Proza scurta

[Storymaker]

O scena de razboi

Aliniati in 3 randuri, barbarii se uitau rautacios la legiunile romane. Le stiau de mult timp priceperea si erau minunati cum pot niste fapturi asa de slabanoage sa fie atat de agile. Le admirau scuturile mari, sulitele medii, dar mai ales curajul. Cea mai mare onoare a unui barbar era sa moara in lupta cu un adversar curajos si puternic. Asa ajungeau generali in lumea urmatoare unde puteau comanda armatele zeului Hark impotriva zeului noptii Aruu. Era o adevarata placere sa priveasca acei soldatei curajosi.

Ochii liderului sclipira.

Vantul adia, soarele dabea rasarise si incepu sa picure. Fiecare picatura ii aducea aminte de scene din copilaria lui: de ziua in care a ucis un caine turbat cu mainile goale, apoi un lup, apoi un urs. Iar acum, ajunsese la apogeul infruntarilor: la romani. De bucurie si mandrie sufletul ii se unfla atat de tare in piept incat neputand ramane acolo, iesi sub forma unui strigat groaznic de lupta dupa care intra rapid la loc. Urma o scena grandioasa in care barbarii alergau pe campie urland spre inamic cu steagul in mana, cu topoare, lanci, sulite si foarte multe sabii ce ar putea taia si o piatra. Impreuna aratau ca un tsunami gata sa distruga orice in jur. Erau mandrii de ei si nu se temeau de moarte ci chiar o cautau in campul de batalie, un barbar luptandu-se deseori cu mai multi adversari deodata.
Romanii nu s-au speriat. Erau obisnuiti ca la antrenamente sa fie aruncate trunchiuri de copaci spre ei, pe care sa-i opreasca doar cu scutul. Pentru romani era doar o lupta obisnuita dupa care aveau sa-si primeasca solda, sa-si verifice prietenii ramansi in viata, sa manance, sa bea si apoi, alt mars, alt razboi.

Incepu sa ploua. La inceput picatura cu picatura, iar mai pe urma torential. Era o ploaie purificatoare ca si cum i-ar fi spalat de pacate pe toti soldatii ce urmau sa ucida si sa fie ucisi.

Romanii formara o linie de batalie, isi impinsera scuturile in fata, stand cu sulitele inapoi, gata sa le asmuta asupra celor ce le-au calcat pamantul dabea cucerit. Vantul sufla puternic, iar soarele prevazand macelul se ascunse sfios dupa nori. Totusi acum, barbarii erau mai infierbantati si mai dornici de lupta cum nu au mai fost vreodata. Sangele tasni si se avanta spre cer ca si cum ar dori sa conduca sufletele celor morti. Primele randuri barbare fura strapunse de suliti, dar cei ce trebuiau sa fie morti nu mureau imediat ci loveau in dreapta si in stanga ucigand unul, trei-patru romani dupa care isi dadeau duhul scotand un urlet victorios.

Soarele iesise si uimit ramase sa priveasca in continuare batalia. Ploaia contina sa cada transformand campia intr-o mocirla, poticnind toti soldatii pe campul de lupta, nelasandu-le scapare de la moarte. Incepu sa tune iar norii cei rautaciosi acoperira soarele. Un vant rece veni ca o solie a mortii vajaind de colo-colo.

Romanii isi pastrara cumpatul si-si refacura linia de batalie. Generalul se uita pierdut la ei... simtea fiecare moarte a soldatilor lui ca o moarte a unui bun prieten. Nemaiputand suporta macelul, se dadu jos de pe cal. Cu lacrimile in ochii pentru soldatii pierduti-soldati ce i-au fost singurii prieteni-isi scoase sabia si scoase un urlet de durere varsand toata durerea pentru a face loc uneia noi. Timpul se opri, iar toti soldatii-romani si barbari-se uitau la el cu satisfactie si admiratie. Ploaia nu mai podidea ( nu se mai oprea) iar fulgerele incepura sa cada pe soldati si cazura asemeni unei ploi de sageti, incat razboinicii ambelor tabere se ratrasesera in doua paduri din apropiere. Poate ca romanii pierdusera multi camarazi, poate ca pierdusera chiar lupta dar gasira in liderul lor mai mult decat un prieten-gasira un adevarat erou!

Si ploaia se opri...