Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

O trecem pe feminin

Nu mai sunt prima. -.- Dar in fine. :]]
Mi-a placut mult capitolul, parca a avut ceva special. Tu te bucuri ca citim si noi ne bucuram ca scrii, right? xD Pe bune, povestea e geniala. Si mai ales dupa atata timp, nu stiu, parca e independenta, cum ai zis. Ma rog, ideea e ca o ador.<3
In capitolul asta am vazut cateva greseli de tastare, mai ales pe la inceput. ; )) Nu m-am uitat in mod special dupa ele dar cateva mi-au sarit in ochi. Dar s-a compensat cu restul. :]] Si abia astept sa vad ce o sa se mai intample. : x Asa ca baftaaa~ si multa inspiratieee~ si ce mai vrei tu. >;d<
[center][Imagine: 5ml548.png][/center]

În sfârşit a apărut şi acest capitol ! Am rămas cu zâmbet prostesc pe chip de când am terminat de citit ... sper să dispară curând :)).
Totuşi nu îmi doresc o relaţia între Ela şi Alex ( ştiu că am ajuns cu gândul deja prea departe :) , nu prea se potrivesc , el este prea timid şi îi va fi prea greu să se schimbe . Îl prefer pe Will şi pe Oliver . Mai cam făcut curioasă cu acest frate geamăn ( chiar geamăn , încă nu îmi vine să cred) . Sper să apară şi el prin peisaj şi să fie şi Will . O să aştept acel minunat capitol în care îi vom avea pe cei doi fraţi gemeni.
Cine o fi băiatul din apartamentul lui Alex ? Fratele lui ( sper că nu geamăn :)) )? Asta ar justifica asemănarea dintre cei doi...
S-au sărutat şi a fost un moment cam romantic , sunt sigură că Alex se declară mulţumit , dar îmi e teamă să nu înceapă să se implice cam mult şi să fie rănit de Ela . Asta rămâne de văzut .
Aştept următorul capitol !

Teh

Buna am vazut ca ai fic aici si m'am gandit sa da un comment. M'am speriat cand am vazut Teh2 ca stiu ca tu esti numai cu numarul unu, nu cu 2 <3

Am citit si tot am citi aceste capitole fantastice si ce pot spune... le ador! Interpretarea si descrierea si tot! Aveai dreptate ca , cititul este viata ta. * cu o mica exagerare cum ai sups tu * Te pricepi, nu am vazut greseli de tastare <3
Ohh abea astept sa vad ce se mai intampla in continuare! :X

Success la scris teh ;)

os a mai vin sa las commenturi aici. Chiar m'a fascinat aceasta poveste, adica roman ca are multe capitole .

Vă mulţumesc MAXIM! Pentru comentariile voastre, nu mă aşteptam să am aşa multe * blush * mai ales că în ultima vreme mi se părea că topicu e mort şi nu îmi mai urmăreşte multă lume povestea * second blush * anyhow, nu aveţi idee cât de mult apreciez eu fiecare părere pe care o primesc... really really really thanks!

Am venit cu următorul capitol... Sper să vă placă!

Lectură plăcută !

Capitolul opt

Se întâmplase, deci, cedase. Bărbaţii, creaturi atât de uşor de manevrat. Am zâmbit triumfător, pentru că era o nouă victorie total feminină. Îmi adoram rolul, de ce să nu o recunosc?!
Totuşi, voiam să plec. Nu mai avea niciun rost să stau aici. Plus că mă simţeam ca într-un roman profund şi tragic, în care tipul avea să moară într-un final iar eu ( eroina ) mi-aş da seama prea târziu cât de mult îl preţuiam şi mă sinucid, sau trăiesc tristă tot restul vieţii. Ok, o exagerare, dar chiar aşa aveam starea, mă deprima.
Când am vrut să ies pe uşă, aproape că m-am lovit de tipul ce mă întâmpinase mai devreme. Aducea o tavă cu nişte gustări, s-a uitat curios la mine, a pus-o pe o măsuţă şi s-a îndreptat spre mini-bar, scoţând nişte pahare şi o sticlă de suc.
- Doar nu pleci?, m-a întrebat cu o undă de tristeţe ( prefăcută? ) în glas. Mi-a venit să oftez.
- Ăă... Am discutat deja cu Alexandru şi..., m-am pregătit să mă scuz dar nu mi-a dat ocazia. M-a făcut să mă aşez şi mi-a pus în faţă sucul, a trebuit să stau cuminte acolo ( ce puteam face altceva? ) şi chiar am luat o prăjitură. Parcă aveam paisprezece ani şi mersesem în vizită la un coleg bolnav iar acum eram prinsă de mama ( ? ) lui care mă interoga, crezând că sunt prietena fiului ei. Ok, ce aveam cu asemenea comparaţii?
- Mă scuzaţi pentru deranj..., am spus stânjenită de situaţie. Stăteam pe canapea, în timp ce ceilalţi doi erau aşezaţi pe câte un fotoliu.
- Oh, dar nu ai deranjat. Nu prea vin prieteni în vizită la Sandi, de aceea am fost cam uimit, a recunoscut plin de francheţe. Îmi părea un tip foarte onest, poate aveam doar impresii.
Şi totuşi, eu şi băiatul acesta eram amici? Nu ştiu, este oare o exagerare a cuvântului? Nu ne cunoşteam de prea multă vreme, cel puţin nu eu pe el şi ... nu vorbisem decât de vreo trei – patru ori în toată viaţa noastră. Atunci, cum ne puteam numi aşa? La o adică, tocmai îl pupasem ( pe gură ) pe acest tip şi asta ne făcea ceva. Ce m-o fi apucat? Într-adevăr, are dreptate Mădălina şi Bianca, sunt „ nebună de legat”.
- Eu şi Mirabela nu suntem chiar prieteni... Mai mult cunoştinţe, a adăugat oarecum trist Alex. M-am uitat la el apoi mi-am schimbat privirea spre celălalt, Doamne cât semănau! Şi am spus, foarte veselă:
- Are dreptate, eu sunt de fapt fanul lui, cântă bestial, nu putem fi amici, să nu jignim geniul!
Cred că sunase prea familiar tonul însă se părea că pe tipul al cărui nume nu îl ştiam îl încântase. A râs.
- Oh, într-adevăr, este cam fiţos frăţiorul meu... Ceea ce îmi aminteşte că nu m-am prezentat... Sunt Tiberiu, fratele mai mare al lui Alexandru, încântat.
Minunat, cum căzusem eu în groapa cu lei? Nu era chiar aşa, doar că mă simţeam foarte incomod. Măcar de ar fi fost ceva între mine şi respectivul, deşi nu minţisem pentru că eu chiar ador cum cântă.
- Şi mie îmi pare bine..., am încercat să rostesc dar nu mi-a ieşit prea bine. Am luat rapid o gură de suc pentru a nu mă îneca în propriile mele gânduri.
Între timp s-a auzit zgomotul produs de un telefon dintr-o încăpere vecină. Tiberiu s-a uitat la brunet, ce nu mai scotea niciun sunet, şi l-a trimis să răspundă. M-a uimit modul în care a executat comanda.
- Ştii, e destul de ciudat pentru mine, o să fiu deschis – nu ştiu ce legătură ai tu cu Sandi, într-adevăr dar e destul de straniu ca cineva să îl viziteze, e genul de persoană care nu ştie să îşi facă prieteni, e foarte rezervat şi un pic mai... Diferit, am putea spune. Deci, vreau să îţi mulţumesc pentru că eşti ce eşti faţă de el, aceasta nu mă priveşte – dar mă încântă.
Tăcere. Poate din cauza tonului său prea absolut şi profund? Nu ştiam ce să zic.
Într-un final, după ce am studiat fiecare detaliu al camerei, am deschis gura.
- Sincer, am venit aici doar să îl şantajez, într-un fel, de fapt – să îl rog ceva, am cam fost pedepsită să ajut la un cor timp de trei săptămâni iar acolo era nevoie de un tip care să cânte la vioară, iar eu am promis că îl voi aduce pe el... E foarte urât din partea mea, ştiu dar cântă într-adevăr minunat şi e păcat să îşi irosească calităţile, mai ales când are ocazia să şi le arate lumii întregi, sau cel puţin unui număr considerabil de persoane...
Nu am ezitat, m-am uitat în ochii lui când am vorbit deşi recunosc că eram tare jenată de situaţia în sine. Aceasta era, trebuia să fiu sinceră, nu îmi plăcea că îşi făcea o impresie greşită asupra mea, deşi era plăcut să fiu considerată o „nobilă”.
- Aşa stau lucrurile?, m-a întrebat ridicând din sprâncene.
M-am grăbit să îi răspund.
- Da, îmi pare rău, asta e. De fapt, eu chiar sunt interesată să îi fiu prietenă, nu e asta problema, e un băiat simpatic, dar cam dificil. Doar că aşa a căzut acum... Situaţia. Îmi cer scuze, am rostit pe cel mai sincer ton posibil.
Ei bine, am simţit o nevoie ciudată să ştie că nu îmi pare prea bine că m-am folosit de el, era urât din partea mea, dar aşa stătea situaţia.
- Presupun că nu ştii nimic despre Sandi, nu? De fapt, mă îndoiesc că ştie cineva, la cât de închis este în el...
Am făcut un gest prin care i-am dat de înţeles că habar nu am şi că nici nu am avut ocazia să îl cunosc, chiar am ridicat din sprâncene sugestiv.
- Ei bine, a fost învăţat pe parcursul timpului că nu ar trebui să aibă încredere în oameni, în nimeni – în general. Poate o să ţi se pară ciudat dar noi am trăit... Separat şi doar acum câţiva ani am ajuns să stăm împreună, dacă se poate spune aşa. Atunci am realizat că este foarte închis, nici mie nu mi se destăinuie dar măcar îmi vorbeşte. Ştiu că măcar în muzică se poate pierde cu orele şi poate fi în pace, cum îmi place mie să o spun; m-am stresat multă vreme că nu avea niciun prieten, dar nu îi pot băga eu persoane pe gât. Am fost foarte fericit azi, chiar am crezut că a găsit şi el în sfârşit pe cineva... , dar nu a putut să termine pentru că s-au auzit paşi, uşa deschizându-se. Noi am tăcut mâlc, parcă prinşi asupra unui delict.
- Era Ionuţ, a spus că a rezolvat „problema” şi că o să treacă mâine pe la tine, să discutaţi. Te salută Cătălina... Şi cam atât, a dat brunetul raportul, aşezându-se înapoi în fotoliu.
Eu, însă, m-am ridicat, căci nu mai aveam ce rezolva aici, chiar cu riscul de a-i lăsa lui Tiberiu impresia că eram o persoană rea, meschină şi manipulatoare ( eh, una din trei tot eram ).
- Mulţumesc pentru tot, am zis foarte onest cu un zâmbet întipărit pe faţă. Amândoi m-au urmat iar eu m-am simţit foarte vinovată, n-am habar de ce.
- Alex, ce ar fi să o conduci până jos? Nu în fiecare zi vine în vizită un fan de-al tău..., spuse Tibi pe un ton foarte sugestiv iar fratele lui părea să îl asculte orbeşte. A închis uşa după ce mi-am luat la revedere.
- Nu e necesar să mă petreci, dacă te deranjează.
Simţeam nevoia să zic asta, de unde atâta bunătate din partea mea? Nu mi-a răspuns ci a continuat să meargă pe lângă mine. Se părea că ştia de problema cu liftul, căci s-a îndreptat direct spre scări.
- Sper că nu te-a deranjat cu ceva Tibi. E puţin mai... Exagerat, uneori..., s-a fâstâcit brunetul când ne-am aflat afară din clădire.
Am râs amintindu-mi de discuţia mea cu celălalt.
- E foarte de treabă..., am făcut o pauză. Auzi, n-ai vrea să mergem la o plimbare?
I s-a înseninat rapid faţa , poate din cauza expresiei mele foarte vesele?
Am chicotit şi acesta m-a urmat parcă orbeşte. Urcând în maşină, i-am făcut semn să facă acelaşi lucru. S-a înroşit imediat la faţă. Uitasem să menţionez că era „ plimare cu maşina” , dar asta conta mai puţin. M-am grăbit să îl liniştesc.
- Calm, băiete, ce ţi-e că o să facem accident? Crede-mă, ştiu să conduc, doar nu ţi-e frică cu mine?
Tonul meu arogant l-a convins într-o clipită, de fapt cred că nici măcar nu se panicase din cauza modului în care ştiam eu sau nu să şofez.
- Eşti tăcut rău de tot, aproape stresant. Nu vorbeşti mai nimic, mai spune şi tu ceva. O să ajung să bălmăjesc eu ca o moară stricată!, am exclamat uşor nervoasă. Eram la semafor, ce mă enerva când prindeam roşu.
- Nu sunt prea vorbăreţ..., spuse cu o jumătate de gură iar eu am oftat prelung. Ne-am plimbat aşa vreo oră, poate mai bine, timp în care băiatul nu a zis aproape nimic, iar eu m-am conformat cu tăcerea. L-am dus apoi acasă.
- Hei, nu trebuie să te duc sus şi să îl asigur pe frate-tu că eşti cu mine şi bla-bla-bla, nu?
Am râs spunând asta şi el era foarte aproape de mine, mi-a zâmbit şi printr-un gest aproape inperceptibil s-a aflat lângă mine şi buzele sale s-au lipit de obrazul meu. La fel cum a apărut acolo, a şi plecat, evaporându-se. Mi-a strigat un „Pa!” de abia şoptit şi a dispărut în clădire. Eu am rămas perplexă, cuvinte nu aveam şi nici gesturi prin care să reacţionez. Stăteam cu mâinile pe volan şi cu ochii larg deschişi.
Ce fusese asta?
După câteva secunde mi-am revenit şi am apăsat acceleraţia. Doamne, ce se întâmplă cu lumea aceasta?

[center]*[/center]

Seara am avut o discuţie serioasă cu tatăl meu; asta însemna că el se uita la televizor şi eu m-am pus în faţa ecranului pentru a-i atrage atenţia, în cele din urmă s-a uitat la mine şi a decis să mă asculte.
- Auzi, crezi că ne permitem să merg şi eu weekendul ăsta la munte?, am zis tare şi foarte rece.
A ridicat din sprâncene.
- Ce te-a apucat? De asta nu mă laşi să mă uit la TV?
Halal părinte!
- Haide, mă! Zi-mi, adică ştiu că pot – am voie, am optişpe ani, dar îmi dai bani, te descurci fără mine două-trei zile?!
Începusem să dau din picior, nerăbdătoare. A oftat.
- Normal că poţi, mă descurc. Am vorbit cu Cristi şi a spus că trece pe aici în acest sfârşit de săptămână, cu Ana şi ăia mici. Păcat, n-o să-i vezi, dar asta’i!
Am răsuflat uşurată şi am ieşit din cameră. Aveam eu să îi văd pe ei altădată, oricum nu eram într-o dispoziţie sufletească prea bună şi nu eram deloc dispusă să las de la mine, pentru că venea Ana şi – chiar dacă nu îmi făcuse nimic, nu o suportam.
M-am aruncat, deci, în pat şi am adormit cu gândul la tot ceea ce se întâmplase în ultima vreme. Drept urmare am avut un vis tare ciudat, se făcea că eram într-o cameră foarte mare, ca la teatru, erau totuşi foarte puţine scaune în sală. Pe scenă era o singură persoană, un brunet – Alexandru, care cânta la vioară. Ceva ce nu puteam auzi... Mă învârteam în toate părţile, încercând să pricep de ce nu aud sunetul, în stânga era Will, dar şi în dreapta mea tot el. Mi-a luat mult să realizez că probabil, mintea mea, crea un frate geamăn de-al aceluia. Brusc au apărut şi mai mulţi pe scenă, feţe pe care le cunoşteam dar nu ştiam cine erau...
Ciudat!
Când m-am trezit mi-am amintit doar câteva frânturi din tot, ceva foarte greu de descris.
Zilele deveneau chiar monotone, dar azi aveam de gând să mă apuc ca lumea de învăţat pentru bac, voiam să îl iau şi să îl iau şi cu notă mare, este evident. Dacă stăteam pe uscat şi nu făceam nimic, aveam eu să mai trec la paştele cailor... Şi nici atunci! Îmi trebuiau materiale pentru română, pe astea le aveam, dădeam la istorie, era Istoria României, greu – trebuie să mă pun la punct. La engleză mă pricep, franceză sau latină? Mă mai gândesc, ambele sunt aiurite. Cred că mă descurc mai bine la prima. La informatică le nimeresc, mai am de studiat oleacă teoria şi cam asta ar fi. Bun, nu e greu deloc! ( Nici eu nu mă credeam.)
Am decis să merg pe jos, profitând de vremea faină de dimineaţă, doar cu câţiva nori pe cer, aer uşor răcoros, numai bun pentru o plimbare. Când am intrat în clasă, toţi colegii mei erau deja acolo, cum era – normal, de aşteptat.
- ’Neaţa, oameni buni!, am strigat foarte vesel trântind uşa după mine. Am atras atenţia tuturor, cea mai mare parte din ei salutându-mă.
Privirea mea a căzut asupra Danei, tipa pe care nu apucasem să o păruiesc deunăzi. Am lăsat-o baltă, nu aveam chef la prima oră de ceartă şi o altă pedeapsă, de abia scăpasem de cea de ieri. M-am aşezat în bancă după ce am schimbat două-trei vorbe cu Mădălina şi Bianca. Aceasta din urmă avusese o ceartă cu părinţii ei şi nu era prea fericită.
- Dă-i dracu!, a replicat Mădălina.
- Mă, o să le treacă, igoră-i pentru moment. Ai tăi sunt săriţi de pe bloc, ştim şi noi asta, cel mai bine e să taci, să asculţi şi-apoi o să treacă, i-am zis şi eu pe un ton încurajator.
Când m-am pus pe scaun, am avut marea surpriză să cad. Era defect ( bineînţeles, îl pusese CINEVA acolo intenţionat ). În două secunde m-am aflat pe jos sub hohotul de râs al tuturor, mă lovisem tare la fund. Bine că nu dădusem cu capul de bancă!
M-am ridicat, cred că eram cam roşie şi mi-am scuturat pantalonii, am privit scaunul şi i-am tras un picior, apoi m-am uitat în jur spre ceilalţi.
- Care a făcut asta?, am început să tun. Era mai degrabă un ton prefăcut nervos. Ceilalţi tăceau mâlc, până ce i-am întâlnit ochii lui Mihai. Normal! Cine altcineva?
- Hai, mă ! Doar am gluuuumit şi eu!
Cine mai era să îl asculte? În secunda doi m-am deplasat, am sărit pe o bancă pentru că doar asta ne despărţea şi m-am aruncat peste el, trântindu-l la podea. Nu a durut pentru că am căzut pe moale, mai era cineva în jur ( Sonia ) şi s-a prăpădit şi ea pe jos, eu peste ei. Am auzit rapid vocea lui Ştefan.
- Grămada cere vârf!
Şi atât a trebuit ca peste noi să se arunce un alt maldăr de colegi, provocându-mi sufocarea, mie şi celor ce erau şi mai jos de mine.
Inima mea bătea foarte tare, entuziasmată, eram fericită doar pentru aceste lucruri minuscule. Lucrurile mici puteau fi întotdeauna gigantice în sufletul cuiva. Râdeam cu toţii, din tot sufletul când ne-am ridicat. Fiind buimăciţi, nici nu am realizat că era profesorul de Filozofie în clasă. Am continuat să ne amuzăm chiar şi atunci când ne-am aşezat la locurile noastre. Începusem să aruncăm cu hârtii prin clasă, ca în generală, cu bileţele, avioane, „broscuţe”. Până ce profu’ de Filozofie s-a enervat şi am avut o discuţie despre comportament. Nu aş putea spune că nu a fost şi aceasta distractivă.
- De ce oare aveţi voi, tinerii, o asemenea atitudine faţă de liceu? Ce credeţi că este, parc de distracţii? La întrebarea aceasta rostită pe un ton ridicat şi fulgerător, Mihai a răspuns.
- Da’, ce vreţi? Să trăim aici ca la-nchisoare? Ca pe vremea comunismului? Mai bine să fie parc de distracţii! Şi apoi, la ce specimene sunt în ea, nu o putem considera altfel!
Un val de râs a inundat sala. „ Linişte!”, striga Valeriu foarte supărat, nu-l asculta nici dracu.
- Sunteţi nişte sălbatici!
Nervos, a aruncat paie pe foc. Am răspuns eu.
- E, pe naiba? Aveţi grijă, domn profesor! Asta e jignire, uitaţi aici – suntem cu toţii, cuvântul nostru împotriva alui dumneavoastră, nu e frumos aşa. Să ne jigniţi! Vă putem da în judecată! Asta ne învăţaţi?
Nici nu ne mai sinchiseam să ne ridicăm, eram prea aerieni şi entuziasmaţi pentru aşa ceva. Mircea s-a grăbit să mă completeze.
- Oo! Da, ce ar fi să vă numim şi noi pe dumneavoastră : comunist, sălbatic, bou, măgar, cretin, prost, etc., aaah! Nu vă uitaţi aşa la mine, astea sunt apelative pe care dvr. ni le-aţi atribuit.
Râdea şi blondul, încântat de propria replică. Mihai a adăugat:
- Cu excepţia primului! Comunist vine de la noi pentru dumneavoastră, cu dragoste!
Nu avea ce să mai facă omul, era un tip cam scund şi bătut de vânt, dacă îi dădeai o palmă cădea pe jos, de aceea ne şi permiteam să facem ce voiam cu el. Nu impunea nici pic de respect.
Ne-am amuzat pe seama lui toată ora. La sfârşit m-am dus la el şi i-am cerut scuze, nu de alta – erau prea multe vizite la director în ultima perioadă. A îngăimat o înjurătură şi i-am zis să aibă grijă la limbaj, s-ar putea să ne supărăm. Cu aceasta a plecat şi noi ne-am mai bătut joc câteva minute de personajul lui.

- Auzi, Ela, mergi sau nu? Pe bune, dacă nu – te bag eu într-un sac şi te luăm, ce dracu să facem acolo fără tine?, spuse Mihai când a venit sfârşitul orelor de curs. M-am uitat la el sceptică, dar nu am reuşit să răspund pentru că s-au grăbit şi alţii să vorbească.
- AÅŸa e!
- N-avem ce face acolo fără tine!
- Tu eşti „spuma”!
- O să avem nevoie de un avocat!
- Vrei să ne frângi inimile?
Mircea a fost ultimul care a dat replică, făcându-mă să chicotesc.
- Chill down, guys. Merg, am spus simplu, cu o prefăcută modestie.
Eram fericită să fiu aici, printre atâţia oameni minunaţi, care mă plăceau şi pe care îi simpatizam la nebunie. Viaţa era frumoasă, extraordinară, bestială...

Tehy:x ai postat
Doamne sti cat demult ador eu acest fic? nu? Stiu ca ti-am zis asta mereu si sincer, tot am sa o spun, desi eu ador cam tot ce scrii tu, nu , nu e vorba de adoratie, sau pasiune, ci de iubire ( ehhh, ce zici nu's romantica? ) En fin, lasand asta la o parte... Capitolul tau: ca de obicei, e bun, nu bun, mai e ca lumea, adica perfect. Nici nu stiu ce sa iti mai zic, imi place stilul tau la disperare ( serios) si sincer sper sa postezi si la celalate ficuri curand.
Sper ca Ela se va descurca cu toate, doar stim ca e fata descurcareata si trece ea peste toate. TRebuie...
Succes la postat,
Kissu si huuugz!
[Imagine: innocentlovesig.png]
"Only I know your pain…
Your uncertainty…
Your loneliness…
If only we could be toghether forever.
I’ll say it as many times as you wish.
I will not betray you!"
— Luka Crosszeria


Heya. Scuze ca vin atat de tarziu cu un comentariu. Am vazut de mai demult ca ai pus urmatorul capitol, dar nu prea am avut timp sa-l citesc. L-am citit pe bucatele si acum am reusit sa-l citesc in sfarsit cap-coada. : D
Alexandru e ciudat. Sau ma rog, acum asa pare, din moment ce nu ne-ai divulgat prea multe. >.> Prea mult suspans. : )) Pare dragut el asa, dar chiar e cam stresant cand sta asa si nu zice nimic xD. In fine, astept sa ne zici mai multe. ;; )
Faza aia cu profesoru' a fost bestiala. = )) "comunist, sălbatic, bou, măgar, cretin, prost" Am ras cateva minute intregi. : ))
Bine ca se duce la munte, abia astept sa vad ce-o sa se mai intample si pe-acolo. : ))
N-am vazut greseli de niciun fel, capitolul a fost lung, totul e bine. Mi-a placut foarte mult, ca si celelalte, de altfel. : ) Asa ca succes in continuare si vino repede cu urmatorul capitol.<3
[center][Imagine: 5ml548.png][/center]

Muuuuuuulţumesc pt. comentarii >:D<
Scuze de întârziere, am uitat că nu am mai postat de mult -.-"

Lectură plăcută!


Capitolul nouă

- Eu trebuie să plec direct acasă. Mama... s-a scuzat Bia atunci când Mădă a propus să mergem la un suc.
Am îmbrăţişat-o amândouă odată şi i-am dat câte un pupic pe obraz, lăsând-o să se evapore din clasă.
- Eu vreau să îmi cumpăr nişte materiale pentru bac şi să mă apuc de învăţat, mă, dar dacă insişti mergem şi la un cico, am spus plină de energie, afişând un zâmbet foarte larg.
Eram tot în clasă, ceilalţi plecaseră şi noi ne adunam lucrurile. Scaunele erau aruncate peste tot, catedra mutată de la locul ei, tabla măzgălită şi cu un mesaj obsecen scris pe aceasta. Nu aveai cum să nu te simţi ca acasă aici.
Am ieşit pe uşă, amândouă odată şi am consimţit să mergem doar după cărţile acelea, pentru că şi ea avea nevoie, îmi amintea că este cu mult mai nepregătită decât mine, orice ar fi însemnat asta. Mi-am amintit brusc că trebuia şi să merg până la profesorul de muzică.
- De ce? Nu ai terminat odată? L-ai trimis pe Alexandru şi asta’i!
Îmi cerea o explicaţie roşcata, şi era de înţeles. I-am explicat.
- Trebuie să văd cum stă treaba, dacă s-a dus, dacă profu’ poate să mă scape de pedeapsă, etc., etc.
Ne-am îndreptat spre acea sală de clasă şi, găsind-o rapid, am intrat în acelaşi mod vulgar şi nepoliticos, fără a bate la uşă. Am găsit faţa zâmbitoare şi foarte fericită a profesorului cu care am schimbat câteva vorbe, să fiu sigură că totul este OK. Uitându-mă prin salon, l-am observat şi pe brunet. Aceasta însemna că totul mergea strună. Am plecat unde aveam treabă cu Mădălina.

Următoarele zile au fost obositoare, nu am crezut că e atât de dificil să te apuci de învăţat şi să studiezi cu seriozitate. Părea că orice din jurul meu îmi distrăgea atenţia ( asta îmi aminteşte de „Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade ). Ba nu îmi plăcea cum scria un pix, ba mi se păreau interesante alte pagini, doar acelea pe care nu trebuia să le citesc chiar atunci... În cele din urmă „m-am pus cu burta pe carte” şi am reuşit să îmi pun la punct două comentarii la română pe care le ştiam foarte bine, plus nişte exerciţii de gramatică, studiu de text.
Controlul la medic al tatălui meu a ieşit destul de bine, nu la fel ca data trecută dar nu se înrăutăţise prea tare situaţia. A mai făcut şi alte analize, rezultatele urmând să vină doar săptămâna viitoare. Eram foarte îngrijorată din această cauză, se putea spune că nu eram deloc încântată de cum progresa tratamentul lui. Doctorul deja mă înştiinţase, dar tot era... Într-o măsură ridicată şi defavorabilă, dureros. În asemenea momente îmi duceam mereu gândul spre Liliana. Îmi lipsea enorm, o femeie extraordinară – păcat că ne-a părăsit. Dar nu era de condamnat, în situaţia ei. Din cauza tatălui meu nu putuse avea niciodată copii, ce om mişelic! Şi totuşi, Dumnezeu i le dădea cu dobândă acum, ceea ce aş minţi dacă aş spune că este nedrept. În orice caz, uneori eram tentată să pun mâna pe telefon şi să o sun! Îmi aminteam în secunda următoare că nici nu am numărul ei...
Apoi a mai fost problema şi cu mama, care era destul de furioasă pentru nu ştiu ce şi şi-a vărsat nervii pe mine, lăsând în urma ei o ceartă zdravănă prin care m-a supărat profund. A spus anumite lucruri pe care nu trebuia să le scape şi de atunci nu i-am mai răspuns la telefon, mi-a trimis un mail şi i-am replicat doar : Sunt ok. Nu i-am răspuns şi la celelalte întrebări pentru că nu avea rost. Nu consider că ar fi trebuit să îmi spună că i-am făcut mereu probleme, că din cauza mea s-au întâmplat anumite lucruri... Ei bine, dacă aşa dorea, aşa avea să fie. La nervi spune multe, dar eu nu le uit pe niciuna. O să îi treacă şi ei, şi mie. Aşa stă situaţia.
Cristi s-a supărat, cum era de aşteptat, că nu o să fiu acasă când o să vină el. M-am scuzat pe cât am putut dar nu aveam ce să îi fac. Şi apoi, ce mai voia de la mine? Făcusem destule până acum! Avusesem grijă de tata, îi ascunsesem unele lucruri pentru a nu-l supăra, îl scăpasem de o povară – în situaţia aceasta, l-ar fi incomodat să îl dădăcească şi pe părintele nostru. Şi atunci, ce drept avea să îmi reproşeze ceva? Desigur, eram foarte irascibilă dar m-am controlat şi în cele din urmă ne-am împăcat.
Şi apoi, în sfârşit! A venit şi ziua de vineri, după amiază, când ne-am aflat în gară, eu şi colegii mei, ne-am urcat în tren cu destinaţia la munte şi am plecat, în sfârşit liberi şi doar noi, împreună şi lipsiţi de griji...

[center]*[/center]

Nici nu ştiu câte ore am făcut, ştiu că am schimbat două trenuri şi a fost mare agitaţie, Elena şi-a pierdut geaca, cum se poate aşa ceva? De fapt, o lăsase în tren şi dusă a fost. Bine că nu avea nimic important în ea, doar vreo două pachete de gume şi nişte bani, o sumă foarte mică. Ar fi trebuit să fim obosiţi după drum, având în vedere că am ajuns acolo pe la 10 seara, după atâta drum şi încurcături, era de aşteptat să ne cazăm şi să ne aruncăm în pat, ceea ce nu am făcut – se înţelege!
Ne-am instalat în camere, ne-am schimbat şi am ieşit! Nu dăduse zăpada în locul în care eram noi dar era frig şi frumos, cu aerul de munte şi priveliştea minunată. Am decis să facem o plimbare ca nebunii, în grup, şi am şi făcut – apoi aveam să facem un foc de tabără... În cele din urmă nu ne mai cazasem la hotel, pentru că nu mai aveam parte de reduceri, le puteam căpăta doar săptămâna viitoare, aşa că am închiriat o casă doar pentru noi care ne-a costat şi ceva mai ieftin decât dacă luam fiecare o cameră la hotelul acela. Proprietarul stătea alături şi era un tip foarte de treabă ( cam gras, cu o mustaţă neagră destul de deasă dar îngrijită, ochii micuţi şi o expresie încruntată, deşi el era chiar simpatic ), ne spusese – în orice caz, că dacă vom avea nevoie de ceva, trebuie doar să îl anunţăm. Când i-am explicat că vrem să facem un foc de tabără, ne-a spus că rezolvă el totul. Tare drăguţ!
Noi ne-am plimbat o grămadă şi am fost şi printr-un anticariat, de unde am cumpărat nişte chestii ce nici nu ştiam ce sunt, suveniruri pentru lumea de acasă ar fi trebuit să fie. Erau destul de ieftine şi era distractiv să ne dăm cu părerea despre fiecare în parte.
Totul se întâmpla ca în vis, nici nu îmi dădeam dacă sunt acolo sau nu, pur şi simplu se întâmpla. La un moment dat am avut impresia că este doar o iluzie, că nu sunt cu adevărat acolo şi se întâmplă doar undeva în subconştientul meu. De parcă trupul meu era adormit iar eu eram doar o simplă fantomă al lui, mă plimbat prin mintea mea creând imagini superbe, pe3isaje extraordinare, având parte de o fericire exagerată... Am pus toate acestea pe seama oboselii, pentru că mă trezisem azi la cinci, îl auzisem pe tata tuşind şi m-am speriat, apoi am fost la liceu, am fost persecutată de profesoara de franceză, a trebuit să ajut cu nişte hârtii, foarte dificil, apoi am fugit acasă să mai pun la punct nişte bagaje şi după fugi la gară, era să întârzii şi să fiu înjurată de fiecare coleg ce până atunci mă rugaseră să merg ( neapărat ) cu ei în excursie. Oh, se poate şi ca după tot drumul acesta şi plimbarea pe care am făcut-o pe aici să mă fi extenuat.
Eram cu toţii îmbrăcaţi gros, cu haine de iarnă şi ne rugam să dea o zăpadă ca mâine să avem parte de puţină albeaţă. Era vreo doisprezece noaptea când am făcut focul, împreună cu un grătar, toate cele bune.
- Of, mi-e un somn! Auzi, Mircea, dă şi mie un pahar cu vin, îndură-te!, strigă Mihai pe un ton de suferinţă fals, de care am râs cu toţii. El şi Alina stăteau foarte aproape unul de celălalt. Când acesta a dat peste cap întreg paharul cu alcool, cealaltă s-a uitat puţin urât la el şi acesta a zâmbit, trăgând-o mai aproape de el şi sărutând-o. Gest ce ne-a uimit pe toţi, mai puţin pe ea. Ne aşteptam să îi dea o palmă, un pumn, un şut – ORICE, în schimb ea s-a strâmbat şi a dat o replică după care am râs toţi.
- Nu-mi place vinul!
Eu stăteam pe un lemn, era pur şi simplu o bucată de lemn gigantică, şi eram înconjurată de Bianca ( care nu mai era deloc tristă, nu se împăcase cu părinţii dar îi dăduse „dracu”, la sugestia roşcatei ), de Mădălina, foarte vioaie şi luase puţin la bord, ca şi bruneta de altfel – amândouă exageraseră cu alcoolul, şi era şi Mircea cu noi. Nu eram, însă, retraşi de lume, stăteam în jurul focului cu câte o farfurie şi un pahar, mâncând şi bând ca „porcii”, cum ne făcuse odată profesorul de Filozofie. Eram destul de vioi, unii din noi prea înfriguraţi pentru a se mişca din faţa focului, însă.
La un moment dat cineva a pus muzică, până atunci stătusem în linişte, ascultând doar zgomotul nopţii, după Mihai a început să danseze ca idiotul, pentru că era puţin luat. Frig, vin cald ... Are urmări grave! Şi a fost urmat şi de alţii, era târziu, cred că ora două şi focul nostru începuse să se stingă, lumea presupun că dormea, sau poate că nu. Noi urlam şi dansam, înjuram orice nu ne convenea şi ne simţeam cu adevărat bine.
Mă ridicasem şi eu împinsă de la spate şi trasă de mâini şi am început să mă fâţâi pe acolo, pentru a mă încălzi. Nu îl puteam numi dans pentru că eram îmbrăcată cu două geci, a mea şi a lui Mircea şi de abia mă puteam mişca în bocancii noi achiziţionaţi. Renunţasem cu toţii la îmbrăcămintea şi încălţămintea popoţonată şi ne luasem lucruri comode.
Inima îmi bătea tare, entuziasmată. Lumea-mi părea prea mică în comparaţie cu noi, cu mine şi prietenii mei. Mi se părea că nimic nu poate să ne învingă, că noi suntem totul, aici, acolo, oriunde – peste tot! Că nimeni nu ne-ar putea sta în cale vreodată, voiam doar să mă fâţâi pe acolo, să ţip odată cu ei şi să mai beau un pahar cu vin, urmat de încă unul. Ştiam ce se întâmplă dar nu eram, parcă, conştientă.
Începuse să ningă! Focul se stinsese, mâncarea se terminase, băutură mai era. Ţipete de fericire atunci când zăpada începuse să se aşterne peste trupurile noastre, ne învârteam şi unii se ţineau de mâini, Mihai o ţinea strâns pe Alina lângă el, Bianca se prostea cu Mădălina, deşi eu cred că s-au sărutat pe bune iar eu mi-am simţit mâna prinsă într-o alta, deşi nu o prea simţeam, eram pierdută în lumea mea, beată cum cred că devenisem, mi se părea că totul se învârte cu mine dar totodată stă pe loc. M-a tras mai aproape de el, era blondul şi buzele noastre s-au unit sălbatic, fulgii de zăpadă cădeau peste noi, păreau atât de magici în acest loc, cu atâta armonie, libertate şi dragoste în jurul nostru. Aveam mânuşi în mâini aşa că nu îi simţeam prea bine atingerea dar, deşi buzele-mi erau îngheţate, gustam din plin sărutul. Limbile noastre s-au unit rapid, jucându-se agresiv, violent. Am început să îl muşc sălbatic, simţind gust de sânge amestecat cu vin. Îmi plăcea la nebunie, mâinile noastre erau tot împreunate, feţele tot lipite. Mi-a căzut căciula din cap, am căzut pe jos, s-a trântit peste mine. Am început să râdem continuând sărutul. Ningea la fel de tare, în câteva minute eram plini de zăpadă, fulgii de nea erau imenşi. Cântam, ne jucam şi ţipam într-una...
- Libertate! Libertate! Libertate!

Nici nu îmi amintesc cum am ajuns în pat, eram îmbrăcată la fel ca înainte şi miroseam a fum, a cârnaţi şi a vin peste tot, părul meu păruse să fi trecut printr-o încercare foarte grea, de parcă fusese spălat cu apă de ploaie şi atât, mi-am amintit că începuse să ningă şi mie îmi căzuse căciula.
Vai! Mă sărutasem cu Mircea, hai că nu era prima dată ( ? ) dar eram beţi amândoi, cum de îmi aduceam aminte? Asta nu mai contează! Am privit în dreapta mea, era Elena, foarte echipată la fel ca mine, vorbea ceva în somn. Am deschis şi mai tare ochii şi m-am ridicat, uitându-mă în jur. Erau două paturi în camera aceasta şi în celălalt era Bianca cu Mădălina, se treziseră şi tocmai se ridicau şi ele. Eu am împins-o pe Elena, făcând-o să cadă şi totodată să urle:
- Ce mama mă-sii?
Era speriată şi buimacă, neştiind ce se întâmplă. Am început toate să râdem, inclusiv ea.
- Cât e ceasu’?
A mai întrebat la fel de adormită şi Mădălina ne-a spus. Era unsprezece jumătate.
- Eu fac prima duş!, am strigat înainte ca altcineva să o facă şi am fugit în baie. Bineînţeles, mi-a luat o grămadă să mă dezbrac şi după ce m-am băgat în cadă, mai mult pentru o baie ( era imensă cada, îţi făcea plăcere ), am avut marea surpriză ca cele trei să dea buzna peste mine şi să se arunce şi ele lângă mine, bineînţeles – nu prea aveam loc.
- Ce naiba, mă? Nu mai are voie omu’ nici să se spele fără voi!, am strigat uşor exasperată, râzând.
Nu a avut niciun efect, în afară de acela că cineva a pornit duşul şi a început să mă stropească.
Erau aşa de frumoase zilele acestea, doar noi şi libertatea noastră.
După baie ne-am schimbat hainele iar eu am realizat că am o geacă în plus, necunoscută, dar mi-am amintit rapid că este a lui Mircea, ne-am dus jos, era o vilă de fapt casa în care stăteam noi, celelalte fete atunci coborau şi ele. Ne-am uitat pe fereastră şi am fost uimite să vedem că ninsese! Am ieşit rapid afară pentru a admira peisajul, nu era atât de multă zăpadă cât pentru a te trânti în ea , dar mergea pentru câţiva bulgări.
- Mai târziu!, a spus cineva intrând înapoi şi noi am urmat-o. Pe băieţi i-am găsit în bucătărie. Încercau să ne facă micul dejun, s-au scuzat ei când am găsit bucătăria pe jumătate devastată, plină de făină şi Dumnezeu mai ştie ce...
Mi-am dat ochii peste cap.
- Doar nu credeţi că NOI o să curăţăm astea?, spuse Elena indignată.
Nu se aştepta nimeni ca ea să ridice un deget, am început să ne certăm în glumă, rezultând cu o adevărată ceartă căreia eu i-am pus capăt.
- Ce dracu mă, am venit aici să ne certăm sau să ne distrăm? Facem în felul următor, băieţii curăţă ce au distrus şi noi facem de mâncare, între timp mergem şi să cumpărăm câte ceva că văd că au epuizat toate resursele!
Se uitau cu toţii la mine, aprobând. Eu şi încă vreo patru am plecat la cumpărături, adică şi Mădălina, Bianca, Alina şi Cristina, restul au rămas să îi „ ajute” pe ceilalţi. Rapid am luat cam ce am crezut că avem nevoie, timp în care ne-am holbat la câţiva tipi, străini, pe care îi văzusem.
Unul tocmai era în faţa mea, cumpăra ceva şi se chinuia să îi explice vânzătorului în franceză ce are nevoie. Am râs şi l-am ajutat. Era un tip înăltuţ, blond cu ochii albăstrui, foarte simpatic, avea nasul îngheţat. Îmi mulţumea într-una şi eu nu am avut cum să nu flirtez, adică – ce naiba!
Doar că la un moment dat am fost strigată de fete şi a trebuit să plec, lăsându-l să se uite după mine şi strigându-mi că i-a părut bine să mă cunoască.
Când am ajuns înapoi am fost surprinsă să observ că era curat. Se înţelege, lucraseră săracii băieţi ( cum? N-am idee ). Am făcut câte ceva de mâncare şi ne-am aşezat în sufragerie, fiecare cu câte ceva în mână, fără a mai folosi vreo masă. Ne aşezaserăm pe jos, pe canapea, pe fotolii, fiecare unde apuca. Ne uitam la televizor, la desene. Era „Ed, Edd ’n’ Edy”.
A fost ok până la un moment dat când a avut loc o scenă scârboasă şi Elena a spus că nu mai mănâncă. Peste două minute am văzut că începuse iar să ronţăie.
Astfel am luat şi prânzul şi după am ieşit afară, nu era nicio şansă să stăm acolo. Între timp i-a sunat telefonul unei fete şi noi toţi ne uitam în gura ei cum vorbea, de parcă era prima dată când vedeam pe cineva discutând la telefon.
- Mă, ştiaţi că e un concurs de muzică prin zonă şi că participă şi liceul nostru?, a zis destul de uimită iar noi am dat negativ din cap, întrebând de mai multe detalii.
- Nu am venit eu la munte pentru un amărât de concurs! Putem să îi auzim p’ăia cântând şi altă dată, ce naiba!, zise Mihai destul de supărat că ar trebui să îşi petreacă câteva ore la un asemenea eveniment.
- Haide, mă, Mihae! Ce e cu spiritu’ ăsta? Mergem şi noi acolo, vedem ce e, dacă ne place mai căscăm ochii dacă nu o tulim. Oricum începe la patru, cât morţii lui de spectacol poate să ţină?, vocea Elenei se părea că l-a convins şi am consimţit să mergem până acolo.
Eu eram încă surprinsă de coincidenţă, nu avusesem idee că acest lucru avea să se întâmple. Pe o parte mi se părea amuzant, pe de alta extraordinar de ciudat. Poate că ar fi fost mai bine să nu mă duc, cine ştie ce s-ar fi interpretat, adică ce ar fi crezut Alexandru. Nu că mi-ar fi păsat prea tare. Ok, aveam să merg.

Nu ştiu cum a trecut ziua până la ora patru, pur şi simplu ne-am jucat prin zăpadă, Mădălina şi-a zgâriat obrazul şi nu arăta deloc drăguţ cu acel bandaj, dar bineînţeles că nu i-a mai păsat nimănui în acea clipă.
Intrasem, prin urmare, într-o sală gigantică, ce era străjuită de mese şi scaune, ca şi un restaurant, într-un capăt fiind o scenă. Cortina roşie era trasă. Se părea că liceul nostru era primul, foarte bine – nu trebuia să mai ascultăm şi alte reprezentaţii. Ne-am aşezat la o masă mai mare, am mai luat câteva scaune şi am comandat câte ceva, după care am aşteptat.
Eu stăteam între Bianca şi Mădălina şi îmi făceau capul calendar pe tema cât de „naşpa” şi apoi cât de „drăguţ” era Brad Pitt. Aveau mereu discuţii contradictorii pe tema asta, Mădălina îl adora iar Bianca îl detesta. Mie îmi era indiferent, dar aş fi dat orice să nu le mai aud cu argumentele solide asupra sa. În cele din urmă, a ieşit un prezentator, de fapt era o femeie de vreo patruzeci de ani care a spus câteva cuvinte introductive, a zâmbit larg şi a anunţat grupa muzicală a liceului nostru. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am început să aplaudăm, ceea ce se părea că îi surprindea pe toţi.
Nu era cine ştie ce, trebuie să o recunosc. Erau pregătiţi, aveau câteva melodii drăguţe, vocile nu erau prea extraordinare. Era şi Alex acolo, părând destul de plictisit dar având grijă să dea jumătate din ce avea mai bun ( am presupus eu ). Cânta foarte frumos la vioară, nu că asta mă uimea – şi oricum nu puteam să ascult doar ceea ce interpreta el. Cei ce cântau la chitară erau aşezaţi pe scaune, mai în spate, soliştii stâteau în faţă, cu câte un microfon în faţă, şi ceilalţi erau împrăştiaţi pe acolo. Aveau o uniformă specifică liceului nostru ( de a cărei existenţă nici nu auzisem ).
- Minunat!, a exclamat Mihai, foarte ironic, când au terminat.
- Ok! Ok! A fost plictisitor! Să nu te aud : ţi-am zis eu! Deci, hai să mergem de aici!, a adăugat Elena exasperată, ridicându-se. Am plătit, ceea ce ea uitase total, şi am ieşit din sală. Afară era chiar mai frig ca înainte, dar nu ne deranja. Mircea făcea ture pe lângă mine, zâmbindu-mi larg ( din asta am dedus că este posibil să nu fii uitat că ne-am cam sărutat cu o seară în urmă ). Viaţa era frumoasă.
- Hei, mi-a zis tipu’ ăla de unde am închiriat casa că e un fel de bâlci, p*** mea, nu ştiu pe drept ce-i, prin zona asta azi şi mâine. Poate dăm şi noi o tură, vedem ce e şi după ne cărăm, zise Tudor entuziast.
- Oh, da! Altă pierdere de vreme? De data asta nu vine de la mine!, a ripostat Elena.
Am început să râd.
- Hai să mergem, ce mai contează?, se auzi vocea veselă a lui Mircea. Nu existau, oricum, proteste.
Am ajuns acolo într-un timp destul de scurt dar trebuie să o recunosc că mă plictiseam grozav! Poate mai mult de atât. Nu aveam chef de aşa ceva, cred că eram obosită şi mă cam dezamăgise ceea ce ascultasem la concurs. Cert este că nu aveam chef de nimic. Totuşi, luminile din bâlci m-au trezit imediat la realitate. Eram departe de casă, împreună cu o grămadă de amici, la munte, într-un frig îngrozitor, puteam face tot ceea ce ne doream! Era luinat peste tot, cu foarte multe culori, cu tot felul de maşinării în care puteai să te dai, chiar şi pe vremea asta. Şi un stand la care trebuia să arunci cu nişte săgeţi şi câştigai ursuleţi, o chestie de dat cu pumnul ( ca la box, numai că mult mai mică ).
Inconştientă de gest, am făcut o piruetă acolo şi ceilalţi s-au uitat la mine începând să râdă. Am reacţionat şi eu la fel.
- Hei, Mirabela, hai să îţi câştig unul din animăluţele alea!
- Nu chiar acu’, Mircea, vreau să mă dau în roată, later, ok?
Era în cealaltă parte o maşinărie în formă de roată care se învârtea super interesant şi eu aveam chef să vomit, aşa că... De ce nu? El a refuzat să încerce, deşi nici nu îl invitasem. M-am uitat spre ceilalţi, băieţii se puseseră la rând pentru a da cu pumnul, Mihai chiar voia să îi câştige o broscuţă Alinei, care îl încuraja ( n-avea direcţie deloc şi cel ce se ocupa de stand era încântat, plătea şi încerca într-una ), m-am uitat la Bianca.
- Nuuu! Nicio şansă, eu merg la maşinuţe, nu vreau să borăsc pe aici, deci – NU!
A plecat înainte să o pot convinge, ferindu-şi privirea de a mea. Vorbisem oricum, dacă ne pierdeam, să ne întâlnim peste vreo trei ore în faţa târgului. Mădălina a vorbit chiar înainte să o pot aborda.
- Ultima dată m-am dat cu Mirel , e bestial aşa că – hai!
A zâmbit veselă şi m-a luat de mână, începând să fugă odată cu mine. Eram îmbrăcate gros, cu mânuşi, geci, ghete şi era atât de distractiv.
Am intrat într-una din cabine, era cu două locuri şi ne-am pus centurile de siguranţă, care erau destul de multe. Mădă era foarte entuziasmată şi îmi tot repeta cât e de grozav. Apoi , maşinăria s-a pus în mişcare. A început, la propriu, să se învârtă, să mă zguduie pe mine şi pe stomacul meu, să mă ameţească. Simţeam ca şi cum m-ar fi luat cineva în mâini şi ar fi jonglat cu mine, nu că aş fi încercat asta vreodată.
Oh, nu era deloc o senzaţie plăcută şi adrenalina nu îşi avea locul foarte mult, dar mă încălzeam. Inspiraţie 100%, roata era distractivă.
Nu ştiu cât ne-am învârtit dar mie mi s-a părut destul de puţin, începusem să ţip cât de tare puteam şi roşcata râdea în hohote, pe mine nu mă amuza aşa de tare, dar era oarecum plăcut.
Când am coborât am început să mă clatin în mai multe direcţii, nereuşind să îmi reiau echilibrul. Într-un final, m-am împiedicat şi am căzut pe jos.
Cineva mi-a întins o mână, dar nu reuşisem să îi văd faţa. Mă aşteptam să fie amica mea, deşi nu îmi aminteam ca mânuşile ei să fi fost negre şi să aibă degetele aşa de lungi. Am acceptat gestul, m-am ridicat, mi-am scuturat hainele, aveam lipite nişte bomboane ( sau ceva... ) pe ele.
- Merci!, am zis cât de politicos am putut şi am vrut să mă întorc, apoi i-am recunoscut vocea.
- Uau, Mirabela, nu credeam că eşti pe aici...
Atunci mi-am ridicat privirea spre el şi un zâmbet de tâmpită mi s-a afişat pe chip.
- Ia te uită, Alexandru...

vai ! abea asteptam capitolele urmatoare si nici n-am vazut cand le-ai pus , asa ca imi cer scuze ca vin asa de tarziu cu comentariul asta.
asa! deci imi place la nebunie modul in care descrii totul: nici prea mult nici prea ptin. e perfect.
pentru a nu stiu cata oara, toate se impletesc si iese o minunatie de poveste.
abea astept si urmatorul capitol
Hi :3

Am recuperat capitolele pierdute!:D
Nu prea am ce să comentez , având în vedere că nu am reuşit să găsesc vreo greşeală de tastare sau ceva asemănator .
Întotdeauna mi-a plăcut personalitatea puternică a Elei şi modul în care se comportă. A reuşit să îl convingă sau poate manipuleze pe Alexandru ca acesta să meargă la concert şi ea să scape de pedeapsă .
Plecarea la munte înseamnă câteva momente de relaxare pentru ea ...când uita de problemele pe care cu tatăl său şi cu apropierea bacului . S-a distrat şi asta e tot ce contează , că a fost cu persoanele care ţin la ea .
Din nou s-a sărutat cu Mircea ... îmi aduc aminte cum în celălalt ,,sezon" îmi doream ca cei doi să fie împreună :)) s-au întâmplat multe de atunci , poate chiar prea multe . Acum nu îi văd decât ca doi prieteni şi nu prea cred că între cei doi se va întâmpla ceva .
Sunt curioasă ce va urma între Ela şi Alexandru ...
Cam atât! Aştept următorul capitol!

Pfff, de cand n-am mai dat pe-aici. xD So scuze pentru aceasta uriasa intarziere. :))
Mi-a placut capitolul, am vazut pe undeva o greseala de tastare, dar in fine. Toata chestia asta cu muntele, zapada si asa mai departe, ma face si pe mine sa vreau zapadaaa, sa vina mai repede iarna. :o3
Mi-a placut cum ai povestit, a fost usor de citit, dar captivant. Ca de fiecare data, de altfel. S-au intamplat multe intr-un singur capitol, parca am ratat o multime de chestii de cand nu am mai intrat pe-aici. Bineinteles ca vreau sa vad ce o sa se mai intample, asa ca iti doresc succes, inspiratie, timp... :))
C'ya. >:D<
[center][Imagine: 5ml548.png][/center]




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)