mine geaca de pe el.
Îi zâmbesc fără să scot vreun sunet, continuând să-l privesc.
- Uite, dacă vrei te pot duce eu acasă cu motocicleta.
Oricât de mult aş vrea să plec de aici nu pot să accept. Voi astepta până se va opri ploaia.
- Nu-ti face griji, ma voi duce singura, ȋi spun eu sigură pe mine.
- Stiu că nu ai ȋncredere ȋn mine, nici nu-ţi cer să faci asta. Dar nu mai ai nici o altă alternativă, crede-mă sunt lucruri mai rele decât mine, la ora asta.
Fir-ar! Are dreptate, nu mai pot ȋnainta, corpul meu fragil a ajuns la limită.
That's all! Ty:*
PS: scuzaţi greşelile:-S