Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

O trecem pe feminin

Wow, ce capitol luuung... :D Si plin...
Prima parte a fost cea mai linistita, ca sa zic asa. E frumos sa vezi familii fericite si nu cred ca Mirabela s-ar supara daca ar avea asa ceva, oricat de... neinteresata ar fi ea de chestiile astea.
Ce nasol ca Ela se simtea atat de rau... Dar cum de a reusit sa fie atat de neatenta sau de ignoranta incat sa nu isi dea seama ce anume ii arata toate aceste simptome, mai ales menstruatia, ca celelalte intr-adevar puteau avea alte cauze... Si ce a fost cu vizita aia ciudata a lui Bee? /:) Zau asa, nu am inteles ce l-a apucat, ca doar nu tine la ea acum, nu? In fine, pana la urma in momentul asta nu ma intereseaza ce simte el, ceea ce simt Mira si Will e mai important. Mi-a placut cum ai descris sentimentele ei, intensitatea cu care traia aflarea acelei vesti. Iar Will, saracul om... va suferi si el de pe urma intamplarii asteia, chiar daca nu are absolut nicio vina, decat ca e primul om la care vine Mirabela sa planga. Si are si el dreptate: ea l-a distrus o data pt ca nu il iubeste, nu are dreptul sa se bage in viata lui si mai mult sa-l si desparta si de alte tipe.
Mda, nu stiu daca propozitiile mele sunt destul de coerente... :D Astept continuarea. :) Bye :-h
[Imagine: sig_reinoir.png]

Mulţumesc enorm pentru comentariile voastre şi apreciez foarte, dar foarte mult că vă faceţi timp să treceţi şi pe la povestea mea şi să lăsaţi o părere, anything, I just appreciate it! thanks, from the bottom of my heart.
Ne apropiem de final.
Oficial, mai sunt 2 capitole + 1 special + epilog. So... it's quite the ending. Not now, but soon enough * laughs* so enjoy the last chapters!

Lectură plăcută şi mulţumesc din nou pentru reply-urile voastre! thanks!

Capitolul douăzeci şi opt

Åži m-a oprit.
Nu mă aşteptasem la asta!
A venit lângă mine şi m-a luat în braţe, strângându-mă cât putea de tare şi sărutându-mă pe frunte, mângâindu-mi părul. Tremuram. Nu de teamă, ci de o emoţie nouă ce mă încerca, parcă eram înduioşată acum. M-am lăsat purtată de atenţia lui, pe care nu o meritam. M-am cuibărit la pieptul lui, simţindu-mă protejată, fără a-mi fi ruşine de slăbăciunea mea. Alături de el era atât de uşor...
- Mi-ai distrus un drac! Nu asta contează, eram nervos când am zis alea. Nu mă băga în seamă..., începuse să se explice dar eu nu aveam nevoie de asta. Ştiam prea bine că avea dreptate. Şi eram atât de egoistă că nici nu îmi păsa. Cât de drăguţă eram!
- Ce-o să urmeze acum?, spuse încă mângâindu-mi părul şi ţinându-mă lângă el, atât de protector cum era întotdeauna.
- Ei bine, o să îi spun... Trebuie!
- Ştiu, dar nu cred că se va căsători cu tine, Mirabela... Cred că, mai degrabă, o să te trimită dracului...
Şi cel mai probabil asta voia şi blondul, o simţeam din tonul lui.
- Nu vreau asta! Ci doar să se ocupe, financiar vorbind, de copil. Asta dacă vrea să aibă vreun drept asupra lui. Altfel, nu contează. Ţi-e ruşine să ai o prietenă ca mine? Mda, o să fiu arătată un picuţ cu degetul..., glasul mi se mai înmuiase şi ţineam ochii pe jumătate închişi atunci când zisesem asta.
A chicotit.
- Oh, aşa stă treaba?...
Ştiam că mai voia să spună şi altele, dar nu l-am lăsat, continuând să îl strâng cât puteam de tare în braţe, necontentind să îi dau drumul, având practic nevoie de el. Eram disperată; realizând în ce stadiu ajunsesem, m-am desprins şi m-am aruncat pe canapeaua din sufrageria lui, nici măcar nu ştiu când ajunsesem acolo. Se pregătea să îmi dea un pahar cu wiskey, dar dându-şi seama rapid de faptul că nu mai aveam să consum alcool o vreme. Eu am chicotit. Mi-a dat în schimb un pahar cu suc.
Mi se făcuse foame.
- N-ai şi ceva de mâncare?, strig la el şi acesta începe să râdă.
- Deja eşti în stadiul cu poftele?, îmi răspunde vesel, revenind în încăpere cu nişte gustări.
Am dat din cap începând să ronţăi.

[center]*[/center]

În fond, nu era aşa de rău să fi însărcinată. După o săptămână, mă obişnuisem total cu asta. Toată lumea ştia de starea mea. Mama nu îmi mai vorbea, îmi ţinuse un discurs impecabil, groaznic şi jignitor. Însă, am încercat să îi ignor vorbele.
- Nu îmi vine să cred că ai făcut asta, îmi zicea ea, nu te-am crescut să faci asemenea greşeli! Ţi-am iertat o grămadă, Mirabela, nu pricep – cum de ai putut călca aşa de strâmb? De ce nu te-ai protejat? Eşti o iresponsabilă, din momentul acesta poţi să uiţi de mine!
Erau cuvinte spuse din cauza furiei, dar i le-am iertat. Nu avea sens să îmi fac sânge rău din cauza ei. La un moment dat, îi va trece şi îşi va cere iertare; se poate. Momentan nu avea să vorbească cu mine. Probabil asta va dura câteva luni; nu mă deranja. Cristi fusese supărat, dar nu îmi ţinuse niciun discurs. Pur şi simplu dorea să mă ajute, cu tot ce putea el. Nu era nevoie, nu voiam să îi distrug pacea perfectă de acasă. Am minţit câteva lucruri şi a fost mulţumit. Era ironic cum niciunul dintre ei nu mă întreba: şi nu te măriţi? Cred că era evident că, din moment ce le dădeam această veste prima dată, fără a menţiona de niciun bărbat în viaţa mea, era clar că nici nu exista. Ei bine, nu era atât de şters cu buretele, dar nu era important acum. Bianca mai că plânsese atunci când îi dădusem vestea, dar a acceptat. Mădălina era toată un ţipăt, vrând să mă bată, îmi spusese chiar că ar trebui să avortez; desigur , s-a calmat şi ea. Era doar furioasă pentru faptul că „tinereţea” îmi este distrusă, puţin câte puţin...
Nu mă preocupa asta în mod extraordinar. Eram ocupată doar de copilul acesta. Se părea că doar după patru luni puteam să aflu ce sex are, şi asta mă încânta. Aş fi vrut un băiat, nu o fată, pentru a nu trece şi ea prin atâtea câte am trecut eu, mai ales dacă nu există certitudinea să fie o fiinţă mai rece, puternică şi crudă, aşa cum fusesem eu uneori. Acum eram înmuiată de tot, în preajma tuturor mă simţeam vulnerabilă. Şi totuşi, nu îmi pierdusem din ferocitate, mai degrabă se accentuase. Nici nu îmi amintesc când am avut mai multă grijă de mine decât acum. Eram în al nouălea cer, mereu fericită, mâncam o grămadă, îmi cumpărasem haine noi, la serviciu eram energică. Aş fi vrut să îmi pot permite să renunţ de acum la locul de muncă, pentru a mă ocupa de alte lucruri, dar nu se putea. Aveam mai mult ca oricând nevoie de bani.
Şi încă nu îi spusesem lui Daniel. Nu avusesem „curajul”, ca să o spun aşa. Chiar mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să nu ştie?! La o adică, ce folos avea el pentru toată treaba aceasta? Probabil doar avea să urle la mine. Întâmplarea a făcut ca într-o zi să îl văd întâmplător, trecând cu maşina şi cu o tipă foarte sexy lângă el. Şi mi-am zis atunci că, dacă el are timp să se distreze fără să ştie nimic, atunci nu este corect faţă de noi doi. Adică, faţă de mine şi copil. O să trebuiască să îşi asume unele responsabilităţi. Nu o să fiu EU lăsată în această situaţie atât de simplu. Bărbat idiot!
Astfel, m-am înarmat cu foarte multă forţă şi am decis să merg la el acasă. Speram doar să îl găsesc la domiciliu, la cum lucra nu ştiai niciodată ce se poate întâmpla. Nu vrusesem să îl sun. O astfel de veste nu se dădea, totuşi, la telefon. Ce aş fi putut să îi zic?! „ Alo! Ce faci Daniel? Apropo, o să fii tată! Nu-i minunat?”
Ar fi simplu să fac aşa. Aş închide după şi mi-aş spune : datorie împlinită! Dar viaţa nu era doar un joc aşa de amărât.
- Chiar te duci la el?, mă întreba William. Era la mine, eu tocmai mă schimbasem şi mă pregăteam de plecare.
- Da! Altfel nu se poate!, am exclamat pe un ton resemnat ÅŸi acesta a dat din umeri.
- Vrei să te duc eu?
M-am întristat.
- Will... Ar fi mai bine să nu..., i-am zis cu o jumătate de gură şi acesta a scos un zâmbet amar, acceptându-mi pentru a mia oară toanele. Înainte de a dispărea, m-a sărutat pe obraz şi m-a mângâiat pe burtă, un gest ce devenise o obişnuinţă pentru el. Nu ştiu de unde avea el atâta putere să treacă peste toate şi atâta calm cât să mai fie în preajma mea. Avusesem convingerea că nu mă mai iubea nici câtuşi de puţin. Şi nu ştiu ce să spun, e prea posibil ca tot ceea ce a simţit pentru mine să fi murit dar să îi fie milă de mine, şi altfel să stea în preajma mea. Nu eram încă pregătită să îl trimit la dracu. Poate altădată.
Am urcat în maşină, am accelerat şi în curând m-am aflat la destinaţie. Cu o putere pe care nu o mai resimţisem de mult, am urcat în lift şi am bătut puternic în uşă, renunţând la sonerie. Am fost uimită să observ că era acasă. M-a privit puţin înciudat, nepricepând ce fac eu acolo. Îmi venea să îi fac cu ochiul. Eram plină de energie acum şi chiar doream să îi arăt că nu îşi bate joc de mine. Faţa lui superbă nu mă mai făcea să tresar acum. Ochii lui negri nu mi se mai păreau atât de extraordinari; pur şi simplu mă lăsa rece.
Am intrat fără să cer voie.
A zâmbit.
Cine ştie ce credea că fac aici. Am trecut direct la subiect. Eram unul în faţa celuilalt.
- Am venit să îţi spun ceva important, am zis pe un ton indiferent.
Îşi păstra surâsul, dând din umeri.
- Sunt însărcinată. Cu tine, vreau să zic. În vreo două luni. Felicitări, o să devi tată!
Nu credeam că o pot spune atât de ironic şi cu o intonaţie atât de perfectă, de parcă ar fi fost o piesă de teatru nereuşită. Un râs isteric m-a cuprins, acesta se uita nedumerit în jur şi căuta să se explice. Părea că fusese cuprins de o furie ciudată.
- Nu poţi veni pur şi simplu la un bărbat să îi zici chestia asta!, a fost prima lui replică.
- Oh, nu? Ei bine, încearcă să te pui în locul meu, te duci la un medic care te cunoaşte de când erai adolescentă şi îţi spune: eşti gravidă! Uau, superb! Peste noapte, devi mamă. Cred că nu tu eşti victima în cazul ăsta, am ţipat gesticulând din mâini, uitându-mă la el cu nişte ochi pătrunzători şi reci.
- Nu îmi veni mie cu d’astea! Nici măcar nu ştiu dacă e al meu! Trebuia să te protejezi!
Nu îşi exterioriza prea tare furia, observam că se controlează. Deşi nu puteam înţelege ce era cu acea licărire ciudată din ochii lui.
Tipic masculin. Normal că eu trebuia să mă protejez, nu el! Că doar eu eram femeia, şi eu trebuia să fac multe, dar bărbatul avea toată nevinovăţia din lume. Ce? Nu s-a născut el să îşi bage ceva în tot ce poate? Că doar de aceea e el bărbat! Nu? Ei bine, nu! Cu mine nu mergea aşa.
- Uite ce e, nu face pe figurantul în faţa mea! O să trebuiască să îţi asumi responsabilităţile!, i-am replicat pe un ton serios. Maturitatea de care dădeam dovadă mă cutremura. Părea că nu mai eram la fel de imbecilă cum fusesem cu doar o săptămână în urmă. Vedeam totul cu alţi ochi, simţeam pericolul la fiecare pas şi ştiam ce vreau, acum nimic nu mă mai putea opri.
- Oh, da! Sigur. Nu ştiu dacă e al meu şi nici nu o să mă însor cu tine pentru un copil! Avortează!
Mă aşteptasem la asta. Bineînţeles, cum altfel să reacţioneze? Era un ticălos. Era de aşteptat, nu mă uimea. Îmi păstram aceeaşi expresie indiferentă.
- Asta se poate demonstra cu un test ADN, nu îmi fac probleme. Nici nu vreau să te căsătoreşti cu mine, ce te face să crezi că aş vrea să îmi împart viaţa cu unul ca tine?- am făcut o pauză, privindu-l cu un imens dispreţ. Părea uşor intimidat, nu se aştepta la asta. O să trebuiască să îţi asumi cheltuieli, e şi copilul tău.
Părea că se luminează la faţă, schiţând şi el un gest plin de scârbă. S-a rezemat de perete şi şi-a proptit mâinile lungi în buzunare.
- Asta era. Voiai să mă storci de bani. Un avort e mai ieftin, îţi dau şi ţie ceva şi toată lumea e fericită. Scapi şi tu de povară, zise pe un ton ce părea să îl folosească la curte, pentru a îndupleca vreun judecător, încercând să fie înduioşător.
Mie îmi venea să îi dau cu ceva în cap; câtă ignoranţă. O furie ciudată pusese stăpânire pe mine. Devenisem nervoasă, atât de brusc că nici nu îmi dădusem seama. De abia îmi puteam controla vocea, ce voia să ţipe în toate direcţiile.
- Nu am eu nevoie de banii tăi!, am urlat atrăgându-i atenţia. Se uita direct la mine. Nu avortez nici în ruptul capului; poate că tu poţi face o crimă, în schimb – eu nu! Nu vrei să îţi asumi nicio responsabilitate? – am făcut o pauză, aştepta să spun: foarte bine, mă voi descurca singură. O vedeam din privirea lui uşurată; şi tocmai asta m-a făcut să îmi schimb decizia. Am continuat : mai vedem noi asta! E ironic, o să te caute avocatul meu. Şi mă întreb dacă reputaţia ta perfectă va avea de suferit?! Om vedea!
Fără să aştept alte comentarii, am ieşit val vârtej trântind uşa după mine şi fugind în lift, grăbită să dispar din locul acesta ce îmi provoca silă. Acum mă simţeam uşurată. O povară îmi fusese luată de pe umeri. Era ca şi cum toată lumea ştia ceea ce ţinusem ascuns multă vreme, şi acum nu trebuia să mă mai feresc.

- Şiii, cum a reacţionat?
Eram acasă la Mădălina, mâncând nişte clătite. Asta pregătea ea când ajunsesem acolo; pe neanunţate, se mai întâmpla. Era foarte curioasă, şi totodată sceptică, în privinţa comportamentului lui Daniel atunci când dăduse nas în nas cu MAREA veste.
- Eh! Cu isteriile lui; zice că vreau să-l storc de bani. O să vadă el; vrea să avortez, nu o să se întâmple. Era de aşteptat!
Mi-am lins buzele şi m-am şters cu un şerveţel aşezat pe masă, dând din umeri şi punându-mi ambele mâini pe burtă.
- Mi se pare că a mai crescut!, am exclamat entuziasmată şi i-am atras atenţia şatenei, care a venit imediat la mine şi a început să mă studieze.
- Măă... Ştiu şi eu!, a zis nedumerită, nepricepându-se deloc la acest subiect. De altfel nici eu nu eram expertă, dar deja mă documentam şi luasem decizia să fiu o mamă extraordinară. Cu sau fără sprijinul nemernicului acela brunet. Numele de Daniel îmi era interzis de aici înainte! Îmi venea să râd la acest gând.
- De abia aştept să aflu ce este, ca să pot să îi decorez camera, să îi iau nişte hăinuţe, jucării! Ah, e chiar frumos! Nu ştiu de ce la început am fost aşa şocată, e cea mai bună veste din întreaga mea viaţă!
Mădălina a rămas extraordinar de uimită, ochii i se măriseră. Apoi, uşor uşor, şi-a schimbat expresia şi m-a îmbrăţişat protector.
- O să fii cea mai tare mamă. Mie tot nu-mi vine să cred... Cine ar fi putut ghici că tocmai tu o să fii în această ipostază?
Am dat amândouă din umeri şi eu am mai mâncat o clătită, făcând-o să râd.
- Mănânci cât o vacă!, s-a trezit să-mi strige şi eu am chicotit.
- Nu cred că am ajuns la etapa în care să mă şi simt ca un animal; asta mai târziu!
Seriozitatea falsă a tonului meu a provocat un alt val de râsete între noi două.
Curând, a trebuit să mă car de acolo, fiind obosită şi având o nevoie groaznică de a dormi.
- Vrei să te duc eu?, s-a oferit îngrijorată amica mea. Am refuzat. Venisem cu maşina.
Toată lumea era exagerat de îngrjorată şi de protectivă în preajma mea. Nu ştiu de ce. Se purtau foarte straniu; nu mă deranja prea tare. Poate că doar li se părea foarte greu să fii mamă singură, dar să fim sinceri, nu eram nici prima nici ultima. Aşa că nu era atâta caz. Dacă eram mai mică de vârstă şi nu eram pe picioarele mele, era un motiv de foarte mare îngrijorare, dar aşa mă puteam descurca. Îl ( cam ) ameninţasem pe Daniel şi aveam să mă ţin de cuvânt. În timp ce conduceam, l-am sunat şi pe Will spunându-i că voi avea nevoie de un avocat.
A râs.
- Ştii, asta e pe jumătate o prostie... O să se apere singur, şi ştii că se pricepe. Să nu cadă împotriva ta.
M-am încruntat, conştientă că nu mi observă gestul.
- Nu poate fi chiar atât de extraordinar.
- Ba da!, a venit replica promtă.
- Atunci, poate voi renunţa. Tu ce faci?, am zis pe un ton resemnat, deşi ştiam amândoi că nu era decizia finală.
- Uite m-am băgat în pat, mâine mă trezesc devreme... Tu eşti acasă?
- Acolo mă îndrept. Mai vorbim!
I-am închis şi mi-am văzut de drumul meu, curând ajungând şi băgându-mă şi eu în aşternuturile mele, pe pernuţa mea pufoasă şi adormind buştean, liniştită şi fără vreo pată pe conştiinţă.

[center]*[/center]

Era incredibil cât de repede trecea timpul când aveai ce să faci. Eu eram ocupată mai mereu! Mergeam la serviciu, aveam program mai redus. Cosmin fusese îngăduitor, mersesem în vizită la familia lui, Ioana fusese încântată şi nici nu pusese vreo întrebare. Ştiam că mă puteam baza şi pe ei. Cât am stat singure, mi-a mărturisit că este impresionată de comportamentul meu şi de forţa cu care am luat totul în mâini, pe de-asupra mândră că nu am renunţat la copil, altfel aş fi decăzut în ochii ei. Eu eram încântată pur şi simplu să fiu însărcinată. Aura mă invidia, mi-o recunoscuse: aş vrea şi eu!... Îmi tot zicea, făcându-mă să râd şi câteodată punându-l pe Raul „la treabă”. Eram fericită de toată întorsătura pe care o luase viaţa mea.
Mergeam constant la medic, la o doctoriţă foarte de treabă cu care discutam o mulţime de lucruri şi care mă instruia. Nu trebuia să îi plătesc prea mult. Acum că eram în patru luni şi o săptămână, burta deja începuse să mi se cunoască, şi era distractiv să port alte haine, mă distram de-a binelea pe tema aceasta. Bianca mă vizitase doar pentru a mă vedea în starea asta şi amândouă ne-am distrat copios.
Acum eram pe coridor, aşteptând să intru în cabinet. Aveam o altă programare pentru a vedea ce sex este copilul. William mersese cu mine. La drept vorbind, nu mă mai scăpa din ochi de la o vreme încoace, stătea mereu cu mine şi mă acompania prin foarte multe locuri. Când am intrat, doctoriţa a fost uimită întrebându-mă din priviri dacă acesta este tatăl ( ştia că sunt mamă singură ). Will a zâmbit, dar nu a dat nicio lămurire. Cred că îi plăcea să dea impresia asta.
- Ce e? Ce e?, o tot întrebam eu disperată, cu un zâmbet foarte larg pe chip, trăgându-mi bluza în jos, pentru a mă acoperi. Tocmai mă ridicasem de pe pat.
- E un băieţel!, a exclamat uitându-se când la mine, când la blond, împărţindu-mi cel puţin mie bucuria. Îmi venea să sar în sus. Inima îmi bătea mai tare de fericire. M-am aruncat repede în braţele lui Will, îmbrăţişându-l cu nesaţ. Negândindu-mă la faptul că poate el nu era aşa de mulţumit, dar pentru mine făcea prea multe...
Când am plecat de acolo, i-am zis:
- Dacă e prea mult pentru tine, o să înţeleg! ... Dar cum puteam fi atât de egoistă? O spuneam pe un ton atât de dramatic şi manipulator, că nu avea cum să mă părăsească.
- Nu mai vorbi prostii!, mi-a replicat el hotărât.
Era de aşteptat. Dar nu voiam să renunţ la el.
Mă hotărâsem, gata cu toată viaţa aceasta iresponsabilă. O să fiu mai egoistă ca oricând, dublu, triplu dacă este nevoie. Ceea ce mi s-a întâmplat a fost din cauza unui alt bărbat. Pe jumătate, şi-atât, vina mea. Purtam un război continuu împotriva sexului brutal, puternic. Dar o terminasem cu aşa ceva. Eram o feministă convinsă de acum. Dar purtam în pântece un monstruleţ al acestui gen şi nu mai puteam fii aşa. Pentru că pe acest copil, deşi nici nu se născuse, îl iubeam enorm. Datorită lui şi atât, aveam să renunţ la toată această aversiune. Pentru că nu era pusă bine la punct.
Era adevărat, bărbaţii erau nişte jigodii ordinare, nici odioşi, oribili, jegoşi, cretini. Exageram. Pur şi simplu erau ticăloşi, nu aveai ce să le faci. Mintea lor era într-o parte diferită, nu în cutia craniană. Şi chiar şi aşa, nu puteam trăi fără bărbaţi. La un moment dat sau altul, tot ne întorceam la ei.

Şi apoi, s-a întâmplat ca telefonul meu să sune ca un nebun. Era târziu în noapte. Am răspuns cu jumătate de gură, fiind adormită.
Era Daniel.
Nu prea pricepeam ce spunea.
- Ce? Am întrebat nedumerită.
- Sunt în lift. Să ieşi să îmi răspunzi!
Înainte să pricep ceea ce zicea, am auzit soneria.
Buimacă, m-am ridicat din pat, am fost la uşă, am deschis-o şi l-am privit.
Era beat. Duhnea a alcool de la o poştă. Normal, de ce altfel să vină până aici?!
- Pleacă!, am strigat furioasă. A făcut câţiva paşi în faţă şi m-a îmbrăţişat.
Nu zicea nimic, dar nici nu aveam nevoie. Mă enerva! Era aşa un iresponsabil. Când era treaz nu putea veni la mine, nu era capabil nici să îmi vorbească. Ce puteam înţelege eu din asta?
L-am împins afară şi i-am trântit uşa în nas. De asemenea cretini, nu aveam nevoie. Copilul meu nu avea nevoie de un tată atât de prost! Poate că voi renunţa de tot la asta. Nu vrea să aibă de-a face nici cu mine nici cu băieţelul, foarte rău... Sau foarte bine. Aveam să îi îndeplinesc dorinţa. I-am ignorat bătăile în uşă şi ţipetele. Îmi tot striga numele, mormăia lucruri pe care nu le pricepeam. La un moment dat, s-a făcut linişte. Aşa cum avea să fie şi în viaţa mea; o pace completă, pe care nimeni nu o putea tulbura vreodată.

Ma bucur sa vad deja continuarea :D
Will chiar e puternic... Adica tine la Ela si totusi reuseste sa treaca peste toate chestiile care se intampla si sa fie alaturi de ea. Cred ca omul ala o iubeste prea mult, sau nu stiu ce se intampla cu el, dar imi place, acest personaj a ajuns sa imi fie foarte, foarte drag.
Si de Mirabela imi place tot mai mult, trebuie sa recunosc. Isi trateaza sarcina si situatia in care se afla cu multa seriozitate si maturitate, dupa cum isi da si ea seama (imi place ca e surprinsa de propriul comportament ;)) ). Iar faptul ca isi iubeste atat de mult copilasul ma bucura, chiar m-ar fi intristat foarte mult daca ar fi simtit ura fata de acea fiinta nevinovata sau daca ar fi facut avort.
Iar Daniel Bee e un mare porc, sa nu zic altceva. A reactionat urat, violent (chiar daca doar verbal) la aflarea vestii, nu ar fi trebuit sa o trateze pe Mira asa, de parca ea e vinovata pt tot, ca doar nu a facut singura copilul. Iar vizita la ea acasa in timp ce era beat... groaznic...
Imi pare rau ca povestea se va termina atat de repede. :( Imi place mult si imi va fi dor sa o citesc. Dar asta e, orice lucru are un sfarsit, asa e normal. Pai, astept finalul. :P Bye :-h
[Imagine: sig_reinoir.png]

Merci >:D<

Capitolul douăzeci şi nouă

- Uau! Când ai făcut toate astea?, mă întreba Aura foarte entuziasmată, gesticulând din mâini şi analizând fiecare lucru din cameră. S-a apropiat de pătuţ, atingându-l, a admirat câteva jucării, s-a jucat cu o pătură, a observat un biberon, a făcut o piruetă, a zâmbit. Părea atât de cuprinsă de această atmosferă, îi simţeam dorinţa infinită de a avea un copil
- E fain, nu?, îi zic şi eu la fel de entuziasmată, privind-o din prag.
Decorasem o cameră întreagă pentru Oliver ( aşa am decis să îl numesc, era un nume absolut superb ), îi luasem tot felul de lucruri, hăinuţe, cărucior, biberoane, jucării... Tot arsenalul, absolut complet. Când mersesem la cumpărături ( fusesem singură ) atrăsesem atenţia tuturor, vânzătoarea care se ocupase de mine îmi tot vorbea şi îşi spunea părearea despre mine; făcuse nişte comentarii de genul: Mai rar o femeie însărcinată atât de plină de energie! Cred că soţul tău se simte excelent în preajma ta... Dar eu nu îi răspundeam prea multe, doar îi arătam unul dintre cele mai frumoase zâmbete ale mele şi achiziţionam câte un lucru nou. Atât mă interesa în acea clipă.
- E bestial! Oh, Doamne! Chiar am avut o discuţie cu Raul şi a spus că ar fi foarte bine să facem şi noi un copil! Doar că nu se prea poate acum, poate peste câteva luni ne vom gândi mai serios la asta!... dac-ai ştii cât te invidiez!
Am dat din cap, în semn că înţeleg. Dar ea nu pricepea prea multe. Eu nu îmi făcusem planul să rămân gravidă, nu îmi făcusem, de fapt şi de drept, niciun plan de a fi mamă. S-ar putea spune, din perspectiva unora că mi-am stricat viaţa. Dar nu este adevărat. Este unul dintre cele mai frumoase lucruri ce ar fi putut să mi se întâmple vreodată. Dacă aşa a avut loc, ce mai pot eu face? Mai bine regret ceva ce am făcut, decât ceva ce nu am făcut. Se poate să regret că m-a, culcat cu Daniel, dar dacă nu aş fi făcut-o nu aş fi putut încerca sentimentul acesta matern, extraordinar.
Deşi, recunosc, văzând-o pe Aura cât de încântată este pe această temă şi câte planuri îşi face, mă întristez. Nu ştiu de ce; poate pentru că ea poate să discute asta, să fie sigură de ceea ce vrea. La mine doar s-a întâmplat.
- Nu vii pe la noi azi? Fac raţă la cuptor, cu varză. Parcă îţi plăcea asta, şi Raul o să fie fericit să te vadă!
Se pregătea să plece, îşi luase geanta şi acum stătea în faţa mea, invintându-mă la cină. Am acceptat.
- Am ceva de rezolvat înainte, dar mai pe seară o să vin la voi.
A dat din cap, sărutându-mă, îmbrăţişându-mă şi dispărând.
Închizând uşa, am resimţit singurătatea apartamentului. Nu mai avea să fie aşa multă vreme! Când o să se nască Oliver, o să fie o grămadă de zgomot şi o să fie absolut superb. Nu o să mă mai simt deloc singură, niciodată. Ştiu sigur, am un presentiment ce nu mă poate înşela, că el va umple tot golul existent în viaţa mea. Probabil că şi de aceea există un asemenea vid, pentru a fi umplut de el.
Era amuzant cum mă gândisem la numele acesta. William fusese chiar uimit. Mă întâlnisem cu fratele lui geamăn, care îmi reproşa faptul că mă agăţam prea mult de Will, şi că nu ar trebui, dată fiindu-mi situaţia. Bineînţeles, i-am râs în faţă şi până la urmă a renunţat de a mă mai acuza şi a mă face să am mustrări de conştiinţă, nu aveau efect. Iar eu i-am spus că aşa îl voi numi şi pe copilul meu, tot Oliver. Pentru că era un nume superb, iar el a început să gesticuleze, să se enerveze şi apoi să se înduioşeze. Era un bărbat tare ciudat; nu fusesem chiar surprinsă să aflu că ei făceau parte dintr-o familie de viţă nobilă. Fratele geamăn al lui William era cu adevărat genul de nobil, rece, fals, rezervat; i se citea după mers, stil, eleganţă, rafinament, în fine – viaţa lui nu putea fi foarte interesantă în acest moment, având o căsătorie aranjată şi –clar , nu o plăcea prea tare pe femeia respectivă. Cred că voia să îl tragă şi pe blond în acelaşi anturaj, doar că realizând că nu o poate face, voia să îl protejeze, într-un fel sau altul, de persoanele care nu îi doreau binele şi să îi salveze reputaţia ( reputaţie existentă doar în mintea lui). Adevărul era că îşi pierduse simţul vieţii, nu mai ştia nici el pentru ce trăia. Auzind nişte cuvinte simple din partea mea, a fost atât de fericit că m-a lăsat în pace. Însă, mie chiar îmi plăcea numele de Oliver.
Mă pierdusem în gânduri, şi de abia am realizat că era cam târziu şi eu trebuia să mă întâlnesc cu avocatul acela. Trebuia să îl sun şi pe Daniel să îi spun că vom avea o întâlnire „amicală” în care va trebui să ajungem la un acord, pentru a nu duce totul mai departe. Nici nu mă aşteptam să fie de acord.
Am cobroât din bloc, salutând-o pe Mihaela în calea mea, şi pe Ionuţ tocmai în faţa clădirii, stătea la taclale cu câţiva amici de-ai săi. Vrusesem, iniţial, să iau maşina. Însă, realizând că nu am prea mult combustibil, am renunţat şi am decis să mă bucur şi eu de viaţa de pieton, măcar o zi; plus că simţeam o nevoie ciudată de a merge, parcă nu mai făcusem asta de multă vreme.
Am apucat telefonul şi l-am apelat pe domnul Bee, fără alte menajamente. Trebuia să facem asta odată, mă săturasem să aştept.
A răspuns destul de greu.
- Alo!, a spus sec şi scurt, provocându-mi o strmbătură pe care oricum nu avea să o vadă.
- Sper că nu ai uitat de micuţa noastră întâlnire de azi, am zis şi eu la fel de uşor ca şi el.
A pufnit, făcând parcă un gest plin de dispreţ.
- Nu vin!
Era atât de iraţional. Am râs. Ştiam că încerca să îmi ţină piept, să nu mă vadă, să nu mai aibe nimic de-a face cu mine. Dar nu îl înţelegeam. Venise odată beat la mine, pentru ce nu pricep. Acum nu voia să vină la o întâlnire absolut necesară şi ţinea morţiş să îmi scoată peri violeţi; aşa ceva, nu se face.
- Domnule Bee, se pare că nu pricepeţi, prezenţa dumneavoastră este esenţială!, am exclamat sarcastică, lăsând o pată de tăcere în urma mea. Nu mai spunea nimic. Nici eu nu o făceam.
- Tu vrei neapărat să ne certăm? Nu o să ducă la nimic bun treaba asta. Tot tu vei avea de pierdut, îmi spune cu un glas dur şi aproape indiferent.
Doar că mie nu-mi era teamă de el. Nici de acesta nici de tot ce ţinea de el. Pentru mine viaţa nu era atât de simplă cum credea că o poate face el. Ar fi vrut să avortez, să scape de mine, cine ştie – poate după o perioadă îndelungată de timp să mă caute iar, să îşi bată joc de mine. Să facă ce putea face el cu orice femeie, dar nu înţelegea. Eu nu eram la fel ca toate fufele cu care se culcase vreodată. Eu nu aveam să fiu călcată în picioare de el, sau batjocorită, sau lăsată baltă. Nu avea să scape prea curând de mine şi insistenţele mele, aveam să îl aduc în stadiul de a-mi cere iertare. Ştiam că pot face acest lucru. Şi existau o mulţime de opţiuni pe care le puteam alege, cum aş fi putut să îl fac să regrete. Acum încercam una din ele, poate că întâlnirea asta nu o să ducă la nimic, decât o să scape el basma curată. Dar timpul nu iartă, şi Daniel Bee se pare că nu ştie semnificaţia acestei zicale. O va cunoaşte şi el într-o zi, i-o jur! Încă nu ştiu când şi nici cum se va întâmpla.
- Uite ce e, nu fii fraier. O să vii şi eu nu o să am nimic de pierdut.
- Ha? Eu cred că ai înnebunit de tot, Mirabela!, îmi strigă plin de dispreţ. Am auzit un chicot, ce nu era al lui. Probabil era cu cine ştie ce altă femeie. Nu că era cine ştie ce pentru mine, dar trebuia să îl fac să plătească pentru aceste mici „ trădări”, faţă de propriul fiu.
- O să vii, nu te mai contrazice cu mine, am replicat rece.
- Nu cred că îmi controlezi tu viaţa. Foarte bine, ai un copil, descurcă-te cu el, pun pariu că nu este al meu – o să demonstrăm curând şi asta, a zis şi el la fel de dispreţuitor ca şi mai devreme.
O ţinea morţiş cu asta.
Inima mea s-a accelerat, aproape că mi-am încleştat unul din pumni şi am scrâşnit din dinţi. Oh, ce enervant şi imatur putea fii uneori! Credea, de fapt – cum putea crede aşa ceva?, că eu mă culcasem cu cine ştie ce alt tip după, sau înainte, şi acumv oiam să îi pun lui în cârcă acest băiat, nu – mulţumesc, de ce să fac aşa ceva? Fusese greşeala mea, trebuie să recunosc. Cine mă pusese să mă culc cu un aproape necunoscut? Un străin! Fusesem aşa o proastă, nu ascultasem de nimeni, îmi făcusem de cap, mă purtasem ca şi o adolescentă când eu aveam 24 de ani şi ar fi trebuit să am destulă minte cât să realizez ce e bun şi ce nu. Când ar fi trebuit să cunosc prea bine întrebuinţarea prezervativului şi a atâtor metode contraceptive! Mă lăsasem purtată de val, de fiori, de emoţii. Atât de stupid! De parcă mai aveam 17 ani să fac aşa ceva. Cu ce drept? Cine îmi permisese? Credeam că dacă eu vreau, pot face orice. Fără să mă gândesc la consecinţe. Da, mi-o făcusem cu mâna mea.
- Uite ce e, cerzi ce vrei tu. Şi ai dreptate! Ce rost mai are întâlnirea asta? Ştii? Las-o baltă! Prefer să nu te mai văd vreodată!
A râs.
- Vezi cum recunoşti că nu e al meu? Acum dai înapoi! Oh, nu ! Mai bine ne vedem cu avocatul acesta, ca atunci când o să aflăm că, de fapt, nu e copilul meu, să îţi fac puţin de petrecanie. Nu? Ar fi foarte drăguţ din partea mea!
Pierduse toată admiraţia pe care o simţisem vreodată pentru el. Nu mai avea pic de diplomaţie, nu mai ştia să se poarte atât de rezervat aşa cum îl ştiusem eu şi cum îl şi plăcusem, de altfel. Cine mă pusese să mă încurc cu un avocat? Sunt nişte creaturi atât de înşelătoare. Ar trebui să îmi notez undeva: să nu am niciodată încredere într-un avocat, să nu mă culc cu el şi mai ales dacă numele lui este Daniel. Oh, câte probleme apăsau acum pe capul meu. Devenisem şi mai irascibilă.
- Pe dracu! Nu vrei să înţelegi nimic, Daniel Bee. Eşti prea fraier pentru asta. Acum încerci să fi inteligent, să mă pui la colţ. Şi ce reuşeşti? Îţi spun eu, nimic! Într-o zi o să regreţi toate astea!, am strigat atrăgând privirile de pe stradă asupra mea. Mi-am dres glasul şi am mărit pasul. Eram la semafor, tocmai se făcuse verde, aşa că puteam trece.
- Acum mă ameninţi? Hai, las-o baltă. Vin la întâlnirea aia, continuăm acolo discuţia asta!
Mi-a închis telefonul. Îmi venea să arunc cu mobilul pe stradă. Ah! Mă durea burta, ce naiba? Mi-am trecut rapid mâna în jurul pântecului, şi m-am liniştit rapid. Oh, presupun că se mai întâmpla. Eram pe trecere, la semafor, tocmai voiam să îmi mişc piciorul când am observat, doar într-o clipă, că o maşină se apropia de mine într-o viteză excepţională. Era tot verde pentru pietoni, câţiva trecători au început să fugă. Earm încremenită, doar pentru o secundă picioarele mele nu s-au putut mişca, după, foarte rapid, am făcut un pas. Dar era prea târziu, pentru că maşina aceea deja se lovise de mine, deja mă trântise pe podea, deja nu mă mai puteam ridica, încă având mobilul acela idiot în mână.
Nu reuşisem să realizez. Nu mă duruse nimic, pentru un moment. Şi după, la fel de rapid şi de brusc, au început să mă doară toate. Am deschis ochii, se părea că până atunci îţi ţinusem închişi. Mâinile le-am întins rapid spre burtă, într-un gest disperat de a-l proteja pe Oliver, mângâindu-l. Mă durea spatele, mă dureau picioarele, şi capul. Totul, absolut. Nu mă puteam mişca. Niciun muşchi nu răspundea la comanda mea. Am scâncit ceva. Inima îmi bătea foarte tare, pielea mi se zbârlise, mă simţeam înfricoşată, îmi tremurau toate. Făcusem ochii mari. Am privit spre maşina care de abia acum oprise. O tipă a ieşit de la volan. De pe locul pasagerului, a ieşit şi el, ciudat, speriat, aproape punându-şi mâinile în cap. Daniel Bee mă privea de lângă maşina care dăduse peste mine. Nu mă puteam ridica, nu mă puteam mişca. Îmi venea să plâng de durere, căutam mobilul, nu ştiam unde sărise, pentru a suna la salvare. Dar era deja prea târziu gestul meu, sirenele se auzeau, undeva, din depărtare. Doar priveam în jurul meu, cu ochii întredeschişi, nepricepând cum de mai sunt conştientă. Brunetul se apropia, făcea câţiva paşi înainte, apoi se oprea, făcea doi în spate şi iar se apropia. Încremenise. Venea spre mine, de-a binelea acum. Îl vedeam cum mergea. Nu înţelegeam de ce era atât de îngrijorat. Nu mai eram conştientă. Nu mai înţelegeam. Mi-am ridicat mâinile, le-am privit. Erau roşii... Fusesem ridicată, pusă pe o targă, am privit spre locul unde fusesem trântită. Şi pe jos era roşu... Şi am leşinat. Fusesem prinsă într-un vârtej de emoţii pe care nu le înţelegeam, durerea care îmi împingea fiecare parte din corp, sângele scurs peste tot, dându-mi impresia că eu nu mai văd bine, câteva ţipete înfricoşate, privirea disperată a brunetului ... Şi apoi, nimic. Pentru că nu mai gândeam, nu mai ştiam. Parcă adormisem.

[center]*[/center]


Oare cât timp a trecut de când eram aici? O oră, o zi, un an, o viaţă? Nu mai aveam noţiunea timpului, o pierdusem undeva pe drum. Era întuneric beznă, nu vedeam nimic în jurul meu. Erau doar... De fapt, nu era nimic. Ceea ce vedeam era absolut gol, negru, vid, abisal. Şi nici eu nu eram acolo, dar observam nimicul. Şi nu era deloc liniştitor. S-ar spune că o asemenea privelşite ţi-ar aduce pace. Dar eu nu! Pe mine mă înspăimânta, aş fi vrut să mă văd măcar pe mine însumi. Aş fi vrut să îmi simt inima bătând, aşa cum o făcea adesea, dar nimic nu mai percepeam. Eram pierdută într-o altă dimensiune pe care nu o mai întâlnisem până acum. Auzeam nişte mormăieli dar nu puteam să le desluşesc, de unde veneau, ale cui erau, ce se întâmpla, unde eram eu... Nimic nu mai era coerent aici. Nu aveam timp, lume, viaţă. Persoane. Nu era nimic. Nu îmi aminteam ce fusesem, unde fusesem, sau cine eram. Aici nimeni nu era nimeni. Totul era un mare nimic.
Şi apoi brusc, ochii mei ataşaţi unui trup pe care nu îl vedeam, au observat o luminiţă. Una albă, strălucea din toate părţile. O lumină orbitoare, ce îmi dădea parcă dureri. Parcă începeam să îmi simt capul. O luminiţă simplă ce curând s-a transformat, a mai dat naştere încă unei luminiţe... acum erau două, şi apoi... tot negrul abisal s-a transformat în alb. Şi totul a luat o altă întorsătură, o cameră imaculată, una de spital, cu un miros prea specific ce începuse să mă sperie.
Am clipit de câteva ori, des, pentru a încerca să îmi amintesc unde eram. Ce făceam aici.
Brusc, în capul meu a venit imaginea unei maşini venind cu o viteză tulburătoare spre mine. Era verde. Treceam normal şi legal la semafor... Şi apoi, o izbitură, fusesem aruncată într-o parte... Priviri necunoscute, o figură pe care o ştiam. Şi ambulanţa, zgomotul infernal auzit din toate părţile... Fusese un accident. Acum înţelegeam.
Am oftat.
Dar eram bine.
Trăiam.
Oare cât stătusem aici, în spital? Probabil nu chiar atât de mult... Nu? Probabil ieri se întâmplase totul. Era zi. Nu, de fapt dimineaţă, primele raze de soare se propagau înăuntrul încăperii. Fusese după amiază atunci când se întâmplase totul... Totul..
Am încercat să mă mişc, mi-am rotit privirea în jur. Nu era nimeni aici, uşa era întredeschisă. La fel de albă ca şi restul camerei. Eram legată de unele aparate ce nu puteam spune acum ce sunt, cu adevărat. Aveam perfuzii...
Mi-am mişcat mâinile, nu cu o foarte mare greutate şi le-am împreunat, ducându-le spre burtă...
Spre burtă! Dar nu mai aveam burtă. Ce se întâmplase?! Unde... Ce?
Nu mai ÅŸtiam nimic.
Inima mea a început să se tulbure. Să bată atât de tare cum nu o făcuse niciodată. Ochii mi se măriseră, refuzând să mai clipească, parcă şi pielea mi se încreţise, într-un mod necunoscut. Furia mă cuprinsese, nevrând să-mi dea drumul, orice ar fi fost. Şi o adrenalină ciudată pusese stăpânire pe corpul meu. Am început să mă zbat, să ţip, nu înţelegeam ce se întâmpla. Nu ştiu ce strigam, nu aş putea reproduce, erau cuvinte ce-mi ieşeau pe gură pe moment, pe care după o secundă nu mi le mai aminteam. Dădeam cu mâinile şi picioarele în toate părţile, refuzând să clipesc de teama că în momentul în care aş închide ochii aş pierde ceva esenţial. Respiraţia mi se accelerase, parcă nu mai ştiam să expir şi inspir corect.
O persoană într-un halat atât de specific medicilor a intrat. Părea uimit de ceea ce se întâmpla. Lângă el era o infirmieră. I-a şoptit ceva. A venit spre mine, cu o injecţie. Am început să mă zbat şi mai tare, refuzând să pricep.
- Ce? Ce s-a întâmplat cu mine? Ce...
Nu reuşeam, nu reuşeam să scot întrebarea ce trebuia rostită : unde e copilul meu? Mi-era frică! Mie! Mie mi-era teamă să pun o simplă întrebare, în timpul în care un ac imens mă înţepa într-unul din braţe şi pleoapele mele se închideau uşor, uşor, cu vorbele liniştitoare şi blânde ale doctorului:
- O să fie bine!...
Păcat... Dar nu îl credeam. Am adormit, iar.

A doua oară când m-am trezit, eram într-un alt salon. O puteam observa. Acum nu mai eram legată de atât de multe aparate, patul mi se părea mai confortabil, vedeam şi o canapea în încăpere. Lumina era plăcută, naturală. Nu cred că mai era dimineaţă. Ce zi era? Ce oră era? Ce se întâmplase?...
Îmi aminteam acum de izbucnirea mea nervoasă. Îmi aminteam şi pricepeam ce se întâmplase. Reacţionasem agresiv din cauza acelei veşti. Era inutil să mai pun întrebări. Acum eram lucidă şi puteam gândi şi eu ce se întâmplase. A intrat un doctor. Poate acelaşi ce îmi observase izbucnirea aceea, mi-era imposibil să îl recunosc. Un bărbat de statură medie, şaten, deloc impresionant... Încercam să mă leg de orice detaliu din jurul meu, pentru a nu-mi mai căuta în mintea plină de probleme... Dar nu reuşeam.
- A murit, nu-i aşa?..., am întrebat încercând să mă ridic în şezut; a venit rapid lângă mine şi m-a ajutat, aşezându-mi perna şi studiind o fişă.
- Îmi răspundeţi, vă rog?..., am implorat pe un ton ce nu îl recunoşteam. Umil, rugător, cerând o explicaţie ce să nu coincidă cu a mea. Doream cu atâta ardoare să NU am dreptate încât îmi dădeam seama cât de corect era gândul meu... Şi totodată nedrept.
- Ai avut un accident, o maşină te-a lovit ( persoana care a dat peste tine a fost o femeie ce declară că nu te cunoaşte şi că a fost un accident – dar ea e singura vinovată, nu a respectat regulile de circulaţie ) – ai fost într-un fel de comă două zile. Îmi pare rău, dar copilul nu a supravieţuit. A murit şi a trebuit să...
Nu mai putea continua. Se uita la mine. Tonul său, oarecum blând, era acum absent. Nu mai putea rosti niciun cuvânt. Oare cum arăta expresia feţei mele? Inima nu îmi mai bătea atât de tare. Eram într-o stare ciudată de resemnare şi nepăsare. Înţelegeam ceea ce se întâmpla şi parcă nu îmi mai păsa de nimic.
- Ok.
Am zis scurt, rece, indiferentă. Dar până atunci eu nu realizasem. Eu nu ştiusem că începusem să plâng. Nici nu simţisem lacrimile pe obraji, ce curgeau şiroaie. Mi-am trecut degetele peste chip, încercând să le şterg. Nu făceam zgomot, era un plâns silenţios, pe care doar îl puteai observa. Ochii mi se păreau greoi, nu mai aveam nevoie de nimic. Aş fi vrut să mă culc şi să rămân aşa, fără nevoia de a mă mai trezi vreodată. Tot îmi ştergeam lacrimile, dar în locul lor curgeau altele şi altele, necontenind să se oprească.
Medicul nu ştia ce să spună. Stătea doar şi mă privea fix. Eu mă uitam la el şi încercam să pricep de ce nu simt nimic. Sau simţeam atât de multe încât nu mai puteam înţelege? Cum de plângeam fără ca măcar... ce spuneam? Eram atât de tristă că nu mai gândeam lucid.
Mi-am şters faţa. Lacrimile s-au oprit. Le-am înghiţit. Înţelegeam ce se întâmpla. Nu mai voiam nimic acum.
- Când mă externaţi?, am întrebat indiferentă. Dar ştiam că bărbatul din faţa mea nu mă credea rece, nu credea că sunt crudă faţă de copilul pe care îl pierdusem, îmi ştia durerea.
- Peste câteva zile va fi posibil...
Am dat din cap, întorcându-mi privirea în altă parte, aşteptând să plece. A plecat şi el. Eu mă uitam la un perete. Era interesant...
Ce se întâmplase cu mine ? De fapt... Nu cu mine. EU ştiam ce am. Sufeream. Era normal. Nu îmi puteam reveni din acest şoc, momentan. Dar o să o fac. Şi o să treacă. E doar ceva ce o să treacă... Încercam să mă încurajez. Să lupt cu lacrimile... În astfel de situaţii, nu puteai decât să te ţii ocupat cât mai mult posibil, să încerci să ştergi totul... Nu, nu să uiţi... Dar să treci... Să treci peste...
În timp ce spuneam asta, simţeam că ochii mi se umpleau de lacrimi, scurgându-se rapid pe obraji, brutal. Will a intrat în cameră, nici nu realizasem. Nu spunea nimic. Mă vedea plângând. A venit lângă mine. M-a îmbrăţişat. S-a aşezat pe pat.
„ Îmi pare rău...!”, ştiu că asta voia să spună. Am tăcut. Nici el nu a zis nimic.
- Ela... Mi bella..., încerca să rostească ceva ce nu-i reuşea.
- Nu a fost să fie, probabil, William..., mi-am şters ochii spunând asta pe un ton blând. Mi s-a întâmplat mie. Am fost eu în locul altcuiva, nu? Dar... ce vină are Oliver pentru tot ce am făcut eu? Ştiu că asta e o pedeapsă pentru mine, dar el?...
Mi-am proptit faţa în mâini, într-un gest disperat de a mă controla. Braţele sale mă strângeau puternic, încercând să mă aline, mângâindu-mi părul la fel ca întotdeauna. Dar nu mai plângeam, nu mai simţeam nevoia să mă dau atâta pe faţă, pentru că era ca şi cum i-aş fi trădat amintirea, umilindu-mă în faţa altora. Eram prea tristă. Mă durea sufletul, nu puteam suporta. Dar trebuia să le ţin în mine, doar pentru mine....
Printre mai multe rânduri, mi-a explicat că cel mic fusese la morgă, că îi alesese el un mormânt , trebuia să facă asta... Că o să mă ducă acolo... Şi mai încerca să îmi explice ceva, dar nu reuşea. Nu voia să mă rănească, o citeam în ochii lui. Apoi, brusc, uşa s-a deschis şi a intrat şi Mădălina. A fugit spre mine, m-a îmbrăţişat. Curând a apărut şi Aura, dar ea nu a stat mult, pentru că avea nişte probleme, deşi nu înţelesesem prea bine ce. Era pe înserate acum, trecuse totul prea repede, parcă.
- Oh... Mirabela! O să trecem peste asta, o să vezi!, încerca Mădălina să fie foarte optimistă. I-am zâmbit strâmb. Le-am spus amândurora că ar trebui să plece, că aş vrea să dorm, că sunt obosită.
Will a spus că mai stă doar puţin. Eram doar eu cu el.
- Alor mei le-ai spus?, l-am întrebat foarte sec.
- Da..., mi-a răspuns ezitant.
- Mai e ceva?, l-am chestionat fără nicio expresie. Nu trebuie să mă menajezi. Mai bine să aflu acum, decât mai târziu, nu crezi? Spune...
Îl încurajam atât de rece încât a vorbit, pe un ton blând, încercând să mă protejeze, deşi nu reuşea.
- Din cauza acestui accident... Care a fost destul de grav, şi modul în care au trebuit să... Să... Ei bine, să îl scoată pe..., tot nu îşi găsea cuvintele. Tăcea.
- Zii odată!, am ţipat la el, încruntându-mă.
- Nu mai poţi rămâne însărcinată...
Tot nicio expresie. Nu simţeam nimic. Nicio emoţie.
- Nici nu am nevoie de alt copil... Will, pleacă, bine? Vreau să dorm...
Mi-am pus capul pe pernă, m-am întors cu spatele la el şi am închis ochii. Am auzit uşa, dispăruse. Câteva lacrimi mi s-au scurt pe obraji. Nu am reuşit să le şterg...

Teh, draga mea! Ma faci, la modul cel mai sincer, sa plang.
O data pentru ca e finalul povestii, si a doua pentru cum se termina. Sper ca ai de gand sa mai imbunezi finalul, nu? :o3
Dupa ce am citit capitolul asta, m-a apucat melancolia si am luat totul - TOTUL - de la inceput. De la primul capitol. :-> Asa, ca sa-mi reimprospatez memoria cu detallile ce le-am uitat. [Nu am reusit sa citesc totul dar voi reciti. Cap-coada.]
Ma doare sufletul cand ma gandesc prin cate a trecut Ela. Si Will. Oare cat mai rezista omul asta?
Daniel Bee nu poate fi catalogat decat drept un mare nenorocit.
Am plans. Poti sa crezi? :-s [True - sunt usor de impresionat dar totusi...]
Nu vreau ca povestea asta sa se termine. Poate ne incanti si cu o a treia serie? ;;) Sper ca da.
Oricum, nu pot decat sa te felicit: in primul rand ca te-ai tinut de scris [lucru pe caare eu nu l-am prea facut :">], apoi pentru ca ceea ce ai scris a fost deasuprea asteptarilor tuturor.

O opera de arta! Vreau next-ul [banuiesc ca ultimul capitol - desi sper din toata inima ca nu].
Felicitarile mele! >:D<

Edit: Dupa atata amar de vreme, sunt si eu prima! XD
Hi :3

Mulţumesc pentru comentariul tău! Nu este ultimul capitol, înainte de capitolul 30 mai este un extra, pe care îl voi posta imediat şi de care... să zicem că nu sunt mândră nici câtuşi de puţin, dar l-am scris acum prea multă vreme pentru a-l reface. Apoi, în afară de capitolul 30 va mai exista şi un epilog, aşa că mai sunt, cu postul de acum, 3 postări.
În orice caz, aştept în continuare părerile voastre şi sper să citiţi povestea şi să vă placă până la final. Căci eu sunt aşa de nostalgică încât cred că o să vărs o lacrimă când o să postez epilogul. Or not really * laughs* but you get my point.

Lectură plăcută!

Capitol extra
Daniel Bee

De când mă cunosc, am fost puternic şi am putut să trec peste orice situaţie cu o personalitate crudă, chiar cu un zâmbet. Când mi-a murit fratele, nu am schiţat niciun gest disperat deşi el a fost cel mai important din viaţa mea, idolul meu. Mă învăţase să mă controlez, să nu mă las pradă sentimentelor şi să mă comport ca un bărbat adevărat. Pentru că, îmi spunea el, un bărbat adevărat nu plânge niciodată. Nu ştiu de ce l-am crezut în acea clipă, poate pentru că aveam încredere oarbă în tot ceea ce el îmi spunea. Şi totuşi, am aflat mai târziu, din cauza circumstanţelor, că bărbaţii adevăraţi nu există... Din acest punct de vedere. Am putut fi impasibil la un milion de situaţii dureroase, sfâşietoare. Unei singure nu i-am putut rezista, şi atunci am realizat mult prea multe...
Ce dracului era în capul meu, mi-e greu să o spun. Nu mă îndrăgostisem niciodată de o femeie în aşa chip încât să o ţin pentru mine, să-mi doresc să o păstrez pentru restul vieţii. Ca să fiu sincer, pentru mine toate erau „ o apă şi un pământ”. Nişte curve, într-un final. Tot ce făceau era să se folosească de masculii din jurul lor, aşa cum puteau ele mai bine. Asta pentru că erau nişte excelente manipulatoare. O femeie nu este niciodată proastă şi asta mi-a fost demonstrat de multe ori; au această forţă de a manipula pe cineva încât acela nici nu îşi dă seama. Aş minţi dacă aş spune că nu a fost niciodată să cad şi eu în mrejele iubirii, doar că eu nu m-am împiedicat şi am ţinut scutul cât de sus şi tare am putut. Am izbutit, ca întotdeauna, să fiu cel ce zâmbeşte la urmă şi ele să plângă. Poate eram sadic, dar îmi plăcea acest comportament al lor în timpul despărţirilor; lacrimi peste lacrimi din cauza mea. Ceea ce şi meritau, din punctul meu de vedere.
Puternic, indiferent şi un adevărat cuceritor. Tot ce îi trebuie unuia ca mine. Am ştiut că vreau să mă fac avocat, să mint în favoarea dreptăţii, sau prin intermediul ei. Nu conta, la 29 de ani eram mulţumit de banii, situaţia şi faima mea. Eram mulţumit, chiar mai mult – foarte fericit de viaţa mea. Şi aş fii vrut să continui să fiu aşa petnru tot restul existenţei mele... Doar că nu a fost să fie. Mi-am dat seama, poate prea târziu, că mă îndrăgostisem.

[center]*[/center]

Aş fi vrut să pricep care este toată treaba cu Mirabela. Se credea prea extraordinară pentru noi toţi? Oare? Şi totuşi, o cucerisem deşi avusesem multe îndoieli în privinţa asta. Mă aşteptasem să mă caute, a doua zi sau peste ceva timp. Dar nu a făcut-o. Nu era deloc ca toate celelalte pe care le cunoscusem eu, aş fi vrut să moară după mine, să mă vrea alături de ea... În fine, să sufere din pricina mea ca să o pot alunga din mintea şi sufletul meu. Cât era ziua de lungă, imaginea ei persista în capul meu. Tot pe ea o visam. Şi după s-a întâmplat să mă sune, să mă caute. Să vorbim! Am crezut că s-a întâmplat, că a venit la mine şi fusesem atât de fericit. Nici nu puteam exprima tot ceea ce mă încercase în clipa în care am deschis uşa şi i-am văzut chipul. În momentul ăla eram chiar şi eu conştient de faptul că o iubeam, că nu mai pot trăi fără ea. Că asta aşteptasem, să vină la mine şi să îi cad la picioare. Mă manipulase fără să îşi dea seama şi îi căzusem în plasă, ca şi un idiot. Doar că nu îmi mai păsa. De abia aşteptam să o îmbrăţişez, să o sărut, să fiu cu ea. Şi mai mult, în acea clipă de extaz m-aş fi pus în genunchi şi aş fi cerut-o în căsătorie.
Dar! Nu mă aşteptam să vină să-mi spună că e însărcinată. Venise, deci, doar pentru a mă atrage într-o cursă. Şi eu care îmi dorisem mai multe din partea ei, acum eram profund dezamăgit şi conştient de faptul că nu o pot lăsa să mă domine. Un copil! Pentru mine nu însemna prea mult, mai lăsasem şi alte femei gravide, cu câţiva bani se rezolva imediat un avort. Dar ea, nu! Nu vrea să scape de copil! Ce să facă cu el? Eu nu o să il cresc, nu o să mă compromit nici măcar de dragul ei.
Pentru ce vrea asta? Doar pentru un amărât de cont în bancă?...
Şi totuşi, în nopţile ce au urmat nu am făcut decât să mă gândesc la ea. Şi la copilul pe care se presupunea că îl aveam. Nu ştiu de ce, dar mă încerca un sentiment foarte puternic ce îmi tot spunea că e copilul meu. Şi ştiam că şansele nu erau prea mari, dar mă agăţam de asta ca un dobitoc. Îmi imaginam cum ar fi să mă însor cu ea, şi să am o familie. Eu, o familie? Ceva ce nu îmi dorisem niciodată după experienţa părinţilor mei, care nu au divorţat niciodată dar s-au certat toată viaţa şi niciodată nu s-au putut înghiţi, au stat alături de dragul copiilor. Nu îmi doream deloc aşa ceva, dar mă găseam visând, imaginându-mi exact lucrul acesta. Ştiam că ceva era în neregulă cu mine.
De aceea am început să petrec mai mult decât oricând. Cum scăpam de serviciu mă întâlneam cu o femeie, peste câteva ore cu alta. Nu mă deranja asta dar nici nu mă pasiona aşa de tare. Rămâneam indiferent la orice atingere, de care se părea totuşi că am neapărată nevoie pentru a putea supravieţui acestei perioade infame. Credeam că Mirabela va recunoaşte că nu este copilul meu într-un final, nu ştiu de ce aveam acest presentiment. Şi asta mă enerva profund. Faptul că a fost şi cu un altul aşa cu a fost cu mine şi că m-a minţit mă făcea să înnebunesc. Şi iar mă trezeam imaginându-mi tot felul de scene, având impresia că înnebunesc puţin câte puţin... Şi poate de asta am reacţionat aşa când m-a sunat. Am vrut să îmi vărs nervii pe ea, pentru tot ce îmi imaginasem din pricina ei. Din cauza ei nu mai eram eu şi mă transformasem într-un Daniel Bee pe care nici eu nu îl cunoşteam, care niciodată nu a mai existat până acum. A trebuit să îi spun orice îmi venea pe moment, fără a fii conştient de cuvintele mele şi semnificaţia lor. Pur şi simplu voiam să mă răzbun pe ea! Deşi, nu-mi făcuse nimic...
Mai lăsasem şi alte persoane să îmi conducă maşina şi niciodată nu am fost atent. Nu pentru că aveam încredere, dar nu era un subiect ce ar fi meritat gândit. Şi încă odată, făcusem o greşeală.
Am fugit din maşină, m-am uitat în jur, am privit-o. Inima mea bătea mai tare ca oricând, mă panicasem, îmi pierdusem orice calm existent în mine iar eu aveam cu duiumul. M-am agitat, aş fi vrut să mă apropii, dar dădeam paşi înapoi. Nu mai eram conştient de mine, de ce se întâmpla. Fusesem aruncat într-o altă lume, printr-un şoc prea puternic pentru a putea fii suportat. Nu am ştiut nimic în ziua aceea, nici nu îmi amintesc cum am reuşit să mă culc, după ce am fost la poliţie, după toate răspunsurile pe care le-am dat. Femeia care condusese rămăsese în arest, am plecat, am lăsat-o acolo, nu puteam gândi logic.

[center]*[/center]

Şi astfel mă aflu acum, aici. Stau pe coridor, în spital. Am găsit forţa necesară pentru a o vizita, pentru a veni la ea şi a-i vorbi. Îmi luase mult timp această decizie, nu doar că o gândisem pe toate părţile dar luasem şi hotărâri foarte importante. Voiam să îmi cer iertare, să recunosc că o iubesc mai mult decât orice pe lumea aceasta şi să îi propun, ca după ce va ieşi de aici, să mă lase să o protejez.
Aproape că îmi tremura mâna atunci când am deschis uşa, stăteam de cinci minute în faţa ei, rostogolindu-mi cuvintele pe care doream să le spun pe toate părţile, pregătindu-mă sufleteşte pentru ceea ce urma să văd; mi-era frică de ea, de expresia ei, ştiind că are cea mai multă dreptate din lume pentru a mă acuza.
Am deschis. Am intrat. M-am uitat la ea ÅŸi am fost surprins.
Inima mea bătea foarte accelerat, anormal, mintea mi-o luase razna şi tot discursul meu dispăruse cât ai clipi. Nu mai ştiam ce ar fi trebuit să spun, doar stăteam la intrare şi ochii mi-erau aţintiţi asupra sa. Stătuse parcă cu privirea în vid până să ajung acolo, acum îşi întorsese faţa spre mine. Ochii ei nu transmiteau nimic. Erau negri ca întotdeauna, reci şi cruzi ca niciodată. Indiferenţi, răi, neiertători. Mă făceau să tremur şi nu ştiu cum m-am abţinut. Mă înmuiasem, doream să o îmbrăţişez, să uităm totul, împreună.
- Mirabela..., am început incoerent, aproape inconştient de ceea ce voiam să spun.
- Ce vrei?, mi-a tăiat-o scurt pe un ton plin de dispreţ. A făcut o pauză, aşteptând să răspund. Mi-am plecat capul, apoi am căutat un scaun. M-am aşezat lângă patul ei, fără a spune nimic.
Ea a continuat:
- Nu te-am invitat să iei loc, nici nu am nevoie de vizitele tale şi mila ta, nu mă interesează şi nici nu o să mă încălzească cu nimic, nici acum nici altădată. Aş vrea să pleci, e mai bine aşa.
Şi-a păstrat tonul şi expresia de gheaţă. Se uita la mine dar nu pe mine mă vedea, o ştiam. Pur şi simplu trebuia să aibă chipul întors într-o anumită parte, se privească ceva, pe cineva. Doar atât. Şi asta mă cutremura! Aş fi preferat să plângă, să mă lovească, să îmi spună cuvinte urâte şi eu să o pot controla, să o pot alinta. Dar cum poţi sta în preajma unei femei care nu te doreşte acolo, care suferă în tăcere, nu urlă şi nu îţi reproşează acid ceva, imediat? Cum poţi să împaci o femeie care nu îşi arată furia într-un mod normal şi prea bine cunoscut?
- Mirabela, te rog... Am venit să vorbim, nu mă poţi trimite la dracu aşa. Îmi pare rău, trebuie să ştii asta...
M-am oprit din cauza zâmbetului său, din cauza ironiei citite în expresia ei şi sarcasmul pe care mi-l transmitea.
A vorbit:
- Oh, domnule Bee! Terminaţi, nu pot râde prea mult în condiţia în care mă aflu momentan! Şi ceea ce spuneţi este foarte amuzant, domnule avocat. Să vă prezint situaţia mea, am fost însărcinată cu dumneavoastră chiar dacă aţi renegat acest lucru şi am pierdut copilul! Ce extraordinar, nu? Ahh, şi din cauza dumneavoastră şi a iubitei dumneavoastră s-a întâmplat acest lucru! Şi pe de-asupra, din cauza micului accident nu voi mai putea avea vreodată un copil. Nu e aşa că e fain să veniţi aici şi să vă cereţi iertare cu atâta ipocrizie?, finaliză cu vocea tunătoare, aproape ţipând, lăsându-mă mut şi şocat.
Nu mai putea... Şi fusese din cauza mea?! Mă trecu rapid un fior, urmat de un altul. Aproape că tremuram, inima îmi bătea din cauza fricii. Întrebasem de ea şi mi se spusese deja că ... Pierduse copilul nostru. Dar nu mă impacientasem atât de tare. Avusesem speranţa că se va întoarce la mine, că va fii cu mine şi împreună vom putea... Din nou... Să... Dar fusesem aşa de orb, atât de idiot şi prost. Prost!
I-am luat mâna într-a mea, am privit-o profund şi sincer, cu ochii înlăcrimaţi. EU PLÂNGEAM, aşteptând-o pe ea să mă mângâie. Asta se întâmpla.
Mi-a înlăturat mâna.
- Pleacă şi nu te mai întoarce, n-am nevoie de mila ta!
- Nu e milă!, am protestat cu înverşunare şi tărie – Eu te iubesc! Şi sincer regret enorm ce s-a întâmplat, din vina mea. Vreau să mă ierţi, să o luăm de la capăt...
Râsul ei mi-a întrerupt cuvintele. Stătea în faţa mea şi un râs isteric o cuprinsese, nu era acela amuzat ci mai degrabă dispreţuitor şi dureros, pe mine mă sfâşia deja secundă cu secundă.
- Ah, bună glumă, Daniel. Uite- râd, vezi? Ce să luăm de la capăt când noi nu am început nimic? Să recunoaştem , copilul a fost un accident. Tu nu l-ai acceptat nici câtuşi de puţin, l-ai renegat. Eu l-am iubit, asta-i. Nu mai e, nu a fost să fie, nu s-a născut. E vina ta, bineînţeles. Iar eu nu o să te iert niciodată pentru asta. O să sune penibil, dar poate să te ierte Dumnezeu căci eu n-am s-o fac. Aşa că pleacă, îţi pierzi timpul preţios aici.
Măcar de ar fi spus-o cu lacrimi în ochi, dacă ar fi putut să-mi arate fie şi cel mai mic sentiment posibil. Dar, nu! Ea o zise cu acelaşi dispreţ de dinainte şi cu atâta scârbă că mă durea, mă lovea în fiecare colţişor al trupului, minţii, inimii, sufletului. Mă cutremura. Făcea acest bărbat, eu, ce a fost întotdeauna puternic, indiferent, şi rece să cadă. Să se prăbuşească, să se destrame şi să uite şi el însuşi ce înseamnă să te poţi controla.
Am început să plâng, fără să-mi dau seama, fără să înţeleg ce se întâmplă pentru că nu mai fusesem până acum încercat de un astfel de sentiment. Mi se scurgeau lacrimi pe obraji şi eu nu le puteam controla, nici nu voiam să le şterg. Îmi lăsasem capul în jos, umerii mi se lăsaseră şi ei şi ştiam că arătam deplorabil. Nu mă bărbierisem de câteva zile, aveam nevoie să mă tund şi cearcănele ce îmi brăzdau ochii mă făceau să arăt ca şi un drogat...
Iar eu, atât de obişnuit cu mine în centrul atenţiei, mă aşteptam să mă alinte, să îşi treacă degetele prin părul meu şi să mă tragă aproape de ea, să îmi spună că va fii bine. Aşteptam ca tot ea... Victima, să mă protejeze pe mine, vinovatul... Şi fără să îmi dau seama , am gândit că acesta este rolul unei femei. Să alinte întotdeauna. Dar ea nu a făcut-o.
- Ai terminat?, m-a întrebat într-un moment în care nu mai suspinam şi lacrimile mi se scurgeau pe obraji fără zgomot.
Aş fi vrut să nu mai plâng, dar nu mă puteam controla.
- Mirabela!, am accentuat uÅŸor disperat.
- Uite ce e, dacă vrei să mai stai, nu ai decât, dar nu mă înduioşezi. Îmi faci scârbă. Nu o să stau să te încurajez, nu vreau şi nici nu am cuvinte pentru tine. Prezenţa ta mă deranjează, aşa că dacă ai chef să boceşti, du-te pe la alte colţuri, ar fii mai bine pentru amândoi, zise pe acelaşi glas dispreţuitor.
Nu ştiu cum m-am ridicat şi am privit-o, nu se mai uita la mine, ochii îi erau aţintiţi spre un punct invizibil. Am trântit uşa, am ieşit, am luat un taxi şi am plecat.
- Unde mergeţi?, mi s-a adresat şoferul dar nu îmi amintesc ce i-am răspuns. Eram prea ocupat să-mi ţin mâinile pe faţă pentru a-mi opri lacrimile.

Sorry for being so late. I missed a chapter... :(

Capitolul 29 a fost cu adevarat trist. Eu sunt cam insensibila in ultima vreme, asa ca nu am plans, desi altadata as fi facut-o. Dar trebuie sa recunosc ca mi-a parut foarte rau pt Mirabela... Adica inceputul capitolului era asa dragut, ea era super fericita si entuziasmata ca va avea un bebe, ii si pregatise de toate, hotarase si numele (apropo, uitasem ca numele fratelui lui Will e Oliver :-?) ...
Si dupa, a inceput sa se certe cu Bee la telefon. Omul ala chiar se comporta groaznic cu ea de cate ori avea ocazia. Cand a inceput sa traverseze strada, parca imi era frica sa citesc mai departe, dar m-as fi gandit la orice altceva in afara de faptul ca Daniel Bee se va afla in masina care o va lovi. Si apoi... era normal sa piarda copilul. Ma intristeaza si mai mult faptul ca nici nu va mai putea avea altul. Probabil ca pe moment ii e prea greu sa se gandeasca sa faca alt copil pt ca nu il poate inlocui pe cel pierdut atat de usor, dar in viitor... Si ca de obicei, Will a fost alaturi de ea, i-a dat si vestea pe care poate ca doar de la el ar accepta-o asa usor. (bine, nu ca ar accepta vestea...)

Capitolul din perspectiva lui Daniel Bee... mie, sincer, imi place cum l-ai scris, doar ca nu suport personajul. :P So, he's 29, huh? Ar putea avea o gandire umpic mai matura la varsta lui si ar putea sa nu se comporte ca un porc, desi la orice varsta te poti comporta asa. In fine... Indragostit? Nu zau? Nu se prea vede, nu ma mir ca Ela i-a ras in fata. Ce dragut, isi ineca amarul in bautura si femei, ce idei bune are si el, iar femeile lui au ajuns sa isi faca rau una alteia. :-j
Mi-a placut foarte mult ca Mirabela a fost puternica si s-a comportat atat de dur si rece cu el, o merita din plin. La cum e ea, nici nu ar fi putut sa reactioneze altfel la lacrimile unui om ca el, un om care a ranit-o. Am ajuns sa o apreciez mult pe Ela, imi place acum acest personaj.

Stiu ca am aberat. :P Voi avea grija sa nu mai raman in urma. Astept continuarea! Bye :-h
[Imagine: sig_reinoir.png]

Am ajuns si eu :nh: Teh ti-am citit toate capitolele, s-au intaplat multe de la ultima mea postare...dap,foarte multe,e incredibil cat de repede te poti alege cu un copil dar cat de greu e sa cresti unu.Oricum Mirabela m-a surprins intr-un mod placut,cu siguranta nu mai e pustoaica de saisprezece ani care ar fi dat cu piciorul oricarei situatii (mai dificile)numai pentru ca as simtea ea,asa se exterioriza si arata ca traieste dupa propriile reguli.Cat despre Daniel Bee (OMG,si eu care aveam de gand sa dau la drept...ce-ti mai e si cu avocatii astia :-w )pe langa faptul ca e barbat,inferior femeii (cel putin din perspectiva personajului principal)se condimenteaza cu aroganta,lasitate,lacrimi varsate in van si chiar trebuie sa moara cineva pentru ati da tu seama cat de naiv ai fost? :-? Teh personajele tale ma surprind de fiecare data,pur si simplu imi place modul in care tragi linia intre ele conturandu-le atat de bine personalitatile,pentru ca n-au existat doua personaje care sa aiba caractere indentice...si imi pare atat de rau ca te apropii de final,as fi vrut sa o vad pe Mirabela pe la saizeci de ani,o batranica irascibila :))"O trecem pe feminin"...cred ca orice fata se poate regasi in povestea ta si cu baietii probabil e la fel (daca as fi fost baiat as fi garantat :)) ) povestea ta m-a marcat pe viata (fara a dramatiza)e cat se poate de reala:iubiri adolescentine,despartiri,resemnari?...din toate punctele de vedere viata e o telenovela :-< Oh si mai e si William (printul infumurat...deci pana la urma chiar e de vita nobila?)ti-am mai spus ca e personajul meu preferat...misogin,arogant si lista poate continua dar totul e de suprafata ,putem garanta ca are o inima de aur si mai rar gasesti in zilele noastre asa ceva :mellow:
Ma gandesc ca ficul va avea un final pe masura (imprevizibil,ceea ce-l va face memorabil :yes: ) sincera sa fiu am emotii...oare va da ochii intr-un final cu Daniel? (vechiul Daniel) :cry: Desi fierb de nerabdare...nu te grabi cu NEXT-ul,vreau ca finalul sa se lase asteptat,fa-l lung,fa-l un km de luuuuuuung...iar exagerez (si mi-am promis ca nu voi mai face asta ~x( )si totusi...Teh,viata noastra sta in mainile tale =))
[Imagine: tumblr_llf1dfvyEZ1qg9bp2o1_500.gif]" Un mormânt îl satisface pe cel pentru care întreaga lume nu a fost de ajuns!"(referitor la bravura lui Alexandru Macedon)

What, it\'s over ?!?!?! O.o
S-a teminat, nu pot crede adevarul nemilos, crud, naspa si ... (intelegi care e ideea, nu?).
La capitolul \"Descriere\", ma refer la sentimente (cred eu, unul dintre cele mai importante puncte intr-un fic) esti un autor foarte experimentat, ai mai scris si inainte?
Pentru naratiune & suspans primesti 100 din 10 punte >:) .
Dialogul e nemaipomenit, il ador.

Acum despre personaje...
Ella: ~Imi place taria de caracter.
~Cel mai mult sunt de acord cu ideea ca nu a facut avort, sustin faza in care a spus ca este o criminala (cand a refuzat sa faca avort).

Daniel: ~S-a facut de rasul curcilor doar ca sa nu isi calce pe orgoliu.
~Specimen pe cale de disparitie, foarte sensibil.

Will: ~Dragul de el, inca e un spijin pentru Ella, chiar daca il doare (intr-un anumit fel) i-a ramas alaturi.
~Ce sa mai spun despre el ... nu, nu mai am nimic in cap la ora asta.

P.S. Will & Ella formeaza un cuplu foarte frumos, de ce nu\'s ei impreuna?
Mi se pare mie ori Ella mai bine nu are decat sa se atinga de orgoliu\' in fata unui \"specimen de sex opus\" ?

Pai ... oricum eu iti citesc fic-ul si iti urez multa imaginatie, sper sa ma surprinzi ca pana acum!
[align=center] BBYE-BBYE :bye:
"I'm crying inside and nobody know it but me."

„Comparisons are easily done
Once you've had a taste of perfection
Like an apple hanging from a tree
I picked the ripest one, I still got the seed…“


"
"Another head hangs lowly,
Child is slowly taken.
And the violence caused such silence,
Who are we mistaken?

But you see, it's not me, it's not my family.
In your head, in your head they are fighting,
With their tanks and their bombs,
And their bombs and their guns.
In your head, in your head, they are crying... "

nu imi vine sa cred ca se termina cel mai buna fic dupa parerea mea
in ficul asta ai de toate descriere ,dialog,naratiune
personajele sunt super,in special Ella care din primul capitol pana acuma la ultimul nu a incetat sa ma surprinda
sincer cand am citit primul capitol am crezut ca va fi o poveste oarecare in care fata sfarseste indragostita de baiatul visurilor si traiesc fericiti pana la adanci batraneti,dar cu bucurie spun ca imi pare bine ca m-am inselat

pot spune ca l-am citit cu cea mai mare placere si am asteptat fiecare capitol cu aceeasi intensitate

pana acuma nu ti-am comentat ficul,sincer nu stiu de ce dar sper k o sa mai ai astfel de idei pe care sa le pui pe zup cat mai curand
am citit fiecare capitol,cred ca stiu fiecare detaliu,in special cele referitoare la Ella in care intr-un fel cred ca m-am regasit


oricum ca sa nu o mai lungesc pentru ca sincer cred ca as putea scrie despre ficul tau cateva pagini bune,iti urez succes in continuare si sper ca o sa continui sa ne surprinzi prin ficurile tale care chiar merita citite

P.S sper ca vei posta in curand epilogul pentru ca nu mai am rabdare

I'm an angel from heaven who lives in hell.


My life is so empty
I want to go far away from here
But I can't
Because he is here
I want to go in a diffrent place
But I can't live them alone
Especially she is so weak
That thing make me
Want to protect her.
[Imagine: chibi_3654.gif]
, chibi-ul lui anaid_angel












Utilizatori care citesc acest subiect:
7 Vizitator(i)