29-07-2011, 11:41 AM
hello, deci am venit si cu al doilea capitol, putin cam scurt si lipsit de actiune dar m-a gandeam ca ar trebui sa pun si un capitol din perspectiva lui ca sa va faceti o idee despre el, urmatorul promit ca o sa fie mai interesant :P
Capitolul 2
Cezar pov.
Degetele mele se joaca pe tastatura intiparind mii de litere pe paginile albe. Totul atat de clar, negru pe alb. Mereu aceleasi teme lipsite de mister, poate dezgustator de reale.
Langa leptop, pe birou, se afla ziarul de astazi. ‘ Dragostea eterna dureaza trei luni’- cu cata siguranta falsa rostisem cuvintele alea. Poate incercand sa ma conving pe mine insumi ca totul e real, incercand sa ma mentin cu picioarele pe pamant.
Si inca incerc, prin tot ceea ce scriu. Mintind mereu ca scriu ca sa-i ajut pe ceilalti cand de fapt nu fac altceva decat sa ma descarc de proprile ganduri ca intr-o scrisoare lunga de zeci ne pagini. Si am pus mai multe scrisori una langa alta si astfel mi-am publicat prima carte de suces urmata de alta si probabil de alte zeci pe viitor.
Dar eu sunt doar un copil pierdut, sau cel putin asta obisnuiam sa fiu. Entuziasmat mereu doar de teme de care parinti mei nu erau incantati. Visand mereu imposibilul.
Si am fugit de acasa cu aceleasi ideologi poate stupide. Insa realitatea m-a prins din urma mult prea repede si astfel am ajuns ceea ce sunt acum. Un student la facultatea de psihologie si un scriitor de success. Un scriitr totusi fals, daca ar sti oameni cate minciuni am scris in cartile alea probabil nu le-ar mai fi cumparat niciodata. ‘Viata merge ininte’ obisnuiam sa spun asta cu fiecare ocazie. Dar chiar merge? Chiar poti sa fi un om fericit daca nu gusti din pasiunea vietii? Daca nu-ti permiti sa visezi sau sa iubesti?
Ce mai poveste de viata, chiar si pe mine ma dezgusta…
La naiba, am doar douazeci de ani si toate aceste aberati par sa ma distruga pe zi ce trece. Si faptul ca am un viitor asigurat nu ma ajuta de nici o culoare. Ceea ce dovedeste ca parinti mei scoteau pe gura numai absurditati. Poate intr-o zi o sa inteleaga si ei de ce m-am indepartat atat de mult de ei.
Ma opresc din scris si tresar usor atunci cand telefonul incepe sa sune acoperind sunetul tastaturi care predomina in toata camera. Raspund direct atunci cand vad numele prietenului meu cel mai bun. Adam, desi cu trei ani mai mare, el m-a inteles intodeauna. Ii raspund cu un simplu ‘buna’.
- Salut Cezar. Te-am sunat numai sa te intreb daca vei merge la micuta petrecere de maine.
- Inca nu stiu, de ce intrebi?
Ii spun plicisit, stie ca nu m-au pasionat niciodata aceste “mici†petreceri. Deci de ce mi-as
pierde timpul pe acolo.
- Ah, nimic. Am impresia ca o sa se intemple ceva interesant. In plus ar fi o buna ocazie sa mai socializezi putin.
El si presimtirile lui idioate, sper numai ca nu-mi pregateste ceva surprize. Ii inchid telefonul zicandu-i ca voi fi acolo. Pana la urma ce am de pierdut?
Privesc spre leptop incercand sa descifrez ceva din ce am scris insa fara success. Clipesc de cateva ori dupa care ma bag in pat gandindu-ma la petrecerea de maine.
Poate chiar o sa se intample ceva interesant…
Zambesc resemnat in timp ce imi inchid ochii. Mda, sigur…
Capitolul 2
Cezar pov.
Degetele mele se joaca pe tastatura intiparind mii de litere pe paginile albe. Totul atat de clar, negru pe alb. Mereu aceleasi teme lipsite de mister, poate dezgustator de reale.
Langa leptop, pe birou, se afla ziarul de astazi. ‘ Dragostea eterna dureaza trei luni’- cu cata siguranta falsa rostisem cuvintele alea. Poate incercand sa ma conving pe mine insumi ca totul e real, incercand sa ma mentin cu picioarele pe pamant.
Si inca incerc, prin tot ceea ce scriu. Mintind mereu ca scriu ca sa-i ajut pe ceilalti cand de fapt nu fac altceva decat sa ma descarc de proprile ganduri ca intr-o scrisoare lunga de zeci ne pagini. Si am pus mai multe scrisori una langa alta si astfel mi-am publicat prima carte de suces urmata de alta si probabil de alte zeci pe viitor.
Dar eu sunt doar un copil pierdut, sau cel putin asta obisnuiam sa fiu. Entuziasmat mereu doar de teme de care parinti mei nu erau incantati. Visand mereu imposibilul.
Si am fugit de acasa cu aceleasi ideologi poate stupide. Insa realitatea m-a prins din urma mult prea repede si astfel am ajuns ceea ce sunt acum. Un student la facultatea de psihologie si un scriitor de success. Un scriitr totusi fals, daca ar sti oameni cate minciuni am scris in cartile alea probabil nu le-ar mai fi cumparat niciodata. ‘Viata merge ininte’ obisnuiam sa spun asta cu fiecare ocazie. Dar chiar merge? Chiar poti sa fi un om fericit daca nu gusti din pasiunea vietii? Daca nu-ti permiti sa visezi sau sa iubesti?
Ce mai poveste de viata, chiar si pe mine ma dezgusta…
La naiba, am doar douazeci de ani si toate aceste aberati par sa ma distruga pe zi ce trece. Si faptul ca am un viitor asigurat nu ma ajuta de nici o culoare. Ceea ce dovedeste ca parinti mei scoteau pe gura numai absurditati. Poate intr-o zi o sa inteleaga si ei de ce m-am indepartat atat de mult de ei.
Ma opresc din scris si tresar usor atunci cand telefonul incepe sa sune acoperind sunetul tastaturi care predomina in toata camera. Raspund direct atunci cand vad numele prietenului meu cel mai bun. Adam, desi cu trei ani mai mare, el m-a inteles intodeauna. Ii raspund cu un simplu ‘buna’.
- Salut Cezar. Te-am sunat numai sa te intreb daca vei merge la micuta petrecere de maine.
- Inca nu stiu, de ce intrebi?
Ii spun plicisit, stie ca nu m-au pasionat niciodata aceste “mici†petreceri. Deci de ce mi-as
pierde timpul pe acolo.
- Ah, nimic. Am impresia ca o sa se intemple ceva interesant. In plus ar fi o buna ocazie sa mai socializezi putin.
El si presimtirile lui idioate, sper numai ca nu-mi pregateste ceva surprize. Ii inchid telefonul zicandu-i ca voi fi acolo. Pana la urma ce am de pierdut?
Privesc spre leptop incercand sa descifrez ceva din ce am scris insa fara success. Clipesc de cateva ori dupa care ma bag in pat gandindu-ma la petrecerea de maine.
Poate chiar o sa se intample ceva interesant…
Zambesc resemnat in timp ce imi inchid ochii. Mda, sigur…
