O nouă șansă la fericire

[Leontina]

@andrra: Ma bucur ca te-am intristat putin, asta era si scopul si sunt fericita ca mi-a reusit :P
La acest capitol am de facut o mica precizare legata de dialog, in cazul in care vi se va parea cam mult. Este pus intentionat mai mult, pentru ca am vrut eu neaparat sa apara anumite discutii :P Si in urmatorul capitol s-ar putea sa apara putin mai mult dialog.

Capitolul 5

Primul lucru pe care l-am constatat în dimineaţa următoare a fost că Jeni plecase de ceva timp şi nu mă trezise. Cel mai ciudat mi se părea că de-abia acum resimţeam un oarecare şoc legat de evenimentele de ieri şi de faptul că aproape îmi pierdusem viaţa.
M-am îndreptat spre baie pentru a-mi privi imaginea în oglindă. Ce pot să zic? Am avut şi zile mai bune.
Nu aveam dispoziţia necesară pentru a-mi prinde părul aşa că l-am lăsat pur şi simplu să cadă în voie pe umeri. Mi-am tras pe mine o pereche de pantaloni trei sferturi şi un tricou destul de simplu, mi-am luat teneşii în picioare şi am ieşit din cameră.
Nu aşteptam cu nerăbdare să ajung în sala de mese deoarece nu voiam ca toţi să se holbeze la mine cu ochii ăia îngrijoraţi. Dar, deja sărisem peste cină şi îmi era destul de foame.
Mi-am mâncat micul dejun singură, încercând din răsputeri să nu mă uit în jurul meu. Exact când voiam să mă ridic pentru a duce tava la locul ei un coleg din clasă, Mark, cu care eu nu prea socilizez, a venit lângă mine.
- Bună. Domnul diriginte ar dori să vorbescă cu tine şi cu Miriam şi vă cheamă pe amândouă în camera lui.
- Chiar trebuie?
- AÅŸa se pare.
După ce am oftat puţin şi i-am mulţumit tipului, am dus tava, iar apoi m-am îndreptat spre camera dirigintelui. Presupuneam că va face un mic scandal pentru faza de ieri.
Am bătut la uşă cu nu prea multă tragere de inimă şi am intrat după ce am primit o aprobare dinăuntru. Am observat că Miriam se afla deja acolo. Mă sinţeam de parcă tocmai fusesem chemată în biroul directorului pentru că făcusem nu ştiu ce tâmpenie, ceea ce nu era tocmai departe de adevăr.
- M-aţi chemat?
- Da. Ia un loc, a zis arătându-mi unul din cele două scaune ce se aflau în cameră.
Miriam stătea pe celălalt, iar dirigentele pe pat. Am luat loc şi am încercat să ignor durerea pe care o simţeam în spate.
- Cred că ştiţi amândouă de ce vă aflaţi aici.
Amândouă am aprobat dând din cap.
- Acum aş vrea să ştiu, chiar de la voi, cum s-au petrecut lucrurile. Am auzit nişte poveşti de la colegii voştri, dar vreau să aud ce aveţi voi două de spus. Mai întâi: a cui a fost ideea de a vă întrece până la acea stâncă?
- A mea, a zis Miriam.
- De ce?
- Eu am provocat-o prima, am zis eu repede.
- Nu e chiar aşa, a adăugat ea povestind în cel mai mic detaliu cum s-a petrecut totul.
- Oricum ai lua-o este clar că principala vinovată este Miriam, a zis el. Miriam ce-a fost în capul tău?
Cum nu avea nici un răspuns a ridicat din umeri.
- Ştiţi care e cea mai mare problemă aici? Amândouă puteaţi muri ieri. Chiar nu aţi obsevat că se apropia o furtună?
I-am povestit de faptul că Jeni ne avertizase şi că noi am ignorat-o.
Însă am avut destul de mult noroc. Am scăpat doar cu avertismentul că dacă aşa ceva se mai întâmplă amândouă vom fi trimise cu primul tren înapoi acasă. Am ieşit toţi din cameră, iar el a plecat pentru a rezolva nişte chestiuni importante, după cum ne-a dat de înţeles.
M-am aşezat pe jos sprijindu-mi spatele de perete. În mod normal m-aş fi dus să o caut pe Jeni, însă de data asta nu eram siură că era o idee prea bună. Mă aşteptam ca Miriam să plece şi să-şi vadă de ale ei, dar ceea ce a făcut m-a luat prin surprindere - s-a aşezat lângă mine. Câteva minute a domnit o linişte desăvârşită înainte Miriram să rupă tăcerea.
- Îmi pare rău... Nu ar fi trebuit să te provoc. E numai vina mea.
M-am uitat la ea confuză. Nu sunt sigură dacă o mai auzisem vreodată cerându-şi scuze. Şi cu atât mai mult asumâmdu-şi toată vina.
- Dacă aş fi fost mai deşteaptă nu aş fi acceptat. Într-un fel e vina amândurora.
- Ce s-a întâmplat? Vreau să zic că obişnuiam să fim prietene în generală, a adăugat când a văzut că nu înţelegeam la ce anume se referea.
- Ar fi câteva chestii: mai întâi acel accident, săptămânile în care am început să chiulesc, faptul că am devenit destul de introverită, iar în cele din urmă faptul că am renunţat să mai ţin legătura cu prietenii de până atunci.
- Ştii, nimeni nu a crezut la momentul respectiv că te vei schimba atât de mult. Întotdeauna ai fost puternică şi nu ai lăsat pe nimeni să te doboare.
Vorbea pe un ton destul de prietenos. Nu mai avea nicio urmă de ironie sau răutate în glas. Obişnuiam să fim prietene foarte bune pe atunci. Eu cu ea şi cu Jeni făceam multe lucruri împreună. Eram nedespărţite, până să aibă loc acel accident. Am renunţat la aproappe toţi prietenii, cu excepţia lu Jeni. Şi asta deoarece ea a insistat şi a stat în capul meu, probabil nevrând să fie dată la o parte precum ceilalţi.
- Încă te mai afectează ceea ce s-a întâmplat atunci? A întrebat.
- Uneori.
S-a ridicat în picioare şi mi-a întins mâna pentru a mă ajuta să mă ridic. Am acceptat, deşi mi se părea ciudat că se purta din nou drăguţ cu mine. Am început amândouă să mergem, destul de încet de altfel, şi, neputând să mă mai abţin, am întrebat-o de ce era atât de drăguţă cu mine. Bănuiam că o face deoarece se simte vinovată. Răspunsul ei m-a luat prin surprindere.
- Mi-e dor de vechea Allyson.
Nu am mai zis nimic după aceea, deoarece înţelesesem la ce se referea.
Am găsit-o pe Jeni stând pe nisip şi uitându-se la marea care acum era foarte linişită. Nici nu fi zis că avusese loc o furtună.
Am urmat-o îndeaproape pe Miriam, iar după o jumătate de oră de explicaţii şi scuze ne înţelegeam din nou foarte bine.
Azi mai aveau loc câteva excursii, însă nu aveam chef de ele. În special după toată discuţia pe care am avut-o cu Josh ieri.
Oricât de mult aş fi urât să merg la infirmerie, de data asta nu pre aveam de ales.
Mi-am luat inima în dinţi şi m-am îndreptat spre cabinet. Am bătut de două ori în uşă apoi am intrat. Din fericire m-a întâmpinat aceeaşi domnişoară. După ce s-a asigurat că sunt destul de ok şi după o lungă conversaţie în care am încercat să o conving să-mi dea o adeverinţă din care să reiasă că nu mă simt destul de bine pentru a merge în excursie, fără să rămân peste noapte la infirmerie, am reuşit.
Mulţumită de rezultat am ieşit pe hol, iar după zece minute de căutări l-am găsit pe diriginte şi i-am dat acea adeverinţă.
Nu a părut a crede întreaga poveste, însă cum nu a avut de ales, a acceptat ca eu să rămân la pensiune astăzi, cu precizarea că zilele următoare nu mai puteam face acest lucru. În momentul acela nu-mi păsa prea mult de ce se va întâmpla după ziua de azi.
După ce restul elevilor au plecat m-am aşezat pe scările din fata pensiunii şi am început să privesc marea. Era aşa de senin afară. Soarele strălucea, nu era un singur nor pe cer, iar păsările ciripeau.
Ce păcat că nu mă pot bucura de toate acestea...