Omul din zăpadă

[Paradox]

Fallen, iti multumesc. Nu ai idee cat apreciez. >:D<
And now... Ultima parte a primului capitol.

4

E noua dimineața, iar trenul oprește în Blackfriars; e forfotă mare. Nu am mai fost într-un oraș atât de mare decât o data în viața mea, acum câțiva ani, împreună cu Charlotte. Ne grăbim să coborâm, trăgând puținele bagaje pe care le avem după noi. Ajuns jos, inspir aerul infect al gării, râzând de mine însumi. Isaac își aprinde o țigară, trage cu nesaț din ea și trimite fumul spre mine; știe că nu suport.

- Și, Gabriel, spune-mi… De unde se presupune că ar trebui să începem?

- Nu știu, Isaac, îi răspund dând din mâini pentru a alunga fumul. Eu zic să mergem să mâncăm ceva, apoi ne cazăm la un hotel și ne facem noi un plan după aceea.

Isaac da încetișor din cap și oftează. Plecăm și zece minute mai târziu ne stabilim la un McDonald’s. Simt că fierb de furie și nerăbdare. Simt că fierb atât de tare, încât am impresia că degaj căldură.

- Gabriel… Ești bine? Nu mai fi atât de negativist. O găsim noi. Chiar dacă ne-a abandonat… Isaac puse o expresie de parcă ar fi spus cea mai mare greșeală a vieții lui : Nu, poate nu e ea cea care ne-a abandonat… Poate noi suntem cei care am abandonat-o pe ea… Nu, nici așa… S-a abandonat pe ea însăși…

Își ia fața în mâini și inspiră adânc. Îmi pare nespus de rău să îl văd suferind așa. După un mic moment de ezitare, încep să vorbesc.

- Aproape cinci sute de kilometri… Cinci sute! Nu putem abandona căutarea chiar acum. Ea e undeva în lumea de afară și are nevoie de noi. Și nimeni nu știe asta mai bine decât noi doi.

- Cine a zis că vreau să o abandonez? Dimpotrivă… Mi-e frică de ce s-ar putea întâmpla. Mi-e frică de faptul că…

Isaac se lipește de spătarul scaunului și, căscând, se freacă la ochi. Pesemne că, deși a părut că doarme, nu s-a odihnit chiar atât de bine. Parcă o văd pe Lotte în locul lui… Îmi vine să îi trag una peste mână. Aș vrea să se concentreze la mine. Doamne sfinte… Dacă am început o văd pe sora mea în locul omului ăstuia e grav.

Tresar când îi aud vocea lui calmă.

- Știi ce mi-a spus odată Charlotte?

Îmi ridic sprâncenele iar el se uită la mine. Zâmbește vag iar eu rămân serios, așteptându-i răspunsul.

- Că poți proteja un om chiar și atunci când nu știi absolut nimic despre el. Mă gândesc că, la urma urmei, eu nu o cunoaștem chiar atât de bine pe Charlotte… Nici măcar tu. Nu am prevăzut plecarea ei. Am avut încredere în ea cu toate momentele ei de “cunoastere a lumii reale”, spune Isaac, făcând niște ghilimele invizibile în aer. Și la ce bun? Robert a pățit ce a pățit, tatăl vostru a pățit ce a pățit, iar acum pleacă, lăsându-va singuri. Ce să mai înțeleg, Gabriel, ce să mai înțeleg?

M-am încruntat și am mai sorbit câteva guri din cafeaua pe care o am în față. Gândul îmi zboară din nou la aniversarea lui Robert, la Charlotte și la cafeaua ei imaginară. Îi răspund lui Isaac câteva minute mai târziu.

- Nu îmi cunosc sora destul de bine încât să știm ce are de gând acum. Este foarte probabil să ne fi mințit atunci când ne-a zis că se află în Londra…


- Ți-a zis că se află în Londra?! mă întreba Isaac îngrozit.

- Nu, dar nu are unde să se ducă în altă parte. Imediat după înmormântarea lui Robert mi-a zis că tare ar vrea să reviziteze orașul asta… Făcuse și o scrisoare – “Cum ar fi dacă m-aș muta la Londra iar voi ați rămâne aici”. De Charlotte Child. Ce potrivire cu numele ăsta. Chiar e un copil…

- Și mie de ce nu mi-ai zis? De ce nu mi-ai zis, pentru numele lui Dumnezeu?! Și ce spunea? Că o să ne aștepte cu brațele deschise, nu? Că nu ne va uita niciodată, nu?!

Nu și-a dat seamă că a început să urle. Toți clienții fast food-ului au devenit, involuntar, spectatori ai unui spectacol gratuit. De parcă Isaac ar fi iubitul mea nervos care tocmai a aflat că îl înșel.

- Isaac, la dracu’, calmează-te și ascultă-mă! Nu ți-am spus pentru că știu că ai fi crezut că a făcut-o intenționat!

- Și DACĂ a făcut-o intenționat? accentuă cuvântul “dacă”, mai nervos că înainte.

- Nu e. Este o actriță nenorocită, dar nu ne-ar face una ca asta.

Se lasă din nou pe spetează scaunului și își închide ochii. Dacă nu l-aș cunoaște, aș zice că tocmai a murit. Acum și-i deschide încetișor; privește în gol și întreabă, mai mult pe el însuși decât pe mine:

- De ce, Gabriel? O iubesc. De ce mi-ar face una ca asta? De ce ne-ar face una ca asta?

Îmi mut privirea în dreapta. Văd desfășurâdu-se, de partea cealaltă a geamului proaspăt spălat, o scenă diferită : oameni; mulți oameni. Știu cât adoră Charlotte aglomerația și mă întreb unde ar putea fi acum.

- Ca să ne protejeze, Isaac.