Sângele tău este cerneala mea

[Me�al.]

Vă mulţumesc pentru comentarii ! Chiar mă bucur că vă place. Also, ţin să precizez că acest fic nu este cu vampiri, dar tot fantasy este. Oricum, rămâne să vedeţi în continuare :] .
Lectură plăcută !

4

Am tras aer în piept, încercând să mă conving că totul avea să fie bine. Am fixat cu privirea o fotografie veche, ce stătea înrămată pe un raft din lemn negru. În ea se vedeau două persoane: o fetiţă mică şi un bărbat tânăr – zâmbeau. M-am cutremurat când amintirile mi s-au întors atât de vii în minte.

-Era cea mai frumoasă zi de vară pe care o văzusem de mult timp în Marea Britanie. Soarele strălucea, păsările ciripeau, iar mireasma florilor ne inunda nările. Era ziua de naştere a tatei şi îi organizasem o mică petrecere în oraşul său natal, Manchester. Mama plecase mai devreme pentru a aranja totul alături de bunicii mei, eu urmând să merg împreună cu el, cu maşina. Am plecat pe la amiază din Londra. Pe înserate, eram aproape de Manchester, când, într-o curbă, s-a întâmplat. Lacrimile au început să-mi curgă pe obrajii înroşiţi, iar corpul îmi tremura, dar am continuat să povestesc: Am văzut o femeie în rochie neagră, cu o coasă în mână şi cu o sfoară legată de gât. Stătea pe parapet, aproape plutind, şi ne fixa cu privirea. Categoric nu era umană. Am ţipat cât de tare am putut, iar femeia a sărit pe parbriz, dezvelindu-şi dinţii ascuţiţi. Şi-a băgat coasa prin sticlă şi i-a retezat capul lui tata, apoi s-a avântat aspura mea şi m-a prins de gât şi mi-a crestat mâna. Totuşi, nu m-a omorît, doar mi-a lăsat un semn în formă se stea pe mână. Nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea căci am leşinat, dar tata...

Nu am mai putut continua. Lacrimile îmi şiroiau pe obraji şi îmi atingeam cicatricea de pe braţul stâng. Tot timpul am simţit că eu eram vinovată de moartea tatei. Numai eu... Respiram sacadat şi mă înnecam, iar Ace îşi trecu o mână pe după umerii mei şi m-a strâns în braţe. La pieptul său mă simţeam atât de bine, atât de protejată. Nu am vrut să mă depărtez de el, ci i-am strâns tricoul negru în pumni, lăsându-mi lacrimile să curgă libere.

-Îmi pare rău, a şoptit. Dacă aş fi ştiut despre ce era vorba, nu aş fi intenţionat niciodată să te întreb sau să te rog să-mi povesteşti. Sper să mă poţi ierta...

În general nu acceptam compătimirile prietenilor, dar în acel moment nu-mi mai păsa. Suferinţa era prea mare. Şi cui îi mai păsa de propriul orgoliu rănit în astfel de momente ? Mie nu. În plus, apropierea de el era prea plăcută pentru a o refuza. Parcă fantomele trecutului nu mă mai hărţuiau... parcă ele nu mai existau când Ace era în apropierea mea.

Nu ştiu cât am stat în braţele său, pe canapea, cu faţa afundată în scobitura gâtului său. Pur şi simplu suspinam neregulat şi îi respiram parfumul ameţitor. Eram într-o stare ciudată, diferită. Mă simţeam ca şi cum aş fi stat într-un glob de sticlă, ferită de toţi şi toate în braţele sale. De fiecare dată când doream să-mi ridic privirea şi să mă dau jos de pe el, femeia cu coasa revenea, iar amintirile îmi reapăreau atât de vii în minte, atât de dureroase.

-Mi-e somn... Am mormăit.

Automat, el se ridică în picioare şi i-am auzit paşii pe parchet. Mă ducea în cameră. Nu am îndrăznit să îmi ridic capul, dar îmi dădeam seama că mergea foarte repede fiindcă simţeam cum părul mi se foia neliniştit. Într-o secundă eram în camera mea. Am putut simţi mirosul de lavandă produs de beţişoarele parfumate. A dorit să mă pună pe pat şi când mi-a dezlipit faţa de umărul său, am ţipat, prinzându-mă de el precum o maimuţă. Văzusem din nou faţa femeii şi, când mi-am lăsat iarăşi capul pe umărul său, ea dispăruse. Parcă Ace era singura mea apărare împotriva stafiilor. Ştiam că era şocat, aşa că i-am explicat pe scurt ce se întâmpla şi el chiar înţelesese. El mă credea fără să pună întrebări, era perfect. Pe un ton rugător, am încercat să-l conving să stea cu mine în acea seară fiindcă mi-era prea frică. A acceptat foarte repede, de parcă şi el şi-ar fi dorit să facă acel lucru. S-a aşezat cu grijă pe patul moale, eu mişcându-mă în acelaşi timp cu el. Cu o mână, ne-a acoperit cu pătura, iar cealaltă şi-o plimba pe spatele meu şi îmi trimitea fiori prin tot corpul. Având întreaga faţă ascunsă în scobitura gâtului său, puteam să-i simt vena care-i pulsa şi, nu ştiu de ce, m-am înroşit toată. Acţionam atât de prostesc încât mă amuzam şi pe mine însumi, dar am pus totul pe seama oboselii şi mi-am închis ochii, dorindu-mi să dorm. Ace a stins lumina şi m-a sărutat pe păr, după care mi s-a tăiat micuţul filmuleţ.



Următoarea zi, telefonul mi-a sunat la ora şapte dimineaţa, iar eu am sărit din pat pregătită pentru rutina mea zilnică. Brusc, mi-am amintit toate cele întâmplate şi, disperată, m-am uitat după Ace. Nu mai era în camera mea, dar urmele aşternutului arătau clar că mai dormise cineva lângă mine. Deci nu visasem deloc ! Amintirile îmi reveneau în minte şi mă făceau aşa de feerică precum un copilaş care îşi vede pentru prima oară jucăria mult dorită. Totuşi, nu puteam să stau şi să visez fiindcă orele începeau la ora nouă şi eram sigură că aveam să întârzii. M-am îmbrăcat rapid cu o pereche de blugi albaştrii, un maieu mov şi un hanorac alb cu negru pe deasupra, apoi coborând în grabă treptele. În bucătărie l-am văzut pe Ace care stătea pe un scaun şi se juca cu o hârtiuţă ce semăna cu bonul de la un magazin. Lângă el, pe bar, am văzut un bol de cereale cu lapte şi, imediat, mi-am dat seama că era pentru mine.

-Mulţumesc pentru micul dejun şi pentru ce ai făcut aseară, am spus, aşezându-mă pe scaunul de la bar.

Şi-a ridicat capul şi s-a uitat înspre mine. Ochii îi erau injectaţi, albul devenind aproape în întregime roşu, iar cearcăne adânci, cu tente spre violet, îi apăreau pe sub ochi. În acel moment, m-am simţit extrem de prost şi, timp de cinci minute, am şoptit numai scuze fără a mă opri. Într-un final, când începusem să nu mai am aer, mâna lui mi-a acoperit gura şi s-a uitat urât la mine.

-Am înţeles. De ce trebuie să tot repeţi ? Mă doare capul... Când plecăm la şcoală ? Atitudinea sa era ostilă şi total schimbată faţă de seara trecută.

Începusem să tremur fără a şti din ce motiv şi, apărându-mi orgoliul, m-am uitat şi eu urât la el. Nu doream să mă considere o marionetă, deşi regretam că revenise la caracterul său misterios şi nepăsător.

-Ne ia Lizzy la opt şi jumătate, am spus fără pasiune în voce şi mi-am continuat micul dejun.

La opt şi jumătate fix, un claxon s-a auzit de pe aleea din faţa casei. Alături de adolescent, am ieşit pe uşă, el luând-o înainte în timp ce eu încuiam. Am verificat de două ori să văd dacă aceasta era cu adevărat închisă, apoi am fugit spre maşină. Fiindcă nu eram atentă, un lucru tipic mie, am călcat cu converşii într-o băltoacă, iar apa i-a murdărit puţin. De bine ce îi spălasem ! Lizzy m-a întâmpinat cu aceeaşi faţă zâmbitoare. Îşi ondulase puţin părul şi şi-l dăduse cu fixativ ca buclele să rămână perfecte. Conducea încet, de parcă şi-ar fi dorit să nu ajungă niciodată la ore. Dar cine nu îşi dorea ?

-Până la urmă, la ce cursuri o să intre Ace ? Am vorbit cu mama şi a zis că este imposibil ca el să intre la aceleaşi ore ca noi. Oh, şi câte fete o să pună ochii pe el ! Spunea Lizzy de parcă băiatul nu s-ar afla în aceeaşi maşină cu noi.

Am ridicat din umeri şi am întrebat-o de ce mi-ar fi păsat mie la ce ore avea să participe Ace. Îmi doream doar să nu pice la aceleaşi cursuri cu mine – sau, măcar, nu la toate. De asemenea, mi-am exprimat clar opinia că nu doream să mai vorbim. Priveam pierdută pe geam cerul înnorat, de culoare cenuşie, ce îmi era aşa de cunoscut. Firicele de lumină aurie, de la soare, treceau prin cortina groasă şi tristă luminând puţin oraşul atât de întunecat. În ciuda vremii, străzile londoneze erau foarte aglomerate, oamenii mergând la muncă sau la şcoală. Era un peisaj ce-l vedeam zilnic şi care încă mă fascina. Îmi plăcea să-i văd pe unii oameni îmbrăcaţi caraghios şi să râd alături de Lizzy pe această temă. Însă, în acea dimineaţă, nu am râs deloc cu ea în maşină. Prezenţa lui Ace mă făcea să mă simt rezervată şi să-mi doresc să ajung cât mai rapid la şcoală.

La nouă fără zece minute, prietena mea a parcat în locul ei de parcare. Am coborât din maşină şi am pornit tustrei spre clădirea veche, ce se profila în faţa noastră. Liceul fusese amenajat într-o veche catedrală ce fusese incediată acum mult timp şi din care mai rămăsese doar o cupolă. Zidurile de un alb spre gri erau înalte şi făcute din marmură. Liceul avea patru turnuri înalte, în mijlocul lor fiind o cupolă de sticlă prin care pătrundea lumina. De asemenea, acesta avea o curte imensă unde toţi elevii îşi puteau petrece pauzele în cele mai frumoase zile ale anului, care sunt destul de rare.

Când clopoţelul a sunat, noi tocmai intram în clădire. Ace a mers la secretariat, iar eu am fost însfârşit fericită că ne lăsa în pace. Eu şi cu Lizzy ne-am lăsat hainele în dulăpioarele multicolore – în şcoala noastră fiecare îşi alegea culoarea dulăpiorului – şi ne-am luat cărţile şi caietele de istorie. Spre bucuria mea, amândouă participam la aceleaşi cursuri şi la aproape toate orele eram împreună. Mergeam amândouă lent pe culoar, paşii noştri auzindu-se pe marmura albă.

-Şi pentru cine te-ai pregătit tu aşa frumos azi ? Pentru Josh McGinter ? Am întrebat privindu-i hainele. Purta o un tricou decoltat verde, pe deasupra lui un maieu turcoaz tăiat în diferite părţi şi puţin mai larg. În partea de jos a corpului am văzut o fustă neagră, până mai sus de genunchi şi de sub care ieşeau nişte bucăţi de plasă, ce-i dădeau un aer mai gotic. Pe sub fustă, purta nişte colanţi mov, rupţi pe alocuri şi era încălţată cu nişte bascheţi de la Converse mov cu negru. Îmi plăcea cum se îmbrăcase. De fapt, tot timpul purta haine geniale.

-Ei... A zis roşind. Bine, Cher, pentru Josh m-am îmbrăcat aşa. Ştii, am vorbit aseară pe Skype şi a zis că vrea să mă întâlnească fiindcă a zis că sunt foarte de treabă şi că i-ar face plăcere să ne vedem faţă în faţă. Aşa că, draga mea Cher, te voi părăsi în pauza de masă.

-Oh, trădătoareo ! Dacă o să-mi petrec toată pauza de masă cu deşteptele alea care sunt cu un an mai mari ca noi, o să-mi tai gâtul, am glumit. Totuşi, întreabă-l pe Josh dacă nu are vreun prieten drăguţ şi de treabă, am adăugat făcând nişte ochi de căţeluş.

-Dar tu îl ai pe misteriosul Ace ! Nu îţi ajunge băiatul ăsta ? Am văzut că s-a uitat la tine tot drumul până la şcoală.

-Nu... Am dat să spun ceva, dar profesorul Flught, cel de istorie, ne-a grăbit să intrăm în clasă.

Sala de curs era una mare, în care se aflau treizeci de bănci pentru o singură persoană. Pe peretele din faţă se întindea o talbă lungă, albă, iar în faţa acesteia era un birou ce servea drept catedră. Domnul Flught a intrat în clasă după câteva minute şi ne-a salutat politicos. Purta o cămaşă cu mânecă scurtă albă şi nişte pantaloni negrii. Părul său scurt şi brunet era pieptănat frumos, cu cărare într-o parte. A aruncat un dosar pe catedră şi ne-a spus să ne scoatem caietele.

-Unde rămăsesem data trecută ? Amanda, răspunde !

-Rămăsese să ne povestiţi despre cele două bombe atomice lansate de americani şi de piloţii kamikaze.

Profesorul a felicitat-o pe adolescenta cu părul şaten pentru răspunsul corect şi a început să ne povestească de bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, două oraşe din Japonia. Apoi, a continuat să ne vorbească despre piloţii kamikaze.

În tot acest timp, unii îşi notau anumite amănunte, alţii îşi aruncau bileţele de la unul la altul. Eram bucuroasă că Ace nu se afla în acea încăpere. Mă simţeam de parcă o greutate mi s-ar fi luat de pe umeri, de parcă fără el m-aş simţi mult mai bine. Şi, sincer, îmi era mult mai bine. Mă sâcâia doar amănuntul acela cu Luna Sângerie. Eram o fire curioasă şi îmi doream cu adevărat să aflu ce naiba era acel lucru. Brusc, o idee îmi străbătu mintea precum un fulger şi am ridicat mâna. Domnul Flught m-a întrebat imediat ce doream să zic, fiind extrem de bucuros că se arăta măcar un elev pasionat de ora lui. Simultan, Lizzy mă privi surprinsă.

-Nu prea are legătură cu lecţia, dar am o mică curiozitate. Luna Sângerie... ce este ?

În clasă se făcu linişte, de parcă aş fi pus cea mai interesantă întrebare. Profesorul se uită şi el uimit la mine, iar ochii i s-au mărit considerabil.

-Este o veche legendă legată ce această „lună” , dar nu îţi pot confirma nimic. Se spunea că atunci când o lună roşie va lumina pământul şi când umbrele se vor pogorî asupra lumii umane, parcă dorind să o distrugă, atunci se va naşte un războinic. Acel luptător, numit şi Eskela, va salva lumea alături de partenerul său, Breyr. Mă rog, este doar o legendă, nimic dovedit ştiinţific. O să se sune de pauză deci să nu uitaţi să vă faceţi proiectul despre războinicii kamikaze.

Clopoţelul a sunat după câteva minute, iar profesorul şi toţi elevii părăsiră clasa. În timp ce îmi strângeam caietele, Lizzy a alergat înspre banca mea şi şi-a pus mâinile pe ea cu putere. Mă privea pătrunzător şi în privire puteam să îi văd şi o urmă de şoc.

-Ce-i cu tine ? De când pui întrebări de genul ăsta ? Parcă nu îţi plăcea aşa de mult istoria.

Mi-am luat caietele în mână şi m-am îndreptat spre ieşire. Adolescenta mergea paralel cu mine şi încă îmi aştepta răspunsul. Era agitată.

-Nu îmi place, admit lucrul ăsta, dar Ace mi-a promis că avea să-mi spună ceva despre Luna Sângerie şi nu mi-a mai zis. Eram doar curioasă.

Şi nu minţeam chiar deloc. În timp ce ne îndreptam spre dulăpioare pentru a ne schimba cărţile, cineva mi-a dat o palmă peste spate şi nu m-am abţinut să nu scot un mic scâncet. M-am întors, dorind să-l lovesc pe „atacator”. În faţa mea, cu un zâmbet ironic pe chip, stătea Ace. Îşi ţinea mâinile în buzunar şi avea o atitudine de ce-şmecher-sunt-eu. Era urmat de încă doi băieţi, unul scund şi bondoc care îi ţinea toate manualele şi pe care, probabil, îl folosea drept cărător şi de Josh – şi el clar îi era prieten, nu cărător de cărţi. Tipul ce îi ţinea manualele deschise un dulăpior negru, cu două aripi albe imprimate pe el şi băgă cărţile înăuntru. Apoi, dispăru la semnul din mână al lui Ace. Josh îşi trecu mâna prin părul său şaten deschis lung şi uşor ondulat, de parcă ar fi fost cine ştie ce model celebru. Cât narcisism pe el !

-Iubire, ce faci ? Întrebă Ace, trecându-şi mâna după umerii mei.

În acel moment, toată activitatea de pe holuri încetă şi toţi elevii, mai ales fetele, se strânseră în jurul nostru. Toate mă priveau urât, de parcă ar fi vrut să mă ucidă cu o simplă privire, dar nu m-am lăsat intimidată. De fapt, abia le observam căci privirea mea era pierdută în ochii adolescentului ce căpătau reflexii mov. Eram şocată, cu adevărat şocată. Nu mă aşteptam să aud aşa ceva din partea lui în mijlocul culoarului şcolii.

-Poftim ? De când îmi spui tu, măi, iubire ? Mă vezi cumva vreo uşuratică ? Am spus încercând să par sigură pe mine, deşi inima îmi bătea cu repeziciune.

-Nu te mai preface. Pot să te fac a mea oricând şi oriunde, iar tu ştii asta.

Mă lipise de zid şi îşi apropie faţa de a mea. În acel moment, credeam că o să mă sărute şi îmi doream cu ardoare să mă împotrivesc, să nu stau precum o păpuşă. Totuşi, nu am putut să mă mişc, corpul îmi era prea greu. Aşa că, fără să am altă opţiune, am închis ochii, strângându-i cu putere. Însă, nu s-a întâmplat nimic, doar i-am auzit vocea susurându-mi ceva la ureche:

-Ne vedem ora următoare pe terenul de sport fiindcă amândoi avem ora de educaţie fizică. Trebuie să discutăm.

Vocea sa era rece, dar puteam să îi simt căldura aerului pe care îl expira pe gâtul meu şi îmi dădea nişte fiori teribili. Însă, nu am putut să nu observ că pusese mult accent pe „trebuie”, lucru ce m-a făcut extrem de curioasă. Voiam să aflu cu ardoare ce era aşa de urgent de discutat şi presimţeam că nu era ceva foarte bun.