26-06-2010, 10:42 PM
Nu imi vine sa cred ca scrisesem un post kilometric si ca s-a sters tot... In fine, here I go again.
Scriu, deci exist. Proiectul prezent aici, Omul din zapada, esti o creatie la care tin enorm si care a trecut prin multe transformari de plot, personaje (mai ales personajele; le-am torturat si retorturat) si story, in general, pana sa ajunga la varianta asta. Sta in germinatie de ceva vreme, daca stau bine sa ma gandesc. A inceput ca un thriller pur, a continuat ca drama super tragica, apoi ca poveste de dragoste siropoasa, ca varianta finala sa fie 3 in 1. Kufufu~.
Ce ar fi de mentionat : vor fi trei fire narative diferite, iar capitolele au o structura... Speciala, sa zicem. Cate patru parti in fiecare capitol; voi posta cate doua parti pe postare, dar asta vom trai si vom vedea. Nu am inca warnings, dar voi mentiona cand va fi cazul.
Acestea fiind spuse, spor la citit! Astept critici constructive.
- Dar mie nu mi-a zis nimeni nimic... De unde era să ştiu că Isaac mă iubea? Aşa ceva se spune... Bineînţeles că se spune... Şi acum stă şi zace undeva în zăpadă, sarmanul... Sărmanul meu Isaac... Dacă aş fi ştiut, nu l-aş fi lăsat să plece. Sunt o nenorocită...
Abia atunci îmi dădusem seama că plâng. O cunoşteam pe fiinţa asta, o cunoşteam îmbrăcată şi goală, o cunoşteam veselă şi plină de furie; o cunoşteam cu defectele ei, cu pasiunile ei şi cu visurile ei, atât de multe şi de variate. Nimeni nu o cunoştea mai bine decât mine. Iar atunci... Nu ştiam, pur şi simplu, pe cine am în faţă. Era ea şi nu era ea.
Vocea ei slabă şi îndepărtată se auzi din nou :
- Toată lumea dispare... Robert... Şi tata a dispărut, pur şi simplu. Pe mama oricum nu am cunoscut-o niciodată, dragul meu frate. Ce soartă avem... Acum Isaac. I-au luat... Am făcut tot ce am putut, asta am făcut. Nu crezi? Tu ce crezi? Nu-i aşa că m-am străduit? Am plecat tocmai pentru a le oferi protectie...
S-a aplecat spre mine şi mi-a strâns mâinile între ale ei. Abia atunci am ridicat privirea din pământ şi am putut să îi văd mai bine chipul.
Ochii ei, negri, migdalaţi care aveau odată o sclipire atât de specială în ei, acum erau înroşiţi, tulburi şi inexpresivi. Nu era privirea ei... Unde era privirea atât de senină a surorii mele? Eram mai sigur că nu era ea; voiam doar să îmi dea o palmă că să mă trezesc din ceea ce consideram un coşmar fără sfârşit. M-am cutremurat şi am început să plâng şi mai tare, neluandu-mi privirea de la ea. Tremuram; tremuram de nervi şi de frică.
S-a uitat la mine mai uimită decât era înainte. Cicatricea ei sângera, faţă îi era murdară şi de pe buza inferioară îi curgea un râuleţ de sânge.
- Nu plânge... Nu ai idee cât mă bucur că eşti aici.
Plângeam in continuare. Îmi zâmbi.
- Vorbesc prea repede?
Am dat din cap nu. Nici nu ştiam ce sa zic, cum sa reacţionez. O pierdusem; o pierdusem de tot. Bine spusese Isaac cu câteva zile în urmă; iar eu nu l-am crezut. Când a bufnit-o rasul, încă îmi ţinea palmele în palmele ei.
- Serios, nici nu ştii cât de bucuroasă sunt că eşti aici. Nu îţi poţi imagina. Ştii, Gabe... Gabe al meu! Devine tot mai simplu, ştii? Poate că e nevoie de exercitiu... Pocnesc din degete şi gata, pot opri totul, îmi spuse Lotte devenind tot mai entuziastă, de parcă tocmai descoperise cum să termine totul. Îmi închid ochii şi mă concentrez. Hm... Că acum, vezi, vezi? Ba sunt aici, ba nu sunt aici... Vezi? Se întâmplă din nooou...
Începu să radă de-a dreptul isteric. Nebunesc. Mi-era dor de momentul în care "€œnebunesc†avea cu totul alt sens decât cel pe care îl căpătase atunci. Şi râsul acela... Mi-am dat seama că era mai mult o luptă în care să îşi recapete elasticitatea muşchilor faciali.
Redeveni serioasă deodată.
- Nu trebuiau să facă aşa ceva... Cu siguranţă nu... Lotte se uită în jur şi spuse : Vezi? Sunt aici... Ha ha ha... Ştiu că am fost dintotdeauna o tipă dusă pe altă planetă, dar cu ei nu e de glumă... Cum aş fi putut să îl ajut pe Isaac? E absurd... Totul e atât de absurd, Gabe...
Mi-am scos palmele dintr-ale ei şi am ajutat-o să se ridice. Abia atunci văzusem sângele uscat de pe încheieturi. Ce scenă ridicolă... Eu, cărând-o pe ea, singura persoană care mai conta pe lumea asta pentru mine. Iar ea, stând pe mine, neştiind ce voi avea de gând.
Căzu în genunchi şi mă dărâma şi pe mine. M-am aşezat în faţa ei, i-am luat faţa între palmele mele şi am respirat adânc. Încetasem să plâng; luasem deja decizia şi nu puteam da înapoi. În curând aveau să fie acolo şi nu le puteam spune adevărul.
Am început să rostesc primele cuvinte adresate surorii mele în acea zi; ieşeau gâtuit, aproape mut.
- Iubita mea... Ascultă-mă. Ai încredere în mine, da? Ştiam eu. Dar, Lotte, şi eu te iubesc. Nu ai idee cât. Ascultă-mă... Da, ştiu că ai încredere în mine. Uite, acum mergem la maşină şi o să te duc departe de ei, da? Da, Charlie?
A aprobat din cap şi mi-a zâmbit. Am simţit cum mi se sparge inima când am văzut ce păpuşă vie devenise. Că şi când eu i-aş fi ţinut frânghiile, iar ea făcea tot ce aveam eu chef... Mi-a trecut un fior pe şira spinării.
Am fugit rapid până la canapea şi am luat pătură care ne ţinuse în viaţă atâta timp. I-am pus-o pe umeri şi i-am zâmbit. Încă o mai ţineam de talie, dorind să nu o mai văd căzând în o dată. Capul ei s-a instalat pe umărul meu. Ne-am îndreptat spre uşă casei; zăpada mă orbea şi vântul îmi instala frigul în oase. Dar nu îmi mai păsa. În curând avea să se termine totul.
Scriu, deci exist. Proiectul prezent aici, Omul din zapada, esti o creatie la care tin enorm si care a trecut prin multe transformari de plot, personaje (mai ales personajele; le-am torturat si retorturat) si story, in general, pana sa ajunga la varianta asta. Sta in germinatie de ceva vreme, daca stau bine sa ma gandesc. A inceput ca un thriller pur, a continuat ca drama super tragica, apoi ca poveste de dragoste siropoasa, ca varianta finala sa fie 3 in 1. Kufufu~.
Ce ar fi de mentionat : vor fi trei fire narative diferite, iar capitolele au o structura... Speciala, sa zicem. Cate patru parti in fiecare capitol; voi posta cate doua parti pe postare, dar asta vom trai si vom vedea. Nu am inca warnings, dar voi mentiona cand va fi cazul.
Acestea fiind spuse, spor la citit! Astept critici constructive.
OMUL DIN ZÄ‚PADÄ‚
Prolog
Prolog
- Dar mie nu mi-a zis nimeni nimic... De unde era să ştiu că Isaac mă iubea? Aşa ceva se spune... Bineînţeles că se spune... Şi acum stă şi zace undeva în zăpadă, sarmanul... Sărmanul meu Isaac... Dacă aş fi ştiut, nu l-aş fi lăsat să plece. Sunt o nenorocită...
Abia atunci îmi dădusem seama că plâng. O cunoşteam pe fiinţa asta, o cunoşteam îmbrăcată şi goală, o cunoşteam veselă şi plină de furie; o cunoşteam cu defectele ei, cu pasiunile ei şi cu visurile ei, atât de multe şi de variate. Nimeni nu o cunoştea mai bine decât mine. Iar atunci... Nu ştiam, pur şi simplu, pe cine am în faţă. Era ea şi nu era ea.
Vocea ei slabă şi îndepărtată se auzi din nou :
- Toată lumea dispare... Robert... Şi tata a dispărut, pur şi simplu. Pe mama oricum nu am cunoscut-o niciodată, dragul meu frate. Ce soartă avem... Acum Isaac. I-au luat... Am făcut tot ce am putut, asta am făcut. Nu crezi? Tu ce crezi? Nu-i aşa că m-am străduit? Am plecat tocmai pentru a le oferi protectie...
S-a aplecat spre mine şi mi-a strâns mâinile între ale ei. Abia atunci am ridicat privirea din pământ şi am putut să îi văd mai bine chipul.
Ochii ei, negri, migdalaţi care aveau odată o sclipire atât de specială în ei, acum erau înroşiţi, tulburi şi inexpresivi. Nu era privirea ei... Unde era privirea atât de senină a surorii mele? Eram mai sigur că nu era ea; voiam doar să îmi dea o palmă că să mă trezesc din ceea ce consideram un coşmar fără sfârşit. M-am cutremurat şi am început să plâng şi mai tare, neluandu-mi privirea de la ea. Tremuram; tremuram de nervi şi de frică.
S-a uitat la mine mai uimită decât era înainte. Cicatricea ei sângera, faţă îi era murdară şi de pe buza inferioară îi curgea un râuleţ de sânge.
- Nu plânge... Nu ai idee cât mă bucur că eşti aici.
Plângeam in continuare. Îmi zâmbi.
- Vorbesc prea repede?
Am dat din cap nu. Nici nu ştiam ce sa zic, cum sa reacţionez. O pierdusem; o pierdusem de tot. Bine spusese Isaac cu câteva zile în urmă; iar eu nu l-am crezut. Când a bufnit-o rasul, încă îmi ţinea palmele în palmele ei.
- Serios, nici nu ştii cât de bucuroasă sunt că eşti aici. Nu îţi poţi imagina. Ştii, Gabe... Gabe al meu! Devine tot mai simplu, ştii? Poate că e nevoie de exercitiu... Pocnesc din degete şi gata, pot opri totul, îmi spuse Lotte devenind tot mai entuziastă, de parcă tocmai descoperise cum să termine totul. Îmi închid ochii şi mă concentrez. Hm... Că acum, vezi, vezi? Ba sunt aici, ba nu sunt aici... Vezi? Se întâmplă din nooou...
Începu să radă de-a dreptul isteric. Nebunesc. Mi-era dor de momentul în care "€œnebunesc†avea cu totul alt sens decât cel pe care îl căpătase atunci. Şi râsul acela... Mi-am dat seama că era mai mult o luptă în care să îşi recapete elasticitatea muşchilor faciali.
Redeveni serioasă deodată.
- Nu trebuiau să facă aşa ceva... Cu siguranţă nu... Lotte se uită în jur şi spuse : Vezi? Sunt aici... Ha ha ha... Ştiu că am fost dintotdeauna o tipă dusă pe altă planetă, dar cu ei nu e de glumă... Cum aş fi putut să îl ajut pe Isaac? E absurd... Totul e atât de absurd, Gabe...
Mi-am scos palmele dintr-ale ei şi am ajutat-o să se ridice. Abia atunci văzusem sângele uscat de pe încheieturi. Ce scenă ridicolă... Eu, cărând-o pe ea, singura persoană care mai conta pe lumea asta pentru mine. Iar ea, stând pe mine, neştiind ce voi avea de gând.
Căzu în genunchi şi mă dărâma şi pe mine. M-am aşezat în faţa ei, i-am luat faţa între palmele mele şi am respirat adânc. Încetasem să plâng; luasem deja decizia şi nu puteam da înapoi. În curând aveau să fie acolo şi nu le puteam spune adevărul.
Am început să rostesc primele cuvinte adresate surorii mele în acea zi; ieşeau gâtuit, aproape mut.
- Iubita mea... Ascultă-mă. Ai încredere în mine, da? Ştiam eu. Dar, Lotte, şi eu te iubesc. Nu ai idee cât. Ascultă-mă... Da, ştiu că ai încredere în mine. Uite, acum mergem la maşină şi o să te duc departe de ei, da? Da, Charlie?
A aprobat din cap şi mi-a zâmbit. Am simţit cum mi se sparge inima când am văzut ce păpuşă vie devenise. Că şi când eu i-aş fi ţinut frânghiile, iar ea făcea tot ce aveam eu chef... Mi-a trecut un fior pe şira spinării.
Am fugit rapid până la canapea şi am luat pătură care ne ţinuse în viaţă atâta timp. I-am pus-o pe umeri şi i-am zâmbit. Încă o mai ţineam de talie, dorind să nu o mai văd căzând în o dată. Capul ei s-a instalat pe umărul meu. Ne-am îndreptat spre uşă casei; zăpada mă orbea şi vântul îmi instala frigul în oase. Dar nu îmi mai păsa. În curând avea să se termine totul.