Fic of the Week 2 - Lucrari

[Flaw]

Lucrarile au fost postate in ordinea in care au fost primite.
Va rog sa votati lucrarea care v-a placut cel mai mult in Poll. Puteti vota mai multe lucrari, iar lucrarea cu cele mai multe voturi va fi declarata castigatoare.
Daca decideti sa si postati si sa va argumentati alegerea(alegerile), votul vostru se va contoriza de doua ori. Daca doar votati in poll, va valora un singur punct.
Concurentii pot vota si ei, dar votul lor va valora doar un punct, indiferent daca posteaza sau nu si isi argumenteaza decizia.
La final, se va alege un castigator si din randul celor care au votat, care va primi un premiu pentru "cea mai buna critica" (persoana care va alege este castigatoarea editiei precedente)

Votarea se va incheia sambata seara, la ora 00:00 (am prelungit termenul cu o zi pentru ca a inceput scoala si multi intra doar in weekend)

Pentru intrebari sau sugestii, va rog sa folositi acest topic.

Succes tuturor participantilor!

[Flaw]

Lucrarea 1

Pictând în culori arămii

Toate anotimpurile au poveşti; toate sezoanele se fălesc cu istorisiri care mai de care mai minunate, mai îndrăzneţe, mai miraculoase. Dar ca mine, nu are nimeni. Eu sunt anotimpul culorilor; eu trezesc muzele poeţilor şi farmec scriitorii; eu dau viaţă sentimentelor contradictorii; eu mă pot făli că subjug naţiuni şi nici măcar anii care trec peste mine nu mă pot schimba.
Totuşi, asta nu mă face să mă simt tot timpul mai bine. Am şi eu momente, căci lacrimile umanităţii mă pot impresiona şi pe mine. Sunt rece cu cei care nu merită căldură; sunt mânioasă când văd că nici un om nu vrea să asculte glasul meu şi mă înfurii când văd atâta delăsare, dar vocea mea nu îi mai ajunge, iar vântul, prietenul meu, mă consolează mereu în van. Anii trec, dar totul se schimbă în rău.
Povestea mea e mereu alta, de la an la an mai plină de tristeţe, iar eu nu pot nega că exact aşa mă şi simt. Am încercat să ţin jurnale, dar anii mi le-au transformat în praf. Am vrut să fac fotografii, ca şi surorile mele, dar niciodată nu am putut să imortalizez ce mi se părea frumos. Am vegheat peste muritori şi am privit la portretele pe care mi le fac, am ascultat toate fabulele, am răspuns la toate ghicitorile, dar cu ce scop? Mi-am pus mereu întrebarea: Chiar sunt cea mai minunată dintre cele patru fiice ale anului? Parcă nu îmi vine să cred când atât de multe lacrimi îmi picură din ochi neîncetat.
Îmi aduc aminte de vremurile fericite când totul devenea culoare sub atingerea mea, iar suflarea mea, deasupra lucrurilor, le făcea să se încălzească. Aceea e povestea care îmi place cel mai mult. Atunci, de mult, totul era un basm.
Am vorbit cu luna, am stat la taifas cu stelele, am întrebat mările, am plâns alături de păduri, iar la final mi-am întors ochii spre pământul plin de oameni. Nimic nu mă mai încântă aşa cum o făcea odată. Degeaba mi se închină ode; degeaba am tablouri somptuoase; totul e în van când frumuseţea ce sălăşluia în ele e estompată de sentimente din ce în ce mai urâte.
Dar voi uita tot, aşa cum am făcut an de an. Mă voi lăsa legănată pe frunzele mele aurii, voi şopti poveşti amăgitoare oceanelor, voi dormi pe nisipul care mă cheamă de atâta timp; eu, muza muzelor, crăiasa din palatul de cleştar al lunii, voi comanda păsărilor să îşi cânte ultimele sonete înainte de a pleca spre alte ţări, voi cere copacilor să plângă cu lacrimi multicolore, căci prezenţa mea aici pare a nu mai fi necesară.
Unde e bucuria tomnii, poate veţi întreba. Iar eu voi răspunde din înaltul cerului, de pe meleaguri necunoscute omului că ea va rămâne în ochii, inima şi glasul celor care îşi vor aduce aminte de poveştile mele. Eu voi continua să scriu acele istorisiri pe bucăţi dantelate de timp şi voi aştepta în pace ca cineva să mă strige pe nume.
Povestea mea va continua sau se va sfârşi cu ultimul glas al ultimului artist care s-a îndrăgostit de mine.

[Flaw]

Lucrarea 2

Obsesie ucigasa

Era o zi ploioasa de Septembrie, cand l-am intanit pe holul Facultatii de Medicina.Cand l-am privit in ochii lui caprui am spus ca e alesul inimii mele.Chipul lui aidoma unei papusi de portelan niciodata nu exprima un sentiment cunoscut mie.Deobicei cand ma vedea era mai mult indiferenta.
Nu mai mult.Mereu!
Cand il vedeam ca vorbea cu cate o fata de la chirurgie sau de pediatrie imi venea sa o iau si sa sterg holul cu ea.
Daca m-ar fi observat din prima poate peste doua luni nu as mai fi fost aici,poate as fi fost cu el in parc plimbandu-ne.
Daca nu s-ar fi uitat la alta,poate ca acum aveam sa il sarut.
Daca nu as fi luat o razna poate se indragostea de mine.
Iubirea este ceva care nici pana in ziua de azi nu am aflat.Iubirea inseamna sa iti pui viitorul si fericirea in mainile altuia.Iubirea inseamna ca doi oameni sa fie fericiti unul langa altul,dar nu a fost si cazul meu .
Intr-o zi ,pe la sfarsitul lui Noiembrie, l-am vazut pe Sebastian in bratele unei brunete cu ochi albastri ca oceanul,in momentul meu se revarsau niste sentimente care nu le puteam deslusi.
Furie.Dezamagire.Obsesie.Gelozie.
Gandirea mea s-a intunecat imediat nu mai stiam ce sa fac.Am scos micutul cutitas care il tineam mereu in geanta si m-am napustit asupra lui cu o furie orbeasca infingandu-i cutitul in ceafa omorandu-l pe loc.
Am facut-o din dragoste si din dragoste am ajuns intr-o inchisoare de mare securitate.Am crezut in dragostea fara reserve si am devenit vulnerabila,iubirea e sa iti sacrifice tot ,chiar si pe cel iubit.
Acesta a fost si va fi povestea vetii mele,nu doar o poveste de toamna!

[Flaw]

Lucrarea 3

File ruginii


Am închis ochii încă o dată…totul e viu, verde, lumina te doboară, iar cântul păsărilor pare furat dintr-o carte din rai. Si i-am deschis iar…
Praful se risipește în jur, această carte veche, uitată de mulți într-un ungher părăsit al vieții, pare să prindă din nou viață. Coperțile roase nu-mi mai par acum atât de respingătoare…mă atrag…mă cheamă. Și o deschid. Dar mintea mea abia acum realizează ceea ce ochii vedeau de mult…era doar o carte părăsită când am privit-o ultima dată, iar acum sunt în ea. Și ce e și mai ciudat este faptul că nici nu realizez când am ajuns aici, căci ultima dată când am visat, pomii erau în floare și totul era cânt, însă lumina s-a lăsat, cortina a căzut…și m-am trezit actor viu pe o scenă ferecată. Nu îmi găsesc decorul…parcă și pe acesta îl știu de undeva. Si totuși…parcă nu e al meu…deși câteodată simt că am trăit mereu visând să joc pe această scenă. Dar iată că totul se mișcă, culori sumare se arată-n orizont…ușor, ușor, își încep cântul și lumea se îmbracă în culori stranii…stranii dar nu urâte. Un joc de ruginiu răsfrânt prin nuanțe fade de maro, un galben șters și câteva nuanțe ce nu reușesc a le descifra…acest covor ce s-a întins in fața mea…o simt, chiar pot să spun că asta este scena mea. Dar nu apuc să îmi încânt privirea, căci spectatorii pleacă…eu îi privesc…mai ieri aplaudau vivace prin cântul lor demonstrația mea pe scena lumii, iar acum fug în căutarea unui alt actor…poate unul ce le va arăta o scenă vie. Ah ,sărmanii, de-ar ști ce pierd…ei fug de vântul rece ce-mi străbate corpul aducând miresme de departe, încărcate de arome fel și fel…atâtea fructe, doamne ah , atâtea grâne coapte. Voi spectatori proști zburați spre alte lumi…voi vreți actori dansând pe scene calde. Eu vă ofer comori…comori ce ard, ce intră-n suflet și te-mbie. De-ați ști voi că vă îndreptați spre lumi ciudate…și vă privați de orice bucurie. Ah…voi păsări proaste, mi-ați fost cândva admiratori fideli, cântați în cor pe scena vieții mele…și tocmai acum când sunt la apogeu, voi fugiți fără măcar a-ncerca să mă-nțelegeți. Dar eu vă iubesc…și știu că voi nu știți ce pierdeți, așa că las comorile din lumea mea să vă urmeze. Pentru voi am decis să eliberez frunzele odată fidele acestei scene…le-am colorat în mi și mi de nuanțe vii, de roșu, galben, arămiu…stranii nunațe de ruginiu. Și le-am trimis să vă caute și să vă bucure…să vă arate câte frumuseți ați pierdut. Eu nu sunt singur, pe scena mea au apărut acum alte dansuri vesele, alte cânturi de bucurie uitate cândva de mult într-o carte prăfuită. Sunt fructe, grâne sunt poame toate coapte…sunt mi de frunze pale ce plutesc în jurul meu…sunt strigătele de durere ale unor păsări ce parcă au înțeles mesajul meu. Parcă nu mai vor să plece căci lumea aceasta le-a vrajit…dar ele simt că nu mai e loc…scena s-a umplut….iar eu sunt actorul ce învârte totul în mâna sa. Cu mine începe totul…eu deschid povestea, o spun, o cânt, o strig așa cum simt că toți ceilalți vor să o primească. Îi poftesc pe toți pe scena mea…care vor să stea sunt bineveniți…care vor să plece, să plece…noi nu forțăm pe nimeni să guste din fericirea vieții, căci noi avem de toate. Iar cele ce pleacă, proastele…ele nu mai au nimic. Și dansul merge înainte…povestea mea străbate mări și țări. Iar scena…ah…se lasă praful și parcă nu mai e ca ieri. Îl simt mai rece…sa fie oare gheată? Nu…nu vreau să cred că s-a sfârșit. Dar până data viitoare, povestea mea se vrea a fi păstrată în loc de stimă și onaoare…eu nu vreau să îngălbenesc paginile cărtii ce o țin ascunsă de toți…nu…nu vreau să risc să stric nimic. Prefer să închid acum această carte, în schimb la anu jur s-o redeschid.

[Flaw]

Lucrarea 4

Eu am ucis toamna

Soarele pâlpâind frenetic în ochii mei, zgomotul maşinilor trecând într-o viteză absolută, chicotele oamenilor de pe stradă... Toate mă obosesc profund. Trotuarul mi se pare umed şi totodată murdar, mă face să mă simt jegos, plin de mizerie. Un mizerabil, o parie. Ce soare? Nu e deloc. E doar un bec amărât ce luminează noaptea aceasta mioapă, nemernică şi ticăloasă. Ce zgomot de maşini? Sunt prins într-o pustietate apăsătoare, stupefiantă, mă face să tremur, să-mi scot inima din piept şi să o calc în picioare! Cu proprii mei bocanci rupţi, să o trântesc, să o fac să înţeleagă ce simt eu când e înăuntrul pieptului meu. Chicotele oamenilor pe stradă? Nu! De ce mint? Toate aceste sunete se află în mintea mea, doar acolo, de unde nu vor ieşi niciodată...
- Te iubesc! Mă auzi, te iubesc?
Te-am auzit. Eram acolo, în faţa ta, sub crengile copacului, vântul îmi adia în plete. Ca în filme. Ca într-un roman de dragoste. Care plete? Eram tuns scurt şi aveam gluga hanoracului în cap. Iar tu erai în faţa mea, plăpândă, scundă, cu faţa roşie, firele părului tău chiar zburau în aer. Vocea ta duioasă, alimentantă de cuvinte mult prea dulci mă alinta întotdeauna. Şi sufletul mi se părea că o să îmi iasă afară din trup; de fericire, căci dorea să te îmbrăţişeze cu toată fiinţa, mai bine spus: nefiinţa sa. Dar nu l-am lăsat. L-am prins cu ghiarele mele, am privit frunzele îngălbenite zburând pe deasupra noastră şi m-am apropiat de tine. Mi-am strecurat degetele pe după gâtul tău şi ţi-am zis:
Doar două nimicuri în braţele puternice ale toamnei; oh, cât aş vrea să fie aşa pentru totdeauna. Doar eu şi cu tine. Amândoi, sub atmosfera asta nebună. Te iubesc, Cristina, te iubesc, te iubesc şi eşti doar a mea. DOAR A MEA, mă auzi?
Şi mi-ai răspuns că da. Mi-ai zâmbit, m-ai îmbrăţişat, m-ai sărutat şi am contemplat împreună peisajul. Atunci împlinisem un an. Toamna ne-am întâlnit prima dată şi tot atunci ne-am iubit cel mai mult.
Nu te iubesc. Nu mă iubeşti. Noi nu mai suntem deloc un tot. S-a terminat pe bune.
Eşti proastă. Eşti cretină. Odioasă. Şi fără suflet. Te urăsc. Te urăsc aşa cum urăsc şi adierea asta groaznică, cum văd frunzele aruncate pe trotuar, bălţile, aerul de toamnă şi-mi amintesc vădit fiecare cuvinţel al tău: toamna te iubesc cel mai mult. Ce dizgraţios. Ce minciună. Ce păcăleală.
Îţi zic eu cum e, toamna e urâtă, e seacă şi sfârşeşte totul. Te mănâncă pe dinăuntru, îţi fură sufletul, te consumă, te face un nimic, te umileşte şi calcă în picioare şi te face să te simţi nostalgic şi melancolic şi mort. MORT PE DINĂUNTRU. Iar când o frunză din aceea se aşează pe umărul meu, parcă devin alergic şi-mi amintesc de tine. Trag de ea, o rup, o rup şi o arunc. Dar se aşează alta iar pe mine şi ştiu că nu pot scăpa.
Nici de amintirea ta. Nici de copacul ăla stupid, nici de frunze, nici de aer, nici măcar de ploaia măruntă ce a început să cadă. E numai vina ta că toamna mă băntuie, că mă ademeneşte în jocul ei mişelic şi apoi îmi dă cu şutul în fund, „ Hai, pleacă, tu nu meriţi!”
Ce nu merit, eu, Cristina? Pe tine? Anotimpul ăsta? De ce mi-ai zis acum un an, într-o zi idioată de octombrie că mă iubeşti? Şi de ce, anul ăsta, când a sosit toamna, nu mai suntem împreună? Un început de toamnă fără tine. Asta nu mai e o poveste. Ei nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Mi s-a terminat ţigara; nu am realizat când. A venit autobuzul. Plouă. E frig. Mi-e rece. De abia aştept să plece anotimpul ăsta prea viu şi colorat. Să mori şi tu şi vremea odată!
Adevărul pur era că iubita mea murise călcată de maşină. Iar eu fusesem la volan. Într-o zi de toamnă. Eu sunt prost. Eu sunt idiot şi cretin şi mişelic şi criminal. Iar ea? Ea era ca o zi perfectă de octombrie. Şi mi-e dor. Mi-e dor de toamna noastră.

[Flaw]

Lucrarea 5

Povestea unei frunze

"Candva, am fost si eu o frunza verde, si ce verde mai eram...Stateam mandru intr-un stejar inalt, sus pe un deal. Au trecut zilele ca saptamanile, saptamanile ca anii si ani ca deceniile. Puterile mele scadeau si culoarea imi palea, dar ma tineam bine de tot, acolo sus, in varful stejarului.
Dupa deal puteai vedea peisaje mirifice. O campie verde, plina cu flori colorate si un rau trecand prin ea. Dar timpul trecea si incet-incet campia se ingalbenise, florile se uscasera, chiar si raul cel susur secase.Copacii isi pierdeau frumoasa coroana ramanand lipsiti de haina in bataia vantului taios.Stejarul meu isi pierdea si el frunzele, fratii mei cazand unul cate unul, jos pe covorul galben-aramiu de frunze deja moarte si secate de viata.
Usor, asa, eu ramasesem singur in varful acelui copac candva falnic si verde, clatinandu-ma in vantul care batea din ce in ce mai tare. Ploi aprige ma lovisera si nu mai aveam mult, aveam sa fiu dus, poate de o adiere slaba, departe.
Intr-o zi cu soare, priveam cerul plin de stoluri de pasari plecand si, vedeam cum nori negri se abat asupra campiei. Nori negri ca de plumb, adapostind parca in ei un mostru nemilos si crud.
Vantul a inceput sa bata, mai tare decat pana acum, clatinand copacii, si m-a luat. M-am desprins si am plutit prin aer. Adio copac drag! Adio viata! "

[Flaw]

Lucrarea 6

Povestile toamnei

Toamna imi amintea de zilele cand eram doar un copil si cutreieram cararile din parcuri, nestiutoare si fara griji. Cat de frumos era pe atunci... Eram mica si fericita si iubeam sa ma plimb si sa ma simt libera.
In schimb, detestam povestile. Detestam sa o aud pemama zicandu-mi cum Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana ramaneau impreuna si totul se termina bine, pentru ca, intr-un fel, stiam ca nu-i asa. Cineva imi spusese adevarul si ii eram recunoscatoare. Doar daca as fi stiut cine era…
Si asa, cum nu o lasam sa imi zica nicio poveste, mama ma ducea in parc si imi spunea: “Atunci o sa las toamna sa-ti zica povestea ei.” Si in fiecare zi era o alta poveste, si fiecare era mai interesanta decat precedenta, mai captivanta, ma plina de farmec si frumusete. Stateam ore in sir sa ascult aceste basme. Povestea vantului ce suirea printre crengile copacilor, povestea frunzelor ce isi lepadau hainele de casa si se imbracau cu toatele in rochii scumpe si sofisticate, pregatindu-se de balul iernii, povestea pasarilor ce plecau spre noi aventuri, pentru a cunoaste noi orizonturi. Atat de multe istorii pe care o adiere mi le soptea in ureche, atat de multe vieti ce ma inconjurau si ma povatuiau, atata minune.
An de an asteptam sa vina toamna, iar cand luna septembrie sosea cu prima ploaie, imi spunea din nou povestea ei. Mama ma imbraca in pelerina de ploaie si ma scotea in parc, unde eu ascultam cum fiecare picatura de ploaie imi descria frumusetea si inaltimea cerului, cum fiecare pala de vant imi istorisea despre cum e sa plutesti si ma facea sa vreau sa zbor.
Pe masura ce cresteam, fabulele se imputinau si deveneau din ce in ce mai neinteresante, dar eu speram in continuare ca o sa se intoarca farmecul zilelor trecute, nu voaim sa-l las sa se piarda in amintirile mele.
Incepusem sa ma plictisesc de parc, asa ca, atunci cand venea toamna, ma duceam in fiecare zi in padure sa vorbesc cu caprioarele si sa ma intreb cum se simte libertatea. Mi-as fi dorit sa fiu si eu asa, dar, ascultand-o din nou pe toamna, puteam sa simt un pic din miracolul ei.
Si asa, de-a lungul timpului, toamna s-a descurcat sa-mi gaseasca cate un basm nou in fiecare an, pentru a-mi aminti mereu cat de mult mi-am dorit sa fiu pasare sau fluture, poate chiar o floare. Cand aveam o problema, ea ma sfatuia, cand nu puteam sa dorm, ea imi fredona cuvinte dulci la ureche si imi aducea cele mai frumoase vise, iar cand iarna invaluia totul in haina ei de zapada, singura amintire a zilelor mele de toamna erau povetele ce aveau sa ma ajute intotdeauna.
Da, toamna imi fusese mereu mama, sora, prietena si nu ma abandonase niciodata. Dar pe masura ce eu cresteam, imbatranea si ea si puteam sa-i simt oboseala. Realizam ca stropii de ploaie erau de fapt lacrimi amare, planse din cauza batranetii. Frunzele aurii si aramii erau ca firele de par alb din capul unei batrane, iar pasarile ce plecau erau ca visele ce o paraseau pe Doamna Toamna pe an ce trecea.
Iar intr-o zi, toamna a inceput sa-mi zica despre primavara. Si atunci am stiut ca nu exista toamna sau iarna sau primavara sau vara, erau doar cele patru volume ale povestii aceluiasi suflet ce-mi calauzise mie pasii prin viata si avea sa mi-i calauzeasca si prin mormant.

[Flaw]

Lucrarea 7

INTALNIRE CU TOAMNA

Stau.Stau la un pupitru modest , cu mintea la zilele ce au trecut. Fara sa imi dau seama, pedula lui Mos Ene mi-a inchis ochii. Visez. Visez la anotimpul inspiratiilor mele.
Toamna are o rochie argintie facuta din mii si mii de ganduri bune dar mai ales are acei ochi minunati. Lumina din ei e de aur .
Lacrimile lui Septembrie uda pamantul, scutura copacii de frunze si mangaie sufletele moarte ale florilor. .A cazut bruma ,iarba, si pamantul par trase intr-o foita de staniol argintiu
Ultima zi de vacanta a zburat. S-a dus la fel cum se duc stolurile de randunele. Pe drum, amintirile curg lin si ca de obicei, se mai pierde cate o poza in albumul amintirilor. Vara s-a dus ,a disparut, la fel cum dispare o stea cazatoare.
Padurea a amutit. Nu se mai auzeau glasurile copiilor pe coline,peste coline. Totul era tacut.
Eu,trista, merg cu pasi marunti,dar grabiti.A inceput ploaie. Imi deschid umbrela si ma uit in jur. Nu doar pasarile calatoare nu se mai aflau in acel peisaj ...si oamenii lipseau.
M-am uitat atent,asa ca am observat ,,alergand ‘’ pe canmp, o gutuie galbena ca puful de gaina.Mergeam pe multicolorul camp de frunze aramii battue de Soare si ma simteam ca o regina.
Parca vantul nu mai era asa napraznic si chiar puteam asculta din nou susotele vantului.
O crizantema mica statea de vorba cu o garoafa vestejita, vorbeau despre nu stiu ce …
M-am oprit apoi sa admir un melcusor care trecea grabit poteca. M-am asezat pe banca si m-am gandit cu i-a influentat pe marii artisti (Bacovia,Grigorescu,Sadoveanu),toamna.Cum au vazut ei ,,explozia’’ de culori si inceputul mortii, miresmele stinse.
M-am uitat la ceas ... era tarziu. Mi-am aprins umbrela si am plecat spre casa.
M-am trezit apoi, cu patura peste mine. Ma duc afara si vad ca tot ce am visat … s-a intamplat.
Apoi,buimacita , deschid geamul si inspir aerul proaspat si revigorant de toamna.Eram treaza acum. Am schitat un zambet, apoi m-am dus afara.

[Flaw]

Lucrarea 8

Călătoria


A fost odată ca niciodată o fetiţă. Fetiţa avea părul auriu scăldat în lumina soarelui, ochii ei albaştri păstrau taina cerului şi obrajii îi erau proaspeţi ca o floare de mac. Căpşunile dăduseră buzelor ei nevinovate o dulce sărutare, zefirul o învăţase paşii pe care făptura ei mică îi dansa, iar frunzele-i ţesură cu fir ciocolatiu o rochie care foşnea a parfum de caise.
Micuţa se găsi într-o zi tânjind spre limpezimile zării. Nici cântecele catifelate ale zburătoarelor, nici pajiştea pe care-şi petrecea viaţa, plină de flori şi arome colorate, n-o mai atrăgea.
Iarba îi şoptise că acolo, departe, totul e posomorât. Până şi guguştiucul încercă să o convingă de asta. Fără folos, însă. Se gândea numai la mireasma aventurii pe care acel necunoscut o împrăştia.
Îşi împleti o trăistuţă din tulpine şi îşi puse în ea câteva cireşe cărnoase, nişte mure, şi, astfel pregătită, se aşternu la drum.
La început, calea îi fu uşoară ca un puf de păpădie. Păşea zburdalnică pe cărare, din când în când ciugulind din fructele aduse.
Încet, o ceaţă incertă începu să acopere cerul pe măsură ce înainta. Pământul se umezi. Auzea la tot pasul horcăituri ciudate. Proviziile erau de mult terminate. Îşi continua călătoria, însă doar hotărârea-i de diamant o mai ţinea în picioare, deşi tălpile începură să-i putrezească.
Zile şi nopţi merse astfel, ca o nălucă. Vedea frunze arămii şi se mira de asemenea grozăvii. Vedea copaci întregi pictaţi în ruginiu şi ochii ei sticloşi clipeau nedumeriţi. Vedea frunze moarte pe jos şi le ocolea plină de milă.
Părul îi era încâlcit şi plin de crengi. Hainele i se rupseră în spini şi pietre. Soarele nu-i mai dezmierda obrazul pământiu. Din când în când, cădea apă din cer şi îi mai spăla faţa. Înapoi nu se mai putea întoarce, căci nu mai ştia cum. Era pierdută în necunoscut sperând că din pământ va răsări un oracol ce-i va zâmi şi îi va arăta calea. Naivitate de copil.
Într-o zi, în preajma dimineţii, auzi un susur cristalin. Un zâmbet şters i se ivi în colţul buzelor ei supte. Recunoscu notele acestea fine. Erau ale unui izvor. În sfârşit avea să simtă din nou căldura de care avea atât de mare nevoie. Alergă spre locul în care distingea corul de ape. Ajunse, şi cu ultimele puteri privi în faţă. Ce văzu acolo o împietri. Căzu distrusă în genunchi.
Părul începuse de mai de mult să i se desprindă, lăsând în urmă fire strălucitoare. Un şuvoi sângeriu se scurgea din ochii înfundaţi în orbitele violacee. Mâinile ei micuţe se prindeau de un rest de rochie, dezvăluind paloarea pielii fragede. Nişte tăieturi verzui îi desfigurau faţa. Şi picioarele lăsaseră în urmă atâtea bucăţi parfumate de carne, că începeau să aducă a beţe.
Şi ar mai fi mers! Cu toată disperarea din jur, cu toată mohorârea, cu toţi acei copaci neruşinaţi şi goi, atâta timp cât ar fi simţit o fărâmă de speranţă în sângele ei cleios, atâta timp cât în străfundurile împrejurimilor ar fi întrezărit o scânteie, atâta timp cât agonia cuibărită în inima-i mâncată de carii ar fi fost compensată de dorinţa revederii unui câmp cu flori, ar mai fi mers!
Degeaba. Căzu. Oasele i se zdrobiră. Părul i se înroşi.Ochii erau stinşi de mult. O tresărire. Atât. Acest vis zbură spre alte limpezimi.
Izvorul nu băgă de seamă curioasa făptură. El şoptea cântece de leagăn puilor de gheaţă ce se năşteau.

[Flaw]

Lucrarea 9

Poveste de toamna


Afara e frig. Frunzele verzi si frumoase de alta data ale copacilor incep a se ingalbeni, apoi cazand la cea mai mica adiere a vantului obraznic. Ploua. Vad copii putini la joaca si multi in magazine. Oare ce s-a intamplat? Ma indrept spre calendar cu dorinta de a ma informa despre luna in care ne aflam. A... da... este Septembrie, prima luna a anotimpului cel mai bogat in roadele plantelor, toamna. Acum inteleg totul: Septembrie, deci incepe scoala; incepe scoala deci trebuie sa ne cumparam tinutele speciale pentru aceasta: trening si uniforma. Da, de aceea sunt atat de multi copii prin magazine.
Pana la urma ma hotarasc sa merg intr-o mica plimbare prin orasul suparat din cauza acestei vremi posomorate. Macar pana vremea buna si insorita nu este alungata de cea rea si inorata.
Aleg ceva mai singuratic, ceva mai salbatic. Padurea mi s-a parut ceva perfect pentru dorintele mele. Intru in ea pe cararea cea mica, care alta data, pe timpul verii, era plina de iarba verde si foarte hranitoare pentru animale, si flori de tot felul, ce aveau tot felul de miresme imbatatoare, pe cand gandindu-ne la timpul de acum si privind cararea, se poate observa imediat schimbarea acestui “colt de Rai”. Aceasta carare duce spre adancul padurii marete, care acum se pare ca este nemultumita deasemenea fiindca cu venirea frigului, ei i s-a luat tot ceea ce avea mai frumos.
Privesc in jurul meu uimita de peisajul acela fermecat, insa uitat de Soarele ce alta data isi facea datoria foarte bine. Vantului ii place acum din nou sa-si cante doina sa trista printre frunzele aramii ale copacilor batrani. Unele frunze deja au picat din cauza acestuia si s-au uscat fara ca nimanui sa-i pese. Acestea fac zgomot sub talpa mea greoaie. Acest zgomot imi da intr-un fel fiori. Deja incepe sa mi se faca frica.Poate ca acesti fiori nu sunt numai pentru ca imi este frica, ci si din cauza faptului ca afara deja se cazase frigul cel ce nu iarta niciodata.
Cerul, care in urma cu ceva timp era senin si de un albastru atat de frumos si ti se parea atat de linistitor daca il priveai doar cinci minute, acum parca se stinge incet, incet din cauza norilor grei si negri plini de ploaie, care anunta o furtuna.
Ajung la luminisul ce era atat de insorit pe timpul verii incat acum nu mi-a venit sa cred cum de acest anotimp a putut sa-l schimbe atat de repede. Acesta se afla in centrul padurii. Azi, piatra cea mare din mijlocul pajistii verzi candva nu mai este atat de calda ca in timpul verii, iar pasarile nu se mai aduna sa-si cante melodiile lor frumoase. Au plecat in tarile calde probabil.
A inceput deja sa tune. In scurt timp va incepe a fulgera. Sunetul tunetelor se propaga in toata padurea dand senzatia ca padurea este bantuita. Mi-e frica. Trebuie sa ma intorc cat mai repede acasa, altfel, pe langa morala care o voi primi de la parintii mei, voi castiga si o raceala foarte frumoasa, iar acum inainte de scoala nu am niciun chef de asa ceva.
Acum trebuie sa fug spre casa. Deja au trecut cel putin patruzeci de minute de cand am plecat de acasa. Mi-e teama sa nu ma prinda aceasta furtuna in padure. Deci nu va mai pot povesti despre acest peisaj mirific al padurii de toamna... Si ce rau imi pare pentru asta...insa mai rau imi pare de faptul ca nu pot ajunge la timp acasa pentru a nu ma uda. Ei bine, pa-pa!