16-05-2010, 06:29 PM
Heya, people>:D<.
Va mersi de comentarii si va mai astept>:D<. Cat despre dialog, o sa incerc sa`l strecor, dar pur si simplu nu imi place sa il folosesc.
Lectura placuta!
Capitolul V
Tremuram.
Imi era asa de frica, incat fericirea ce pana acum imi umpluse sufletul acum cateva minute, incepuse sa se scurga cu fiecare gand netrevnic. Eram adanc tulburata in gandurile mele, incat am pierdut notiunea timpului.
Era ora doua si treizeci de minute.
Priveam trotuarul crapat si dungile lungi si negre ale masinilor ce ramasesera intiparite pe sosea. Vantul batea cu putere, plimbandu-mi pletele negricioase odata cu el, magaindu-le usor. Chipul meu era brazdat de adierea rece, insa blanda a vantului. Ochii lacrimau de frig si teama, insa, personalitatea mea nu ma lasa nici in cele mai negre momente sa dau frau liber sentimentelor si sa ma eliberez. As fi vrut sa tip, sa strig spre noi taramuri mai indepartate, sa fiu ajutata, insa m-am blocat si am inceput sa imi dau seama ca eram fara speranta.Mi-am trecut mana prin par si am inspirat adanc, trebuia sa fac ceva.
Mi-am luat inima-n dinti, si cu miscari rapide si purtate de intuitie, mi-am ales drumul pe care voiam sa merg. Alergam buimaca pe strazile intortocheate si slab luminate. Priveam speriata in stanga si in dreapta, in incercarea mea disperata de a da macar de o schioapa de om, care mi-ar putea sa indicii.
Alergam si iar alergam, insa nimic nu ma consucea spre drumul catre casa. Incepeam sa ma simt din ce in ce mai pierduta. Simteam cum sangele imi circula cu repeziciune in vene, iar bataile inimii erau neregulate, batand cu repeziciunii. Incepeam sa le aud ecoul straniu, ca niste tobe, sunetul tobelor ce ma duceau cu gandul la ceva rau. M-am oprit instantaneu si am cazut pe trotuarul rece si umed. Am privit lung in fata. Nu era nimic, din nou acea bezna se deschise in fata mea, inundandu-mi privirea, facand-o si mai incetosata decat era.
Eram atat de speriata si ma simteam atat de pierduta, incat nici lacrimile nu mai faceau fata emotiilor puternici ce imi impanzeau sufletul. Am marit pasul si viteza; ceva ma indemna sa ma grabesc, sa jung mai repede... dar oare unde voi ajunge? Deodata m-am oprit si am cazut pe trotuarul rece. Privesc ametita in jur. Pamantul parca se clatina cu mine, invitandu-ma sa dansez cu el, iar apoi sa ma las in bratele ametelii. O durere nebuna puse stapanire pe capul meu. Fel si fel de ganduri au inceput sa imi batuie mintea. Ma temeam pentru viata mea. Nu voiam sa mor!
Am incercat sa scot un sunet, cat de mic, insa nu am reusit. As fi vrut sa fac ceva, ceva ma facea sa inteleg ca inca treiesc, insa nu reauseam. Mainile si picioarele imi erau amortite, eram ceva mai mult decat o papusa. Mereu am fost asa. Niciodata nu am putut gandi singura, dar acum era momentul sa fac asta. Trebuia sa iau o decizie: ori merg mai departe si uit de tot, ori raman aici, incercand sa fiu gasita de cineva.
Am incercat sa ma ridic, insa bataia vantului a contribuit la ameteala mea si un moment de dezechilibru a urmat, facandu-ma din nou sa ajung pe trotuar. Am scos un oftat adanc si am privit imensa bolta cereasca si micile sclipiri. Am ramas fermecata de aceasta forma a Universului. Priveam luna ca pe ceva dumnezeiesc si plin de minunatii, ca pe ceva fantastic. Stralucirea acea magica ma fura departe de realitate, spre alte taramuri, spre alte lumi neexplorate. Am intins mana si am incercat sa cuprind luna in mana mea. As fi vrut sa fie a mea! Insa, picaturile reci si mari de ploaie m-au trezit din visare si m-am panicat intr-o pornire neputincioasa. Din nou am avut vedenii, mintea mea bolnava chiar nu se putea abtine si sa ma lase sa-mi traiesc viata. Oare cand nu voi mai trai din magia acestei lumi si visele ei si voi putea sa-mi croiesc singura calea?
Vantul se intetea si picaturile ce pana acum cateva minute deabia daca imi umezeau piela, acum au devenit dure, ploaia curgand din ceruri cu putere. Parca totul era impotriva mea. Lacrimile au inceput sa-mi curga siroaie pe obraji, insa numai eu stiam asta, caci ploaia ascundea cu desavarsire asta. M-am ridicat cu miscari greoaie. Am privit fata, incercand sa caut indicii referitoare la locul unde ma aflu. In zadar. Totul imi era strain.
Am inceput sa fac cativa pasi, mici, usori si muti. Ca si cum nu as fi vrut sa deranjez pe cineva, ma temeam ca as putea pati ceva. M-am clatinat de cateva ori, dar intr-un sfarsit am pus stapanire pe simturile mele si mi-am pastrat pozitia dreapta. Am inceput sa alerg pe acel drum intortocheat. Priveam des in urma mea, simteam ca sunt urmarita. Sentimentul disparea de cate priveam si nu era nimic, insa revenea cand imi continuam drumul.
Am tot alergat, incercand sa ignor durerea groaznica de picioare. Aveam un sentiment de bucurie, ce ma facea sa fiu mai puternica si sa am incredere in fortele proprii. Deodata m-am oprit. Mi-am intors privirea in toate partile si am realizat ceva: ma ratacisem. In fata mea nu era nimic, chiar nimic. Ma adancisem si mai mult in acel nimic de nepatruns.
O dunga alba se cobori din ceruri pe chipul meu, incalzindu-l usor. Apoi, dunga se mari. Am urmarit cu privirea dunga , pana am ajuns la locul de unde provenea. O spartura mica intre nori a facut ca dunga subtirica sa se mareasca, iar o raza lunguiata si luminoasca se pravali pe pamant. Cerul parea ca se destrama in bucatele din ce in ce mai mici. Apoi mii de sparturi aparu pe cer, luminandu-mi calea. Muntele de nori cenusii disparu, facand loc minunatului albastru al astrului ceresc. O minge mare cu nuante de culori pale se ivi la rasarit. Parea ca inunda pamantul cu acele culori, dand viata fiecarei fiinte cat de mici, iar natura parca inflorea sub minunata bolta cereasca. O inflorire fantastica a zilei, o inflorire a propiei mele vieti!
Mi-am intins mainile catre cer si am incercat sa prind soarele. Ma simteam atat de bine, atat de fericita. Pentru prima data in viata ma simteam libera. Aveam viata in propriile maini si numai eu puteam decide ce sa fac cu ea.
Imi indrept privirea in fata, iar o verdeata sublima ma intampina. Ma asez usor pe iarba, lasnd firicele de iarba sa-mi gadile simturile. O bucurie magnifica puse stapanire pe mine. Am inceput sa simt gustul fericirii, acel gust dulce si linistitor.
M-am intins pe iarba si am inceput sa imi imbat simturile cu miresmlele naturii. Era atat de bine!
Nu ma mai simteam singura. Parca acesta inflorire a zilei imi umplea toate golurile vietii, facandu-ma parca sa uit de toate greutatile pe care a trebuit sa le indur. Oare acesta este inceputul noii mele vieti?
Finish:))
Cam asta este... sper sa va placa, cat de cat... Astept comentarii>:D<
Ps: iar nu am pus dialog... promit ca in urmatorul va fi..
scuzati eventualele greseli de tastare. T_T''
Va mersi de comentarii si va mai astept>:D<. Cat despre dialog, o sa incerc sa`l strecor, dar pur si simplu nu imi place sa il folosesc.
Lectura placuta!
Capitolul V
Tremuram.
Imi era asa de frica, incat fericirea ce pana acum imi umpluse sufletul acum cateva minute, incepuse sa se scurga cu fiecare gand netrevnic. Eram adanc tulburata in gandurile mele, incat am pierdut notiunea timpului.
Era ora doua si treizeci de minute.
Priveam trotuarul crapat si dungile lungi si negre ale masinilor ce ramasesera intiparite pe sosea. Vantul batea cu putere, plimbandu-mi pletele negricioase odata cu el, magaindu-le usor. Chipul meu era brazdat de adierea rece, insa blanda a vantului. Ochii lacrimau de frig si teama, insa, personalitatea mea nu ma lasa nici in cele mai negre momente sa dau frau liber sentimentelor si sa ma eliberez. As fi vrut sa tip, sa strig spre noi taramuri mai indepartate, sa fiu ajutata, insa m-am blocat si am inceput sa imi dau seama ca eram fara speranta.Mi-am trecut mana prin par si am inspirat adanc, trebuia sa fac ceva.
Mi-am luat inima-n dinti, si cu miscari rapide si purtate de intuitie, mi-am ales drumul pe care voiam sa merg. Alergam buimaca pe strazile intortocheate si slab luminate. Priveam speriata in stanga si in dreapta, in incercarea mea disperata de a da macar de o schioapa de om, care mi-ar putea sa indicii.
Alergam si iar alergam, insa nimic nu ma consucea spre drumul catre casa. Incepeam sa ma simt din ce in ce mai pierduta. Simteam cum sangele imi circula cu repeziciune in vene, iar bataile inimii erau neregulate, batand cu repeziciunii. Incepeam sa le aud ecoul straniu, ca niste tobe, sunetul tobelor ce ma duceau cu gandul la ceva rau. M-am oprit instantaneu si am cazut pe trotuarul rece si umed. Am privit lung in fata. Nu era nimic, din nou acea bezna se deschise in fata mea, inundandu-mi privirea, facand-o si mai incetosata decat era.
Eram atat de speriata si ma simteam atat de pierduta, incat nici lacrimile nu mai faceau fata emotiilor puternici ce imi impanzeau sufletul. Am marit pasul si viteza; ceva ma indemna sa ma grabesc, sa jung mai repede... dar oare unde voi ajunge? Deodata m-am oprit si am cazut pe trotuarul rece. Privesc ametita in jur. Pamantul parca se clatina cu mine, invitandu-ma sa dansez cu el, iar apoi sa ma las in bratele ametelii. O durere nebuna puse stapanire pe capul meu. Fel si fel de ganduri au inceput sa imi batuie mintea. Ma temeam pentru viata mea. Nu voiam sa mor!
Am incercat sa scot un sunet, cat de mic, insa nu am reusit. As fi vrut sa fac ceva, ceva ma facea sa inteleg ca inca treiesc, insa nu reauseam. Mainile si picioarele imi erau amortite, eram ceva mai mult decat o papusa. Mereu am fost asa. Niciodata nu am putut gandi singura, dar acum era momentul sa fac asta. Trebuia sa iau o decizie: ori merg mai departe si uit de tot, ori raman aici, incercand sa fiu gasita de cineva.
Am incercat sa ma ridic, insa bataia vantului a contribuit la ameteala mea si un moment de dezechilibru a urmat, facandu-ma din nou sa ajung pe trotuar. Am scos un oftat adanc si am privit imensa bolta cereasca si micile sclipiri. Am ramas fermecata de aceasta forma a Universului. Priveam luna ca pe ceva dumnezeiesc si plin de minunatii, ca pe ceva fantastic. Stralucirea acea magica ma fura departe de realitate, spre alte taramuri, spre alte lumi neexplorate. Am intins mana si am incercat sa cuprind luna in mana mea. As fi vrut sa fie a mea! Insa, picaturile reci si mari de ploaie m-au trezit din visare si m-am panicat intr-o pornire neputincioasa. Din nou am avut vedenii, mintea mea bolnava chiar nu se putea abtine si sa ma lase sa-mi traiesc viata. Oare cand nu voi mai trai din magia acestei lumi si visele ei si voi putea sa-mi croiesc singura calea?
Vantul se intetea si picaturile ce pana acum cateva minute deabia daca imi umezeau piela, acum au devenit dure, ploaia curgand din ceruri cu putere. Parca totul era impotriva mea. Lacrimile au inceput sa-mi curga siroaie pe obraji, insa numai eu stiam asta, caci ploaia ascundea cu desavarsire asta. M-am ridicat cu miscari greoaie. Am privit fata, incercand sa caut indicii referitoare la locul unde ma aflu. In zadar. Totul imi era strain.
Am inceput sa fac cativa pasi, mici, usori si muti. Ca si cum nu as fi vrut sa deranjez pe cineva, ma temeam ca as putea pati ceva. M-am clatinat de cateva ori, dar intr-un sfarsit am pus stapanire pe simturile mele si mi-am pastrat pozitia dreapta. Am inceput sa alerg pe acel drum intortocheat. Priveam des in urma mea, simteam ca sunt urmarita. Sentimentul disparea de cate priveam si nu era nimic, insa revenea cand imi continuam drumul.
Am tot alergat, incercand sa ignor durerea groaznica de picioare. Aveam un sentiment de bucurie, ce ma facea sa fiu mai puternica si sa am incredere in fortele proprii. Deodata m-am oprit. Mi-am intors privirea in toate partile si am realizat ceva: ma ratacisem. In fata mea nu era nimic, chiar nimic. Ma adancisem si mai mult in acel nimic de nepatruns.
O dunga alba se cobori din ceruri pe chipul meu, incalzindu-l usor. Apoi, dunga se mari. Am urmarit cu privirea dunga , pana am ajuns la locul de unde provenea. O spartura mica intre nori a facut ca dunga subtirica sa se mareasca, iar o raza lunguiata si luminoasca se pravali pe pamant. Cerul parea ca se destrama in bucatele din ce in ce mai mici. Apoi mii de sparturi aparu pe cer, luminandu-mi calea. Muntele de nori cenusii disparu, facand loc minunatului albastru al astrului ceresc. O minge mare cu nuante de culori pale se ivi la rasarit. Parea ca inunda pamantul cu acele culori, dand viata fiecarei fiinte cat de mici, iar natura parca inflorea sub minunata bolta cereasca. O inflorire fantastica a zilei, o inflorire a propiei mele vieti!
Mi-am intins mainile catre cer si am incercat sa prind soarele. Ma simteam atat de bine, atat de fericita. Pentru prima data in viata ma simteam libera. Aveam viata in propriile maini si numai eu puteam decide ce sa fac cu ea.
Imi indrept privirea in fata, iar o verdeata sublima ma intampina. Ma asez usor pe iarba, lasnd firicele de iarba sa-mi gadile simturile. O bucurie magnifica puse stapanire pe mine. Am inceput sa simt gustul fericirii, acel gust dulce si linistitor.
M-am intins pe iarba si am inceput sa imi imbat simturile cu miresmlele naturii. Era atat de bine!
Nu ma mai simteam singura. Parca acesta inflorire a zilei imi umplea toate golurile vietii, facandu-ma parca sa uit de toate greutatile pe care a trebuit sa le indur. Oare acesta este inceputul noii mele vieti?
Finish:))
Cam asta este... sper sa va placa, cat de cat... Astept comentarii>:D<
Ps: iar nu am pus dialog... promit ca in urmatorul va fi..
scuzati eventualele greseli de tastare. T_T''