Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

O trecem pe feminin

Mulţumesc foarte mult. M-aţi lăsat fără cuvinte.
Vreau să vă spun că povestea o am deja terminată, de ... multă vreme. Aşa că nu fac decât să postez ceea ce am scris mai de mult. De aceea comentariile voastre prezintă o aşa mare importanţă pentru mine; pentru că îmi reamintiţi de poveste şi o reînviaţi, pur şi simplu.
Merci beaucoup...

Capitolul douăzeci şi doi


Peste câţiva ani

Câteodată, te uiţi înapoi şi nu ştii când a trecut timpul.
Parcă ieri se întâmplase un lucru ce avusese loc, de fapt şi de drept, cu cinci ani în urma ta. Constaţi stupefiat că nu mai ai şaptisprezece ani, nici măcar optisprezece şi ajungi să termini liceul, facultatea, să ai un serviciu stabil şi să te întrebi: ce am făcut cu viaţa mea până acum?
Ei bine, atunci vin răspunsuri, multe-multe, încărcate de atâtea amintiri. Momentele prea frumoase petrecute în vremea liceului şi a studenţiei, primele gafe, chiar şi vremea când ai comis cele mai mari greşeli ale existenţei tale, sau doar mici probleme pe care le-ai rezolvat cât ai clipi. Apoi, toate cele frumoase ce ţi s-au întâmplat... Şi realizezi că nu le mai ţii minte pe toate, că nu mai ştii fiecare persoană ce ai cunoscut-o odată, de-a lungul vieţii tale şi te întristezi. Desigur, asta nu durează mult, pentru că ai acum o altă viaţă, într-un alt timp ce odată era viitor şi acum este prezent, mâine urmând să fie trecut...
Şi totuşi, nu ai uitat nici măcar o clipă principiile tale de bază ca persoană, pentru că ele te-au creat şi te-au ghidat, formându-te în adult, o persoană matură. Chiar dacă, uneori, o să fii îngrozit să aflii că nu ai crescut pe cât ai fi vrut... Că vor exista probleme de care vei vrea să fugi şi o vei face, dar te vei întoarce curând, pentru că realizezi că ai respionsabilităţi, că nu mai poţi fi ca în trecut, ca atunci când aveai mari „probleme”, ce acum ţi se par nimicuri şi poate mai puţin de atât...
Odată, mi-am spus că nu îi voi slăbi pe băieţi, că îi voi întrece în orice domeniu, că nu voi fi deloc un mieluşel în faţa lor. O femeie puternică, revoluţionară ce, dacă va fi necesar, va călca în picioare orice creatură masculină.
Ar trebui să îmi vină să râd acum când mă gândesc la asemenea lucruri, nu?
Ei bine, cu toate acestea, în toţi aceşti ani ce au trecut, am privit şi mai mult acest aspect, l-am studiat şi l-am pus în practică cât de bine am putut, pentru că nu pot să mai accept privirea plină de umilinţă a unor femei ce îşi pleacă capul.
Mi-am zis: eu nu-mi voi pleca niciodată capul în faţa unui bărbat!
Până acum, nu mi-am călcat cuvântul...

[center]*[/center]

Deschsiesem ochii de câteva secunde, eram conştientă de faptul că era trecut de ora zece, că era duminică iar eu aveam zi liberă. Pur şi simplu priveam tavanul, neîndrăznind să mă mişc. Mi-era atât de lene! Şi aveam aşa o nevoie de odihnă! Mă dureau toate oasele! Sătpămâna ce trecuse fusese destul de epuizantă, cu valul acela de tineri din Franţa de care trebuise să mă îngrijesc şi să îi plimb prin tot oraşul să le şi mai vorbesc, să îi duc în cluburi, restaurante şi aşa mai departe. Cine s-ar fi aşteptat să fie atât de energici? Şi, se pare că adolescenţii de pe acum erau foarte nepoliticoşi ( îmi aminteau, unii, de comportamentul meu din trecut, deşi parcă eu fusesem mai drăguţă ). Avusesem mult de furcă cu aceştia, şi chiar m-am bucurat să aud că pleacă de sâmbătă, şi nu de dumincă aşa cum era programat. Oricum, la suma pe care o încasasem, eram total mulţumită.
Îmi adoram slujba, extenuantă dar minunată.
M-am ridicat în şezut şi mi-am întins braţele, începând să zâmbesc aiurea. În dimineaţa asta, mă simţeam fericită. Părea că pot lua energie din orice parte şi nici măcar căscatul ce a urmat nu m-a încurajat, am sărit din aşternuturi şi am făcut o piruetă, uitându-mă la ceasul de pe măsuţă. Era ora unsprezece jumătate, dar nu mă deranja nici câtuşi de puţin. Am mers în baie şi am făcut un duş revigorant, cât şi toate lucrurile de care aveam nevoie dimineaţa pentru a fi în formă. Mergând în bucătărie, am avut o surpriză. Am făcut ochii mari şi pentru o secundă am rămas împietrită, neînţelegând nimic din ceea ce vedeam. O grămadă de farfurii erau trântite pe jos ca şi nişte pahare sparte, numai cioburi, fructe pe jos, dezastru pe masa ordonată.
Ce naiba se întâmplase ? Nu îmi aminteam să fi făcut eu aşa ceva.
Dar chiar în momentul când căutam un răspuns şi inima mea începuse să bată mai tare, lăsând o furie imensă să îmi acapareze atenţia, o pisică a început să miorlăie.
Am oftat instantaneu şi mi-am întors privirea către Kitty, o pisicuţă mare şi albă, de ce rasă nu pot spune pentru că nu mă pricep şi cu o coadă foarte stufoasă; a vecinilor mei.
- Vino aici, Kitty-Kitty! am început să o strig lăsându-mă în jos. Ne cunoşteam, dar nu îmi imaginam cum pututse să intre în casa mea. Probabil iar au uitat-o pe afară şi a intrat din întâmplare, azi-noapte când m-am întors eu de la lucru... Era doar o presupunere, având în vedere că se mai întâmpla, Mihaela era neglijentă de când o ştiam eu iar fiul ei nu avea simţul responsabilităţii.
Am luat-o în braţe, mângâind-o şi aceasta a început să toarcă, mulţumită de tratament şi cuibărindu-se la pieptul meu. Deschizând uşa, am avut surpriza să dau nas în nas cu Ionuţ, care se pregătea să bată la uşa mea. Era şi el îmbrăcat în pijama, aşa cum eram şi eu. Un băiat înalt, şaten şi cu ochii căprui, cu un aspect de tip rebel, având în jur de cinsprezece ani şi vecinul meu. A căscat larg şi după a scos un zâmbet larg, arătându-şi toţi dinţii.
- Iar a rămas afară?, l-am întrebat dându-i pisicuţa, aceasta aproape zgâriindu-l pentru faptul că era detanjată. Iar el mai avea puţin şi o apuca de coadă pentru a o trânti pe acolo, se vedea că nu o prea iubeşte iar eu eram mereu scoasă din minţi de prezenţa ei ( întotdeauna găsea ceva de distrus la mine în apartament ).
- Mda, scuze, într-o zi nu ştiu ce-o să-i fac!, a spus aproape nervos, numai tonul somnoros îl trăda.
- Maică-ta nu-i acasă?
Aşteptam să plece dar a dat din umeri, spunând:
- Ieri s-a dus la ţară, la mătuşi-mea..., avea o voce plictisită, după care a adăugat aproape ţipând : m-a lăsat singur aici şi mă sună la ora asta să mă duc după morţii ei de pisică, era sigură că am lăsat-o pe afară. Nu pricep de ce nu a luat-o cu ea!
Asta mi-a provocat râsul, amestecat cu un surâs binevoitor. A oftat, observându-mi reacţia. Doar că mă simţeam prea bine azi.
- Uite cum facem, te duci acasă, îi dai ceva să pape lui Kitty, poate te schimbi – l-am măsurat din priviri, avea tricoul luat pe dos – şi apoi vii şi mănânci la mine, ca să nu te mai îndopi cu tot felul de prostii, bine?
S-a strâmbat puţin, apoi a acceptat iar eu am închis uşa, reîntorcându-mă în dormitor şi schimbându-mă de haine. Nu era prima dată când îl luam pe puşti la masă, tatăl lui era plecat în America, nu mai venise acasă de câţiva ani şi se părea că el îi scăpase de tot din mână Mihaelei, ce nu se prea pricepea la rolul de mamă. În orice caz, era plăcut să am şi eu o companie mai tânără, din când în când. La douăzeci şi patru de ani, când lucrezi şi câteodată nu găseşti deloc repaus, ajungi să te întrebi cum mai e viaţa acum, la cinşpe ani. E un sentiment oarecum nostalgic, totodată plăcut, pentru că realizezi că ai fost şi tu odată la vârsta aceea, că ai trecut prin clipe multe, minunate. Şi apoi, când realizezi că nu o să te mai întâlneşti niciodată cu acei ani, e un pic ( mai mult ) dureros...
În orice caz, Ionuţ a venit curând şi a rămas şi el foarte uimit de peisajul din bucătărie; înroşindu-se a început să îşi ceară scuze şi să mă ajute să curăţ podeaua.
- Scuze! Doamne, pisica asta numai nenorociri face!
Adevărul stătea întocmai aşa. Dar nu am vrut să pun paie pe foc. Am zâmbit amical şi
l-am anunţat cu un glas vesel: Nu-i nimic! Măcar aşa o să îmi iau şi eu nişte pahare noi, astea erau de când lumea... ( le cumpărasem acum două luni ).
Cu ajutorul său, a fost destul de uşor să adunăm totul, având grijă să nu ne tăiem. Iar eu am fost surprinsă de faptul că nu am avut nici cea mai mică zgârietură, se pare că îmi îmbunătăţisem tehnica. Controlasem între timp şi sufrageria şi chiar eram fericită că nu ajunsese şi acolo, pentru că scăpase odată şi nu voiam să îmi amintesc de dezastrul pe care îl provocase. Numai prostii făcea, într-adevăr.
Ne-am aşezat la masă, am pregătit ceva să mâncăm şi el a început să îmi povestească lucruri pe care le mai făcea la liceu, primul lui an.
- Ee, şi ia spune-mi, câte gagici mai ai?, am ridicat sugestiv din sprâncene, privindu-l ţintă şi nelăsându-şi să-şi întoarcă faţa de la mine. Era o întrebare pe care i-o puneam cel puţin odată la două săptămâni.
- E frumos aşa, cu mai multe?, s-a interesat el în speranţa de a mă ataca.
Am zâmbit.
În mod normal, ar fi trebuit să răspund: Ce, frumos? Nu, e doar tipic masculin.
- Nu aşa e moda acum?, am zis în schimb, păstrându-mi aceeaşi expresie binevoitoare. A părut uşor stânjenit şi a dat din umeri.
Era şi el mic şi se credea şmecher, în curând o să vadă cum e viaţa şi o să se creadă superior, o să fie la fel ca toţi ceilalţi, crezându-se cel mai tare şi vrând să domine în totalitate, nerealizând că... De fapt, este cu mult inferior femeii. Dar, mai avea până atunci, acum era doar un copil. Ce ciudat suna asta, venind de la mine... Îmi aminteam cât de mult mă înfuriam când nu eram considerată adult, când nu îmi spuneau cât de matură şi responsabilă eram, mă credeam – de fapt. Şi cât de mult doream să cresc într-un anumit timp! Vrând să ajung la o vârstă la care pot face numai ce doresc eu! Atunci părea idealul, acum... Ei bine, acum nu mai este plăcut când îţi sărbătoreşti ziua de naştere şi realizezi îngrozită: A mai trecut un an! ( poate că exagerez, totuşi, nu împlinisem douăzeci şi patru decât de o săptămână şi deja făceam crize de isterie! ).
După ce am mâncat, Ionuţ s-a oferit să îmi ducă gunoiul iar eu am acceptat; foarte politicos din partea lui. De fapt, având în vedere că avea doar cinsprezece ani se bucura să fie în preajma unei tipe mai mari care îi era vecină şi care mai era şi sexy, pentru că îi auziserăm de foarte multe ori pe prietenii lui, la fel de „şmecheraşi”, cu comentarii la adresa mea. Cine îl putea învinui? Era bărbat...
Plecând şi lăsându-mă singură, am avut o oarecare uşurare, ciudată. De parcă mă bucuram iar de propria mea singurătate. Am mers în sufragerie, imediat după ce mi-am luat nişte îngheţată din frigider şi m-am aruncat pe canapea, aprinzând televizorul pe un program oarecare. Deşi mă uitam la ecran, mintea mea fugea în alte părţi.
Mă mutasem în acest apartament când aveam nouăsprezece ani, era un mega-oraş-gigantic, deşi nu era capitala, aglomerat, plăcut şi în care găseai de toate. Îmi plăcea aici, aveam prieteni, colegi de serviciu, vecini, o viaţă frumoasă. Mergeam la mormântul tatălui meu de câte ori aveam ocazia, pentru că nu făceam foarte mult cu maşina până acolo. Îmi luasem un BMW drăguţ, pe care William mă ajutase să îl aleg. Will, tipul care nu a ieşit niciodată din viaţa mea. Şi cu care, însă, nu aveam nicio relaţie. Pur şi simplu, nu s-a mai putut. Îl iubesc, într-un fel ciudat şi am ajuns să mă tem, oarecum, de dragostea asta ce ţine de atâta vreme. Nu mă pot închipui lângă el, de parcă mi-aş pierde toată independenţa. Are o tendinţă ciudată de a mă proteja, în orice problemă aş fi intrat, el ar fi fost întotdeauna acolo pentru a mă ajuta. Cu sau fără acordul meu. Şi asta este plăcut, venind de la un prieten dar nu ştiu dacă aş suporta-o dacă am fi mai mult decât atât. Am vorbit despre asta deschis, acum ceva vreme, şi părea să accepte. A rămas acelaşi pe care îl ştiu dintotdeauna. Şi e ciudat pentru că eu acum realizez cât de matur şi responsabil a fost şi cât de mult m-a iubit, atâta vreme. Mi-ar fi imposibil să îi mai cer ceva în situaţia actuală. Însă, deşi nu îi ceream, el era mereu acolo unde aveam nevoie.
Aura a mea se măritase cu Raul anul trecut. Nu mă aşteptasem la asta sau dacă m-aş fi gândit vreodată că se va întâmpla aşa, ei bine acum nu îmi mai aminteam. Adevărul era că făceau un cuplu absolut minunat, se potriveau, erau făcuţi unul pentru celălalt, din orice punct de vedere ai fi luat-o. Şi acum îşi căutau un loc pentru a se muta, căci Raul avea o ofertă de muncă în apropierea oraşului meu, şi cei doi trebuiau să îşi schimbe domiciliul. Aşa poate aveam să o văd şi eu mai des pe prietena mea, nu ne mai întâlnisem de ceva vreme. Din fostele mele prietene, singura cu care vorbeam şi mă vedeam constant, era Mădălina. Se căsătorise şi ea, aşa cum îi prezisesem, cu un tip nu prea frumos dar pe care îl iubea, asta până să afle ce înseamnă să fi nevastă. Era mai mare cu cinci ani ca ea, mai fusese însurat odată şi eu nu i-am prezis nimic bun pe această temă, însă era treaba ei.
Ceea ce mă deranja era faptul că pe Bianca o vedeam rar şi uneori nici nu apucam să vorbim. Călătorea într-una, nu avea niciodată timp de nimic. Şi ştiam că ast ao face în mare măsură să sufere. Probabil îşi găsea câte un amant prin fiecare loc în care trecea, ca să se destindă. Cel puţin asta îi propusesem ultima dată când discutasem ( acum două săptămâni? ). Ea şi Mădă erau certate, vechile probleme...
Chiar dacă viaţa mea era acum atât de diferită faţă de cea de dinainte, îmi plăcea. Eram conştientă că o mulţime de lucruri se schimbaseră, dar ce puteam face ? Nimic, aş zice. Se întâmpla şi nu aveai ce să îi faci. Viaţa nu putea fi întotdeauna la fel. De pildă, m-am întors odată în apartamentul în care locuisem atâta vreme cu mama, unde rămăsesem eu singură, unde se întâmplaseră destule şi nu simţisem nimic decât tristeţe. Nu mai era la fel, nu îşi mai păstra mirosul, nu mai era nimic ca înainte. A trebuit să renovez totul, pentru că nu vrusesem să vindem apartamentul, era de folos acolo când se mai întorcea mama în ţară. Dar am fost uimită... Mergeam pe străzi şi parcă nu le mai recunoşteam. Nu mai erau aceleaşi pe care le străbătusem eu odată, nu mai era la fel. Odată am trecut prin faţa hotelului în care m-am culcat cu Dani. Camerele nu mai arătau la fel, nu mai avea aceeaşi atmosferă. Toate se schimbau. De curând mersesem şi în fostul meu liceu, să văd cum mai era acolo. Directorul nostru nu mai era, demisionase şi acum cine ştie pe unde era. Doar câţiva profesori m-au recunoscut iar eu am fost tristă; am căutat mingea aceea pe care ne scriseserăm cu toţii numele, ca să rămânem în istoria liceului. Am avut o singură surpriză să o găsesc pe coridorul nostru, pusă într-o vitrină ca un trofeu. Se părea că asta o păstraseră, aproape îmi venea să plâng dar mi-am revenit repede, amintitndu-mi de tot şi fiind fericită pentru tot.
Nu mă aşteptasem ca la facultate să îmi fac prieteni, pentru că nu mai era vremea. Trecusem de asta, atunci voiam doar să studiez şi asta am şi făcut. Nu am putut vorbi de prea multe escapade, căci în primul an am fost şi în doliu şi tot ce mă preocupa era să studiez, apoi curând mi-am creat o altă existenţă, realizând că nu mai era la fel... Crescusem, pur şi simplu.
Pierdută în gândurile mele, de abia mi-am dat seama că telefonul suna. A intrat robotul până să mă ridic eu şi să arunc îngheţata pe măsuţă.
- Aoloo, unde eşti de nu răspunzi, femeie?
S-a auzit tonul nervos al Mădălinei.
– Uite ce e, dacă nu eşti prin casă, când auzi mesaju’, sună-mă! Tre’ să vorbim, că-mi iau câmpii cu omu’ ăsta, nu-l mai sufăr!
A făcut o pauză, după care a adăugat pe un ton glumeţ:
- Fără „ ţi-am zis eu”, bine?
Şi a închis. Nu ştiu de ce nu mă mişcasem să ridic receptorul ci doar ascultasem ce spusese. Oftând, am mers în bucătărie, am pus restul de îngheţată în frigider şi m-am spălat pe mâini, realizând că deja intrase în probleme, draga de ea. Şi, pentru ce erau prietenii? Poate chiar mergeam la agăţat... Oh, nu! Ea era căsătorită, dar ar fi fost amuzant pe o parte. Şi aşa, nu mai făcusem sex de o jumătate de an ( am râs în sinea mea, dar ce puteam face, asta era situaţia ). Sunam ca o obsedată, dar era posibil să ai 24 de ani şi să fi singură?! Măcar unul de duzină. Bineînţeles, dacă m-aş fi plâns la Will nu ar fi fost o problemă, pentru mine era mereu disponibil. Ok, revin-o pe Pământ, Ela, ce naiba – nu mai ai 17 ani!
Am mers rapid la telefon şi am format numărul ei, a răspuns imediat.
- Bună, disperato, zi tot!, am strigat pe un ton autoritar provocându-i un râs isteric.
- Hai mai bine să ne întâlnim!, mi-a propus aproape entuziasmată iar eu am acceptat.
- La mine sau la tine?, întreb foarte amuzată şi aceasta începe să râdă. Nu e greu să facă asta nici în momente dificile, e prea aeriană.
- La tine, idioato, vezi că în zece minute ajung.
După ce a spus asta, mi-a închis iar eu m-am trântit înapoi pe canapea, aşteptând-o să apară. Aş fi preferat să mergem să bem ceva în oraş, dar la ora asta şi mie mi-era lene să plec, era două ceasul şi mi-ar fi plăcut să stau şi să mă uit la tv, să lenevesc. Era luna aprilie şi era călduţ afară, desigur, nu exagerat dar era bine, renunţasem la hainele groase. Poate chiar mergeam să ne dăm cu rolele prin parc, aşa ca să ne amintim de vremurile mult îndepărtate. Era doar nevoia mea disperată de a ieşi din monotonie, se înţelege.
În curând, am auzit soneria şi m-am deplasat, deschizându-i.
Se uita oarecum supărată la mine, deloc înfrântă ci mai mult nervoasă pe sine însuşi. Eu îi spusesem de multe ori că îl iubeşte pe Marius atâta vreme cât nu se căsătoreşte cu el, dar dacă nu a vrut să mă asculte, nu avea decât să o păţească. Şi acum, convinsă de toate, voia, probabil, să scape de el. Sau, cine ştie? Câteodată mă uimeam de ce scotea pe gură!
A intrat, a stat câteva secunde şi s-a uitat la mine prelung, niciuna nu spunea nimic. Mie îmi venea să râd de atitudinea ei. Ştiam că şi aceasta era derutată.
- Dacă stau aici există o şansă minimă să mănânc îngheţată şi să încep să plâng ca proasta, poate chiar să ne uităm la vreun film siropos şi eu să devin melodramatică pentru un cretin ambulant!, mai mult urla decât vorbea. A făcut o pauză, după care a adăugat: Mergem, închirem nişte biciclete şi ne plimbăm?
Acum nu mai era şansă să îmi abţin expresia feţei. Am zâmbit şi am acceptat. Câteodată te puteai speria de atitudinea ei, însă ea aşa era. Nu obişnuia să plângă, atunci când îi venea mai degrabă înjura şi se îmbăta. Era foarte dură, se arunca mereu cu capul înainte şi deşi nu îi era greu să o recunoască, nu prea arăta că o doare. Am ajuns la concluzia că era chiar indiferentă, pentru că era totodată sinceră şi dacă o deranja ceva, spunea. Şi era şi reconfortant, niciodată nu trebuia să te chinui să găseşti cuvinte pentru a o alinta, erau de prisos. Pentru ea contau mai mult gesturile.

Hello dear.
Cât mă bucur că ai pus nextu, desigur cum am văzut m-am şi apucat de citit. Am fost întradevăr surprinsă, să o văd pe Ella atât de matură cu toate că mă aşteptam la asta. A fost interesant acest capitol. Mă bucur că am mai auzit ceva şi de Ioana şi de Bianca care este foarte schimbată. Este destul de trist să vezi că tot ce s-a întâmplat, a rămas doar în trecut. A da era să îl uit pe Will, care pot spune că e minunat a rămas alături de Ella atâta timp fără să vrea nimic în schimb, chiar de apreciat. M-a amuzat faza cu pisica. Cam atât aştept nextu. Bye, bye.

Ce bine ca ai postat, aveam chef de citit ceva de genul asta. :P
Mi-a placut mult inceputul, acele ganduri melancolice despre trecerea timpului...
Faza cu Ionut si Kitty a fost draguta, Ionut pare un baiat foarte simpatic si poate zapacit. :D Mirabela s-a purtat foarte ok cu el, avand in vedere ca acum, pt ea, un baiat de varsta lui e un copil, parere foarte normala. Asa isi mai aminteste si ea de adolescenta, e trist ca trece repede...
Mi-a placut si ca ai amintit de toate persoanele importante pt Ela si ai descris cum s-au schimbat locurile cu o semnificatie speciala de-a lungul anilor. Era de asteptat ca Will sa ramana atat de apropiat de ea si e bine ca a facut-o, oricine are nevoie de un prieten atat de bun ca el. Sincer, am cam uitat de personajul Aura, asa ca ma bucur ca ai mentionat casatoria ei cu Raul, care, pana la urma, tine la ea. Viata Biancai mi se pare foarte trista, pare singuratica. Si nici Madalina nu pare sa fi ajuns prea bine, sper ca ai ceva detalii despre situatia ei in urmatoarele capitole. ;)) Oricum, faptul ca se imbata ca sa isi mai opreasca suferinta e cam urat, nu cred ca ajuta, dar na...
Sunt cam adormita, asa ca nu mai adaug nimic. :P Astept continuarea! :-h
[Imagine: sig_reinoir.png]

Hello dear.
Am observat că ai postat un nou apitol şi am venit şi eu pe aici. Pot spune că m-a surprins faptul că deja ai maturizat-o pe Ella. Faptul că acum, la douăzeci şi patru de ani, îţi dă seama că este suficient de matură ( nu cum ar fi vrut să o creadă lume, doar la cincisprezece sau cel puţin la îceput ). Nu mă surprinde absolut deloc faptul în care gândeşte ea acum, deoarece este doar puţin mai diferit faţă de cum o făcea cu ani în urmă. Mă bucur extrem de mult că îl mai aminteşti şi pe Will din când în când deoarece ( eu una ) îl ador. Aura s-a căsătorit cu Raul? Well mă bucur pentru ei, adică după câte certuri au avut, dar sunt foarte curioasă dacă va dura. Bianca şi Mădă sunt în veşnicele certuri. M-a amuzat felul în care conversaţia dintre Ela şi Mădă a decurs. Şi de asemenea mi-a plăcut foarte mult faza cu "- Fără „ ţi-am zis eu”, bine?". Îmi place că mai pus şi replici amuzante care să ne mai ia gândul de la ce s-a întâmplat în trecut sau de la felul în care ai început acest capitol. Am fost destul de tristă când am citit "Peste câţiva ani" şi cum îşi amintea Ela de acele vremuri de la 15-17 ani care au trecut. Este un capitol extraordinar. Sper ca şi următoarele să fie la fel de bune sau de ce nu, mult mai bune. Aştpt next-ul. Bye bye!
[Imagine: 2rcpz12.jpg]

Cincizeci de minute ne despart privirile. Mă doare să te văd mereu atât de distant faţă de mine. Cu ea eşti simplu tu, cu mine de ce nu ai fi? Mă laşi să sper că într-o zi vei putea să-mi vorbeşti aşa cum şi eu încerc să îţi arăt că ţin la tine, dar eşti atât de orb încât nu vezi dincolo de această ceaţă densă pe care ai creat-o de unul singur. Flacăra ce trăieşte-n mine devine din ce-n ce mai puternică cu fiecare privire, cu fiecare literă pe care mi-o rosteşti, dar îmi este frică. Frică ca într-o bună zi această scânteie să se stingă în mometul în care te voi vedea de mână cu ea. Îţi cer un singur lucru, te implor nu mă lăsa în urmă. Nu mă lăsa să fiu doar o umbră a trecutului...

Mulţumesc >:d< new chapter. enjoy! * hugs everyone*

Capitolul douăzeci şi trei

Ne-am luat echipament sportiv, aceasta s-a împrumutat de la mine, pentru că aveam măsuri asemănătoare şi am plecat în parc. Până la urmă am închiriat nişte role; a parcat maşina undeva şi am început să ne plimbăm. Femei la douăzeci şi patru de ani dându-se pe role, alături de nişte puştoaice. Părea chiar amuzant! Doar că noi nu eram aşa bătrâne, eram tinere, în floarea vârstei, arătam bine şi... În fine, acum aveam o altă problemă existenţială de discutat. Imediat ce am început să patinăm, am întrebat-o:
- Cum stă situaţia? Ce s-a întâmplat?
A oftat, aproape dezechilibrându-se. Am apucat-o de braţ şi aceasta mi-a mulţumit.
- Oh! Minunat! Extraordinar!
- Lasă sarcasmul!, am strigat uşor exasperată. A oftat încă odată.
- Mda, ai dreptate. Ce rost are?
O pauză inexplicabilă în care am trecut pe lângă un tip binefăcut şi extraordinar de sexy. Amândouă ne-am uitat după el, de abia reuşind să nu fluierăm. Eu era să cad, însă m-am echilibrat rapid.
Am râs amândouă pentru câteva secunde, revenindu-ne curând.
- Ok, te-a înşelat?, mi-am dat rapid cu părerea.
A ridicat din sprâncene.
- N-am idee! Se poate, dracu mai ştie? Am speculat şi asta, dar nu e chip să recunoască. Şi-apoi, ştii bine că ne certăm!
- Mda, asta cunosc. Dar ce te-a făcut să nu îl mai suporţi? Hai, nu poate fi chiar atât de rău!, încerc să o încurajez cu un zâmbet ce îmi dispare rapid, cititndu-i expresia furioasă. Mă uit în faţă, pentru a fi atentă pe unde patinez şi aceasta îmi răspunde, aproape însufleţită.
- Divorţez!, a urlat atât de tare încât a auzit-o toţi cei din jurul nostru. Mai că îmi venea să sar peste ea şi să îi astup gura, în schimb am rămas uimită, uitând să mă mişc. Ne priveam.
- Ce?, mă întreabă puţin confuză.
- Chiar atât de grav e?, încerc să mă conving de gravitatea situaţiei.
Îmi răspunde cu un „Da!” aproape sec şi îşi continuă plimbarea, îndemându-mă să fac acelaşi lucru. Trebuie să recunosc că nu mă aşteptam chiar la asta. Ei bine, chiar credeam că este o ceartă foarte serioasă, dar atât de curâdn să fie decisă să divorţeze? Acesta era un lucru nou, pe care nu îl prevăzusem.
- Vrei să-mi explici?, am strigat la ea şi aceasta a dat din umeri, vorbind.
- Hai! Ştii bine că nu există soluţie! Nu mai pot! Vine acasă, să îi dau să mănânce, să fie curat, să... Porcării d’astea! La început era OK, dar îmi scoate ochii că nu e aşa şi nu ştiu cum şi pe dincolo de-mi vine să-l omor! Şi nu cred că ar trebui să simt asta, am şi eu un serviciu şi se comportă de parcă el m-ar întreţine. E adevărat că este apartamentul lui, dar chiar şi aşa! De parcă eu mi-aş putea permite unul, dar îl avea de dinainte. Pe bune, totul a început de la faptul că vrea să îmi vând maşina. Auzi, na! La el! Poate că vrea să depind de el şi când vreau să plec undeva...
Părea foarte supărată şi determinată spunând asta. Eu chiar am făcut o pauză sugestivă, gândindu-mă la situaţia actuală. Mădălina îşi dăduse, cel mai probabil, seama de starea mea aşa că nu mă întrerupea. Ei bine, tipul fusese mereu aşa. Din moment ce a mai fost odată căsătorit şi apoi divorţat, trebuie să fi însemnat ceva pentru el şi să se fi obişnuit cu un anumit stil de viaţă. Eh, nu îi găsesc nicio justificare. Era un nemernic.
- E prea gelos pe orice ai face, ştie că eşti prea bună pentru el, am zis scurt şi foarte hotărâtă, prietena mea zâmbind.
Era de înţeles, eram de acord.
- Am vorbit cu Xenia despre treaba asta ( una dintre prietenele noastre comune, o unguroaică stabilită în ţara noastră de câţiva ani, o fată de treabă ), şi zice că am înnebunit, că ar trebui să îl subjuc, porcării d’astea. Nu e de acord. Eu cred că trebuie trezită la realitate!, a adăugat indignată.
- Xenia are idei preconcepute, las-o. Eu mă gândesc că trebuie să îţi găsim un avocat!
A surâs larg, împiedicându-se şi rostogolindu-se pe jos, lovindu-se la bărbie. Am început amândou să râdem, eu m-am aplecat cu greu pentru a o ajuta şi când i-am apucat mâna am alunecat şi eu şi am căzut pe jos, asta provocându-ne un alt val de amuzament, nouă şi celor din jur.
- Trebuia să te fi făcut tu avocat când ziceai..., a fost replica cu care am reuşit să ne ridicăm, exhilibrându-ne şi plimbându-ne iar, aproape nepăsătoare. Ne îndreptam înapoi, pentru a înapoia rolele şi a-i găsi un bandaj Mădălinei.
- Mda, ar fi fost convenabil, nu?
Nu am mai vorbit nimic, ci doar ne-am plimbat şi am privit fiecare tip sexy care trecea pe lângă noi.

Mai târziu, când am ajuns acasă la mine, telefonul mobil al Mădălinei a început să sune ca un disperat. Răspunzând, a început să ţipe la celălalt, şi mi-am dat seama că a întâmpinat-o cu acelaşi ton.
- Ba! Fac ce vreau!
Nu auzeam ce spunea celălalt. Amica mea se învârtea de colo până colo, gesticulând şi ridicând din ce în ce mai tare tonul.
- Oh! Da! Ai vrea tu! Uite că nu o să se întâmple asta! Faci ce vrei! Da’ crezi că-mi pasă? Ooo... Ba nu! Tu să te pregăteşti! Vaai! Nu îţi mai fă tu speranţe! Hai, termină... Nu mă întorc! Poate-n veci! Uite ce e, mai bine te-ai pregăti, mâine o să te caute avocatul meu!
A închis brusc telefonul şi s-a uitat la mine; observându-mi expresia dezorientată, a început să chicotească, făcându-mă şi pe mine să râd, neînţelegând nimic din ceea ce se întâmpla.
- E la faza cu milogitul?, întreb uşor nedumerită.
- Oo! Da! Chiar se ruga de mine, dar nu o să îi meargă. Nu după toate astea!...
Am tăcut, citind în cuvintele ei ceva mai mult decât îmi spusese. S-a uitat la mine după care a oftat, am mers în bucătărie şi luând un loc, i-am servit un pahar cu suc şi am ascultat ceea ce avea de adăugat.
- Adevărul este că e şi violent, m-a lovit de câteva ori, m-a înjurat, aseară voia să facem sex. Eu nu aveam chef – ce dracu!- s-a uitat la mine, citindu-mi chipul. Eram impasibilă. A continuat – nu aveam chef, eram obosită, am venit târziu acasă, am avut mult de lucru... El avea zi liberă. M-a luat cu: Unde-ai fost? Mă-nşeli? Şi tu ştii cât e de lucru la mine la birou, am avut de rescris o sută de pagini, îţi imaginezi ! Eu îi tot strigam: Ai înnebunit? Până la ora asta am lucrat! A făcut o pauză – Ştii că la noi în ultima vreme e numai cu ţipete... ( punea accent potrivit pe fiecare cuvânt pe care îl scotea ). Ei şi, apoi îmi zice: Demonstrează-mi! Am început să îi explic, apoi el mi-a tras o palmă. Eram în dormitor, m-a aruncat în pat, s-a pus peste mine. Cică să îi arăt că îl iubesc, că nu îl înşel... E obsedat!
Am tăcut amândouă.
Eu eram îngrozită de ceea ce îmi spunea. Făcusem ochii mari , ştiam asta şi inima mea începuse să bată mai tare. Un soi de furie mă apucase. Fără a mai rezista, am replicat:
- Ce? De când durează asta?
A fost reacţia imediată după ce mi-am revenit din povestire.
A râs.
- E recent. Adică... Nu s-a mai întâmplat. Îmi vorbea uneori urât, dar credeam că o face în glumă. Acum o face mereu, ba mă înjură, ba mă face curvă! Mă loveşte, şi acum a vrut aproape să mă violeze. Eram obosită şi i-am zis că nu fac sex cu el, el zicea pana mea, nici nu mai ţin minte!
- Şi apoi?, am chestionat-o serioasă.
- Eh! Ştii că dacă nu vreau, nu se întâmplă. M-am încuiat în baie, am adormit acolo, m-am trezit după câteva ore şi am mers în sufragerie. Dimineaţă când m-am trezit era plecat. Am făcut ordine pe acolo, ce mai aveam şi eu de rezolvat şi te-am sunat. Acum era disperat, că unde sunt, că mi-a adus flori! Să şi le bage undeva...
- E un dement!, am strigat aproape disperată.
Cum îndrăznea? Ce idiot! Aşa sunt bărbaţii, nişte cretini. O furie ciudată pusese stăpânire pe mine şi eram sigură că dacă îl aveam acum în faţa ochilor mei l-aş fi strangulat, l-aş fi bătut până nu ar mai fi avut nici pic de suflare. Un gând absurd de violenţă mă stăpânise, era doar în mintea mea dar l-am controlat.
- Nu îmi vine să cred! Nu te mai întorci acolo în seara asta, e clar!, am adăugat încruntată şi aceasta a dat din cap ca un copil mic, ascultător.
Am îmbrăţişat-o şi deşi nu era deloc genul uşor de alintat, a stat aşa cuprinsă de braţele mele şi niciuna dintre noi nu a mai îndrăznit să spună nimic. Eu eram încă uimită, ea probabil nervoasă pe alegerea ei şi făcându-se mereu „proastă” pentru ceea ce vrusese ea, o căsătorie fără rost. Îi spusesem că ar fi fost mai bine să trăiască cu el o vreme, dar a fost de neconceput. Mai ales când el îi ceruse mâna atât de romantic. Ăştia sunt cei mai periculoşi, ai dracu nenorociţi şi prefăcuţi!
- În seara asta, nu concep, mergem în club şi nu ne mai gândim la fiasco-ul acesta!, am exclamat când ne-am depărtat din îmbrăţişare, căutând ceva în frigider pentru că stomacul începuse să facă zgomot.
- Ştiu şi eu..., am auzit-o indecisă pe şatenă ( acum aşa era vopsită ).
- Ştiu eu! Ia nu mai comenta. Ce vrei să mănânci? I-am închis rapid gura.

Mai târziu, când s-a făcut seară, ne-am schimbat şi am decis să plecăm în club. Era prea târziu pentru a mă mai opri, draga mea amică, cu comenetariile de genul: mâine mergem la serviciu! Nu mai contau în momentul de faţă. Nu era mare lucru. Nu avea decât să îşi ia liber de la birou, pentru prima dată de când lucra acolo, să aştepte să plece Marius la serviciu, apoi să se ducă să îşi adune de acolo strictul necesar şi să se întoarcă la mine acasă; iar eu, hei, nu aveam prea multe de făcut a doua zi aşa că mă puteam descurca, chiar dacă nu dormeam. Şi era cunoscut, dacă stăteam în casă ar fi început, eventual, să plângă de furie şi ne-am fi uitat la vreun film siropos, iar eu nu eram în dispoziţia necesară. Mai bine să îşi exteriorizeze sentimentele prin dans, se înţelege.
Am luat un taxi, hotărâte că ne vom îmbăta şi niciuna nu va mai fi capabilă de a conduce ( nu aveam pe listă şi un accident ! ).
- Eşti sigură de asta?, mă întreba Mădălina oarecum stângace, nevrând să facă totul pe dos, probabil sătulă de toate deciziile ei de până acum.
Am ridicat din sprâncene.
- Te îndoieşti?
Nu a răspuns, dar nici nu era necesar. Şoferul ne zâmbea şi a glumit tot drumul cu noi, doar că nu l-am băgat prea tare în seamă. Eram sătulă până peste cap de bărbaţii aceştia idioţi care se cred atât de interesanţi. Unele specii ale categoriei lor erau dezastruoase, nedemne de a fi băgate în seamă. Dar , ce puteam face? Nu aveam cum să trăim fără brutele astea!
Am optat pentru un club recent deschis pe care nu îl frecventasem până acum. Auzisem destule vorbe bune la adresa localului, ce părea a fi cu adevărat select. Când am intrat, am fost sigură de faptul că era un loc elegant şi plin de stil, nu ca oricare înfundătură de încăpere cu tot felul de drogaţi, unde nici nu îţi venea să intri.
Am mers la bar, pentru că nu sunasem pentru a rezerva o masă şi se părea că nu era nici una liberă.
Am comandat fiecare câte un pahar dublu de wiskey cu gheaţă, părea cea mai bună ofertă, pentru moment. Urmau apoi probabil nişte cocktailuri, vodcă, gin tonic, rom şi se încheia cu vin sau bere, după care pe picior de plecare încă un wiskey. Şi până acasă... Găseam noi un loc pentru a vomita, nu ne era frică de asta! Combinaţiile de acest gen rezultau întotdeauna astfel, trebuia doar să ajungem cumva acasă. Păcat că nu era William în oraş, nu ne-ar fi „păscut” niciun pericol astfel.
Barmanul se uita într-una la noi; l-am ignorat, eram prinse în discuţie. Oameni veneau şi plecau de la bar, unii stăteau chiar pe scaunele de lângă noi, nici lor nu le acordam atenţie.
- Tot ce-mi mai trebuie acum este un avocat!, strigă aceasta dând paharul peste gât şi comandând o vodcă; mă aşteptam la asta. Îi urmez imediat exemplu şi cer acelaşi tratament. Pentru o cauză nobilă! Şi oricum, nu mai băusem de multă vreme, aşa – ca fetele.
- Hai, nu e greu, trebuie să găsim ceva. O să-l sun eu pe Prinţ şi o să îmi dea el nişte referinţe!, am replicat plină de încredere.
Trecuse destulă vreme, dar uneori eu chiar îl mai numeam Prinţ pe blond.
- Da! Idiotul ăla are deja unul, ştii? Adică, cum altfel!? Eu nu am dreptul la nimic, dar el! Oh, el trebuie să aibă tot tacâmul, o listă plină şi ordonată. Printre care se află, pe un loc neînsemnat, şi o nevastă cretină închisă într-o bucătărie în faţa tigăii! Hai, da! Şi-a găsit-o el de n-a mai putut!, aproape a ţipat acestea. S-a uitat la barman şi i-a zis: Ce? Merit eu asta? Ziiii!, îl îndeamnă aproape serioasă. Tipul, un bărbat de înălţime medie, cenuşiu în cap şi cu o expresie simpatică ( deşi cam perversă), dă din cap şi îi zâmbeşte larg, cu toată forţa pe care o poate avea cineva. Cred că deja şi-o imagina goală.
- Treaba este simplă! O să îl dau dracu!
Continua să abereze, cerând încă un pahar. Eu rămăsesem la cel de vodcă, pentru că nu reuşisem să-l termin, acaparată de cuvintele sale insultă şi realizând brusc că ar fi convenabil să ajungem întregi acasă, nu bete moarte. Măcar una dintre noi.
- Ar trebui să mă calmez?..., întreabă uşor confuză la un moment dat.
- Nu, nici vorbă!, îi dau replica încrezătoare şi aceasta cere încă un wiskey cu gheaţă.
Stăteam acolo de ceva vreme şi ea începuse să nu se mai simtă atât de lucidă, eu pe de altă parte pricepeam ce se întâmpla în jurul meu. Partea bună la beţia Mădălinei este că dacă îi spui ( de fapt, dacă îi spun pentru că pare că doar de mine ascultă în situaţii din acestea ) că este în stare de ebrietate şi să tacă dracului din gură, o face.
Astfel, s-a întâmplat ca aproape de noi să vină un tip. Un bărbat pe care l-am recunoscut instantaneu. Mi-a zâmbit uşor timid, întrebându-se dacă îl mai cunosc ( am citit în expresie ). Îmi venea să îi fac semn cu ochiul. A venit spre mine.
- Bună, Mirabela!, a zis vesel, încercând să acapareze melodia ce tocmai pornise.
În faţa mea era nimeni altul decât Riki, tipul cu casa de discuri. Cred că trecuseră doi ani de când îl văzusem ultima dată.
- Oh, salutare Riki! Ce mai faci? Ciudată întâlnire, aici, ha!
Nu voiam să îşi facă o părere prea proastă despre mine, având în vedere că miroseam a alcool şi eram aici într-un club, singură cu o altă prietenă „copăcel”.
- Oh, e chiar plăcută, adică – nu contează locul! Nu? Am văzut că faceţi puţină gălăgie – s-a uitat la amica mea – e totul în regulă?
Am dat din umeri. Mădă se pregătea să vorbească, printr-un singur gest am oprit-o.
- Se mai întâmplă! Ştii tu, e în plin divorţ, îşi caută un avocat, tipul s-a purtat foarte urât cu ea..., i-am explicat pe cât de bine şi obiectiv am putut. A dat din cap.
- Ah, pricep. Nu vreţi să staţi la masa noastră?
A arătat cu degetul spre un anumit loc pe care nu prea l-am putut sesiza. Înainte să zic eu ceva, a acceptat bruneta. Nu am mai avut ce face decât să o conving să tacă şi să mai bea un pahar, să nu îşi facă toţi o părere prea proastă despre ea, adevărul era că se mai întâmpla să te îmbeţi dar nu era fain să te vadă cunoscuţi în momentele alea, doar dacă îţi erau prieteni apropiaţi! La naiba cu coincidenţele vieţii!
Mergând spre locul acela, am observat că mai erau câteva persoane. L-am recunoscut imediat pe Liviu, cu piercingurile lui multiple, cu părul vopsit verde intens acum, toboşarul trupei Angels ( îşi păstraseră numele şi chiar făcuseră furori, erau o trupă cu mulţi fani momentan ).
- Mirabela!, a strigat imediat ce m-a văzut. Mădălina s-a aşezat cuminte pe canapea, a stat aşa câteva secunde şi după a ieşit să danseze, fără a se uita la mine, singură. Nu era niciun pericol, momentan.
- Liviu! Ce mai faci, măi?, am întrebat mai mult din politeţe, deşi eram oarecum entuziasmată.
La drept, nu aveam nimic cu el. Se întâmplase ceva anume între mine şi Sandi, dar asta nu ar trebui să ne strice nouă relaţia amicală. În plus, eu ştersesem cu buretele acea întâmplare. Îi explicasem de multă vreme că eu nu îl plac în alt sens decât prieteni, dar Alexandru nu părea să înţeleagă şi începuse să îmi facă curte, galant şi plin de stil , doar cum el putea să o facă. Şi l-am refuzat. Venise să mă ceară în căsătorie. Fără pic de milă, înfuriată de gestul lui absurd, i-am retezat-o scurt şi dur. Cred că l-a durut dar nu am avut ce-i face. E genul care nu trece uşor peste, şi presupun că încă nu m-a iertat. Pace, asta este.
- Oh... Binişor, chiar ok. Ceilalţi nu au vrut să iasă astă-seară, sunt obosiţi, după concertul de acu două zile...
- Da, adică de abia ne-am întors, am avut un micuţ turneu!, îmi explică Richard entuziast.
Dau din cap că înţeleg deşi nu aveam habar de concertele lor. Le ascultam unele melodii ce îmi plăceau la nebunie, doar atât.
- Mda, nu am mai stat şi noi de vorbă ca lumea de multă vreme, de când aţi devenit aşa faimoşi; nu mai aveţi timp de oamenii de rând!, am replicat pe un ton fals plin de reproş şi Liviu părea profund dezamăgit. A râs.
- Scuzele mele! Oh, cred că va trebui să îţi fac o invitaţie oficială...
- Sau aţi putea trece pe la mine, în umilul meu apartament...
- Ca în vremurile vechi!, mă completează Liviu şi amândoi zâmbim, amintindu-ne de trecut. Vremea când ei de abia se lansau, mă mutasem în noul meu apartament şi mă vizitau constant, el, Jiji, Coco, Alex şi venea şi William. Glumeam o grămadă, ei cântau, beam, mâncam, era o atmosferă plăcută. Apoi, ei aveau obligaţii, eu eram cu facultatea, m-am angajat, Will era mai mult plecat şi s-a destrămat totul.
- Oh, omule, e caz de un divorţ, nu vrei să ajuţi?
Până acum nu acordase atenţie nimănui, Richard, în afară de a mă privi, dar şi-a amintit mica noastră conversaţie şi s-a uitat la unul dintre amicii lui. Involuntar, şi ochii mei s-au aţintit asupra lui. Un bărbat înalt, se observa chiar dacă acum stătea jos, brunet ( o observam prea bine), cu ochii negri şi un cioc foarte drăguţ sub buza inferioară... O faţă cunoscută, cu adevărat. De parcă îl mai văzusem... undeva, cândva, într-un anumit moment.
A vorbit.
- Oh? Da? Divorţezi?, s-a uitat la mine cu un zâmbet profund, cercetător şi plin de un înţeles pe care de abia îl puteam pricepe. Cred că îmi dădea fluturaşi în stomac.
- Nu se poate! Nici măcar nu e căsătorită!, mă apără rapid Riki.
- Prietena mea..., i-am explicat cu jumătate de gură.
Mădă tocmai s-a aşezat pe canapea, parcă mai trează ca înainte, refuzând să mai termine vreun pahar. Vorbea foarte coerent.
- Eu sunt aceea care se desparte; deja mi-ai găsit pe cineva să mă apere, Ela?, s-a întors spre mine cu un surâs de parcă îmi transmitea: bună treabă dar sunt frântă, când plecăm?
Tocmai mă pregăteam să îi explic că nu şi alte lucruri, când tipul brunet a vorbit:
- Aşa se pare, ar fi mai bine să ne întâlnim mâine şi să discutăm despre asta...
Probabil văzuse că era beată. Şi posibil ca şi el să fi luat câteva pahare la bord. Tot nu îmi aminteam unde îl văzusem!...
- Noi o să plecăm acum, atunci. Suntem obosite! Riki, mă bucur că te-am văzut, şi pe tine Liviu ( poate treceţi pe la mine într-una din zile, cred că încă mai ai numărul meu – a afirmat ). Ok, pa-pa!
Brunetul a mai mormăit ceva inteligibil iar noi am dispărut. Aproape clătinându-mă, am ieşit din local şi am sunat un taxi; a venit mai rapid decât mă aşteptam. Nu am mai schimbat nicio vorbă cu bruneta. Când am ajuns acasă, direcţia a fost spre toaletă unde a început să vomite.
- Bună treabă!... A mormăit aruncându-se în pat şi adormind instantaneu. Eu m-am culcat în sufragerie.

Hello! :D In sfarsit, continuarea. :P
Nu imi place deloc sotul Madalinei... Parca Marius, nu? Pretentiile pe care povesteste ea ca le are nu imi spun decat ca tipul e unul dintre acei barbati care se asteapta ca sotia sa fie o servitoare care sa stea la cratita. Si chiar asa, de ce sa isi vanda masina si sa ajunga sa depinda de el? Pt ca el vrea sa aiba stapanire totala asupra ei? Nu se poate asa... Iar cel mai urat lucru dintre toate a fost faptul ca a lovit-o si a incercat sa o forteze sa faca sex cu el, cica sa-i demonstreze ca il iubeste. Imi pare rau, nu asa ar trebui sa se comporte un barbat cu sotia lui, iar ea are toate motivele din lume sa divorteze.
Ideea de a merge in club pt a se distra nu a fost una rea, desi, dupa parerea mea, sa te imbeti in halul ala, ca Madalina, nu e cel mai dragut lucru, dar in fine... Saracul Sandi, imi pare rau ca a fost refuzat intr-un mod atat de urat, dar intotdeauna Mirabela i-a dat de inteles foarte clar ca nu are aceleasi sentimente pt el si ar fi trebuit sa inteleaga sau macar sa incerce. Si descrierea tipului aluia pe care Ela nu stie de unde sa-l ia... a fost asa... nevermind... imi vine in minte o persoana, dar numele...
Habar n-am daca ce am aberat eu aici are vreun sens. :D Eu astept continuarea :) :-h
[Imagine: sig_reinoir.png]

Well am venit din nou pe aici şi pot spune că acest capitol mi-a plăcut destul de mult. Începe să mă enerveze din ce în ce mai tare acel Marius care nu ştie să facă altceva decât să dea ordine şi să o trateze pe Mădălina ca pe o servitoare, este clar că acesta încă mai trăieşte după principii învechite, e bine că bruneta nu se supune. Se pare că acel moment de ,,evadare'' în club le-a fost benefic într-un fel, adică au dat peste acel avocat despre care sunt tare curioasă să aflu mai mult şi nu a mai Ella s-a întâlnit cu vechii prieteni. Well cam atât deocamdată aştept cu nerăbdare nextu. Bye, bye.

Of, draga mea!
Acesta a fost un alt capitol excelent adaugat la catastif. Mi-a placut absolut tot (referitor la partea gramatica/descriere/naratiune) cu o mice exceptie: am vazut mai multe greseli (probabil de tastare). A fost umpic cam scurt capitolul (stiu - sunt rautacioasa dar pur si simplu nu mi-a ajuns).
Sunt foarte curioasa cine e avocatelul misterios. Saraca Mada, a avut ceva de tras de pe urma mariajului si a ales bine, cred eu, sa divorteze. Ela e neasteptat de binevoitoare. Cand ma gandesc cum era in primul capitol din prima serie... personajul ei a evoluat foarte mult.
Alex e... e Alex si n-ai ce-i face. Imi pare rau ca e suparat desi nu ar trebui pentru ca fiecare face alegerile lui in viata iar el trebuia sa se astepte la un refuz chiar daca nu chiar atat de brutal.

Heh... Ce pot sa mai spun? Astept continuarea. ;)
Hi :3

Thanks >:D<

Douăzeci şi patru

Ciudată această viaţă. Uneori ia anumite întorsături... Atât de bizare că începi să te întrebi: e oare posibil?
Dimineaţa a venit foarte rapid, avusesem impresia că dormisem doar o oră. Aproape că am aruncat cu telefonul, dar dându-mi seama de gest l-am oprit rapid, am sărit din canapea buimacă şi m-am schimbat, mi-am făcut o cafea în grabă şi nici nu mi-am dat seama dacă duşul l-am făcut înainte sau după. Aveam o faţă foarte obosită, pe care am reuşit să o ascund în cea mai mare parte sub machiaj, mulţumesc Doamne că există fondul de ten şi anti-carcănul! Precum şi celelalte produse!
Am urcat la volan şi destul de liniştită am condus, bucurându-mă că traficul nu era prea infernal în această dimineaţă. Ajunsă la „Sediu”, am salutat câţiva colegi, niciunul nu mă cerceta prelung deci faţa mea nu arăta prea groaznic de obosită. Am mers în biroul şefului meu, de abia amintindu-mi să bat înainte să deschid uşa.
- Intră! , a spus acesta indiferent.
- Bună dimineaţa!, am anunţat eu veselă.
S-a uitat la mine, eu la el. Era un tip cam scund, chelios, grăsun şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. Şi mi-era şef. Avea o nevastă, trei copii şi fusesem la ei acasă de câteva ori. Se putea spune că ne înţelegeam bine.
- A fost un total succes afacerea cu adolescenţii ăia din Franţa. De obicei ăştia nu se declară aşa mulţumiţi, dar cu aşa un ghid!...
Mă complimenta, am spus : Mulţumesc! Şi fără a aştepta îndemnul său, m-am trântit pe un fotoliu. A zâmbit.
- Obosită?
- N-am prea dormit!
- Nu e bine...
- O viaţă am şi eu!, am protestat.
- Corect!, zise şi el însufleţit.
- Auzi, azi nu prea am ce să îţi fac decât trebuie să pui în ordine raportul ăla...
Am dat din cap, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre micuţul meu birou, unde nu dădeam chiar atât de des. Eu făceam cel mai mult munca de teren, dar mă întorceam adesea la încăperea aceea micuţă, pe scaunul meu confortabil şi în faţa biroului, tastând aiurea nişte rapoarte şi punându-le în ordine. Ceea ce am şi făcut o parte din zi, după care am fost să îi înmânez documentele lui Cosmin, şeful meu.
- E ok aşa?, îl întreb.
- Mda!, zice el mulţumit şi mă anunţă că pot pleca.
- Nu arăţi extraordinar, eşti cam moleşită, ar trebui să bei o cafea!
Eu eram doar mulţumită că era aproape ora două şi puteam să plec, mi-era foame, nici nu apucasem să mănânc ceva.
- Mda, mie-mi zici! Salută-i pe-ăia mici şi pe Ioana!
Mă aprobă iar eu dispar, chiar nu mai aveam chef să stau la discuţii. Telefonul meu sună ca un nebun, îl ridic rapid, eram la un semafor. Era William.
- Hai, salut!, îi zic pe un ton de o bucurie exagerată.
- Încă n-am murit!, mă anunţă el sceptic.
Am început să râd.
- Haide, mă!
- Unde?, mă întreabă glumind.
Nu am mai răspuns, eram ocupată să fiu înjurată de un tip pentru că nu mai porneam odată, era verde.
- Deci, ce faci?, îmi amintesc la un moment dat de el.
- Ah, bine, pe aici, sunt în pauză, am o şedinţă peste – face o pauză , apoi spune: exact cinci minute! Tu cum o mai duci?
- Ah, extraordinar! Mădălina divorţează... Suntem în curs de căutare de un avocat!
- Îhî!, îmi dă replică. Să vă ajut? Pot să îţi recomand un tip bun de tot, dar e cam scump...
Stau să mă gândesc câteva secunde. Ar fi extraordinar să îi văd mutra supărată şi indignată a lui Marius în faţa unui avocat de elită. Ce conta dacă o sponsorizam puţin pe prietena mea? Ea mă ajutase de milioane de ori.
- Nu contează, ar trebui să îmi dai numărul, sau să vorbeşti tu cu el.
A chicotit.
- Uau! Eşti chitită pe treaba asta? , îşi păstrează tonul amuzat.
- Mda, trebuie.
- Îl cheamă Bee, adică ăsta-i numele de familie. E tare tipul. Uite, o să îl sun şi te anunţ eu mai târziu. Bine?
Acceptând rapid, îi închid şi îmi văd de condusul meu, pentru că în curând m-am aflat acasă, după ce am oprit la un magzin pentru a mă aproviziona cu câteva lucruri. Am constatat stupefiată că mi-am uitat cheia. Cum naiba am plecat din casă fără cheie! La ce naiba mi-a fost gândul? Sigur pe Pământ nu! Eram prea buimăcită. Trăiam cu speranţa ca amica mea să fie acasă. Apăs odată pe sonerie şi încă odată. Tocmai când doream să scot telefonul, ea-mi deschide uşa şi îşi cere scuze că nu a răspuns mai devreme.
- E cafea?, am întrebat-o căscând groaznic şi aceasta dă rapid din cap.
- Te-a sunat Richard, îmi spune nu prea veselă. O durea capul.
- Åži?
- Eh! Zicea ceva de un tip avocat, că i-a dat adresa ta şi că o să te caute. Nu-mi amintesc, am stabilit ceva aseară?, ridică sugestiv din sprâncene iar expresia sa este foarte confuză.
Am început instantaneu să râd, amintindu-mi de faptul că avusesem o mică conversaţie pe tema asta cu tipul brunet al cărui nume nu îl cunoşteam nici câtuşi de puţin şi care pe deasupra era foarte frumuşel.
I-am explicat situaţia şatenei în timpul în care îmi sorbeam cafeaua. Leneşă, m-am schimbat în nişte haine obişnuite, „de casă” şi m-am tolănit pe canapea, alături de prietena mea.
- Ţi-ai luat lucrurile?, o chestionez nu prea interesată.
- Oh! O parte din ele. Nu era acasă, era de aşteptat. Azi iar m-a sunat!
Îi venea să râdă.
- Şi ce ţi-a zis? , o întreb pe jumătate curioasă.
Îmi zâmbeşte.
- „ Unde e avocatul?”
Am început şi eu să râd. Ce dracu era atât de fraier? În fine, îmi explică situaţia şi eu sunt cutremurată să aflu că nu prea pot fi atentă la vorbele ei, pentru că aproape mi se închid pleoapele şi am decis, nu prea hotărâtă, să mă demachiez. Între timp Mădă prepară ceva prin bucătărie, vrând să mă hrănească.
- Nu arăţi prea bine! Sigur nu te-ai îmbătat aseară?, consideră de cuviinţă să se intereseze de buna mea stare.
- Nu! Hai, nu ştiu ce am, sunt obosită şi-atât!, o liniştesc intrând în baie.
Douăzeci de minute mai târziu ne aflam amândouă în bucătărie, mâncând şi discutând lucruri aiurea, despre liceu, despre serviciu, despre beţia de azinoapte.
- Nu mă simt mai bine..., recunoaşte dezamăgită, provocându-mi o expresie oarecum tristă.
- N-are rost..., încerc să o conving.
Mă opreşte:
- Ştiu! Hai, dă-l dracu! Găsim altul! Ce-o să zică mama?
Am tăcut amândouă în acelaşi timp. Ne uitam una la alta şi ştiu că ne gândeam la acelaşi lucru. Maică-sa fusese mai mult decât încântată de Marius, soţul ideal, etc., etc. Fusese dezamăgită o perioadă lungă de draga ei fiică dar acum era perfect fericită pentru că îşi găsise un aşa tip pe cinste. Acum, cine ştie cum o să reacţioneze!
- Îi explici situaţia!, am zis amuzată.
Iar tăcere. Mă pregăteam să spun iar ceva când am auzit soneria tulburându-ne. M-a făcut să tresar, eram într-un mod foarte silenţios când brusc am fost deranjate, ei bine – oricine ar fi reacţionat astfel în locul meu.
- Mă duc eu!, anunţ cu un oftat cât lumea şi aceasta rămâne să strângă ce a mai rămas pe masă. Mă mir că nu m-am împiedicat în papucii de casă, la cât de leneş mergeam. Nici nu m-am uitat pe zăvor. Pur şi simplu am deschis uşa.
Şi, brusc! În faţa mea apare acelaşi bărbat pe care îl ştiam cu o seară în urmă. Tipul înalt, cu un trup frumos, un fund sexy ( l-am constatat imediat după ce l-am invitat în casă şi l-am savurat de la spate ), ochii negri pătrunzători, expresia rece dar totodată blândă, o combinaţie belea pentru un asemenea bombonel.
Mai întâi, am stat nemişcată cu o bătaie ciudată a inimii tulburându-mă. Mai existau hormonii? Parcă trebuiau să fie morţi de ceva vreme, însă continuau să mişune prin mine provocându-mi o reacţie ciudată, aproape de tremurat. Un fior, se poate.
- Intră!, am zis la un moment dat inconştientă de propriul cuvânt.
- Mersi!, a rostit acesta pe tonul lui ultra-super-simpatic şi drăguţ. Cred că îmi plăcea băiatul ăsta. L-am invitat în sufragerie, imediat după m-am uitat la posteriorul lui! Ah! Se vedea atât de sexy prin pantalonii costumului negru. Îi venea perfect şi cravata, şi sacoul. Era genul de bărbat născut în costum, pur şi simplu acest gen de îmbrăcăminte i se potrivea ca o mânuşă. Şi, clar! Avea faţă de avocat!
- Ăăă!..., îngăimă Mădălina confuză, uitându-se la tipul ce apăruse în apartament. Am chicotit. Ce naiba era să îi spun? „ Uite, ăsta e tipu’ despre care am vorbit al cărui nume nu-l ştiu dar care , se poate, îţi va fi avocat!”.
Probabil că el a realizat momentul stânjenitor. A întins mâna spre amica mea, foarte elegant gestul dar totodată pur bărbătesc, plin de fermitate! Ah! Se cunoştea că nu mai făcusem sex de ... O grămadă de timp, altfel cum mi se puteau încinge călcâiele atât de repede după un asemenea mascul foarte bine dotat?... Poate nu era chiar vina mea...!
- Daniel Bee, îmi pare bine. Sunt avocat, specializat în crime şi divorţuri, se poate să îţi preiau cazul dacă doreşti?
Vorbise atât de coerent! Oh-la-la! Mădălina îi apucă mâna. Se prezintă şi ea.
Am realizat acum, atât de brusc încât ochii mei s-au mărit şi de abia realizam că şatena îl poftea să stea jos. Am mers să fac cafea, anunţând acest lucru, fără să-mi dau seama. Nici nu ştiu cum făceam totul, eram neatentă şi mintea mea era în altă parte.
Deci, foarte normal, băiatul acesta îl mai văzusem! Îl cunoşteam, şi acum îmi aminteam de unde! De la o simplă petrecere de Revelion din nu mai ştiu ce an, când se combinase cu Elena. Chiar atunci când îl întâlnisem şi pe Richard! Oh, şi mai mult de atât, avusese un aşa impact asupra-mi că de abia l-am putut uita o vreme, era atât de sexy şi atunci, mult mai tânăr, probabil student. Dar acum... Era aşa, mult mai matur, şi mult mai atrăgător... Şi eu mult mai doritoare să sar pe el.
Ce dracu aveam?
Şi iar întâlneam numele ăsta blestemat de Daniel! Ce naiba?
M-am întors în sufragerie cu nişte cafea şi gustări, nu prea conştientă de ce făceam. M-am aşezat pe un fotoliu şi îi ascultam cum vorbeau. Şi-a spus preţul normal în astfel de cazuri. Mădălina se pregătea să refuze. Mi-am dat seama că ne făcea o ofertă mai bună decât altora, căci eram prietene cu Riki. Dar eu am acceptat rapid, părându-mi-se prea bun... În meseria lui, vreau să zic.
A dat din cap şi mi-a zâmbit, şatena nu a mai comentat.
- Nu se poate să îi faci o vizită chiar azi?, l-am întrebat eu veselă, dându-i ceaşca de cafea.
Mi-a surâs.
- Se poate, sigur. Vrei să îl speri?, acum se uita tot la mine, vorbind, se pare, doar cu persoana mea. Mădălina a chicotit.
- Ar fi distractiv!... De câţi bani poţi să-l storci?, l-am interogat râzând, fiind oarecum o glumă ceea ce spusesem.
Prietena mea a oftat.
- Nu vreau nimic de la el!
Nici nu insinuasem asta, doar mă amuzam.
- Oh, păcat, aş putea să-l las pe drumuri..., rosti pe un ton aproape diabolic. De parcă aş fi văzut cum i se arcuieşte limba şi cum dinţii lui perfect albi şi drepţi se mişcă. Părea un adevărat demon, mai ales în înfăţişarea asta. Ce frumoşi erau avocaţii! Iamii-iamii!...
Amândouă am râs, poate că aveam aceeaşi părere despre bomba din faţa noastră.
( îmi venise în minte replica aceea: - Tatăl tău e militar? Pentru că tu arăţi ca o bombă! ).
I-a dat adresa, am mai schimbat câteva vorbe, au făcut schimb de numere de telefon, după care mobilul i-a sunat Mădălinei şi s-a grăbit să răspundă, ieşind din încăpere.
- Şi, pe-al tău nu-l primesc? A ridicat sugestiv din sprâncene, timp în care limbuţa lui atât de drăgălaşă s-a mişcat peste buza superioară, ştergând o urmă de cafea. Ah, îmi bătea inima mai tare.
- Ce-ai putea face cu el?, zâmbesc şi mă adresez aproape serioasă.
- Mâine, poimâine, divorţezi..., îmi spune convins de ceea ce scoate pe gură.
- Nu-ţi face griji din acestea, nu o să fie cazul. Na, fii sincer!
Nici nu ştiu ce mă apucase să flirtez cu el. Ah, poate pentru că era superb?
- Ok, sunt sincer, mă uit la tine şi te sorb din priviri, se înţelege, mi te amintesc de la petrecerea aia şi tu nici măcar nu mai ştii cine sunt, dar nu contează. Cert este, şi va trebui să îmi ierţi modul vulgar şi deloc drăguţ de a mă adresa, dar tu mi-ai cerut să fiu sincer, vreau să mă culc cu tine, neapărat.
Am tăcut instantaneu. Îmi închisese gura pentru câteva secunde. Zâmbea şi nici nu îmi dădeam seama dacă vorbea serios, îşi bătea joc de mine sau mă ademenea în nu ştiu ce pericol. Şi totuşi, după câteva clipe în care semănasem cu un mormânt, foarte silenţioasă, am zis:
- Oh, asta era? Se înţelege, mă uit în oglindă câteodată şi realizez că dacă aş fii bărbat, aş avea aceleaşi gânduri cu una ca mine...
Replica a fost aruncată la întâmplare , mai mult pentru a-i cerceta atenţia. Dar părea să nu îl zguduie prea tare, mai degrabă să îl încânte. S-a ridicat, îndemnându-mă să îl urmez. Eram doar eu şi el, stătea în uşă, privindu-mă lung şi neîndrăznind să dispară.
- Dacă, dacă... Dar eşti femeie, aşa că asta nu se poate. Când te uiţi la mine, ce-ţi inspir?
Am chicotit. Ah, păi să vedem, eşti un absolut extraordinar şi sexy supra... Nu ştiu cum, fără cuvinte, bla-bla-bla, bărbat. Mintea şi gândurile mele o luaseră razna. Sigur aveam 24 de ani? Asta nu mai părea atât de concret în clipa de faţă.
- Sincer, nu uita – sunt avocat... Pot să te citesc..., adaugă cu o privire diabolică şi perversă. Ah, inima mea iar începe să bată mai tare şi nu ar fi necesar să îmi descriu scenele erotice care îmi acaparează mintea.
- Bine, de ce nu? Îmi vine să te târăsc în patul meu...
Pentru o clipă, a fost uimit de răspunsul meu, dar nu şi-a schimbat expresia. A făcut doi paşi în faţă şi m-a prins de ceafă, strângându-mă lângă el şi proptindu-şi buzele de ale mele. Fiori în tot trupul, mi se scuturaseră toate, dacă mă pot exprima astfel. Îmi venea să îl trag de păr, să sar peste el, să îl devorez cu fiecare bucăţică şi să... Oh, nici nu mai voiam să îmi imaginez! Mă luptam cu bătăile super accelerate ale inimii şi tremuratul ce pusese stăpânire pe trupul meu, mai ales din cauza vârtejului provocat între gurile noastre, cu limbile jucându-se alandala.
- Hm..., mormăi ştergându-şi buzele cu limbuţa aceea drăgălaşă...
Cred că mă purtam ca o târfă acum, doar că avea aşa o faţă că nu puteai să îi dai nicio palmă, nu că nu m-ar fi lăsat inima, dar impunea respect şi era prea demn pentru aşa ceva, mi se părea că aş cădea eu în inferioritatea violenţei cu un asemenea gest.
- Eşti cam nepotolit, tu..., îi zic fără să gândesc prea tare.
- Ei bine, te uiţi în oglindă, ai mărturisit, deci – mă înţelegi. Ne vedem?, mă întreabă aproape nesigur.
Am chicotit.
- Ha? Poate, să vedem ce faci cu procesul. La sfârşit, ne conversăm, îi dau replică încrezătoare.
- ÃŽn pat?
Era prea direct sau mi se părea mie? Nu că m-ar fi deranjat prea tare, dacă tot înnebunisem, să duc totul până la capăt. Oricum, tot acest balamuc nu era decât un joc pentru mine. Unul pur fizic, trebuie să recunosc că îmi doream să mă culc cu el, şi nu ne văzusem decât de două ori în întreaga noastră viaţă. Minunat!
- Pe canapea, pe masă, pe podea... Cine ştie?
A râs şi m-a tras iar aproape de el, mirosindu-mi părul. Mi s-a cutremurat iar tot trupul, pentru că m-a sărutat pe gât. Câtă îndrăzneală! Nah, eram o curvă? Dar, cine putea să îi reziste? Şi oricum, era ceva nevinovat.
L-am împins.
- Hai, du-te!, îi strig pe un ton familiar şi acesta dispare, imediat ce îmi cere numărul pe care nu i-l dau.
- Atunci, mă suni?
Iar eu, ca o tipă puţin rea ce sunt, îi dau replică:
- Nu! Ai vrea tu!
Nu mai spune nimic, dar cu aceeaşi expresie, pleacă spre lift şi eu trântesc uşa. Apare şi Mădă.
ÃŽi spun:
- Tipul ăsta m-a sărutat şi mi-a propus să mă culc cu el.
Începe să râdă, ţipând la mine, aproape tăvălindu-se pe jos şi întrebându-mă dacă e adevărat.
- Asta mă face să mă despart cu multe avantaje de Marius?, se interesează ridicând din sprâncene.
- Dacă vrea să aibă o şansă la mine!, exclam vioaie provocându-i un alt val de râs.
- Nu mai eşti în deplinătatea facultăţilor mentale, nu?
Am dat pozitiv din cap şi m-am întors în sufragerie, ronţăind nişte biscuiţi şi manevrând telecomanda. Viaţa era frumoasă. Eu înnebunisem de-a binelea şi nu-mi puteam lua gândul de la Daniel Bee.
Ce dracu?
Avusesem parte de unul, ce –mi mai trebuia, încă unul? Nu-mi fusese de-ajuns Dani? Se pare că nu! Şi nu se prea pot compara, primul a fost acum multă vreme; e drept, nu l-am uitat pentru că el a fost primul... În multe privinţe; în multe-multe situaţii. Şi acum, să dau peste un tip cu acelaşi nume... Dar nu semănau. Spre exemplu, primul fusese simpatic, drăguţ, prietenos, etc., acesta era un pervers incurabil, i se citea pe chip, genul de băiat rău care ar fi recunoscut-o oricând, diabolic, fustangiu, etc. . . Mie chiar îmi plăcea. Şi da, chiar voiam să mă culc cu el. Probabil doar atât.
Ajungi la o vârstă când te întrebi dacă nu ar trebui să mergi la un psiholog... Sau la un psihiatru. O să mă gândesc la asta; ba nu, nu o voi face.
Pierdută într-ale mele, de abia am realizat că şatena vorbea cu mine.
- Eşti conştientă că ceea ce ai făcut nu e deloc moral?
Am dat din umeri.
- Să fim serioase, nu am ce să îi fac. Ai văzut cum arată. În fond, e şi el doar un alt simplu bărbat cu care îmi doresc doar să mă culc şi atât. Mare lucru nu poate fi, crede-mă.
A început să râdă.
- Gândeşti la fel ca un mascul..., mă apostrofează ridicând din sprâncene.
Înainte să îi răspund, începe să îmi sune telefonul. Îi răspund lui Will.
- Mă, l-am sunat şi mi-a zis că deja a vorbit cu voi. E ceva la mijloc ce eu nu ştiu?
Am tăcut instantaneu, nici nu îmi dădusem seama că vorbim despre aceeaşi persoană.
- Eh?! Da, sincer nici nu am realizat. Ce mai contează? Se pricepe, am văzut...
A chicotit, dar ceva din gestul lui nu mi s-a părut prea sincer. A trebuit să închidă şi eu m-am întors, uitându-mă la Mădălina.
- Şi cu el, cum rămâne?, mă întreabă cu o expresie aproape tristă.
Îmi dădusem seama despre ce vorbea, era de la sine înţeles. Dar ce puteam eu să îi spun? Că el nu e important pentru mine? Aş fi minţit. Alături de Will găseam comoditate şi protecţie, şi multe alte lucruri. Şi nu voiam să mă pierd în aşa ceva.
- Suntem doar prieteni, ştii bine, am mai discutat asta!, i-am dat replica aproape nervoasă, fiind atentă la televizor.
Mi-era teamă de alegerile pe care le făceam, uneori. Dar ştiam că orice s-ar întâmpla, blondul ar fi întotdeauna alături de mine. Poate chiar mă iubeşte. Poate doar s-a obişnuit cu mine. Nu ştiu... E aproape dramatic când mă gândesc, nu se sacrifică uneori pentru mine? Şi cât o să mai reziste cu această atitudine? Poate ar fi mai bine să dispară cu totul din viaţa mea.
Această idee începuse să mă întristeze.

Hello dear Teh.
Well se pare că ai postat un nou capitol, nici nu ştii cât mă bucur. La început chiar credeam că va fi destul de liniştit, însă lucrurile au luat o nouă întorsătură, odată cu apariţia noului, ultra-mega-îmbunătăţitului şi deliciosului Dani, de-a dreptul yamii. Pot spune că ma amuzat faptul că avocatul recomandat de Will ( care dacă ar fi prevăzut ce se va întâmpla nici măcar nu l-ar fi adus în discuţie) este, defapt tipul cu care vorbise Ella în bar, dar am fost de-a dreptul şocată şi încântată în acelaşi timp de comportamentul ,,murdar'' de care pare să de-a dovadă tipul se pare că îi place să spună lucrurilor pe nume, poate într-un mod mult prea direct, deşi nici Ella nu se lasă şi totuşi nu îmi dau seama ce se va întâmpla cu săracul Will. Mi-a plăcut capitolul pot spune că am râs copios, dar am văzut câteva greşeli care s-au strecurat. Am văzut că uneori ai pus Space înaintea semnelor de punctuaţie, iar alte ori ai uitat să pui virgula înaintea conjuncţie ,,dar'' şi câteva greşeli de tastare, dar probabil au fost din neatenţie. Aştept cu nerăbdare nextu. Bye, bye.




Utilizatori care citesc acest subiect:
3 Vizitator(i)