05-05-2010, 11:54 PM
Mairu...
O cercetez mai atent pe Aidoru, dar imi este greu sa o citesc. Pare foarte grijulie si precauta, dar mi se pare exagerata. A spus ca este periculos sa o luam prin padurea Konohakagure de vest, caci acolo sunt lupi cu colti lungi si stralucitori, vampiri cu pofta nemasurata de sange, trupuri neinsufletite ale nenorocitilor ce s-au aventurat prosteste, rauri rosii si o multiem de alte prostii! Nu cred pana nu vad cu ochii mei si cu asta i-am inchis gura. Inchide ochii, da dezaprobator din cap, mangaie sticluta, apoi o pune intr-un saculet. Dintr-altul scoate o carte groasa, sa tot aiba vreo mie de pagini, si este numita simplu Konoha.
Juugo se uita mirat la ea, deoarece sunt putinii luptatorii ninja care stiu sa citeasca, dar sa le mai si placa!
Fata incepesa tremure usor si, cand o intreb ce are, imi arata cu niste ochi fara expresie un text care spune cam asa: "Singurii care s-au intors vii din padurea Konoha din vest au fost cei sase hokage si o echipa de zece ninja bine pregatiti."
N-as fi crezut ca aceste zvonuri sunt adevarate, si brusc un fior imi trece prin corp. Dar daca s-a putut supravietui acolo, de ce n-as putea si eu? Am trecut prin atatea dificultati incat nu mi-as putea gasi sfarsitul intr-un codru ca acesta!
Ajungem la intrare si, sovaind, pasim intr-o noua aventura...
Nu mi-am dat seama, dar locul asta este intr-adevar infricosator... Copacii sunt de vreo cincisprezece ori mai inalti decat mine, iar ramurile lor s-au incalcit si parca nu reusesc sa se descalceasca. Printre frunzele mari, intunecate, cerul este vanat, iar stropi de ploaie, mari si reci, imi uda chipul, exact asa cum lacrimile lui Suigetsu... dar nu trebuie sa ma gandesc din nou la tragedie. Toti suntem neobisnuit de tacuti, desi am avea atatea sa vorbim, atatea pareri sa impartasim... Buzele parca ne-au fost pecetluite, in timp ce in minte ne circula probabil cele mai nebunesti ganduri, cele mai profunde idei si, mai ales, ne macina teama suprema...
Un tipat plin de disperare sparge tacerea si noi ne uitam cercetator unii la altii, de parca unul dintre noi ar fi strigat.
- Totul este o nebunie, spune Aidoru surescitata. Daca Suigetsu ar fi fost aici... Doar daca n-ar fi avut mintile ratacite... V-am zis sa nu o luam pe aici, desi riscam sa petrecem mai mult timp pe drum!
Dupa izbucnirea ei, ia cartea ce i-a scapat pe jos si o strange la piept, de parca ar fi fost o persoana draga ei. Juugo se hotaraste sa nu ne lasam speriati doar dintr-atat, caci probabil a fost un animal care si-a gasit sfarsitul in coltii altuia. Ah, ce mi-ar placea sa aiba dreptate! Dar inlauntrul meu stiu ca se insala amarnic. Continuam sa mergem cu pasi lenti, ca si cum tipatul ar fi fost doar imaginatia noastra bogata... Din nefericire, pe masura ce mergem, strigatele devin urlete, iar noi toti ne-am pregatit kunaiele, asta pentru orice eventualitate. Dupa cateva secunde, in fata noastra rasare o tanara ce probabil a avut o rochie neagra din care au ramas doar zdrentele, iar pe pielea sa zeci de paraie de sange au izvorat... Parul sau, de un alb pur, ii acopera spatele si est ca un fel de haina pentru ea, iar ochii sai rosii parca ar fi un Infern dezlantuit. Yumi... Dar am promis ca nu imi voi reaminti cum mi-a murit in brate, pentru ca nu am fost suficient de puternica! Acum insa sunt, si ma reped s-o vindec pe fata, in a carei privire se citeste disperarea si dorinta de a trai. In cateva minute, toate ranile ii sunt vindecate, dar un marait urmat de o soapta infioratoare o fac sa mi se prabuseasca in brate, moale ca o carpa, fara suflare... Nu, nu din nou, nu trebuia sa mi se mai intample, nu dupa atatea antrenamente!
Ma ridic in picioare si raman socata, cu ochii ficsi si cu buzele tremurande. Este numai vina mea ca n-am ascultat-o pe Aidoru... Eu conduceam misiunea...
Neasteptat, incep sa rad. Hohotele de ras isteric imi zguduie intreaga faptura, dar ma simt mai bine asa. Oricum, o sa murim cu totii... Inchid ochii, iar doua lacrimi mi se prabusesc pe obrajii palizi. Nu raman astfel mult timp, caci as vrea sa vad ce parere au ceilalti de iesirea mea. Doar "inlocuitoarea" nu are nicio expresie pe chip, in timp ce Juugo si Itachi se intreaba ce mi se intampla.
- Ce va uitati asa la mine, nu este amuzant? Murim cu totii, intelegeti? Nimeni nu va mai scapa de-aici si sunteti constienti de asta! izbucnesc eu si simt cum picioarele mi se inmoaie, cazand in genunchi. Probabil Tokoyo ne priveste acum si isi rade de noi. Haideti, nu vreti sa-i revedeti pe Suigetsu, Karin, Sasuke, nu vreti sa-l cunoasteti pe bunicul Tai...
Fata se apropie de mine, ma apuca de umeri si incepe sa ma zgaltaie, readucandu-ma la normal. Cum am putut sa...? De ce am inceput sa ma comport astfel? Aidoru le explica celorlalti ca am suferit un soc si ca este ceva normal intr-un loc cu o reputatie atat de neagra...
Ma repun pe picioare cu ajutorul tinerilor si ii asigur ca acum ma simt bine, iar o urma de zambet ofera putina lumina chipului meu. Deodata, intampin o noua sperietura: Itachi arunca un kunai spre ramura unui cutit, iar o faptura nemaintalnita, cu buze negre, cu ochi lacomi, insetati de sange, cu piele alba ca de fildes, cu par neascultator, negru ca pana corbului si cu o expresie total plictisita ne apare in fata. Doua aripi imense, ca de liliac, ii ies din spate, iar coltii albi si stralucitori, asemeni unor pumnale, se pot vedea foarte clar... Cu gratie si viteza, ea se duce la Uchiha.
- Itachi, nu ne-am mai vazut de atata amar de vreme! Nu ti-a fost dor de Mairu, eleva ta credincioasa?
Aceasta este Mairu? Dar nu seamana deloc cu ceea ce ne-a descris barbatul cu o zi in urma... Nu, nu se poate!
Okay, nu e foarte bun...