25-04-2010, 09:08 PM
Ei bine,va multumesc tuturor de comentarii/critici,ma vor ajuta foarte mult.Tin sa spun ca nu pot evolua din prima,insa sper ca acest capitol sa fie mai bun decat celalalt.Child of Sunset,iti multumesc tare mult si voi tine cont de criticile tale.
Lectura placuta!
Capitolul II
Mintea mea bolnava inca era acaparata de ceea ce se intamplase acum cateva minute. As fi vrut sa tip, sa uit de tot, insa stiam ca asta este imposibil in lumea reala. Simteam cum o tepusa imi strapunge inima cu fiecare gand ce zbura necontenit catre tatal meu, catre mama mea, catre viata pe care o duc. Nu m-am gandit niciodata la faptul ca ar fi mai bine sa-mi iau adio de la lume si sa trec in nefiinta. O durerea imensa ce-mi apasa sufletul pustiu, asta simt mereu, insa, cui sa-i spun? Ma gandesc cu o ardoare apasatoare la faptul ca viata mi-a scapat usor printre degete, iar eu, nici macar nu m-am straduit sa o opresc.
Ma intind pe asternutul moale si privirea mi se indreapta involuntar spre tavan. Ganduri nedorite de mine incep sa-mi invaluie mintea. Incerc sa scap de ele, dar cu fiecare incercare simt ca ma adancesc si mai mult in nimicul mintii mele. Un fior rece isi face aparitia pe spatele meu, facandu-ma sa tremur. Incep sa ma panichez fara motiv, iar sirul gandurilor infioratoare se accentueaza si mai mult. Ma asez in mijlocul patului, asternuturile calde infasurandu-le in jurul meu, in semn de protectie. Imi rezem capul greoi pe genunchi, curand ma voi pierde in lumea viselor, insa o voce sacaitoare rasuna necontenit in camera mea, perturband linistea abasatoare.
-Emma, draga mea! Iesi din camera! Vreau sa vorbesc ceva cu tine, te rog!
Genial, singura care mai lipsea era mama. Incerc sa o ignor bataile disperate in usa si spre multumirea mea au incetat. Ma ridic alene din sezut si ma intrept catre fereastra. Ma asez pe pervazul rece, privirea indreptandu-se involuntar catre bolta cereasca, ce prindea contur intunecat cu fiecare minut al zilei pierdut. Scot un mic oftat; realizam ca m-am inchis prea mult in mine. Simt un val puternic cum imi inunda inima dornica de fericire, iar asta ma face sa ma simt in mijlocul nimicului. Mereu ma intreb daca firul fericii va da rod pe pajistea vestejita a inimii mele, dar niciodata nu am primit un raspuns la aceasta intrebare. Apoi privirea mi se indrepta catre apus, cerul prindea o culoare rosiatica ce-mi trezea un sentiment de buna-dispozitie. Priveam soarele cum incetul cu incetul isi ia "la revedere" de la oras si se ascunde undeva la orizont. Apoi, neasteptat, o ploaie de lumina se pravali peste chipul meu blajin . Clipesc de cateva ori, iar imaginea unei familii fericite rasare necontrolat in mintea mea, facandu-ma sa lacrimez. Simteam raceala lacrimilor cum se intindea pe obrajii-mi rumeni, apoi pe gat, oprindu-se deodata in bluza de culoare cafenie ce-mi incalzea trupul. Ma ridic apoi duap pervaz si ma indrept alene catre usa. Ies din apartament, incercand din rasputeri sa-mi ignor mama, ce schita un chip indurerat si plin de suferinta. Cobor aceleiasi trepte reci, aceleiasi graffiti si semne ciudate imi acompaniau drumul; oare cand se va schimba viata mea?
Ies intr-un sfarsit din scara blocului si ma asez pe o banca din lemn vechi ce se afla in apropierea mea. Era vineri seara, orasul ar trebui sa fie plin de oameni, insa nu vad pe nimeni. Incep sa ma simt din ce in ce mai singura, iar un sentiment de neliniste imi invaluie inima, facandu-ma sa ma simt ca o intrusa in propria lume. Ma simteam urmarita, insa privirile mele ce se invarteau necontenit imprejurul meu m-au contrazis. Deodata niste voci groase imi capteaza atentia, privesc spre locul de unde proveneau si raman uimita. Erau doua persoane cunoscute mie. Le urmaresc atenta cu privirea; urcau in blocul unde locuiam eu.
Au trecut cateva minute de cand cele doua persoane urcasera in bloc. Ceva ma indemna sa le urmez, insa altceva ma oprea sa fac asta. Intr-un final m-am decis si am urcat in bloc. Ajung si la usa apartamentului meu. Rasflu usor, dupa care deschid incet usa; nu voiam ca cineva sa ma auda. Pasesc hotarata pe gresia rece, dupa care ma indrept catre camera mea. Insa, dupa primul pas facut, o voce pitigaiata ma opri. Era mama, care imi facea semne cu mana; ma chema la ea. Capul incepe sa-mi dea dureri groaznice si un sentiment de greata isi facu aparitia. Ajung in living, unde se aflau trei persoane, mama mea si cele doua pe care le zarisem in fata blocului. Mama si unul dintre cele doua persoane zambeau fortat la venirea mea, iar celalalt nici nu se sinchisea sa ma priveasca. Ma asez pe canapea si o privesc dur pe mama, doream o explicatie si acum.
-Deci, mama, ce voiai sa-mi spui?
-Ei bine, draga mea, ei sunt Tomas si Edward Broklin. spunea ea in timp ce isi trecea mana prin parul blond si ondulat, arucandu-i priviri seducatoare tipului de langa ea.
Deci Edward si Tomas, dar tot nu inteleg ce cauta ei in casa mea. Ne priveam unul pe celalalt, incercand parca sa aflam mai multe. Am sorbit repede un pahar din vinul scump ce se afla pe masuta din lemn de trandafir, dupa care o privesc pe mama in ochii maronii si sticlosi si cu o voce serioasa i-am zis:
-Mama...
Insa m-a intrerupt cu nesimtire. Isi mai trece odata mana prin par, dupa care rosteste putin speriata:
-Eu si Tomas suntem impreuna, iar ei vor locui aici.
Simteam ca lesin, iar nervozitatea mea ajunsese la cota maxima. Simteam ca explodez in acele momente, insa am inghitit in sec, dupa care am mai luat o gura de vin. Simteam cum pamantul mi se invarte sub picioare, iar durerile se accentuau din ce in ce mai repede. Inima imi batea cu repeziciune, vrand parca sa-mi rupa pieptul. Respiram sacadat si privirea imi era incetosata. Ma ridic de pe canapea si ma indrept confuza catre camera mea. Mama le intrecuse pe toate, nu imi venea sa cred cata dovada de nesimtire da. Deschid usa camerei, intru, dupa care o incui. Ma arunc in pat si incep sa plang, sunt afectata de cele auzite acum cateva minute. Toata viata mea a fost controlata de ea, nu conta daca plangeam sau eram fericita, conta doar ce credea ea. Nu am avut niciodata o parere a mea, doar parerea ei conta. Dar astea s-au sfarsit cand mi-am luat inima-n dinti si am facut ce am facut, dar acum, asta este prea mult, nu cred ca pot face fata la tot ce mi se intampla.O sa am un tata si un frate vitreg. Cum crede ea ca pot accepa toate astea?
Ei bine,cam asta este. Imi pare rau ca nu pot evolua din prima, dar o s-o fac cu timpul. Sper ca acest capitol sa fie mai bun. Imi cer scuze pentru eventualele greseli si va mai astept pe aici!
Lectura placuta!
Capitolul II
Mintea mea bolnava inca era acaparata de ceea ce se intamplase acum cateva minute. As fi vrut sa tip, sa uit de tot, insa stiam ca asta este imposibil in lumea reala. Simteam cum o tepusa imi strapunge inima cu fiecare gand ce zbura necontenit catre tatal meu, catre mama mea, catre viata pe care o duc. Nu m-am gandit niciodata la faptul ca ar fi mai bine sa-mi iau adio de la lume si sa trec in nefiinta. O durerea imensa ce-mi apasa sufletul pustiu, asta simt mereu, insa, cui sa-i spun? Ma gandesc cu o ardoare apasatoare la faptul ca viata mi-a scapat usor printre degete, iar eu, nici macar nu m-am straduit sa o opresc.
Ma intind pe asternutul moale si privirea mi se indreapta involuntar spre tavan. Ganduri nedorite de mine incep sa-mi invaluie mintea. Incerc sa scap de ele, dar cu fiecare incercare simt ca ma adancesc si mai mult in nimicul mintii mele. Un fior rece isi face aparitia pe spatele meu, facandu-ma sa tremur. Incep sa ma panichez fara motiv, iar sirul gandurilor infioratoare se accentueaza si mai mult. Ma asez in mijlocul patului, asternuturile calde infasurandu-le in jurul meu, in semn de protectie. Imi rezem capul greoi pe genunchi, curand ma voi pierde in lumea viselor, insa o voce sacaitoare rasuna necontenit in camera mea, perturband linistea abasatoare.
-Emma, draga mea! Iesi din camera! Vreau sa vorbesc ceva cu tine, te rog!
Genial, singura care mai lipsea era mama. Incerc sa o ignor bataile disperate in usa si spre multumirea mea au incetat. Ma ridic alene din sezut si ma intrept catre fereastra. Ma asez pe pervazul rece, privirea indreptandu-se involuntar catre bolta cereasca, ce prindea contur intunecat cu fiecare minut al zilei pierdut. Scot un mic oftat; realizam ca m-am inchis prea mult in mine. Simt un val puternic cum imi inunda inima dornica de fericire, iar asta ma face sa ma simt in mijlocul nimicului. Mereu ma intreb daca firul fericii va da rod pe pajistea vestejita a inimii mele, dar niciodata nu am primit un raspuns la aceasta intrebare. Apoi privirea mi se indrepta catre apus, cerul prindea o culoare rosiatica ce-mi trezea un sentiment de buna-dispozitie. Priveam soarele cum incetul cu incetul isi ia "la revedere" de la oras si se ascunde undeva la orizont. Apoi, neasteptat, o ploaie de lumina se pravali peste chipul meu blajin . Clipesc de cateva ori, iar imaginea unei familii fericite rasare necontrolat in mintea mea, facandu-ma sa lacrimez. Simteam raceala lacrimilor cum se intindea pe obrajii-mi rumeni, apoi pe gat, oprindu-se deodata in bluza de culoare cafenie ce-mi incalzea trupul. Ma ridic apoi duap pervaz si ma indrept alene catre usa. Ies din apartament, incercand din rasputeri sa-mi ignor mama, ce schita un chip indurerat si plin de suferinta. Cobor aceleiasi trepte reci, aceleiasi graffiti si semne ciudate imi acompaniau drumul; oare cand se va schimba viata mea?
Ies intr-un sfarsit din scara blocului si ma asez pe o banca din lemn vechi ce se afla in apropierea mea. Era vineri seara, orasul ar trebui sa fie plin de oameni, insa nu vad pe nimeni. Incep sa ma simt din ce in ce mai singura, iar un sentiment de neliniste imi invaluie inima, facandu-ma sa ma simt ca o intrusa in propria lume. Ma simteam urmarita, insa privirile mele ce se invarteau necontenit imprejurul meu m-au contrazis. Deodata niste voci groase imi capteaza atentia, privesc spre locul de unde proveneau si raman uimita. Erau doua persoane cunoscute mie. Le urmaresc atenta cu privirea; urcau in blocul unde locuiam eu.
Au trecut cateva minute de cand cele doua persoane urcasera in bloc. Ceva ma indemna sa le urmez, insa altceva ma oprea sa fac asta. Intr-un final m-am decis si am urcat in bloc. Ajung si la usa apartamentului meu. Rasflu usor, dupa care deschid incet usa; nu voiam ca cineva sa ma auda. Pasesc hotarata pe gresia rece, dupa care ma indrept catre camera mea. Insa, dupa primul pas facut, o voce pitigaiata ma opri. Era mama, care imi facea semne cu mana; ma chema la ea. Capul incepe sa-mi dea dureri groaznice si un sentiment de greata isi facu aparitia. Ajung in living, unde se aflau trei persoane, mama mea si cele doua pe care le zarisem in fata blocului. Mama si unul dintre cele doua persoane zambeau fortat la venirea mea, iar celalalt nici nu se sinchisea sa ma priveasca. Ma asez pe canapea si o privesc dur pe mama, doream o explicatie si acum.
-Deci, mama, ce voiai sa-mi spui?
-Ei bine, draga mea, ei sunt Tomas si Edward Broklin. spunea ea in timp ce isi trecea mana prin parul blond si ondulat, arucandu-i priviri seducatoare tipului de langa ea.
Deci Edward si Tomas, dar tot nu inteleg ce cauta ei in casa mea. Ne priveam unul pe celalalt, incercand parca sa aflam mai multe. Am sorbit repede un pahar din vinul scump ce se afla pe masuta din lemn de trandafir, dupa care o privesc pe mama in ochii maronii si sticlosi si cu o voce serioasa i-am zis:
-Mama...
Insa m-a intrerupt cu nesimtire. Isi mai trece odata mana prin par, dupa care rosteste putin speriata:
-Eu si Tomas suntem impreuna, iar ei vor locui aici.
Simteam ca lesin, iar nervozitatea mea ajunsese la cota maxima. Simteam ca explodez in acele momente, insa am inghitit in sec, dupa care am mai luat o gura de vin. Simteam cum pamantul mi se invarte sub picioare, iar durerile se accentuau din ce in ce mai repede. Inima imi batea cu repeziciune, vrand parca sa-mi rupa pieptul. Respiram sacadat si privirea imi era incetosata. Ma ridic de pe canapea si ma indrept confuza catre camera mea. Mama le intrecuse pe toate, nu imi venea sa cred cata dovada de nesimtire da. Deschid usa camerei, intru, dupa care o incui. Ma arunc in pat si incep sa plang, sunt afectata de cele auzite acum cateva minute. Toata viata mea a fost controlata de ea, nu conta daca plangeam sau eram fericita, conta doar ce credea ea. Nu am avut niciodata o parere a mea, doar parerea ei conta. Dar astea s-au sfarsit cand mi-am luat inima-n dinti si am facut ce am facut, dar acum, asta este prea mult, nu cred ca pot face fata la tot ce mi se intampla.O sa am un tata si un frate vitreg. Cum crede ea ca pot accepa toate astea?
Ei bine,cam asta este. Imi pare rau ca nu pot evolua din prima, dar o s-o fac cu timpul. Sper ca acest capitol sa fie mai bun. Imi cer scuze pentru eventualele greseli si va mai astept pe aici!