12-10-2011, 08:47 AM
Hello dragilor. Multumesc enorm celor care si-au facut timp sa lase comentarii, ma bucur enorm ca este cineva care imi citeste ficul. Eu sper ca o sa va placa in continuare, si va rog sa scuzati greselile, dar sunt intr-o perioada destul de incarcata asa ca nu am suficient timp pentru a corecta atat de bine, o sa revin cu un edit imediat cum am timp. Lectura placuta. Enjoy.
Când am auzit că trebuia să rămân, parcă cerul mi-a picat în cap. În fine nu prea aveam cum să scap, nu? Aşa că m-am conformat şi am urmat ordinul. Nu i-am privit în ochii pe cei doi bărbaţi, cred că asta mi se întâmpla pentru prima dată. Era ciudat, adică cu toate că nu eram foarte îndrăzneaţă, dar de obicei îmi plăcea să privesc o persoană în ochii. Pentru mine ochii erau oglinda sufletului. De data asta, însă, era complet diferit. Îi aruncasem lui Sasuke o singură privire în timpul şedinţei, şi paralizasem efectiv. Nu mai văzusem atâta ură în ochii cuiva niciodată. Era ca şi cum culoarea lor abisală, amplificau de mi de ori acea ură. Nu încercase nici măcar pentru câteva secunde să îşi schimbe acea expresie, care ar fi putut băga pe oricine în sperieţi. Cu toate că era un bărbat, cu trăsături frumoase şi atractiv, acest contrast între frumuseţe şi ură mă contraria, îngrozindu-mă. Aş fi îndrăznit chiar să spun că venise, din adâncurile Iadului numai să te sperie. Deşi, asta părea greu de crezut, poate chiar deplasat, dar mă punea în alertă, cred. Trecuseră câteva minute bune de când stăteam şi mă holbam ca proasta la noul meu şef în timp ce el mă fixa cu privirea lui glaciară.
- Uite cum stă treaba, doamnă Haruno, pardon domnişoară. Din câte mi s-a apus dumneavastră sunteţi aici, datorită bunicului meu, deci postul pe care îl aveţi nu vă aparţine de drept. Aşa că aţi face bine să aveţi un comportament exemplar şi demn de urmat, căci altfel veţi fi prima care va ,,zbura’’ de aici.
- Am înţeles, domnule.
- Sper şi eu. Oricum, eu v-aş fi concediat chiar în acest moment, dar bunicul meu mi-a interzis. Să vă fie clar, că nu sunteţi, cum să spun o tolerată.
Văzându-l vorbindu-mi atât de degajat şi jicnindu-mă cu neruşinare, am încremenit. Eram şocată, şi furioasă. Cu greu puteam să mă abţin să nu plâng. Respiram sacadat ţinând gura între-deschisă, în timp ce nenumărate gânduri îmi treceam prin minte.
Dintr-o dată, l-am văzut pe brunet apropiindu-se de mine, aşa că instinctiv am început să fac câţiva paşi în spate, fără am-i schimba însă expresia. Nu aveam nici cea mai vagă idee, cu ceea ce urma să facă, aşa că am rămas precaută. După câteva secunde, mâna lui atât de albă şi rece mi-a prins bărbia forţându-mă să îmi închid gura. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât mi-am muşcat limba. Clar o făcuse intenţionat. Durea ca naiba, aproape că îmi amorţise. Aşa că uitând că brunetul era lângă mine, am început să îl înjur printre dinţi. Fusese o reacţie spontană la gestul lui aşa că nu mă putea controla.
- Ai zis ceva Haruno ?
- Nu domnule.
- Aşa mă gândeam şi eu acum la treabă.
Nici măcar nu mai conta faptul că nu ştiam ce aveam de făcut, am plecat bucuroasă că nu mai trebuia să stau în cameră cu acel cub de ghiaţă. De geaba, era frumos la ce comportament avea, mai bine te lipseai. Bine, dacă mă bucuram că scăpasem de ursuz, nepotul lui parea de două ori mai înfricoşător, aşa că făcând o comparţie ne alesesem pe cap cu un rău şi mai mare.
Tocmai mă pregăteam să ies din sala de conferinţe când m-am lovit de ceva. Nu cred că fusese un bolovan, dar capul mă derea atât de tare încât aş fi putut presupune că ar fi fost. Mi-am ridicat privirea, încă buimacă după lovitură încercând să îmi dau seama de ce naiba mă lovisem. În faţa mea stăsea un bărbat roşcat, bine făcut, care mă privea sfidător. Nu avea de gând să mă ajute? Mai mult ca sigur, una din gorilele şefului, însă între noi fie vorba, era o gorilă tare atractivă. Revino-ţi Sakura, ai probleme mult mai mari acum, mi-a spus o voce iritată. M-am ridicat rapid, aruncând o privire ce se voia a fi înfricoşătoare spre roşcat, cu scopul de al speria, dar în cele din urmă eu am rămas cea cu o sperietură.
Se pare că lui Uchiha, îi plăcea tare mult să să fie înconjurat de oameni asemenea lui, lipsiţi de sentimente, înfricoşători, ignoranţi. Unde naiba era viaţa minunată pe care mi-o imaginasem, nici măcar ideea de a fi singură înconjurată de o grămadă de pisici nu mai părea atât de macabră, adică în comparaţie cu acest coşmar. Totuşi, aveam o mare nedumerire de ce îi interzisese ursuzul să mă concedieze, adică aş fi putut jura că nepotul lui ar fi avut libertatea să facă orice. Gata era prea mult, sigur nu era vorba doar despre ghinion, clar fusesem o criminală într-o viaţă anterioară şi acum îmi ispăşeam pedeapsa. Am coborât dezamăgită, încercând să mă controlez şi să nu izbucnesc într-o criză de nervi. În acest moment mi-aş fi dat demisia, dacă nu aş fi ştiut că banca m-ar fi aruncat în stradă.
Am revenit în birou unde am început să mă ocup de toate treburile pe care le aveam de făcut. Timpul părea a trece mult mai greu, fiecare secundă devenise oră. Cred că aş fi omorât pentru a scăpa de mai repede de aici, din infern.
Era trecut de ora trei când în biroul meu îşi făcu apariţia gorila lui Sasuke care reuşise să mă sperie atât de tare când izbi uşa cu putere de perete, că aproape a reuşit să mă facă să cad după scaun. Oricum, eram aşa de agitată încât nu am îndrăznit să ridic privirea spre el.
- Domnul Sasuke vrea să cauţi dosarele tuturor angajaţilor, care au lucrat vreodată în firmă.
- Dar asta ar însemna să scot toată arhiva, şi să merg în pivniţa firmei, nu a mai fost nimeni acolo de ani buni.
- Nu îmi pasă, totul trebuie să fie gata până mâine.
L-am privit uimită, până mâine asta însemna să lucrez toată noaptea fără întrerupere. Se pare că într-un mod subtil mi se declarase război. L-am privit pe roşcat, care dădea dezaprobator din cap. Mă uitam uimită şi hipnotizată de ochii lui ce îmi încătuşaseră privirea şi îmi îngheţa sângele în vene. Un fior rece îmi străbătu corpul, făcându-mă să mă simt ciudat. Bărbatul ce stătea în faţa mea, bărbatul al cărui nume nu îl ştiam mă privea la rândul lui, fără a spune nimic, fără a schiţa vreun gest. În cele din urmă am cedat întorcându-mi privirea în altă parte, deşi eram conştientă că încă se mai uita la mine.
Era primul bărbat care mă privise mai mult de câteva secunde, deşi nu reuşisem să descifrez acea privire. Nu ştiam dacă mă privea cu milă sau cu tristeţe, probabil mă privea cu repulsie aşa cum o făceau toţi.
Plecă în cele din urmă fără să scoată, vreun sunet. Confuzia îmi acaparase şi mai mult mintea şi aşa mult prea obosită. Acest bărbat puternic, lipsit de sentimente, rece reuşise să îmi tulbure mintea şi să îmi otrăvească inima cu acea privire, acel bărbat. Dar poate că ar fi fost mai bine să nu mă mai gândesc atât şi să mă ocup într-adevăr de ceea ce era cu adevărat important, arhiva şi păstrarea acestei slujbe, care era atât de vitală în existenţa mea.
Capitolul patru
Când am auzit că trebuia să rămân, parcă cerul mi-a picat în cap. În fine nu prea aveam cum să scap, nu? Aşa că m-am conformat şi am urmat ordinul. Nu i-am privit în ochii pe cei doi bărbaţi, cred că asta mi se întâmpla pentru prima dată. Era ciudat, adică cu toate că nu eram foarte îndrăzneaţă, dar de obicei îmi plăcea să privesc o persoană în ochii. Pentru mine ochii erau oglinda sufletului. De data asta, însă, era complet diferit. Îi aruncasem lui Sasuke o singură privire în timpul şedinţei, şi paralizasem efectiv. Nu mai văzusem atâta ură în ochii cuiva niciodată. Era ca şi cum culoarea lor abisală, amplificau de mi de ori acea ură. Nu încercase nici măcar pentru câteva secunde să îşi schimbe acea expresie, care ar fi putut băga pe oricine în sperieţi. Cu toate că era un bărbat, cu trăsături frumoase şi atractiv, acest contrast între frumuseţe şi ură mă contraria, îngrozindu-mă. Aş fi îndrăznit chiar să spun că venise, din adâncurile Iadului numai să te sperie. Deşi, asta părea greu de crezut, poate chiar deplasat, dar mă punea în alertă, cred. Trecuseră câteva minute bune de când stăteam şi mă holbam ca proasta la noul meu şef în timp ce el mă fixa cu privirea lui glaciară.
- Uite cum stă treaba, doamnă Haruno, pardon domnişoară. Din câte mi s-a apus dumneavastră sunteţi aici, datorită bunicului meu, deci postul pe care îl aveţi nu vă aparţine de drept. Aşa că aţi face bine să aveţi un comportament exemplar şi demn de urmat, căci altfel veţi fi prima care va ,,zbura’’ de aici.
- Am înţeles, domnule.
- Sper şi eu. Oricum, eu v-aş fi concediat chiar în acest moment, dar bunicul meu mi-a interzis. Să vă fie clar, că nu sunteţi, cum să spun o tolerată.
Văzându-l vorbindu-mi atât de degajat şi jicnindu-mă cu neruşinare, am încremenit. Eram şocată, şi furioasă. Cu greu puteam să mă abţin să nu plâng. Respiram sacadat ţinând gura între-deschisă, în timp ce nenumărate gânduri îmi treceam prin minte.
Dintr-o dată, l-am văzut pe brunet apropiindu-se de mine, aşa că instinctiv am început să fac câţiva paşi în spate, fără am-i schimba însă expresia. Nu aveam nici cea mai vagă idee, cu ceea ce urma să facă, aşa că am rămas precaută. După câteva secunde, mâna lui atât de albă şi rece mi-a prins bărbia forţându-mă să îmi închid gura. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât mi-am muşcat limba. Clar o făcuse intenţionat. Durea ca naiba, aproape că îmi amorţise. Aşa că uitând că brunetul era lângă mine, am început să îl înjur printre dinţi. Fusese o reacţie spontană la gestul lui aşa că nu mă putea controla.
- Ai zis ceva Haruno ?
- Nu domnule.
- Aşa mă gândeam şi eu acum la treabă.
Nici măcar nu mai conta faptul că nu ştiam ce aveam de făcut, am plecat bucuroasă că nu mai trebuia să stau în cameră cu acel cub de ghiaţă. De geaba, era frumos la ce comportament avea, mai bine te lipseai. Bine, dacă mă bucuram că scăpasem de ursuz, nepotul lui parea de două ori mai înfricoşător, aşa că făcând o comparţie ne alesesem pe cap cu un rău şi mai mare.
Tocmai mă pregăteam să ies din sala de conferinţe când m-am lovit de ceva. Nu cred că fusese un bolovan, dar capul mă derea atât de tare încât aş fi putut presupune că ar fi fost. Mi-am ridicat privirea, încă buimacă după lovitură încercând să îmi dau seama de ce naiba mă lovisem. În faţa mea stăsea un bărbat roşcat, bine făcut, care mă privea sfidător. Nu avea de gând să mă ajute? Mai mult ca sigur, una din gorilele şefului, însă între noi fie vorba, era o gorilă tare atractivă. Revino-ţi Sakura, ai probleme mult mai mari acum, mi-a spus o voce iritată. M-am ridicat rapid, aruncând o privire ce se voia a fi înfricoşătoare spre roşcat, cu scopul de al speria, dar în cele din urmă eu am rămas cea cu o sperietură.
Se pare că lui Uchiha, îi plăcea tare mult să să fie înconjurat de oameni asemenea lui, lipsiţi de sentimente, înfricoşători, ignoranţi. Unde naiba era viaţa minunată pe care mi-o imaginasem, nici măcar ideea de a fi singură înconjurată de o grămadă de pisici nu mai părea atât de macabră, adică în comparaţie cu acest coşmar. Totuşi, aveam o mare nedumerire de ce îi interzisese ursuzul să mă concedieze, adică aş fi putut jura că nepotul lui ar fi avut libertatea să facă orice. Gata era prea mult, sigur nu era vorba doar despre ghinion, clar fusesem o criminală într-o viaţă anterioară şi acum îmi ispăşeam pedeapsa. Am coborât dezamăgită, încercând să mă controlez şi să nu izbucnesc într-o criză de nervi. În acest moment mi-aş fi dat demisia, dacă nu aş fi ştiut că banca m-ar fi aruncat în stradă.
Am revenit în birou unde am început să mă ocup de toate treburile pe care le aveam de făcut. Timpul părea a trece mult mai greu, fiecare secundă devenise oră. Cred că aş fi omorât pentru a scăpa de mai repede de aici, din infern.
Era trecut de ora trei când în biroul meu îşi făcu apariţia gorila lui Sasuke care reuşise să mă sperie atât de tare când izbi uşa cu putere de perete, că aproape a reuşit să mă facă să cad după scaun. Oricum, eram aşa de agitată încât nu am îndrăznit să ridic privirea spre el.
- Domnul Sasuke vrea să cauţi dosarele tuturor angajaţilor, care au lucrat vreodată în firmă.
- Dar asta ar însemna să scot toată arhiva, şi să merg în pivniţa firmei, nu a mai fost nimeni acolo de ani buni.
- Nu îmi pasă, totul trebuie să fie gata până mâine.
L-am privit uimită, până mâine asta însemna să lucrez toată noaptea fără întrerupere. Se pare că într-un mod subtil mi se declarase război. L-am privit pe roşcat, care dădea dezaprobator din cap. Mă uitam uimită şi hipnotizată de ochii lui ce îmi încătuşaseră privirea şi îmi îngheţa sângele în vene. Un fior rece îmi străbătu corpul, făcându-mă să mă simt ciudat. Bărbatul ce stătea în faţa mea, bărbatul al cărui nume nu îl ştiam mă privea la rândul lui, fără a spune nimic, fără a schiţa vreun gest. În cele din urmă am cedat întorcându-mi privirea în altă parte, deşi eram conştientă că încă se mai uita la mine.
Era primul bărbat care mă privise mai mult de câteva secunde, deşi nu reuşisem să descifrez acea privire. Nu ştiam dacă mă privea cu milă sau cu tristeţe, probabil mă privea cu repulsie aşa cum o făceau toţi.
Plecă în cele din urmă fără să scoată, vreun sunet. Confuzia îmi acaparase şi mai mult mintea şi aşa mult prea obosită. Acest bărbat puternic, lipsit de sentimente, rece reuşise să îmi tulbure mintea şi să îmi otrăvească inima cu acea privire, acel bărbat. Dar poate că ar fi fost mai bine să nu mă mai gândesc atât şi să mă ocup într-adevăr de ceea ce era cu adevărat important, arhiva şi păstrarea acestei slujbe, care era atât de vitală în existenţa mea.