Neliniste metafizica

"I'm here again/ A thousand miles away from you" ( mai aproape sufleteste, my Special K). Denumirea de "hectic" face referire la ceva de lungă durată( spre ex. despre febră) , care este lent şi continuu, insa deopotriva se poate traduce ca ceva confuz frenetic, delirant sau echivalentul expresiei" hell broke loose" (motive suficiente care m-au determinat sa-l asociez cu acele stari sau sa-l consider definitoriu)

Cat pentru azi, desi nu sunt recente, urmatoarele randuri poarta, invesmantat in lintoliul lor straveziu, emotii si nelinisti inafara timpului si a spatiului, niciodata uitate ori estompate.
Limba: Romana( intr-un dialect al durerii izvorate din neputinta, un limbaj criptic al sufletelor ratacitoare, un ritual ezoteric al rememorarii viselor nascute moarte)
Varsta la care a fost scrisa: 15 ani
Orice critica sau opinie este importanta, fiindca indiferenta creatorului cat si cea a cititorului nu reprezinta un mijloc de evoluare si nici pe departe unul de imbunatatire al stilului.
Gen: Introspectie... elegia unei existente prafuite... marturisesc ca asta sunt eu, cea pe care o vezi, o auzi sau poate chiar o simti, insa pe care cu siguranta o condamni; cu adevarat eu, cu toate defectele pe care te las sa le descoperi si cu multe altele pe care iti dau timp sa le obseverzi. Nu dau absolut nimic pe buna impresie de inceput, cu care ipocrizia se chinuie sa se amageasca, ci doar pe cea de mai apoi; nu sunt prefacuta doar pentru ca tu sa ma placi sau sa ma cataloghezi: sunt ceea ce sunt si poate chiar mai sincera in esenta decat atat.

Fortissimo

"All my emotions spinning in circles/ I don't believe in anything if your not with me"


Versuri ce alearga neobosite prin mintea mea… jocul lor haotic rasuna puternic. Cuvinte ce se concretizeaza in sunete, vibratii ce pornesc din nu stiu care colt al mintii si razbat pana in strafundul sufletului linistit, tulburandu-l. Ritmuri slefuite intr-o multitudine de culori si nuante, cu care spiritul meu isi imbraca sentimentele, trairile, gandurile.
Razbat sute de voci care transforma simple cuvinte ce nu spun nimic in sunete complexe ce dezvaluie totul si care nu se opresesc in misiunea lor- rascolesc in adancuri si scot la suprafata adevarul. Ele nu vor conteni nicicand in a-si face cunoscuta menirea. Ah! Atatea dezvaluiri pe care mi le face sufletul si la care auzul meu se inspaimanta. Cel mai tare ma sperie gandul ca nu-l pot face sa se opreasca… va continua sa mi se destainuie la nesfarsit, pana ce voi recunoaste ca suntem una si aceeasi persoana.
In fiecare celula a trupului meu pulseaza cate un fragment dintr-o melodie; astazi doar dintr-un cantec de al lui… maine el va fi doar o umbra din sunete pe care eu o voi ascunde in intuneric. Atat de mica este distanta dintre noi in sufletul meu, incat mereu ii pot atinge amintirea. Il ating, ii simt perfectiunea si-mi ingadui sa-l privesc… e doar un alt pacat la care nu vreau sa renunt. Nu-i simt caldura ! Ecranul in spatele caruia se ascunde e atat de rece, cu toate ca fiinta lui emana atata dulceata, iar lacrimile mele sunt atat de amare. Creatorule, dar stii ca imi doresc numai lucruri imposibile ! La fel si acum: as vrea sa dispara acel ecran, sa ramanem doar noi. Secundele trec. Jocul acesta stupid la care ma indeamna hazardul sa particip imi arata urmatorul nivel.
O stiam inca de la inceput, insa nu am vrut sa o recunosc nici macar o clipa- nu as fi capabila de nimic daca el nu ar fi atat de departe si daca ecranul dintre noi s-ar sparge.
Jocul a trecut la un alt nivel, insa eu il abandonez, caci de undeva rasuna in acorduri de chitara si de bas vocea lui fascinanta’’ We are all toys, but who plays with us ? ’’

In ritmurile armoniei cosmice

"Mirosul tau persista in camera mea/ Parca si vocea ti-o aud undeva"

In intuneric nu se mai aud decat pulsul sacadat al corpurilor noastre si ticaitul obsesiv, agresiv al ceasornicului. Se apropie ora sufletelor ratacitoare- granita mortii o devoreaza pe cea a vietii.
Fereastra mea e deschisa- lumile noastre interfereaza. La miezul noptii, n-ai sa crezi, poate, dar se aude acel cantec demult stiut, versurile mult iubite ce ingana suferinta noastra” Ploua incet, incet, / Ploua si-mi este dor de ochii tai caprui/ Sa mor, imi e dor.”
Imi revin in minte toate acele zile cand din cer se aruncau lacrimi invrajbite, frangand in imbratisarea lor aripile ingerilor si sarutand oamenii, caci acestia, in ratacirea lor pe pamant, le-au pierdut.
Incantatia sufletelor inca neizbavite de pedeapsa cu viata nu s-a pierdut- versurile „Ploii” continua sa fie purtate de adierea sagalnica a vantului, de mireasma ravasitoare, profunda a racorii noptii si de apa involburata a Dunarii. Iar daca pielea mea se infioara, iar trupul imi tremura, nu e pentru ca ma doare... in acel fel... Deja la vomul maxim si totusi ai nevoie de mai tare, mai intens... Nu inteleg prin asta vointa- sunetul e ca un drog care iti manipuleaza vointa- e mai presus de autocontrol.
Ascult pierduta intr-o toropeala dulce amaruie a simturilor, destainuindu-ma lunii, acelui craniu mut cu piviri de foc, ciuntit in noptile pustii, suspendat de cer si ingan in agonia momentului” Te petrec si ma uit la tine/ Parca pierd ceva din mine/ Zau, imi e greu”...
Te voi visa! E ora placerii, a desfatarii...Ah! Fiinta mea, din trup si suflet, miraje si aparente, se mistuie in miezul negurei. Ma zbat sa salvez amintirile noastre din pandemoniul in care le-am aruncat cand ma simteam singura si neputinciosa, banala si nedemna. Nu am reusit in incercarea-mi zadarnica, caci am realizat la sfarsit ca intotdeauna au fost ascunse, cu pretul vietii mele, intr-un colt intunecat stiut numai de mine.

Buna seara, falie de luna! (pe moment, nu ma injura xD)
Sunt atatea de spus si totusi atat de putine cuvinte... O sa incerc sa traduc limbajul codificat in mintea mea intr-o limba propriu-zisa, insa nu garantez nimic.
Ultimele doua proze sunt unice in felul lor, dar parca s-ar completat (in timp ce se afla si la poli diferiti ai pamantului). Sunt ceva in genul unui sir in care nu mai exista timp, spatiu, nu se stie nimic altceva inafara de suferinta, dor si iubire. Prima data, am avut impresia ca "papusa ta voodoo" nu e aceeasi in texte si ca te referi la cu totul alte spirite. Insa, gandindu-ma mai profund, am ajuns la concluzia ca sunt unul si acelasi elixir. Poate ca minciunile contextuale (fictive) sunt total diferite, insa adevarul dureros este ca intruchipezi in chipuri diferite aceeasi esenta. Nu pot spune ca ai procedat gresit, si eu cred ca as fi facut la fel, de dragul artei. Ma intriga faptul ca ceva din mine imi spune raspicat ceva ce nu vreau sa aud, dar totusi nu pot ignora vocea aceea, caci fara ea, n-as mai fi eu. Ecranul acela de care vorbeai (fie el real sau imaginar) nu e nimic altceva decat un perete subtire fata de zidul lui Anderson captusit cu cartofi dulci! Nu ar trebui sa te descurajeze asta, pentru ca (,) cu atat cat distanta e mai mare, cu atat esenta e mai puternica. Sta in firea omului sa vrea imposibilul, mereu vrea sa fie impotriva curentului si uneori ajunge sa se intrebe daca asa trebuia sa fie. Ei bine, cred ca tu si Creatorul sunteti (poate mai mult tu...) putin confuzi. Nu stiu de ce, dar stiu ca asa este. Oricum, (ca de obicei) foarte frumoasa exprimarea si sper sa nu-ti pierzi niciodata harul asta:* Al doilea text pare ceva mai apropiat de real. Adica cei doi se pot atinge, mirosi, privi, asculta... Ca si cand fiecare ar fi universul celuilalt si n-ar mai avea nevoie de nimic altceva. O relatie de proprietate si, totusi, de inferioritate. Nu inteleg de ce trebuie sa fii tu cea slaba, iar "el" cel perfect si cu chip de sfant. Uneori, oamenii de genul asta sunt cu totul diferiti. Cred ca inferioritatea aceasta are rolul de a umfla in pene o dragoste ideala, un paradis, un tunel al dragostei, o seara de vara petrecuta pe lumina stinsa in care ai impresia ca totul e mai tare ca tine si simti nevoia de a fi protejata. Lovely, my dear.
As vrea sa mai scriu, insa mi-am pierdut ideea cand m-am gandit la paradisul tau:">
Astept si alte scrieri, mult succes pe lumea asta si pe cealalta, scumpo

Multumesc ca mi-ai impartasit opinia ta si ca imi apreciezi "harul", dar si pentru incurajari,Kitty Kat! *big hug* Desigur ca fiecare are o cu totul alta perceptie asupra aceluiasi lucru, mai ales in cazul unui om asa "complicat in cuvinte" ca mine Sunt atat de multe sensuri si sentimente transfigurate in realitatea fiecaruia, incat cred ca exista interpretari nenumarate, chiar departate de ideea autentica.

Sibilin

Suspendat de firele subtiri si nesigure, putregaite ale viselor, penduland intre miile de realitati, exaland eresul si luptand cu toata existenta pentru scopul niciodata avut, ci doar abandonat in mintea celorlalti. Am ingaduit milei pentru timpul care parea sa se sacrifice pentru noi sa devina o slabiciune si priveste-ma acum, ajunsa un instrument anodin uzat in sacerdotiul lui execrabil. Caci nu minciunile vor fi cele acuzate de felonie, ci eu imi voi gasi intemnitarea pe esafodul regretelor.
La inceput nu am stiut daca acel zombie cu ochii mult prea mari, iesiti din orbite straniu si cu ranjetul sinistru e insasi intruparea timpului. A fost o clipa si as fi putut jura ca sunt singura capabila sa vad, sa inteleg, sa inebunesc si sa fug. Abandonul- instinct primar, reflex, josnic. Acea fantasma s-a dispersat in negura prin care continui sa trec, sa ma ratacesc, sa implor dupa tine ca sa-mi gasesc calea.

Nonsensurile care nu ma lasa sa traiesc… de altadata poate, din prezent, insa cu siguranta cele din viitor

Amintiri care-si poarta trupul descompus in giulgiuri stravezii se ridica din cavoul mintii si strabat pana dincolo de tenebrele trecutului ; Stiu ca au venit dupa sufletul meu. Intr-o clipa are sa mi se declare sentinta la acea viata de care ma temeam. Iar eu nu am incetat sa sper decat in ultima clipa, cand mi-am vazut viitorul executandu-ma. Va trebui sa imi port pe brate capul cazut, caci nimeni nu-si aminteste de cei condamnati. Si de ce si-ar mai cauta un mort-viu sicriul ?! Asta sunt eu, cea cu sangele inecat in cloroform, de cand am intrat in sevrajul de tine. Te implor, deja mi-am ucis orgoliul si tot ce vo mai fi tinut de trecutul acela, nu ma lasa aici pustie! Atat de singura si rece, goala si pacatosa, neputincioasa, infectata si agonizand in stare critica, intr-o faza terminala a nebuniei. Inainte si dincolo de tine nu e nimic : doar negura si ceata din groapa comuna a cadravelor banalitatii, osemintele realitatii lor.
Pledez vinovat fiindca m-am lasat condusa de stupiditatea unei idei: aceea ca voi reusi sa ating telul de care abia daca eram constienta ca ratiunea il fixase. A fost dintotdeauna prea tarziu si m-ati lasat sa ma cred oarba. Acum nu ma mai pot ierta ca ieri si inteleg de ce-ati venit sa-mi pangariti fiinta cu lintoliul vorbelor.Si ar mai fi totusi scaparea in lanturile ruginite ale uitarii, dar voi continua razboiul, caci e singurul lucru de care sunt demna.

Nu vreau sa uit nimic ! Sub niciun chip nu voi lasa sa se intample asta ! Aud lucrurile in reluare si vad, cum nu se poate mai bine, cat e de rau; si totul presarat cu un chef de vorba morbid. Este ziua de astazi, intotdeauna precedata de minunile trecutului: unele dintre ele rezista, pe cand multe sunt cele facute de tine. Tacere. Tu crezi ca stii. Toate sunt minciuni ce sper sa ramana nerostite: macar atata demnitate… Drogul instinctivelor tale ganduri se manifesta incredibil. Uimeste-ma! Desi nici macar nu am cerut-o, ti-a fost atat de simplu, as zice, sa ma tii conectata la aparatele tale, lasandu-ma sa detin siguranta ca orice deconectare m-ar fi propulsat, neindoielnic, intr-o alta forma a mortii cronice decat cea in care deja ma zbat- doar de a-si fi descoperit in modul acesta lumea de dincolo…
De ce as supravietui cu ideea raiului, cand tu esti atat de extraordinara si imprevizibila? Hei, te privesc acum, ca de multe alte ori, si nu nu-mi dau seama de nimic!
Dar las sa imi poarte spre extaz timpanele una dintre melodiile pe care le adoram amandoua, precum altele care vibreaza in interioarele noastre. Apoi sunetele se intrepatrund in adancul simtirilor mele cu parfumul tau, ravasind cugetul. Pentru o clipa as crede ca totul devine un ritual, caci invoc fantasme ale amintirilor ce se cladesc din tine si as zice ca sunt capabila de spiritism.
Totusi continui sa inalt catre subconstientul tau un gand, reinitiind legatura trecuta, in timp ce, probabil, ca si tine, sorb cu nesat, desfatandu-ma cu fiecare inghititura, din acel cappuccino. Din nou mii de particule se zbuciuma in stomacul meu, se rotesc in agitatia lor nebuneasca: freamat nedeslusit si confuz.

Renegatii

Vineri (ganduri intime generalizate in proza)
Imi pare rau,scumpa prietena, dar nu te pot vedea… nu stiu ce simt sau cum se presupune ca ar trebui sa simt pentru un om. Nu vreau sa cred ca a ajuns sa fie aberant, nu pot lasa sa se intample asta, cu toate ca gandul ma chinuie de mult… daca e in natura firii mele, eu nu sunt dispusa sa o accept nici acum si nici in alte vieti.
Crede- ma ca nu stiu cum sa scap de sentimentele gresite… Acesta nu e un pacat sau o greseala pe care sa mi- o pot permite: cele fundamentale sunt inaccesibile tuturor entitatilor.
Trupul lupta impotriva inimii si a mintii? Trebuie sa- mi lamuresc sentimentele… Mi- e teama, mai ales de mine. Nu cred ca- mi voi gasi salvarea si de aceasta data in oameni. Divinitatea s- a impotrivit deja, la inceputul veacurilor; sentimente ca acestea continua sa fie excomunicate de societate si de Dumnezeu.
Sunt singura care mai poate face ceva pentru mine. Sa nu disperi! Mai e timp, insa intuiesc ca nu voi reusi daca nu ma voi convinge sa renunt la acea dorinta. Noul sens al vietii mele s- ar pierde astfel, caci se simte atat de bine cand isi face loc printre durere si suferinta.

Sambata (reflectii din prezent)
E sambata - prea dimineata pentru a bantui printre amintirile cu ceilalti, asa ca revin la mine: altruism sau egiosm? Pe obraz mi se scurg lacrimi amare. Pe unele le strives cu podul palmei, le omor urma, pentru a putea sa pretind ca nu au fost acolo: sau ar putea fi totusi alibiul perfect pentru urmatoarele? Alte lacrimi le frang intre buze: cat sunt de calde! Izvorasc din strafundul unui mecanism virusat…
E dimineata, iar ceva din interiorul meu plange… inima, sufletul, mintea, trupul- fiecare tanjeste dupa ceva.
Chiar daca vineri este ziua ce o precede pe cea de sambata pentru unele fapte asta nu reprezinta o semnificatie si nu aduce o scuza. Fiecare intamplare de vineri isi are sfarsitul in viitor, pe cand urmarile vor veni intotdeuna sambata– totusi, fiecare regula are cate o exceptie.

Ca de obicei, ma surprinzi prin explozia de idei si de sentimente. Chiar daca acestea nu sunt chiar cele mai calde, ci mai mult de rascruce, confuzie, nehoratarare. Intr-adevar, frica de noi insine este cea mai coplesitoare, pentru ca te gandesti ca ai putea sa pierzi toata lupta intr-o singura secunda, daca gandul ti s-ar pune sub semnul intrebarii, te-ai reprofila cautand alinare. E greu sa renunti la un drum de mult inceput, la toate acele amintiri, la toate planuri, la tot. Mecanismul virusat mi s-a parut intotdeauna ideea suprema, inovatia prin care ai vrea sa-ti schimbi soarta, o gramada de promisiuni si de lasari de la sine, mecanismul virusat esti tu si numai tu poti schimba asta. Desi virusul nu este unul letal, ci mai degraba unul care iti da un scop in viata. Foarte interesant cum ai prezentat situatia pe doua zile, cautand o explicatie logica, insa dandu-ti seama ca inima e aiurea dupa legea ei si creierul nu poate sa-i comande. Lacrimile sunt dovada clara ca virusul este unul dulce.
Ce pot spune mai mult, succes la scoala si te mai astept cu alte proze:*

Ce se intampla cu insectele?

Am citit si eu one-shoturile de pe pagina asta si pot spune ca ultimul mi-a placut mai mult decat restul, poate pentru ca are o anume continuitate si ca se poate observa mai usor si mai clar subiectul, in timp ce celelalte sunt ceva mai fragmentate si haotice.
In ceea ce priveste primul text, mi-a placut felul in care reusesti sa redai acel tumult interior, autenticitatea cu care descrii amalgamul acela de ganduri si sentimente. Este o sensibilitate aparte in lucrarea ta, o sensibilitate care ar fi chiar mai de efect daca ai cultiva-o mai tare, daca te-ai desprinde de ideea de "ganduri intime generalizate in proza" si ai incerca sa le dezvolti mai mult. Cel putin asta e impresia cu care am ramas dupa "Renegatii", si anume aceea ca, desi ai potential si iti iese totul bine, textul este inca incomplet. Ai acolo multe idei adunate laolalta, de fiecare data cand ai apasat "enter" parca ai vorbit de altceva; sugestia mea ar fi sa incerci sa iti dezvolti gandurile ceva mai mult, altfel cititorul risca sa ramana in aer tocmai cand intra in atmosfera cuvintelor tale.

In ceea ce priveste ultimul text insa, aici lungimea sa e numai potrivita si e mai unitar. Singurul lucru care m-a deranjat a fost acea prima fraza pe care a trebuit sa o citesc de mai multe ori, si nici atunci nu mi s-a parut ca am inteles-o prea bine: "Intr-o oarecare zi, observi fara sa vrei o insecta- sau, cel putin, ai aceasta impresie- mai apoi, cand ori pentru a deveni certitudine, o fixezi cu privirea." Nu stiu unde e baiul, la ordinea cuvintelor sau la asezarea semnelor de punctuatie. Am incercat o rescriere, pentru a-ti arata care parte m-a deranjat pe mine >.< : "Intr-o oarecare zi, observi fara sa vrei o insecta - sau, cel putin, ai aceasta impresie. Mai apoi, in cautarea unei certitudini/pentru a avea o certitudine, o fixezi cu privirea." In rest, mi-a placut. A fost surprinzatoare si placuta analogia dintre importanta vietii umane si importanta vietilor din jurul nostru. Prea siguri suntem de puterea noastra si prea mandri in iluzoria suprematie. Mi se pare ca ilustreaza foarte bine conceptia aceea gresita a oamenilor cum ca ei ar fi in centrul universului, in timp ce restul vietilor nu au nici pe departe aceeasi importanta. Desi personal as fi insistat chiar mai mult pe respectiva analogie, mi-a placut textul tau si m-a lasat pe ganduri. Which is always a good thing.

Spor la scris in continuare si mai astept lucrari de-ale tale! ^-^