Heya ^.^ Am venit si eu cu un fic/creatie mai veche. Nu vreau sa va povestesc despre ce e vorba, va las sa descoperiti singuri. Precizez doar faptul ca e cu vampiri, dar nu gen Twilight.
Damnatii din sufletul noptii
"Nu imi mai pasa de ea. Imi placea sentimentul pe care mi-l oferea, si de aceea o respectam. Imi dadea viata prin acel lichid vascos si lipicios, de o senzualitate nepamanteasca, pe care doar eu, un vampir, o putea savura in toata voluptatea sa. I-am dat drumul scoicii golite si m-am aplecat pentru a-i inchide ochii si de a-i da un ultim sarut pe buzele sangerii.[...]
M-am ridicat, intorcandu-mi spatele femeii pe care o iubisem. Va rog, va implor sa nu ma contraziceti! Stiu ca aceasta dragoste este de neconceput pentru voi, aceasta afectiune groteasca in care singurul gand este cel al sangelui si al venelor. Dar asa imi este natura demonica, sunt un damnat, asa iubesc, asa ma alin, si asa respect. "
Prolog:
Mi te inchipui in bratele mele, dormind. Chipul imbujorat, pasnic, sprijinit de umarul meu. As vrea sa fi aici. Tu nu?
Oricine ai fi, vreau sa stii ca randurile ce urmeaza iti sunt dedicate tie. Nu imi pasa daca vei crede in ele, daca le vei vedea ca pe o fantezie sau ca pe o realitate, tot ce vreau este sa ma asigur ca nu imi vei calca pe urme.
Inca visez la prezenta ta, trupul tau fierbinte lipit de al meu, Inca te vreau langa mine, dragul meu cititior.
*****
Ceea ce vei citi despre mine este ceea ce nu am mai spus vreodata cuiva, cel putin nu cuiva care a mai apucat razele soarelui.
Sunt un vampir. O legenda vie, un demon al noptii cu figura angelica. Acest chip frumos a fost cel care m-a ucis. Nu vei vedea niciodata un vampir urat. Nu, caci noi pretuim arta, noi suntem arta, iar arta inseamna perfectiune.
Am ochii albastrii migdalati, conturati de gene negre ce arata inuman pe sub suvitele prea lungi de par blond, nasul este relativ mic, drept, cu vaful usor carn, iar buzele au marimea perfecta, armonizandu-se cu trasaturile mele.
Si cu toate astea, nu tind sa cred ca eu sunt subiectul acestor randuri si celor ce vor veni. Eu sunt doar un simplu pion pe aceasta tabla de sah, poate de multe ori cel sacrificat pentru binele unei piese mai bune. As minti daca as zice ca eu sunt cel mai important, as fi chiar ipocrit sa afirm un asemenea lucru. Aceste cuvinte sunt despre o viata dorita de cei necunoscatori, de cei prea prosti pentru a accepta moartea in puritatea sa, nu ca mine, o jalnica reproducere a unei binecuvantari, un blestemat al noptii, ceva alungat din lumina rasaritului.
E ingrozitor cum, propria mea viata, a devenit ceva ce nu imi apartine, cum ea s-a transformat intr-un exemplu ce nu merita urmat. Nu ma ve-ti asculta, pentru ca nimeni cu viata scurta nu o face, dar ma rog ca macar ceea ce am simtit de-a lungul anilor sa nasca in mintea voastra ganduri. Poate, multi dintre voi vor lua aminte la ceea ce am de spus despre sange si deces, si vor incerca sa ignore acel delicios gand al nemuririi.
Dupa cum am spus, nu pot fi sigur de ceea ce doreste fiecare suflet si minte egoista in parte, asa cum nici un muritor nu poate fi sigur de viata ce o va duce inainte de a parasi starea de increat, inainte ca sufletul sau sa plece prin portile raiului si sa se adaposteasca intr-un trup inca nenascut, fragil. Nu stiu, caci la fel ca acel suflet fara corp, sunt si eu orb, si inca incerc cu disperare sa imi gasesc locul.
Sunt un ratacit, un biet suflet captiv intr-un trup mult prea rece, incalzit de sangele unor sarmani oameni straini.
Si ce e si mai rau, este faptul ca, acum cand scriu, nu mai sunt eu, cel care am fost odata, nu mai sunt un muritor.
I-am dat drumul scoicii golite si m-am aplecat pentru a-i inchide ochii si de a-i da un ultim sarut pe buzele sangerii.
♦ Scoica? Hmm... interesant, insa nu are logica. Poate doreai sa o asemeni pe femeia la care tinea tipul, dar nu prea ai reusit. Nu mi se pare corecta propozitia si este destul de confuza.
...in care singurul gand este cel al sangelui si al venelor.
♦ Aceste ultime cuvinte nu suna bine - "sangelui" e ok, dar "venelor" nu, chiar nu suna bine.
Puteai formula altfel, puteai chiar sa renunti la cuvantul vena, caci oricum se subintelege si fara el.
--
Ai mai mult greseli de exprimare, gramaticale nu ai, iar asta este foarte bine. Insa trebuie sa fii foarte atenta la ceea ce scrii, caci de multe ori ai provocat confuzii si a trebuit ra reiau inca odata propozitia, chiar de doua ori.
La inceput ai sucit tu cateva cuvinte si propozitii, dar de la prolog in colo ai facut o treaba buna.
Titlul ficului este interesant, imi place. E ceva diferit, ceva nou.
Ma sincer chiar nu-mi trece prin cap Twilight, nici nu-mi place acel film/carte. ^^ Cu siguranta povestea va fi frumoasa in felul ei. Revenim: scuuurt~ de tot. Sunt randuri simple si chiar nu ai reusit sa transmiti atat de vioi si clar sentimentele acestuia. Nu am simtit nimic, dar asa am innteles o parte din mesajul lui, dar fara 'sclipiri'.
Imi place tare mult inceputul cu italics al prologului. Te-ai jucat frumos cu toate cuvintele si a iesit foarte interesant, iar modul cum si-o imagina pe fata este foarte dulce. :] La fel si sfarsitul, ai incheiat cu ceva simplu dar puternic, insa mai trebuie sa lucrezi la transmiterea sentimentelor catre cititor.
Actiunea... nu e deloc prezenta, defapt el doar ne povestea cate ceva despre el, despre blestemul sau de a fi vampir. Nostalgic, pare ca nu ii place asa de tare sa fie o creatura nocturna.
E foarte bine ca reusesti sa descifrezi prin limbaj mesajul, dar ar merge sa te legi si de alte descrieri pentru a relata povestirea facuta de tanar. Gesturi, fapte, miscari ale trupului - ar fi fost foarte interesant daca te foloseai si de aceste lucruri.
Oricum este doar prologul, nu sunt date prea multe detalii.
Stilul tau este frumos, dezvoltat si ceva, ceva indraznet, e bine.
Succes cu nextul!! :3
Helau, helau! ; * Iata-ma si pe mine pe aici. Odata ce am zarit ca exista un fic nou, si am vazut cum este intitulat, m-am gandit sa-l citesc si sa vin cu o critica constructiva, in speranta ca poate, te va ajuta pe viitor. Paaaai:
Pentru inceput, titlul este foarte bun: „Damnatii din sufletul noptii". Mi se pare foarte interesant, si pot spunea ca m-ai facut nerabdatoare sa citesc. Totusi, sunt curioasa sa vad daca ai respectat faptul ca el, titlul, trebuie sa fie in concordanta cu planul ideatic. Ai grija la asta. Din moment ce ai pomenit de vampiri, da. Legendele spuneau ca sunt niste fiinte blestemate sa traiasca aievea, etern, tanjind dupa dorinta de a bea sange, ingropati in intunericul noptii. Cu toate astea, trebuie sa te informezi foarte, foarte bine daca vrei sa scrii un fic reusit, in totalitate despre vampiri. Citind continutul primelor doua alineate, pot spune ca a trebuit sa ma straduiesc putin sa inteleg. In primul rand, ai incercat sa faci acolo niste metafore care au iesit bine, dar care nu suna la fel de bine. - I-am dat drumul scoicii golite si m-am aplecat - nu suna tocmai bine, nu crezi? Puteai sa gasesti alta metafora pentru corpul lipsit de acel „lichid vascos", al fetei. Cred ca mai trebuie sa lucrezi putintel la exprimare. Dealtfel, dupa ce termini de scris, reciteste de cateva ori, asigura-te ca nu te repeti sau ca nu ai dezacorduri. - Pe care doar eu, un vampir, o puteam savura in toata voluptatea sa. - Odata ce acolo ai o apozitie, iei in vedere subiectul, nu A.s.a -ul (atributul substantival apozitional). Mai departe, ai conturat frumos personalitatea vampirului nostru - tipica unuia bun; se ura pentru faptul ca era innebunit de mirosul sangelui, si, probabil cum multi stiu sangele persoanei pe care o iubeste unul ca el, este cel la care ravneste cu adevarat. Trecand la prolog, se observa un progres considerabil. Probabil din cauza faptului ca nu te-ai mai fortat sa faci propozitiile sa fie asa de „incarcate". Ai descris foarte frumos in partea de inceput, insa ai incheiat destul de sec - „inca te vreau langa mine, dragul meu cititor." Nu cred ca era cazul sa te adresez direct cititorului, pentru ca nu are nici cea mai mica logica - nici legatura. Daca mesajul se adreseaza intr-adevar cititorului atunci expresii precum: „trup fierbinte" nu-si au locul, pentru ca nu stii cine este acel cititorul - mai exact daca este barbat sau femeie. Asta nu mi-a placut, deloc! Ai inceput cu o scena romantica, care ai transformat-o intr-o adresare cititorului? Acum chiar m-ai bagat in ceata!
Ce pot sa spun, nu stai rau cu descrierea, dar nu te mai straduii sa o faci asa de pompoasa, pentru ca faci ca propozitiile sa fie greu de inteles. Incearca sa te exprimi cat mai concis, dar in acelasi timp sa folosesti un limbaj cu incarcatura emotionala. Am simtit durerea personajului in primele randuri, dar apoi s-a pierdut odata ce ai inceput sa-l descrii fizic. Astfel incarcatura emotionala s-a dus cam prea repede. Puteai sa mai continui, sa dezvolti. Mi-a placut „disperarea" aceea si tonul grav al personajului. Probabil asta m-a facut sa urmaresc cu atentie firul descrierii. Despre naratiune, nu am ce sa spun. Nu este prezenta, totusi tin sa-ti dau cateva sfaturi pe care sa le ai in vedere pe viitor. Descrie personajul prin gesturi si fapte, prin gandire, prin ratiune - caracterizarea indirecta este foarte importanta. La fel de importanta este si cea directa. Descrie in detaliu actiunea. Totusi, ai grija sa nu te intinzi nici prea mult. Trebuie sa stii cum sa imbini naratiunea si descrierea, astfel incat sa apara in mod armonios, egal. Acelasi lucru te sfatuiesc sa il faci si la dialog. Schiteaza reactia personajelor in timp ce ele vorbesc, astfel incat dialogul sa nu para sec. Mi-ar placea sa vad pe langa fapte si ceea ce gandeste personajul, pentru ca este esential. Contureaza-l in intregime prin ceea ce face, ce spune, ce simte.
Momentan este doar prologul, asa incat asta este cam tot ce am de zis. Astept de la tine un progres, odata cu urmatorul capitol. Stiu ca poti mai mult de atat. Mult succes, si sper sa ai in vedere micile mele idei, sa le folosesti intr-un mod constructiv.
Am revenit cu next-ul, doar ca inainte vreau sa multumesc:
yaoi kid - Ai dreptate, poate trebuia sa ma exprim putin altfel. Nici nu aveam intentia sa transmit multe, e doar un prolog.
FreeToLove - Cred si eu ca m-am straduit la un moment dat sa il complic prea mult. Am inteles tot ce mi-ai explicat tu si o sa incerc sa pun in aplicare. Am luat aminte sfaturile voastre.
Alessio di Damiano
Evolutia mea ca vampir:
La marginea Venetiei
Iarna anului 1765
Povestea nu incepe intr-o noapte senina, sau zi de vara, nu este o istorisire vesela sau amuzanta, ci tragica, tragica inca din prima clipa...
Poate nu groaznica din pricina neintelegerii sau a cruzimii, ci din propriul meu egoism, ce in acel timp nu parea a avea limite, ci doar era amortit in preajma persoanelor potrivite.
Era o noapte teribila de iarna, atat de rece incat imi vedeam clar propria respiratie daca doar ma apropiam de fereastra. Iar eu, ca de obicei, cantam la vioara facand un duet dezacordat cu fulgii ce aterizau pe pervazul de lemn al ferestrei, ritmuri atat de diferite, dar ce exprima acelasi lucru: tristete.
Ma jucam cu ritmul asurzitor, il obligam sa creasca si sa scada brusc, miscarea rapida si scurta a arcusului facea notele sa sune violent, sa faca peretii sa absoarba vibratia ca mai apoi sa o resimt in propriile cosmaruri. Erau cu adevarat emotii, sentimente sumbre si intunecate pe care doar prin acel instrument eram in stare sa le arunc cu atata duritate si nonsalanta. Erau trairi, momente ale umilei mele existente ca violonist, ganduri mult prea complexe sau prea negre pentru a fi inchegate in altceva decat in afara de imaginatie, erau doar acolo, adanc ascunse in negura infinita.
Eram asezat pe un vechi scaun de lemn, cu fata catre un geam, incercand sa ma imaginez altundeva decat locul in care stateam.
Ma saturasem de acea incapere mica, atat de simpla si lipsita de stralucire, de viata, de maretie. Mi se acrise de tapetul albastru, simplu si de lemnul vechi al podelei. Pana si semineul isi pierduse farmecul de altadata. Acea odaie in care se afla numai un pat, un semineu si o masuta cu un scaun ma deprima. Nu era nimic fantastic la ea, absolut nimic. Nu era ceea ce eu doream, ceea ce imi imaginam in acele momente. Era ceva ce nici nu se apropia, ceva ce imi era cu neputinta sa ating, dar, ca orice om, ravneam la ceea ce imi era imposibil sa am.
Era doar o camera in care stateam din necesitate, un loc care sa ma apere de iarna si sa imi ofere adapost.
As minti daca v-as zice ca uram acea casuta de la marginea orasului. Oarecum as putea, insa ar insemna sa urasc momentele copilariei mele, clipe care abia la maturitate le-am inteles importanta si le-am pretuit. Ar insemna sa arunc amintirea parintilor... defapt, viata mea ca om. Nu sunt intr-atat de prost, sau cel putin acum cand privesc in urma nu mai sunt si realizez cat de placut era soarele si adierea vantului de dimineata ce intra pe fereastra si ma trezea.
M-am ridicat brusc, punandu-mi vioara deoparte, acel instrument lucios, probabil singurul lucru de valoare pe care il posedam.
Asta ma enerva si ma intrista in egala masura.
Ravneam la incaperi imbracate in lila si auriu, la paturi uriase izolate de baldachine cu fir de aur, la mese lungi pe care sa straluceasca sfesnice de argint. Visam sa am acele lucruri, sa le pot vedea nu numai cu mintea, sa le pot simti cum imi incanta privirea prin simpla lor finete.
Dar din pacate, tot ce aveam eu era acea bucata de lemn, acea vioara delicata ce imi acompania noptile reci de iarna petrecute in acea camera si zilele de vara din piata orasului. Recunosc ca imi placea sa cant, sa ii aud limbajul lipsit de cuvinte, iubeam muzica de toate felurile, dar doream mai mult! Eram doar un artist sarac, al carui singur talent era muzica.
Am oftat obosit si am pasit catre pat. Acel pat ce era atat de diferit de cel pe care continuam sa il visez. Dar trebuia sa ma conformez, nu vroiam, dar trebuia.
Cum se intampla de obicei in somnul meu, visele mi-au fost aproape inexistente, poate o imagine sau doua au reusit sa mi se strecoare prin minte, dar numai atat. Si as fi continuat sa vad acel negru al somnului daca sunetul unui ciocanit nu mi-ar fi atins auzul.
Ceau! Ai pus nextul foarte rapid. o.O Ma bucur.
-- ₪ "Povestea nu incepe intr-o noapte senina, sau zi de vara, nu este o istorisire vesela sau amuzanta, ci tragica, tragica inca din prima clipa...
Poate nu groaznica din pricina neintelegerii sau a cruzimii, ci din propriul meu egoism, ce in acel timp nu parea a avea limite, ci doar era amortit in preajma persoanelor potrivite."₪
♦ Ok... inceputul pare fortat, ai vrut sa scoti in evidenta, ca povestea nu incepe ca in toate basmele, cartile, pe scurt povestile.
Nu era necesar sa spui in velul acesta, chiar nu da bine, puteai prin sub inteles sa faci asta sau sa te formulezi altfel, intr-o alta maniera.
Ma gandesc, poate ai dorit sa ne implantezi in cap modul cum percepti si vezi tu totul. Da, cu asta sunte de acord... dar nu in felul acesta.
'Fortat'- nu este cuvantul potrivit, nu stiu exact ce cuvant s-ar potrivi cu inceputul tau, dar puteai face altfel.
Acum urmatorul rand, care incepe cu: "Poate nu groaznica..."- destul de complicat si pare fara legatura, nu pot sa-mi dau seama chiar de la inceput de ce se leaga. Oricum si asta este scopul acelei propozitii, dar ai complicat-o cam mult. Nu te forta sa scoti ceva amplu mereu. Nu este necesar acest lucru aici, in alte parti da, dar aici nu.
Cand este simplu si sunt cuvinte pe inteles, atunci ni se creeaza in cap o imagine mult mai clara.
Deci sfatul meu ar fi sa nu te complici asa de tare inca de la inceput, nu merita mereu.
₪"Iar eu, ca de obicei, cantam la vioara facand un duet dezacordat cu fulgii ce aterizau pe pervazul de lemn al ferestrei, ritmuri atat de diferite, dar ce exprima acelasi lucru: tristete."₪
♦ Acum nu stiu cum sa-ti explic aici, dar ma voi stradui:
Ari fi doua variante: #1: era o iarna rece spui tu, deci frig rau de tot, pai acum fulgii nu prea arata tristete, deobicei ei sunt ai vioi si zboara nastrujnic pe aripile vantului.
Deci daca el se acorta intr-un mod totusi dezordonat cu fulgii insemna ca ritmul era accelerat, sprinten. Nu trist.
#2: vremea era mai pasnica si ningea calm, alenea, vantul nu batea strajnic, atunci poti spun ca atmosfera se ineca intr-o stare de tristete, somnolenta si nostalgica. Concluzia ar fi asa: tu trebuia sa descrii mai amanuntit vremea de afara. Dai putine date si cand treci la sentimente (si observ ca ai asociat acest lucru cu natura), atunci este esential ca sa adaugi mai multe detalii despre vreme. Fiindca relatezi personajul si in acelasi timp, trairile, zbuciumul sau sufletesc la vremea de afara (deci m-am cam repetat cu aces cuv., imi cer scuze, dar nu prea am ce face) si doar asa, prin mai multa descriere, puteam sa ne dam seama. E cam gresit cum ai formulat tu. Trebuie mereu sa te gandesti la mai multe variante si sa le asociezi.
Vremea pare neutra, nu pare ca afecteaza cu nimic melodia pe care o canta si nici sentimentele lui nu sunt in armonie cu frigul de afara. E putin spus: "era o vreme rece"
₪"Eram asezat pe un vechi scaun de lemn, cu fata catre un geam, incercand sa ma imaginez altundeva decat locul in care stateam.
Ma saturasem de acea incapere mica, atat de simpla si lipsita de stralucire, de viata, de maretie. Mi se acrise de tapetul albastru, simplu si de lemnul vechi al podelei. Pana si semineul isi pierduse farmecul de altadata. Acea odaie in care se afla numai un pat, un semineu si o masuta cu un scaun ma deprima. Nu era nimic fantastic la ea, absolut nimic. Nu era ceea ce eu doream, ceea ce imi imaginam in acele momente. Era ceva ce nici nu se apropia, ceva ce imi era cu neputinta sa ating, dar, ca orice om, ravneam la ceea ce imi era imposibil sa am.
Era doar o camera in care stateam din necesitate, un loc care sa ma apere de iarna si sa imi ofere adapost.
As minti daca v-as zice ca uram acea casuta de la marginea orasului. Oarecum as putea, insa ar insemna sa urasc momentele copilariei mele, clipe care abia la maturitate le-am inteles importanta si le-am pretuit. Ar insemna sa arunc amintirea parintilor... defapt, viata mea ca om. Nu sunt intr-atat de prost, sau cel putin acum cand privesc in urma nu mai sunt si realizez cat de placut era soarele si adierea vantului de dimineata ce intra pe fereastra si ma trezea."₪
♦ Aici pot spune ca ai descris foarte frumos totul si ai scos bine ine videnta aspiratiile sale spre ceva mai bun. Avea gusturi elegante si sarac fiind, ravnea la lucruri de lux.
Inafara de asta ai transmis intr-o maniera simpla sentimentele si in acelasi timp in mintea mea s-a derulat o scena foarte, foarte frumoasa.
Un loc simplu dar atat de imbacsit de amintiri, trairi anterioare. Genial!
--
Finalul simplut.
Faci capitole foooarte~ scurte am observat. Nu spun ca este gresit, dar cred ca ar fi bine sa incerci sa scrii mai multe, actiunea este scurta, ideile delimitate si iar vad fragmentari pe paragrafe.
Deci chestia asta cu fragmentarea de la maxim 10 raduri este o prostie.
Ca sa te fac sa intelegi: fragmentarea se faci cand treci de la o idee principala/fundamentala la o alta, nu de la o idee secundara la alta, caci asa am fragmenta in prostie. Nu este corect.
Greseli de tastare nu ai, nu am vazut, cel mai mult am vazut de exprimare, dar se rezolva, oricum toti avem greseli. Ca la urma, urmei suntem oameni. xD Sfat: incearca sa combini mai multe idei, principale + secundare si astfel o sa-ti iasa capitole lungi. That`s all. Good luck!
hey! :] buna! a venit si Dragos sa-ti comenteze proza ^_^
so... let's see... ~_O
pentru primul capitol, "Prolog", e foarte bine... imi place super mult... la fel ca si urmatorul capitol... singurul lucru care nu-mi place este acela ca la fiecare capitol e scris prea putin... sau poate mi se pare doar... n_n sau nu stiu... :]]
in legatura cu capitolul doi abia astept sa vad cine a ciocanit... suspans... :]] imi place!
imi place foarte mult ideea cu vampirii... ^_^ sper ca o sa continui aceasta proza fiindca te pricepi...
P.S.:sper sa nu fi facut spam sau ceva rau... te rog foarte frumos sa ma anunti ca sa schimb ceea ce este gresit... multumesc din nou! n_n
EDIT Daria: Ti-am unit eu randurile. Numai scrieti cu atatea randuri intre propozitii.
Hello. Va multumesc pentru comentarii. Desi astept mai multe critici, numai asa ma pot perfectiona.
yaoi kid - E grav, asa-i? Am modificat eu cate ceva, dar erau deja capitolele scrise. Am inteles, sa nu ma complic.
Scooby_LOVE_Doo - Asta e mai lung. Sper sa iti fie pe plac.
La inceput am fost nervos de intreruperea brusca a sirului de fantezii, dar mi-a trecut atunci cand am vazut chipul ce se ivea de dupa usa. L-am recunoscut imediat pe tanarul ce astepta in prag. Ochii verzui ce straluceau pe un chip palid, neted, parul ondulat pana la umeri ce il stiam negru, era acum acoperit de una dintre acele peruci albe ce se purtau in acea vreme. Nasul usor carn, mic si delicat, parca tipic pentru figura sa de inger si ochii mari, migdalati, plini de o naivitate induiosatoare.
Avea cam aceeasi statura ca mine, poate putin mai scund, cu miscari mai gratioase si degete mai subtiri si mai lungi, ceea ce era incredibil avand in vedere ca si degetele mele sunt mai lungi decat ale celorlalti.
Cu toate ca avea cam 20 de ani, isi pastrase acea aura cuceritoare, de copil, ceva ce nu credeam ca e posibil sa se schimbe. Il vedeam imbracat din cap pana in picioare in haine de catifea si matase. Vesta sa lunga pana la genunchi imi amintea de vinul rosu. I-am privit jacheta si camasa alba, facute din cele mai bune materiale si instinciv m-am simtit inferior, imbracat in haine de lana si mai ales cand i-am observat inelele de aur ce straluceau pe degetele sale lungi. M-am incruntat incercand sa imi dau seama ce cauta acolo, avand in vedere ca soarele nici nu rasarise in totalitate.
Fabian Lorenzo era fiu de marchiz, facand automat parte din aristocratie, din nobillimea dupa care tanjeam. Si cu toate astea imi era cel mai bun prieten din cati avusesem.
Imi amintesc cum a trecut pe langa mine scotandu-si peruca pe care o considera absolut ridicola. Nu intelegea de ce, atunci cand esti in floarea vietii sa te ascunzi sub un par fals, de o culoare pe care o vei detesta la batranete de fiecare data cand iti vei privi reflectia in oglinda. Isi dezmorti bratele si imi lua locul de pe scaun, cerandu-mi din priviri sa ma asez pe pat.
Arata atat de ciudat acolo. El, maret, elegant, stand in mijlocul unei camarute atat de simple, pe care o eclipsa fara cel mai mic efort. M-am asezat pe marginea patului, uitandu-ma pentru o clipa la parul sau negru si des. Chipul sau nu mai degaja aceeasi superioritate prefacuta cu care ma obisnuisem, era ingrijorat si speram ca ceea ce avea sa imi spuna sa nu ii implice in vreun mod negativ persoana, caci cu toate ca il invidiam pentru bogatia sa, nu cred ca as fi fost atat de marsav incat sa ii doresc raul. Era, inainte de toate, prietenul meu.
Am iesit usor bulversat din transa in clipa in care l-am auzit spunandu-mi cat de frig era, dar vocea ii era lipsita de critica sau alta intonatie. Cred ca, pur si simplu nu stia cum sa deschida conversatia, lucru care mi se parea atat de anormal cand venea vorba de el. Intr-un final, dupa o tacere sumbra, deschise gura sa vorbeasca:
-Of Doamne... in ce m-am bagat! Zise lasandu-si capul pe spate cu o miscare brusca.
-Poftim? Fabian, ce se intampla? Am intrebat la randul meu, pastrandu-mi tonul cat mai calm, cu toate ca acea atitudine ma ingrijora.
-E bal! Spuse, iar in acel moment nu am stiut cum sa reactionez. Un bal!? Era atat de stresat din pricina unui eveniment la care probabil asistase de mii de ori cu pricepere. Practic traise printre acele petreceri fastuase, inconjurat in permanenta de persoane cu sange albastru si impodobite cu giuvaieruri scumpe.
Din pacate nu mi-am putut abtine rasul, lasandu-mi corpul sa cada pe spate, in pat. El nu a inteles acel lucru ca fiind ceva amuzant, crezand probabil ca eu sunt cel needucat si poate putin necioplit.
M-am trezit cu el deasupra, zgaltaindu-ma in speranta ca imi voi reveni si poate voi incepe a-l lua in serios. Credeam ca nu o voi face, dar in final mi-a trecut, numai cand i-am vazut privirea disperata. Atunci m-am resemnat cu un oftat, ridicandu-ma si dandu-l la o parte.
-Care e marele dezastru? Tot nu inteleg! Am zis incruntandu-ma la acele vorbe.
-Vine Bianca! Spuse el facandu-mi timpanele sa se revolte. Nu imi venea sa cred ca era vorba de o fata, niciodata nu avusese probleme in a cuceri, defapt, nu imi amintesc ca vreodata inainte sa fi fost cu adevarat indragostit. Avusese doar mici aventuri neinsemnate pe care le numea "prostii la betie", cu toate ca nu era niciodata ametit de bautura in astfel de situatii, caci ura cand amesteca cuvintele in fraze fara sens.
-Si ce ai vrea sa fac eu? Am spus abtinandu-ma sa incep sa chicotesc, mai mult de teama de a nu-l ofensa in vreun fel.
-Sa vi cu mine, ce altceva?! Nici nu imi trece prin cap sa merg singur! Zise ridicandu-se in picioare, prinzandu-se cu mainile de solduri, si luand postura unui conducator care isi evalua din priviri armata.
-Fabian! Uita-te la mine! Cum crezi ca as aparea asa!? Am spus facand semn cu mainile catre hainele mele. Cu toate ca incercam sa imi mentin tonul cat mai ferm, nu ma puteam abtine sa nu zambesc. Gandul la un astfel de bal ma incanta.
-Of, Lio! Ai uitat cine sunt? Am eu destule vesminte cat pentru jumatate de oras! Spuse el zambind, adoptand ca de obicei acea privire de copil, dar care practic iti ordona sa nu refuzi. Il priveam cum se apropia de mine, studiindu-ma.
-Purtam cam aceleasi masuri! Cat despre rang, esti un mincinos innascut, nu vei avea probleme in a-i pacali.
-Stiu si eu... am spus mai mult de dragul de a-l tachina. Drept raspuns la mica gluma a aruncat in mine cu peruca, pe care oricum o ura.
-Alessio! Striga, dar in voce i se putea distinge o urma de ironie, poate pentru cineva care nu il cunostea ar fi fost doar manie, dar eu il stiam prea bine.
-Calmeaza-te camarade, normal ca vin! I-am spus batandu-l prieteneste pe umar.
-Magnific! Haide, balul e diseara! Trebuie sa te pregatesc, vreau sa arati perfect, prietene! Zise mandru, afisand un zambet larg, caracteristic. Am ridicat din umeri lenes, dar intregul somn mi-a fost alungat cand Fabian m-a impins spunandu-mi sa ma schimb de hainele cu care dormisem si sa ma grabesc. Nu ii intelegeam graba, dar m-am conformat si am facut ceea ce a dorit.
Nu mi-a luat mult sa fiu gata, iar in jumatate de ceas, calare pe armasarul alb, am ajuns la castelul sau.
Buna! :] Dragos a revenit... si vad ca am ajuns primul cu comentariul pentru acest capitol... n_n
So...Let's see what can I say... ^_^
In primul rand, iti multumesc ca ai respectat micile mele sfaturi si ca acest capitol este mai mare decat celelalte doua. In al doilea rand, sunt totusi dezamagit fiindca tot ai scris putin. Sincer nu te oblig sa scrii mult, dar eu cred ca ar trebui sa postezi mai rar si sa faci capitolele mai lungi. Paty, prietena mea [ma rog... de azi fosta -_-" (old problems)] mi-a spus ca e mai bine sa scrii vreo 5-6 pagini de word. Adica cel putin atat, fiindca eu am fost invatat dupa cum si cat scrie ea si deci imi place mai mult acest stil. n_n Tu faci ce vrei. Eu doar ti-am dat un sfat.
In al treilea rand, eu cred ca ar trebui sa introduci mai multa descriere si asa poate vei reusi sa scrii mai mult. Dialogul este exact cat trebuie si unde trebuie.
Abia astept sa ne spui cum arata calul acela alb [era doar alb? sau avea si alte caracteristici? ^_^], castelul, cati servitori avea (daca avea) Leonard [cred ca asa il cheama... imi cer scuze daca gresesc], cum erau ei. Abia astept sa-i cunosc familia, cu calitatile si cu defectele lor, dar presupun ca pe parcursul prozei o sa ni-i prezinti pe toti.
In concluzie, abia astept next-ul... multa bafta si multa inspiratie iti doresc! Buh bye! ^_^
Iti multumesc Dragos ca ai trecut pe aici. Acum, vin cu next-ul:
Nu mi-a luat mult sa fiu gata, iar in jumatate de ceas, calare pe armasarul sau alb, am ajuns la castelul sau. De cum ne-au zarit, portile grandioase au fost deschise de doi servitori, si cred ca i-am auzit spunand: "Bine ati revenit, tinere stapan!", nu eram sigur caci viteza cu care Fabian isi obliga calul sa alerge ma tinea mult prea incordat, eu care abia de reuseam sa calaresc de unul singur.
Nu m-am putut abtine sa nu admir acea superba constructie din piatra, atat de inalta incat aveam impresia ca inca putin si ar fi strapuns cerul cu turnurile sale marete. Imi placea atat de mult ca usile sa imi fie deschise, iar oamenii sa faca mici plecaciuni cand ma vedeau, dar asta se intampla doar pentru ca ii eram prieten fiului marchizului. Dar ce imi pasa? Imaginatia imi era uneori mai mare decat realitatea. Pentru cateva ore, sau pentru inca o zi, aveam sa fiu nobil.
L-am urmat pe scarile late, mangaind balustrada eleganta in drum spre dormitorul sau. Bineinteles ca a fost nevoit sa se intoarca si sa ma traga de guler de cateva ori, caci eu ramaneam cu privirea atintita asupra livingului ce se intindea sub noi, la acele candelabre splendide si la picturile scumpe atarnate langa semineu, sau langa minunatul pian castaniu ce domnea stralucitor intr-o incapere deja superba. Cand a reusit in sfarsit sa ma aduca fata in fata cu usa camerei sale, am mai zabovit o clipa doar pentru a admira manerul unduit, de argint, batut cu mici rubine stralucitoare. Probabil valora o avere, dar Fabian nici nu il privea atunci cand isi inclesta degetele inelate cu aur pe el, parand nici sa nu ii observe delicatetea sau, pur si simplu, plictisit de stralucirea lui.
Cand am pasit in camera sa am zambit din nou. Acea odaie pe care o vazusem de atatea ori si imi devenise draga. Era la fel ca de obicei, ordonata, dar nu din cauza stapanului sau, ci a servitorilor care se ingrijeau de aspectul ei. Practic, de fiecare data cand intram ramaneam cu privirea tinta pentru cateva secunde, uitandu-ma prosteste la draperiile a caror culoare mov era luminata de razele soarelui, sau miscate de suflul invizibil a vreunei rafale de vant. De data aceea insa m-am multumit doar sa privesc cum incet incet perdelele se deschid la culoare, o data cu rasaritul soarelui, fara a le putea vedea dansul. Stiam prea bine ca Fabian uraste frigul mai mult ca orice, asa ca geamurile erau deschise doar pentru a aerisi camera si pentru un scurt timp. L-am privit cum se indreapta catre dulapul ce acoperea mai mult de jumatate din perete. Il deschise cu o miscare plictisita si incepu sa cotrobaie. Eu mi-am permis sa ma strecor in spatele sau si sa admir multimea de haine agatate pe umerase de lemn si pantofii stralucitori asezati jos, toate fiind imbogatite cu bijuterii sclipitoare. Sincer, abia asteptam sa imbrac unul din acele costume, stiind ca, la fel ca de oricare alta data cand il insoteam la vreun bal sau eveniment si imbracam unul dintre costumele sale, ma va lasa sa il pastrez, induiosat probabil de cat de fericit sunt in acele vesminte.
-Uite! L-am auzit exclamand incantat in timp ce scotea un costum fabulos, de catifea rosie, impodobit cu rubine si smaralde. Fara sa vreau mi-am lasat gura sa se deschida. Era unul dintre cele mai frumoase costume ale sale, dar el mi-a interpretat gestul gresit. Ce e? Nu-ti place? Spuse el uitandu-se usor mirat la costum.
Nu i-am raspuns imediat, fiind prea absorbit de nasturii de argint in care imi vedeam propria figura deformata.
-Ah... sa nu imi placa!? Cand mi-ai vazut ultima oara garderoba!? Am spus cu o urma de amuzament in voce.
La acest raspuns usor ironic el incepu sa rada, aruncandu-mi in brate hainele. Erau atat de fine la atingere incat ajunsesem cu usurinta in punctul unde priveam fix fiecare detaliu.
-Si cred ca astia s-ar potrivi perfect! L-am auzit din nou spunand, vocea sa facandu-ma sa imi ridic capul. In mana tinea o pereche de pantofi negrii cu o catarama de argint si toc rosu. Ah! Si pana nu uit! L-am privit cum se indeparteaza de dulap si se intoarce catre pat, ingenunchind langa el, aplecandu-se si scotand o valiza groasa si aparent foarte grea. O deschise si am vazut ca inauntru se afla o intreaga colectie de bastoane de argint sau aur, impodobite la randul lor cu pietre pretioase.
Umbla putin printre ele, ridicand cate unul si stramband din nas, punandu-l inapoi, pana cand fata i se lumina cu un zambet. Se ridica in picioare scuturandu-si pantalonii. Intre degete tinea un baston de argint, cu manerul in forma unui cap de lup cu ochii facuti din doua diamante. Mi l-a inmanat ca si pe celelalte lucruri, ca si cand nu ar avea nici o valoare. Se departa putin privindu-ma precum un pictor isi priveste creatia, apoi pocni din degete amintindu-si ceva. Imi intoarse spatele, aproape alergand catre noptiera. O deschise repede si scoase din ea o cutie stralucitoare din care alese cateva inele de aur alb.
-Acum e perfect! Vom spune ca suntem... veri! Am atatea rude ca nici eu nu le stiu, nimeni nu va banui nimic! Spuse el mandru, privindu-ma cu o naivitate induiosatoare.
I-am zambit in semn de raspus, caci altceva nu imi mai venea in minte. Cu toate ca el era cel care imi facea un serviciu, Fabian spunea in continuare ca eu sunt cel care il ajuta. Poate doar ne ajutam reciproc. S-a ridicat brusc, aplecandu-si inconstient capul intr-o parte, privindu-ma curios.
-Stiu si eu, Lio, parca te prinde imaginea asta de mare domn! Spuse el indreptandu-si umerii. Am izbucnit fara sa vreau in ras. El deja ma vedea imbracat in acele catifele scumpe cand eu abia de stateam cu ele in brate, temandu-ma sa nu le scap.
-Hai camarade! Nu fi bosumflat! Am glumit asezand hainele pe patul sau. Dragul meu Fabian putea fi un copil, dar nu pentru a amuza sau a-si ascunde personalitatea, ci pentru ca asa era.
-Nu sunt! Spuse el incrucisandu-si mainile la piept.
-Fabian! Nu te mai incrunta! I-am spus rugator, provocandu-l din priviri.
-Esti o persoana foarte rea, Alessio! A spus zambind, ghicindu-mi intentiile, dar redevenind serios la amintirea balului. Nu putem sa bem nimic, prietene, doar nu vrei sa ma prabusesc lat in fata Biancai, nu?
-Of, camarade, doar la ea iti sta gandul. Am spus resemnat, ridicand din umeri. Pana la noapte mai e mult timp, cum propui sa facem timpul sa se scurga mai repede?
-Ce-ar fi sa imi canti ceva la pian? Stii sa canti la pian, nu? L-am privit mirat incuviintand usor din cap. Fabian imi zambi apucandu-ma de incheietura, tragandu-ma dupa el inapoi pe acele scari fabuloase in incaperea uriasa. M-am oprit la cativa metri de pian, neindraznind sa mai fac vreun pas, de teama de a nu strica ceva.
Vazand ca stau intepenit refuzand categoric sa mai fac vreun pas imi intinse mana si astepta pana i-am apucat-o cu o sfiala evidenta. In curand m-am trezit asezat in fata pianului cu degetele nu departe de clapele delicate.
-Haide, Lio, canta-mi ceva. Spuse el strangandu-ma de umar. ii placea muzica si incercase sa invete, chiar si eu incercasem sa ii arat cate ceva, dar cantatul nu era punctul sau forte.
M-am oprit pentru cateva secunde doar pentru a privi pianul, pentru a-i studia acele forme atat de perfecte, lustruite. Culoarea sa castanie ma atragea intr-un mod bizar, dar cred ca era doar acea dragoste pe care un artist o poarte instrumentului care il ajuta sa isi exteriorizeze sentimentele. M-am asezat cu grija pe scaunul maro, tragandu-l mai in fata. Pentru cateva momente am rasfoit partitura ce o aveam in fata, nu imi dadeam seama ce melodie e, sau a cui e. Nu conta. Nu aveam sa ma iau dupa ea. Am apasat pentru inceput pe cateva clape de dragul de a simti notele vibrante trecandu-mi prin intreg trupul ca un slab soc electric. Curand, am crescut ritmul, uitand cu totul de existenta lumii, chiar si a lui Fabian. Nici macar pianul nu imi mai aparea in fata ochiilor, exista doar muzica si atat. Notele inalte sau joase imi crapau auzul, sapand pana la cei mai adanci nervi, incordandu-mi intreg trupul sub greutatea lor invizibila. Ritmul crestea amenintator chiar sub mainile mele, urcand din ce in ce mai mult si devenind mai rapid cu fiecare secunda. Parca zambeam, nu sunt sigur, dar imi placea; sunetul si vibratiile... atat, nimic mai mult.
Mi-am izbit violent degelete infierbantate de clapele reci si dure ale pianului, incheiand soloul. Nu! Soloul nu e bine spus! Era un duet! Da, un duet! Pianul si cu mine! Muzicianul si muzica, eram perechea perfecta. El grandios si dur, impodobit si lacuit, eu, fragil si muritor. L-am privit cateva secunde, cu palmele inca lipite de el. Incercam aproape inconstient sa captez ultimele suflari ale sale.
He he... ^_^ Uite ca am revenit! Si cred ca sunt primul cu comentariul... Mhoama ce-mi place ficul asta... O_O
In primul rand vreau sa-ti multumesc ca ai respectat sfaturile mele! n_n Este destul de bine cat si cum ai scris! E mai lung capitolul... Acum nu-ti cer mai mult fiindca e de ajuns. Am observat si descrierea pe acolo si e destul de bine plasata. Dialogul si actiunea mi s-au parut suficiente pentru mine, insa cred totusi ca puteai sa mai scrii cateva replici... ^_^
In al doilea rand, vreau sa-ti fac o mica observatie: exista in textul tau si cateva greseli de tastare. O_O Stiu sigur ca sunt maxim 3... :] Orice om greseste... ["A gresi e omeneste!"]
In fine, acest capitol a fost pe gustul meu! ~_O
Abia astept next-ul! Multa bafta si multa inspiratie iti doresc! Buh Bye! n_n
O sa fie greu sa las comm... nici nu prea stiu cu ce sa incep. --"
In primul si in primul rand pot spune ca exagerezi cu unele detalii. De nu stiu cate ori ai repetat si povestit de pietrele pretioase, aurul, argintul, bastoanele cu aur si argint, inele din aur alb si alte bazaconii. Din moment ce ai specificat sus ca era om instarit, fiu de marchiz, e clar ca aproape toate lucrurile lui erau din matase si aur. : )) Ai cam exagerat prin repetarea lor.
Puteai doar spune in anumite locuri doar ca scotea: inele, haine din materiale bune si bastoane care se asortau cu totul. Sfarsit. Nu era necesar de atatea repetitii.
Ai mai multa grija si la astfel de lucruri:
Nu mi-a luat mult sa fiu gata, iar in jumatate de ceas, calare pe armasarul sau alb, am ajuns la castelul sau
Aici ai pus de doua ori "sau", nu este chiar o greseala, insa cel mai bine era sa renunti la ultimul "sau". Si in orice caz sa fi atenta ca daca nu ma insel ai avut astfel de repetitii, de pronume, in care nu mai necesita, deoarece se sub intelegea. Aici in propozitia aceasta nu este gresit, ca spui a cui e calul si a cui e castelul... dar parca nu merge, e prea repetat.
In rest... mi-a placut cum ai descris, nu ai mai pus o nota grava pe descriere si nu ai mai amestecat-o. Nu prea stiu cum sa ma exprim, fiindca sunt obosita. Ideea este ca imi place tare mult limbajul tau si stilul. Descri, povestesti foarte frumos si se observa ca anumite greseli nu mai exista. Bravo!
Atat, succes!
Uite ca am reusit sa ajung si eu aici sa-ti las critica dorita.
Foarte frumos si interesant titlu, iar ficul tau fiind cu vampiri cele doua se asociaza. Ceea ce mie nu mi-a placut la inceput a fost faptul ca personajul principal si-a facut autoportretul. Mie asta nu-mi mai place, trebuia sa precizezi acele detalii printr-o caracterizare indirecta ce reiesea din fapte, gesturi. De asemenea faptul ca ai spus ca e un vampir, a stricat oarecum suspansul. Trebuia sa lasi asta pe mai tarziu.
La descriere te descurci si imi place mult cum narezi. La ultimult capitol m-a cam sacait toata acea bogatie. Pietre pretioase aici, pietre pretioase acolo si asa mai departe. Era destul daca precizai de la inceput ca e foarte mult lux si peste tot pandeste aurul insotit de pietrele pretioase.
Foarte interesant cum descrii tu momentele muzicale, imi aduce de profa mea de muzica.
Pentru repetitiile pe care le mai intalnesc incearca sa pui sinonime sau uneori ar merge scoase.
Sa stii ca mai atras si nu prea am ce sa mai spun. Poate doresti sa ma anunti si pe mine de urmatorul tau capitol.
O zi buna.
Va multumesc pentru comentarii. Am inteles unde am gresit si o sa am grija sa nu mai repet. Nu stiu cat de curand am sa mai postez asa ca am venit cu un next mai lung. Oricum, mi-e urat sa tot postez fara sa am comentarii si nu vreau sa ma rog de nimeni sa treaca pe aici. Asa ca, daca cititi, invingeti-va lenea si comentati. Next:
Mi-am plecat capul, ridicandu-mi in schimb privirea catre Fabian. Nu mai era langa mine, ci statea asezat pe unul dintre fotoliile invelite in catifea. Avea ochii mariti si parca pielea ii pali, sangele scurgandui-se din obraji. M-am ridicat din scaun privindu-l atent. Cea mai mare schimbare a comportamentului sau a fost atunci cand am facut un pas catre el. Intreg trupul i s-a scufundat in fotoliu fara ca macar sa dea vreun semn ca s-ar fi gandit la asta inainte, catusi de putin. Il speriasem si asta nu imi crea nici o placere. De obicei ma incanta cand oamenii ma priveau cu o oarecare frica, dar nu am putut indura sa il vad pe el facand acelasi lucru. Am mai facut cativa pasi dorind doar sa ii observ urmatoarele reactii. Parea ca isi revenise caci se ridica si privi imprejur ca si cand ar fi mirat de locul unde se afla. L-am intrebat daca se simte bine, daca a patit ceva.
-Ce? Ah...nu...nu, n-am...patit nimic. Era straniu caci nu ma privea in ochii, ci pianul, dandu-mi impresia ca in spatele meu se afla un demon.
-Esti sigur? Nu arati prea bine. Am insistat incruntandu-ma usor.
-Da, da, Lio...n-am absolut nimic, doar ca...nu stiam ca poti canta asa la pian. Spuse el ducandu-si o mana la piept, strangand cu degetele materialul camasii, incercand probabil sa isi linisteasca inima.
I-am zambit cat de bland am putut asezandu-ma pe celalalt fotoliu si incrucisandu-mi picioarele.
-Dar Fabian, m-ai auzit cantand de atat de multe ori. L-am contrazis ridicand din umeri. Nu mi-a raspuns, pur si simpu a oftat, iar dupa cateva secunde mi-a zambit, redevenind copilul pe care il stiam.
-Da, cred ca visam cand... Lasa, a fost imaginatia mea! Vazuse ceva? Curiozitatea ma cuprinse cu ghearele sale ascutite, obligandu-ma sa il fortez sa imi spuna ceea ce gandea. M-a ascultat. Am crezut ca, defapt mi-ai parut pose... Uita! E o tampenie! Insista el.
-Fabian! Spune-mi! Posedat!? Am intrebat surprins, dar si intrigat, cu toate ca incercam sa ignor acele sentimente.
-Lio, te rog. Si-am spus e doar, dar nu a putut termina propozitia, nu i-am dat voie.
-Daca tot m-ai intaratat, acum spune-mi tot, stii ca nu vei scapa pana nu o vei face.
L-am privit cum isi pleca putin capul incruntandu-se, lasand un oftat tremurat sa ii scape printre buze, trecandu-si de cateva ori mainile prin parul negru.
-A fost doar imaginatia mea. Mi s-a parut ca erai inconstient, defapt nu! Nu zic bine, erai aici, dar nu ma vedeai sau auzeai. Te-am strigat pe nume de cateva ori si nici o reactie. Continuai sa canti. O melodie pe care nu am mai auzit-o vreodata. Dar nu asta m-a infricosat, ci...
Se opri pentru cateva secunde parand ca se straduia sa isi caute cuvintele cele potrivite.
-E in regula, prietene, poti spune orice.
-M-a inspaimantat chipul tau, zambetul ce ti-a aparut pe buze parea...parea... Se opri din nou privind podeaua si ofta ca un om obosit. Parea al unui demon! Nu era uman, nu il pot percepe ca fiind uman! Iarta-ma Lio, dar nu pot! Zise el parand sa tremure pentru o secunda, o clipa atat de scurta incat cred ca mi s-a parut. Nu te supara pe mine! Spuse repede privindu-ma de data aceasta pe mine.
-Nu sunt suparat. Doar intrigat. Vorbele tale m-au tulburat. Probabil doar simteam muzica, poate doar m-am lasat cuprins de ea.
-Da! Asta trebuie sa fie! Zise Fabian zambindu-mi cald.
Am ridicat la randul meu din umeri lejer, parand sa imi fi pierdut orice interes, dar gandindu-ma in continuare la reactia pe care i-am provocat-o prietenului meu. Reusisem sa creez o muzica profunda, atat de intima incat sa faca orice inima muritoare sa tresara.
Da...cantasem un duet inuman.
Restul catorva ore le-am petrecut in biblioteca sa, singurul loc care era linistit din intreaga vila, caci toti servitorii erau mereu pe fuga, grabiti sa isi ajute stapanii sa se pregateasca pentru marele bal. O petrecere grandioasa ce va avea loc chiar in acel palat.
Am vorbit despre lucruri marunte, despre locurile vizitate de Fabian, de muzica mea, si de multe alte lucuri care inca imi mai viziteaza mintea.
Nu ne-a trebuit mult sa ne pregatim, Fabian fiind cel care m-a ajutat sa ma aranjez asa cum trebuie, avand grija sa arat impecabil in costumul de catifea. Mi-a strecurat inelele pe degete, mi-a aranjat parul, mi-a netezit de vreo trei ori jacheta pana a fost multumit, si mi-a inmanat in sfarsit bastonul argintiu, avand un aer solemn cand a facut-o. El se imbracase intr-un costum verde, impodobit cu safire si avand la randul sau inele sclipitoare, pantofi scumpi si un baston auriu. Am fost nevoit sa il imping pe usa, lui fiindu-i teama de intalnirea cu marea sa pasiune, Bianca.
De cum am coborat treptele un aer regal mi-a inmuiat sufletul. Mesele erau acoperite cu farfurii pline cu mancaruri selecte, lumanarile stralucind in suporturi de argint si aur. Cativa invitati sosisera deja, dansand pe muzica lina. Da...muzica. Aceasta a fost prima care mi-a atras atentia. Am ascultat-o captivat, trezindu-ma la atingerea lui Fabian.
-Cred ca te descurci mult mai bine. Imi sopti el privind imprejur, probabil dupa Bianca. O fata pe care eu nu o vazusem pana in acea seara. Am stat asezat band vin, savurandu-i aroma, nesimtind trecerea orelor. Sala se umplea, iar conversatiile la care eram nevoit sa particip impreuna cu prietenul meu erau din ce in ce mai multe. Toate erau banale, cu exceptia uneia pe care nu o voi uita vreodata.
Stateam, ca de obicei, langa Fabian, zambind politicos. Nici nu prevazusem un astfel de incident, imi era cu neputinta sa o fac. Un barbat scund si indesat, cu o mustata stufoasa se apropia de noi, bolborosind ceva despre nefolosinta "taranilor" si cum capatul orasului ar trebui daramat, iar in locul sau construit altceva, mai fabulos, mai exclusivist. Fabian se enervase. Il simteam, cu toate ca educatia sa nu ii permitea sa izbucneasca, il contrazise cat putu de delicat.
-Gresesti tinere! Spuse barbatul vanturandu-si bastonul argintiu. Nu avem nevoie de sarantoci! Tot ce fac este sa strice splendoara orasului. Furia crestea in Fabian, degetele sale sfaramand manerul bastonului, dar buzele inca pastrand un zambet.
-Stimate domn, cu riscul de a va insulta, va contrazic! Nu sunt de acord cu modul dumneavoastra de a vedea lucrurile! E absolut inacceptabil sa ii criticati asa aspru pe oameni, avand doar un singur argument! Acela ca nu sunt nobili!
-Tinere, eu cel putin am un argument! Tu? Asa cum credeam! Esti doar un baiat, un copil, nu apreciezi sangele albastru ce iti curge in vene.
-Sange albastru? Nu este aceasta doar o zicala, caci va asigur ca sangele imi este la fel de rosu precum este al tuturor. Oamenii sunt oameni! Ce conteaza unde locuiesc? Dupa parerea mea ei ar trebui pusi la loc de cinste!
-Jegosii aceia? La loc de onoare? Nu face astfel de glume tinere!
-Nu glumesc, stimate domn! Noi avem orice ne dorim! Dimineata sunam din clopotel si mancarea ne este adusa pe tava de argint! Ne imbracam in matase doar pentru a manca cand ei ar da orice doar pentru a avea bani de hrana! Muncesc. Muncesc cum dumneavoastra si cu mine nu o vom face vreodata! Este nedrept, caci ei se zbat atat si se chinuie in saracie si nu au aproape nimic, iar noi, cei care dormim pe asternuturi moi si ne imbracam in catifea doar pentru a cobori niste scari, avem totul! Tot ce ne cere inima!
-Fiule, tinere! Intreci limira! Nu ai fost educat cum sa vorbesti!
-Domnule, tocmai educatia ma impiedica sa ma exprim mai clar, va asigur insa ca nu duc lipsa de ea, caci cunostintele despre adevarata fata a Venetiei si a locuitorilor sai imi este mult mai clara decat va va fi vreodata la dumneavoastra! Incercati sa intelegeti, cei mai importanti oameni nu au fost crescuti in aur, tocmai acest aspect le-a dat ambitie! Dar noi? Ce sa vrem? Ce sa ne dorim cand deja avem totul? Ce vise am mai putea avea, ce fantezii?
-Tinere, dupa cum cred ca realizezi diferentele dintre tine si mine sunt substantiale! Sunt trecut prin viata! Nu ca tine! Cum iti permiti sa ma jignesti facandu-ma, practic in fata, prost!?
-Nu am avut nici macar o clipa intentia de a va ofensa! Pur si simplu v-am spus parerea mea, cu toate ca sunt sigur ca nu v-a schimbat-o cu nimic pe a dumneavoastra. Ma intristeaza imaginea pe care unii nobili si-o fac despre oamenii de rand, vorbesc de ei de parca ar fi talhari sau ucigasi, fara a avea macar bunul-simt de a-i cunoaste mai intai!
-Nu imi spune ca tu ii cunosti!? Nu ma face sa rad, tinere Lorenzo! Esti fiu de marchiz, tu nu umbli cu astfel de oameni, ti-ar distruge reputatia, ar ruina familia in ochii poporului! Un nobil printre vagabonzi, asta ai fi. Abia de imi vine sa cred ca iesi pe portile vilei!
Fabian inghiti in sec, ochii umezindu-i-se. Nu cred ca il deranja faptul ca insultase oamenii de rand, ci ca eu eram un om de rand, un asa-zis vagabond jegos, cu toate astea ii eram cel mai bun prieten, iar jignirile aduse la adresa mea il enervau. Singurele lucruri care il impiedicau sa il pocneasca pe barbat erau educatia si prezenta atator oameni, printre care probabil era si Bianca. Trase adanc aer in piept, strangand cu si mai multa forta capul bastonului.
-E una sa insultati orasul! Dar e altceva cand ma insultati in propria mea locuinta, de fata cu invitatii mei. Ma crezi un snob imb... Se opri brusc inghitindu-si cuvintele care nu erau demne de statutul sau, oprindu-si la timp injuraturile. Ma crezi atat de nepasator incat sa nu ies din casa? Sa stau intins pe canapea cu un clopotel langa mine? Nu sunt eu! Cu tot respectul pe care il mai am, cu toate ca e putin, va spun ca nu sunt un ignorant si nu refuz sa privesc orasul asa cum este! Cu saraci si bogati! Acum va rog sa ma scuzati, ma tem ca as putea spune ceva regretabil daca aceasta conversatie ar continua. Si este oricum fara sens sa o facem. Nu realizam decat o cearta, o discutie in contradictoriu ce nu starneste decat un schimb de replici ofensatoare. O seara placuta in continuare.
Fabian isi intoarse spatele atat de repede si cu atata precizie incat am fost surprins ca nu si-a pierdut echilibrul. Rareori il vedeam asa serios, folosind un vocabular demn de numele ce il poarta. Eu doar il stiam ca Fabian, copil indiferent de varsta, vesel si daruitor. Dar in acea seara mi-am schimbat usor parerea, putea fi un domn desavarsit ce isi sustine punctul de vedere cu calm si fermitate, neuitand de politete, cu toate ca interiorul sau este ca un vulcan.
L-am urmat in tacere, privindu-i trasaturile fetei care nu tradau nici o urma de manie, doar ochii inca ii mai straluceau din cauza furiei. Dupa cateva minute imi vorbi din nou, cu acelasi ton pe care il cunosteam.
Buna! :] Am aflat si eu de curand de la Dragos despre acest fic sau proza si dupa ce am citit si am observat ca-mi place ceea ce am citit, m-am gandit sa si comentez putin. Daca fac vreo greseala imi cer mii de scuze si astept un PM in care as vrea sa se mentioneze greselile...Multumesc anticipat!
Acum ficul tau:
Prologul:
Scurt, dar mi-a placut foarte mult pentru ca ai avut tot ce trebuie acolo. La descriere am sa-ti dau calificativul Suficient pentru ca putea fi si mai bine de atat. Este plasata acolo unde trebuie, dar puteai sa mai adaugi cateva cuvinte pentru a mari lungimea capitolului, la fel cum a spus si Dragos. Dialogul e perfect si de aceea iti acord calificativul Foarte Bine. E plasat acolo unde trebuie si pe langa asta e de o dimensiune proportionala cu restul componentelor textului. Actiunea nu mi se pare grabita si de aceea si aici vei primi calificativul Foarte Bine.
Alessio di Damiano:
Aici e mult mai bine: ai mai adaugat ceva mai multa descriere, dialogul lipseste insa exista monologul si asta e bine, iar actiunea nu e grabita, dupa parerea mea. Descriere: calificativ Bine. Monolog: calificativ Foarte Bine. Actiune: calificativ Foarte Bine. Spre final a aparut si ceva suspans si asta imi place. Ador suspansul. Suspans: calificativ Foarte Bine.
Capitolul 3:
Se pare ca dimensiunile s-au marit. Imi place asta. Imi pare bine ca ai ascultat sfaturile primite de la cei ce au comentat capitolele tale. Aici as putea spune simplu: “No Comment!”, dar chiar as vrea sa te anunt si despre calificativele tale.
Descriere: calificativ Foarte Bine. Dialog: calificativ Foarte Bine. Actiune: calificativ Foarte Bine. Suspans: calificativ Foarte Bine.
Capitolul 4:
Nu doresc sa ma repet, asa ca vreu sa spun doar ca deja te-ai perfectionat pe gustul a cel putin trei persoane. [Idem Capitolul 3]
Capitolul 5:
Vreau doar sa amintesc faptul ca imi place foarte mult ca ai incercat sa maresti dimensiunile fiecarui capitol. Restul citeste mai sus… ^_^
Cam asta a fost totul. Abia astept continuarea. Te pricepi! Multa bafta si multa inspiratie in continuare! Ne mai auzim… Buh Bye! n_n
Buna! :] A venit si Dragos pe aici! ^_^ Ce mai face scriitoarea noastra? n_n
Acum capitolul tau:
Sincer, nu am ce sa mai spun fiindca ar insemna sa ma repet. Totusi o sa mai adaug cateva randuri din ceea ce gandesc pentru a nu te lasa in pom. Imi place faptul ca ai ascultat de sfaturile celor care au comentat si ca, in primul rand, ai marit dimensiunile capitolului. Imi place ca postezi mai rar, mai lung, dar mai bine. Cred insa ca totusi ai o mica greseala sau poate nu stiu... nu greseala... *nu gasesc cuvantul potrivit... ma ajuti?*... In fine, e in legatura cu descrierea: e ceva pe acolo, dar trebuie sa te straduiesti sa adaugi mai multa...
Am impresia ca am observat si cateva greseli de tastare. Mici, dar exista. Oricum orice om e facut ca sa greseasca. Iti spun sa verifici de cel putin doua ori inainte de a posta.
Cam atat pentru acum. Abia astept sa revii cu next-ul... ^_^ bye! ~_O
L-am urmat in tacere, privindu-i trasaturile fetei care nu tradau nici o urma de manie, doar ochii inca ii mai straluceau din cauza furiei. Dupa cateva minute imi vorbi din nou, cu acelasi ton pe care il cunosteam.
M-am uitat in aceasi directie ca el si am zarit-o. O fata imbracata cu o rochie de culoarea sampaniei, brodata cu fir de aur. Parul ii era de un negru precum cerneala, facandu-ma sa cred ca ma uit la cerul de noapte. Cand m-am apropiat i-am vazut chipul mai bine. Trasaturile fine, ochii mari, albastrii, ii intelegeam pasiunea pentru ea. Bravo, Fabian! Am gandit batandu-l pe umar prieteneste.
- E foarte frumoasa domnita! De ce nu te duci sa vorbesti cu ea? Cand l-am intrebat asta am observat ca toata culoarea ii pierise din obraji, aratand ca ceara de lumanare.
- Cred... cred ca mai vreau vin! Spuse el intorcandu-se pe calcaie catre masa. Nu aveam de gand sa il las sa plece fara ca macar sa o salute, caci eram sigur ca o data ce se va vedea la masa, cu vinul langa el, nu va mai avea curajul de a se ridica si va bea pana nu va mai fi in stare sa isi dea seama cine e.
L-am apucat de incheietura mainii chiar cand se pregatea sa faca primul pas. Aproape ma trase dupa el.
- Fabian! Nu face asta! Hai, camarade, ca nu patesti nimic, ce se poate intampla in cel mai rau caz?
- Sa ma inec in fata ei, sa nu fiu in stare sa scot vreo vorba, sa ma impiedic cand merg si ea sa ma vada, in cazul in care reusesc sa vorbesc sa spun numai bazaconii, sa transpir si sa rosesc ca...
- Termina! Ca ma sperii si pe mine! Hai, Fabian, sunt langa tine, nu de asta m-ai tarat aici? Du-te! Sunt in spatele tau! I-am spus impingandu-l inainte, zambind in tot acest timp.
- O sa mor... Lio, ma ucizi...
- Respira adanc si gandeste-te la ceva frumos. Am glumit tinandu-mi in tot acest timp mana pe umarul sau de teama ca s-ar putea intoarce brusc si pleca.
- Nu glumi, sa ma gandesc la ceva frumos cand trebuie sa ma concentrez? Ce vrei? Sa incep sa aberez despre fluturi? Mi-am dat ochii peste cap, oftand. Un copil va ramane un copil indiferent cati ani are sau cum vorbeste.
Cand am fost fata in fata cu frumoasa Bianca, Fabian parea gata sa se intoarca, dar ca orice fiu de marchiz cu putin bun-simt si educatie facu o plecaciune spunand: "Sper ca aveti o seara placuta, domnisoara Dangelo." Fata la randul ei ii raspunse cu o plecaciune, ridicandu-si usor rochia si indoindu-si elegant genunchii.
- Cu siguranta, domnule Lorenzo, este o seara incantatoare. Nu sunt sigur, dar cred ca l-am auzit pe Fabian inghitind in sec inainte de a afisa un zambet cald, atunci cand ritmul unui vals umplu incaperea.
- Imi faceti onoarea de a-mi acorda acest dans? Spuse el aplecandu-si capul si ridicandu-si mana dreapta in semn de invitatie. Bianca zambi, lipindu-si palma de a sa. I-am privit cum danseaza, amandoi nobili si gratiosi in orice miscare, privindu-se in ochi, vorbind pe acea limba, necunoscuta pentru multi, a muzicii si sentimentelor. Eram incantat. Fabian parea ca a uitat de mine, sau asta mi-a dat de inteles, dar ma inselasem. L-am vazut cum imi face cu ochiul, privind apoi catre o domnisoara. Era draguta in rochia ei albastra, cu parul blond buclat cazandu-i pe spate. Am ridicat din umeri pasind catre ea, era mai bine decat sa stau si sa privesc. Am facut o plecaciune, invitand-o la vals. Spre fericirea mea accepta chicotind multumita.
Pe parcursul conversatiei noastre am aflat despre familia sa, tatal sau fiind duce. Numele ei era Carlotta Adalberto. Nu a vorbit deloc de statutul sau sau de familie, doar de ceea ce ii face placere sa faca. Am discutat in timpul acelui vals despre operele lui Giovanni Boccaccio, Dante Alighieri, Tomas Aquinas si chiar de Guittone d'Arezzo. Eram destul de impresionat de cunostintele ei, asa cum parea si ea de ale mele. Devenea incantata mai ales cand ii povesteam despre marii muzicieni pe care ii admiram, precum Antonio Vivaldi sau Claudio Monteverdi. Bineinteles ca in dobandirea acelor cunostinte Fabian a avut un rol impresionant, el fiind cel care imi aducea carti sau ma purta dupa el la teatru sau opera. Niciodata nu am refuzat, simtindu-ma atras de tot ceea ce vedeam pe scena; de actori, de muzicieni, de piesa in sine.
Totul era penru mine o eterna fascinatie. Spre fericirea mea nu a trebuit sa vorbesc prea mult despre mine, multumindu-se doar cu numele. Nu era nevoie sa incep sa mint. Valsul se termina. Am facut o plecaciune, iar Carlotta mi-a urmat imediat exemplul, spunand ca a fost o placere si ca spera ca vom mai avea ocazia sa dansam impreuna.
Am cautat cu privirea cuplul disparut. Fabian si Bianca nu erau de gasit, poate plecasera, sau erau amestecati prin multimea de figuri si costume colorate. Imi era imposibil sa ii zaresc. Am zambit in sinea mea si m-am asezat pe un scaun, apucand un pahar cu sampanie. Eram singur printre nobili, dar nu ma deranja, in ceea ce ii priveste eu eram varul lui Fabian.
Incepusem sa fredonez melodia ce era cantata, inchizandu-mi ochii. Visam la frumoasa mea Carlotta, pe care probabil nu o voi mai revedea prea curand. Dar nu imi prea pasa. Eram prea ocupat sa ma bucur de lux, de bijuteriile si aurul pe care eu nu il aveam. Dupa cum am mai spus... eram egoist. Nu stiu cat am stat asezat sau cate note mi-au trecut pe langa ureche, nici macar nu imi mai aduc aminte de oamenii cunoscuti acolo, sau de conversatiile cu ei. Stiu ca nu fusesem atent la acele lucruri. Am privit imprejur doar ca sa observ ca balul se apropia de sfarsit, invitatii fiind de un numar foarte mic. Abia de se mai vedea cate un cuplu dansand in mijlocul incaperii. Printre ei se aflau si Fabian cu draga lui Bianca. Parea ca a uitat cu totul de mine, dar din nou nu simteam nici o jignire. Era indragostit si cine eram eu sa ma amestec intre ei?
M-am ridicat de la masa si am inaintat catre iesire. Ningea si era frig. Atunci mi-am amintit ca in cateva seri urma sa implinesc 21 de ani. Asta m-a incantat oarecum. Am pornit catre casa, privind zapada cum se asterne usor peste pamantul deja mort. In drum spre casa nu m-am gandit la petrecere sau la hainele scumpe cu care eram imbracat, si nici la pianul frumos sau la Carlotta. Ma gandeam ce avea sa faca Fabian, sau daca Bianca reprezenta cu adevarat o iubire, sau daca inima lui era doar indecisa, iar ea nu era nimic altceva decat o pasiune mai arzatoare. Stiu ca nu era treaba mea, dar niciodata nu mi-am putut stapani curiozitatea, mai ales daca era vorba de o persoana care ma interesa in mod special. Am mers pe jos pana in piata orasului, unde inca mai erau oameni. Nu aveam un motiv intemeiat pentru care ma aflam acolo, doream doar sa ma plimb prin fulgii de zapada inca neasternuti pe pamant. Ma intrebam daca pana a doua zi avea sa se albeasca tot.
De cum am intrat in casa, m-am trantit pe pat, privind prosteste tavanul usor denivelat al camerei. Vioara zacea exact in locul unde am lasat-o, defapt, totul era la fel ca inainte. Avea oare sa se schimbe vreodata? In acele momente, eram convis ca aveam sa imi gasesc moartea intins pe acel pat, cu vioara pusa undeva prin apropiere, poate intr-o seara de vara, in timp ce ascultam cantecul pasarilor. Asa imi imaginam moartea, prizonier in acea casa saracacioasa... Mi-am inchis ochii, vizualizand acea seara si intr-un final, am adormit.
A doua zi, am petrecut-o mai mult singur, tarandu-mi vioara dintr-un colt al camerei in altul, neavand stare si nici rabdare, dar nestiind de ce anume. Simteam nevoia sa ies si sa imi arunc trupul in zapada, sa o simt cum imi ingheata pielea, dar sa refuz sa ma ridic. Doream sa ies si sa ma ratacesc pe undeva, ceea ce imi era cu neputinta, caci cunosteam orasul pana in cele mai mici stradute. Speram ca Fabian sa ciocane din clipa in clipa la usa, aveam nevoie de ceva, starea mea de agitatie nu imi facea bine. Dar nu a venit, asa ca a trebuit sa indur nelinistea aceea fara rost singur, scotocind prin propria casa dupa lucruri de care nu aveam nevoie.
Mai pe seara, am iesit din casa, mergand pe langa magazinele ce se inchideau, carciumi ce abia atunci se trezeau la viata sau alei ce pareau ca nu au mai suportat un pas uman de multa vreme. As fi vrut sa merg la opera, dar m-am razgandit cand am ajuns langa ea, m-am gandit ca poate ar trebui sa ma intorc, dar de indata ce am pasit in directia casei, mi-am schimbat ideea. Simteam ca nu ma mai cunosc, ca mintea mea era urmarita de o alta prezenta. Am privit imprejur, dar tot ce am putut vedea erau oamenii imbracati de la stofe scumpe la panze ieftine si lana. Ma intrebam daca seara trecuta era de vina pentru starea mea de indecizie, dar nu... acela nu fusese primul meu bal. In acel timp nu puteam intelege, abia mai tarziu am realizat ca acea nestare provenea de la persoana ce avea sa imi distruga viata.
Aceasta a fost ziua nasterii mele, ziua mortii mele. Ma numesc Alessio di Damiano, astazi implinesc 21 de ani.
In acea seara ma plimbam pe strazile Venetiei. Era noapte. O noapte rece, alba. O seara in care lacrimile inghetate ale cerului imi creeau un covor alb. Daca ma gandesc, imi amintesc ca il doream rosu. Sa ma faca sa ma simt precum un nobil, precum printul ce doream sa fiu, cu toate ca eram doar un muzician.
Eram nesabuit, recunosc. Nu ma multumeam cu putin sau cu moderat, nici cu foarte mult, eu doream totul. Visam sa am totul.
M-am oprit brusc cand am simtit o adiere rece ce mi-a zgariat fata. Mintea mi-a stat in loc.
O silueta se apropia, cu pasi eleganti si miscari de felina. Arata mai degraba ca o fantoma, caci nu imi parea ca atinge pamantul, ci mai degraba plutea, pe moment nerealizand de ce. Atunci am vazut-o pentru prima data. Era uimitoare, se apropia incet, abia lasand urme in zapada. De la distanta imi era imposibil sa ii vad chipul, dar un lucru imi sari in ochi. Pielea sa alba, secata de sange, palida si neteda asemenea unui chip de marmura pe care il vezi la statuile ingerilor din biserici.
De ce nu imi continuam drumul? Stiam ca as fi putut sa o fac, dar... nu vroiam. Doream sa vad trupul acela neomenesc cum se apropie. Chipul ei alb ma ducea cu gandul la petalele firave ale crinului.
Era langa mine. Asa frumusete nu am crezut ca imi va fi dat sa vad. Avea ochii ca doua flacari albastre ce straluceau inuman. Eram captivat.
Ea s-a apropiat de mine si mi-a atins fata. Degetele ei erau ca cele ale unui pianist, lungi, subtiri si sensibile. Parul negru ii era despletit, dandu-i voie vantului sa se joace cu el dupa bunul plac, facandu-ma sa ma gandesc la valurile agitate ale marii pe timp de noapte. I-am privit buzele ce aratau ca un desen perfect de sange facut pe zapada proaspata.
Am aflat ca o chema Rosalie Ramazzotti. Ce nume delicat... Ii adoram vocea senzuala, dar inocenta. Am inceput sa vorbim despre nimicuri, banalitati, de parca ne cunosteam, dar nu m-am putut abtine sa nu ma simt atras de ea. Imi amintesc si acum ce mi-a spus, conversatia ce m-a ucis:
-Dragule, ma iubesti?
Era frumoasa si eu o doream, nu o iubeam atunci, dar i-am spus ca da.
-Atunci cum ar fi sa petrecem eternitatea impreuna?
-Fantastic, iubito, fantastic.
Nu stiam ca se referea la sensul de baza al cuvantului ''eternitate''.
-Atunci, imi daruiesti sangele tau?
Am crezut inca o data ca e o metafora, un mod placut, diferit de a se exprima, mare greseala am facut. Mi-a zambit, apucandu-ma de umeri cu degetele ei frumoase. Era asa de puternica incat nu imi mai puteam misca nici un muschi. Eram paralizat.
I-am zambit la randul meu crezand ca era vorba de emotiile prin care aparent treceam. Ea s-a apropiat, cu trupul ei suplu si rece si si-a afundat caninii in pielea subtire a gatului meu. Nu ma durea, era o senzatie placuta, ca si cand as fi fost drogat pentru prima data, si nu doream sa se termine.
Dar s-a terminat.
Venele imi erau golite de sange, iar eu ma intrebam cum de mai traiesc.
-Iubitule, vrei sa traiesti restul eternitatii alaturi de mine? Acesta este pretul pe care il are sangele meu, viata ta.
M-am fortat sa ii raspund. Doream sa traiesc, ma temeam de moarte. Rosalie si-a muscat incheietura, sugand sangele ce ii curgea. Dupa cateva secunde s-a aplecat deasupra mea si m-a sarutat, dandu-mi mie sangele. La inceput a fost dezgustator. Gustul metalic ce mi se strecura printre dinti si imi inunda gura, dar apoi si-a schimbat aroma devenind dulce, delicios. Am baut ca un calic tot, pana la ultima picatura. Atunci a inceput cosmarul. Intregul meu corp incepuse sa ma doara, fiecare organ era in agonie, iar ea statea deasupra mea zambind, aratandu-si coltii insangerati. Sufeream cum n-am crezut ca e posibil, as fi tipat daca gatul meu nu era asa de incordat, si cred ca as fi plans daca ochii nu imi erau asa seci. M-am zvarcolit prin zapada incercand sa alung durerea, insa fara folos. Am auzit-o pe ea spunandu-mi ca e in regula, ca e doar trupul ce imi moare. Aveam impresia ca fiecare os al meu suporta o presiune mult prea mare si este pe punctul de a ceda, de a se sfarama. In acel moment, auzul meu aproape surd, era capabil sa auda cum fiecare muschi se incolaceste din ce in ce mai tare pe schelet, ca un sarpe pe prada. Pana si pielea imi crapa de agonie, ma simteam de parca propriul corp nu ma mai putea cuprinde. M-am speriat si m-am panicat si mai mult, nu aveam scapare. Fata s-a lungit deasupra mea, lipindu-si acele buze blestemate de urechea mea. Incepuse sa imi cante incet o melodie foarte lenta. Imi amintesc versurile de parca le-as fi auzit de un milion de ori, dar a fost o singura data.
Dormi iubite print, caci azi vei muri
Dormi dulce print, caci azi vei deveni
Dormi scumpul meu, vampir
Dormi, caci azi vei muri
Dormi, caci maine te vei trezi...
Am adormit. Intreg somnul mi-a fost bantuit de imagini ingrozitoare. Femei si copii care erau secatuiti de viata de catre monstrii albi. Vedeam cum lichidul ce avea sa ma tina in viata se scurgea intr-un mod obscen din gurile deschise ale unor creaturi atat de senzuale si intunecate, cum isi stergeau buzele rosii cu degetele de marmura, degete ce pareau ca puteau fi rupte cu atata usurinta de catre cineva. Le simteam ochii cum imi strabat corpul, cum imi inunda mintea cu venin satanic, inima parand a fi scaldata intr-o licoare ce o sfarama si o ardea precum focurile iadului. Vroiam sa ma trezesc, dar lanturile abisale ale acelor imagini ma tineau tintuit in fantezii negre, vroiam sa imi deshid ochii si sa scap din acea tortura, dar demonii pareau sa doreasca a ma lasa fara sa-mi arate sange clocotit si carne calda. Cand am crezut ca voi fi captiv in acea lume a mintii mele, strigatele unei persoane atat de cunoscute m-au trezit.
La inceput nu erau decat niste ecouri ale propriului meu nume. Nu auzeam decat: "Lio! Trezeste-te! Alessio, hai prietene, deschide ochii!" Era vocea lui Fabian. Dupa cateva secunde am simtit lovitura palmei sale peste obrazul meu. Am inceput sa clipesc, dar imediat mi-am acoperit ochii. Soarele ma deranja provocandu-mi o stare de greata, facandu-ma sa ma simt ca si cum urma sa fiu zdrobit de acea lumina slaba.
Hello. N-am trecut de ceva vreme pe aici in speranta ca veti lasa un comentariu, careva. Nu s-a intamplat... E ciudat, cititi, da nu va lasa mana sa dati un comentariu. Doar n-am facut eu toate vizualizarile alea o.o
Asa ca va astept cu mare drag. Fara 2-4 comentarii, nu o sa vin cu next data viitoare.
-Lio! Lio, ma auzi? Pentru numele sfintilor spune ceva! Ma sperii!
-Fabian? Unde sunt? Am intrebat uitand pentru un moment cele intamplate cu o seara in urma. Speram sa fi fost un simplu cosmar.
- Ai febra! Exclama el lipindu-si mana de fruntea mea. Haide sa te ajut sa te ridici! Doamne, Lio, ce ti s-a intamplat? De ce erai inconstient in zapada? Ai fost atacat? Vorbeste!
- Nu stiu! Cred ca mi s-a facut rau. Am mintit nedorind sa imi reamintesc ceea ce se petrecuse de fapt in acea seara, rugandu-ma in sinea mea ca acea fata cu par negru nu a fost decat o fantezie.
L-am lasat pe Fabian sa ma ajute sa urc pe calul sau. Cred ca am adormit pentru ca urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca eram intins pe patul sau. In camera domnea o caldura binecuvantata, ce imi alina durerea carnii.
- Te-ai trezit! L-am auzit spunand incantat, ridicandu-se si atingandu-mi fruntea cu dosul palmei. Inca ai febra... a adaugat cu un oftat. Ca raspuns am spus un simplu „hmm” simtindu-ma incapabil sa zic ceva articulat. Fabian vorbea soptit, poate dandu-si seama de durerea de cap care imi spargea timpanele.
- Sa-ti aduc ceva? Apa? Mancare?
Sete. Da... imi era o sete ingrozitoare. Trebuia sa beau ceva, sa mananc ceva... orice. Am dat din cap in semn ca da, tinandu-mi inca ochii inchisi. Perdelele erau date la o parte iar soarele iernatic patrundea prin ferestrele inchise. Fabian paru ca isi da seama si se repezi sa le traga.
- Asa e mai bine? Asteapta aici, ma duc sa cer ceva pentru tine, nu va dura mult.
Pleca, ingaduindu-mi fara sa isi dea seama cateva clipe de cosmar. Vedeam si practic simteam cum sangele imi este supt prin acele buze moarte, reci. Ma inspaimantau cu fiecare secunda care trecea si eu eram singur in acel pat matasos, ratacind in asternuturi parfumate. Iar Fabian parea ca lipseste atat de mult. Singuratatea ma coplesea, innegrindu-mi gandirea si asa amortita. Am avut impresia ca timp de o secunda l-am auzit vorbind. Cuvintele sale, cu toate ca putine imi erau atat de clare, facandu-ma sa cred ca era langa mine. Bineinteles ca el, sau cel putin asa imi inchipuiam, inca se agita pe langa bucatarie cerand diverse. Nu am avut mult timp sa ma concentrez asupra sunetelor, caci corpul imi fu din nou posedat de acea teribila agonie. De senzatia ca intreaga mea fiinta este sfaramata din interior, cum propria mea inima o ia razna dorind sa imi sparga peretii pieptului. Tamplele imi zvacneau, sangele revoltandumi-se in vene dorind sa tasneasca afara prin prima crapatura gasita. Eram intr-o stare pe care am crezut ca doar iadul mi-o poate oferi cu atata generozitate. Mi-am muscat buza inferioara atat de tare incat am simtit cum gura imi este umpluta cu un lichid dens, de o dulceata metalica ce imi incanta simturile cu trecerea fiecarei clipe. Eram practic in extaz. Cred ca tremuram de o placere groteasca, o dorinta apasatoare de sange, o sete teribila de viata umana.
In acel moment nu stiu ce forta diavoleasca a pus stapanire pe mine, dar mi-am amintit cuvintele acelei femei perfecte, cuvintele ce mi-au adus acea durere... trupul imi murea, iar eu ii simteam decesul.
A durat mult pana sa il aud pe Fabian intrand pe usa, sau cred ca asa mi s-a parut din pricina acelei dureri. Ma bucuram ca il revad. Tinea in mana o tava plina cu manare si ceva de baut. Nu imi amintesc cu exactitate ce era, dar stiu ca mi-a priit. Acel chin parca nu mai era asa de ascutit. Cel mai mult m-a incantat vinul alb. Gustul acrisor imi mangaia gatul cu o blandete rece. Dupa aceea am adormit. Nu am visat nimic... totul a fost doar o mare de negru infinit. Nu ma interesa. Cand m-am trezit deja se inserase. Nu stiu cum imi dadusem seama. Probabil pentru ca nu mai simteam caldura soarelui prin perdele, sau era altceva. Ma simteam diferit, mai puternic si asta imi crea o neliniste placuta in stomac.
M-am ridicat din patul urias si am privit totul in jur cu un interes de care nu stiam ca sunt capabil. Totul, de la ornamentele de pe pereti pana la candelabre. Am pasit cu o viteza si o usurinta de care eram socat. Vedeam totul atat de clar, atat de detaliat mi se infatisa lumea.
M-am intors catre oglinda, iar pentru o secunda am crezut ca e altcineva acolo, dar apoi am realizat ca acela sunt... eu. Chipul imi era alb, alb ca trupul secatuit de orice picatura de sange, ochii imi straluceau ca argintul, incandescent. La inceput am avut impresia ca parul meu blond devenise si el mai deschis, dar am realizat ca asta se intampla din cauza contrastului cu chipul. Trasaturile imi erau aceleasi, doar ca aveau un alt impact asupra privitorului. Fruntea la fel de dreapta si de inalta ca intotdeauna, barbia nu prea pronuntata, dar nici inexistenta, buzele erau exact la fel de seducatoare, pline. Totul era la fel, dar... Parca incepusem sa ma indragostesc de acea persoana aproape identica mie... Nu era cu putinta. Nu imi aminteam sa fiu inconjurat de acea aura, dar eram eu.
Fabian, oare el realizase acea schimbare? Isi daduse seama de ceea ce devenisem, eu speram sa nu... ma rugam ca el sa ramana nestiutor. Dar unde era Fabian, unde disparuse? Am cercetat indelung incaperea, stand acolo blocat, incercand sa imi dau seama ce era atat de schimbat. In acel moment am realizat ca trebuie sa plec, nu imi puteam permite sa ma infatisez ca un demon in fata lui, sau a altcuiva. Nu puteam folosi usa, imi era teama ca cineva ma va vedea si il va anunta, iar atunci, nu as mai fi putut pleca. Am inaintat fara sa ma gandesc catre fereastra, lumina lunii curgea in valuri atat de suave prin geam si se spargeau in sageti rebele de chiul meu. Le-am deschis incet, simtind cum vantul uscat al iernii imi zgarie fata. Il simteam mai rece, mai ascutit, iar soapta sa, pe care odata abia de o auzeam, imi parea un adevarat urlet al naturii. Pana si fulgii de nea puteau fi auziti cand se prabuseau lin pe pamant. Auzeam totul, vedeam totul.
M-am catarat pe pervaz, stand cu un echilibrau inuman in picioare si asteptand nemiscat in timp ce priveam in jos, la distanta uimitoare care exista intre mine si libertate. Nu stiu cat am stat, mi s-a parut ca abia de au trecut cateva minute, dar probabil nici timpul nu il mai pteam percepe la fel. Ceea ce m-a incurajat sa sar a fost zgomotul usii ce urma sa fie deschisa. Nu mai aveam nimic sub picioare, cadeam, dar totul se intampla atat de lin. Stiam ca in mod normal totul s-ar fi terminat tragic, cu mine zdrobit de pamantul din fata resedintei. Dar nu, am aterizat silentios, singurul lucru care abia se auzi a fost zapada scartaindu-mi sub talpi. Am luat-o la fuga catre casa. Nu aveam sa raman acolo, nu doream sa mai pun si alte vieti in pericol.
Prin minte imi treceau intrebari... Ce aveam sa fac? Nu stiam daca sa raman in oras sau sa ma fac disparut pentru eternitate. Imi venea sa ma opresc in loc, sa ingenunchez si sa incep sa plang pana nu m-as mai fi putut misca. Dar nu... am continuat sa alerg cu o viteza uimitoare pana mi-am zarit sarmana casa, casa ce nu mai parea atat de simpla pe cat o stiam. Am intrat, inchizand usa dupa mine si incuind-o. Ce aveam sa fac? Nu stiam nimic despre viata de vampir si nici ce trebuie sa fac pentru a supravietui. Tot ceea ce cunosteam era ca imi este cu desavarsire interzis sa ma supun din plin luminii soarelui.
Au trecut cateva nopti in care umblam prin oras cautand adapost de zi, simtindu-ma turbat la fiecare adiere a vantului. Mirosul carnii si a sangelui oamenilor ma tenta teribil, si as fi baut pe saturate daca nu m-as fi temut atat de tare.
In una din seri, m-am intors in conacul familiei Lorenzo, in camera sa. Voiam doar sa mai arunc o privire, sa simt mirosul parfumului si al vinului scump si sa admir din nou luxul, dar prin alti ochi. Eram distrus de o foame ce imi rodea muschii si imi tortura gatul, si cu toate astea incercam sa ma stapanesc. De cum am pasit, am realizat ca ceva nu este in regula. Nu mai erau servitori, dar nici propietarii nu erau de gasit. Fabian lipsea si el. Ma intrebam unde e, dar raspunsul veni de la altcineva.
Am vazut-o, stand acolo, imbracata intr-o rochie de catifea neagra, privindu-ma atenta, cu un zambet satisfacut pe buze.
-Rosalie... Am sopitit facand un pas inapoi. Simteam o teama nebuna, dar si o atractie neinteleasa.
-Ah... frumoasa noapte, nu? Zise ea cu un tot malitios.
Banuiam ca intrase pe fereastra, nu imi mai era atat de greu sa cred.
-Ce esti tu?! Ce fel de monstru mai esti si tu?!
Eram aproape isteric, atunci nu puteam accepta ce sunt, stiam ca nu mai sunt om, ca sunt un vampri, dar ea? Ea era ceva de neinteles. Am incercat sa o prind de umeri, dar ea disparu... Cel putin asa mi se paruse, abea apoi am inteles ca nu, se misca cu o viteza atat de mare incat nu am fost capabil sa o urmaresc.
-Leonardo, nu fi prost! Esti vampir! Nu are rost sa te rastesti la mine... E absolut inutil. Mai bine am merge la o mica plimbare, mi s-a facut tare foame. Si tie iti e foame.
-Foame de sange! Sange! Sange de om! Am tipat luandu-ma cu mainile de cap. Intelesesem de ce ma simteam atat de rau, dar era de neconceput ca ucid, nu puteam. La inceput, ideea de a-mi indesa coltii in gatul unui om ma ingretosa, dar ea se aproapia de mine, atingandu-mi chipul cu mainile ei reci.
-Nu te prosti tocmai acum... acum ca te-am ales ca tovaras. Esti prea egoist sa iti pese de oameni, de muritori! Nu fi tampit, haide, vino cu mine, tine-ma de mana si haide sa pornim impreuna in acest abis etern, in viata noastra nesfarsita! Haide, dragostea mea, fii printul care te-ai visat mereu!
Ochii ei albastrii ma cucereau, imi strapungeau orice protectie si se strecurau in capul meu, si asemenea unui sarpe se incolacea in jurul mintii mele, controland-o, poruncindu-i cu cuvinte suave sa o asculte. Iar eu am ascultat-o.
-Unde e Fabian? Am intrebat temandu-ma de raspuns, gandindu-ma ca poate el, poate el era deja mort.
-Baiatul brunet? Hm... Am fost tare curioasa sa vad daca sangele unui nobil e chiar asa de diferit.
-Ce ai facut!? Unde e Fabian!? Daca l-ai ucis...
-Taci! Pretiosul tau Fabian e in viata! Ti-l voi da inapoi daca faci ce iti cer si nu te mai prostesti! Nu mai esti om! Asa ca inceteaza sa te mai tii cu atata inversunare de sentimentele umane! E inutil si vei suferi mai mult! Am inghitit in sec, simtind un gol imens in stomac, speram ca vorbele sa-i fie adevarate, as fi innebunit cu siguranta daca el ar fi murit din vina mea, din vina egoismului meu.
-Asa e mult mai bine dragul meu print. Zise ea zambindu-mi cu o usoara ironie pe buze. Acum mergem in oras. Mi-e foame, trupul imi tanjeste dupa sange, si al tau la fel.
Avea dreptate, corpul chiar ma durea. Nu era o senzatie umana, nici pe departe, era o presiune ce se nastea in adancul fiintei mele si care urca pana in craniu, pulsandu-mi in tample. Gatul ma intepa, strigand cu o voce pe care doar eu o puteam auzi, Rosalie avea dreptate, eram flamand.
Nu am spus nimic ci doar am apucat-o de mainile reci, tragand-o dupa mine pe fereastra. Acum ca ma gandesc, in acele momente cand calmul imi era aliat, Rosalie imi era iubita. Frumoasa si manipulatoare, cu chipul ei fragil si ochii inumani, cu vocea ei aproape soptita, uneori mieroasa. Nu ii puteam rezista farmecelor indiferent de situatie, nici macar gandul la Fabian nu imi mai nastea un sentiment de repulsie. Stiam, practic ii puteam vedea trupul inmuiandu-se in bratele ei, umerii sai stransi de degetele ei albe... O puteam vedea cum isi ascunde fata in parul lui negru, furandu-i sangele, iar el devenea din ce in ce mai lipsit de vlaga. Imi spusese ca nu era mort, pe moment nu stiam daca minte, caci sunt sigur ca ar fi facut-o de oricate ori ar fi avut sansa, dar doream sa cred in continuare ca el e viu, ca dragul si naivul meu prieten inca respira.
Am intrat in grajd si am furat doi cai. Unul de un alb atat de curat incat imi amintea cu usurinta de zapada, altul negru fara nici o pata de alta culoare. Rosalie il incaleca pe cel negru. Contrastul dintre ei era izbitor. Arata ca o stafie cu par de cerneala, pielea ei parand si mai palida. Am urcat si eu pe armasarul alb, pornind catre oras, nu m-am putut abtine sa nu intorc capul la acel conac ce ramanea in urma noastra si sa ma intreb de ce nu intrase nimeni in camera atunci cand am tipat. Ce se intamplase cu toti? Ii omorase Rosalie? Asta era probabil raspunsul.
Tinand cont ca ficurile yaoi/yuri sunt supraapreciate si comentate pe-aici, o sa-ti las eu un comentariu la lucrarea in proza, din moment ce m-a bantuit de cand a aparut. Mi-am spus ca trebuie s-o citesc, insa nu am avut cheful necesar pana acum. Mentionez ca scriu critica pe masura ce citesc ficul.
Titlul este cel care m-a atras, iti spun de pe acum. Fara sa stii legatura lui cu continutul, este, intr-adevar, captivant. Termenul de damnat sau blestemat, asociat cu sintagma din sufletul noptii, sugereaza mister, necunoscut, dar si pune in viziunea cititorului prezenta actiunii in lucrare, intrucat a fi damnat implica, de cele mai multe ori, evenimente premergatoare care sa duca la starea aceasta, sau posterioare ei, explicand sau lamurind-o. Sufletul noptii poate sa faca referire fie la ora doisprezece, miezul noptii, fie ora 3, when demons do their dirty work and men turn into wolves. Se poate referi si la perioada dintre 12 si 3. In general noaptea este simbolul misterului, nesigurantei, partii intunecate (lumina lipseste, e motivul cheie) alaturi de care exista si personajele aceastea mitice, vechi, spre exemplu vampirii care sunt prezenti in scrierea ta.
Este interesant cum, la inceputul prologului, te-ai adresat cititorului, sporindu-i atentia. Primele fraze, mai apoi alaturi de toate continuarile ficului, m-au lamurit asupra stilului tau de scriere, pe care il gasesc armonios. Da, ai niste ezitari din loc in loc in ceea ce priveste exprimarea, parti mai ambiguu din acest punct de vedere, per total insa este okay. Ai grija ca, atunci cand verbul a fi face referire la persoana a doua singural, in ceea ce priveste conjunctivul, aproape toate timpurile verbale, sunt doi i, sa fii. Iar forma de scriere a lui ve-ti este gresita, veti fiind cea corecta. Incerc sa nu ma leg de astfel de greseli, dar am tinut sa mentionez astea doua. Revenind la prologul in sine, consider ca ultima fraza face ideea generala a lucrarii interesanta si pe ea in sine promitatoare. Nu cred ca descrierea ta este atat de pompoasa si nici fortata nu pare, este echilibrata, ramane de vazut cum evolueaza pe parcursul ficului.
Remarc in continuare ca descrierea este frumoasa, stii cum sa-ti alegi cuvintele, spus altfel. Mi-a placut cum ai inceput conturarea evolutii lui Alessio di Damiano, relatia lui ca muzician cu vioara in raport cu aspiratiile sale mai mari si asteptarile pe care le are de la viata, peste cele ale unui simplu cantaret. As fi vrut sa mai dezvolti un pic cadrul aparitiei lui Fabian si perioada discutiei dintre cei doi. Uneori am senzatia ca firul epic este grabit. Oricum, tinand cont de faptul ca pe parcursul ficului te mentii la acelasi nivel, nu prea am atat de mult de comentat. Am vazut ca reusesti sa imbini modurile de expunere in gereal si ca, aproape in tot ficul, cadrurile prezentate sunt descrise cum trebuie, nu plictisesti cititorul. Gravarea emotiilor personajelor este buna, totusi putea fi un pic mai echilibrata - sunt locuri in care lipseste, si altele in care exista si este si dezvoltata.
Ar mai fi cate ceva de zis, dar te astept sa mai scrii un pic si probabil revin dupa cu un comentariu. Succes cu ficul si... multa inspiratie..., Eve. :] Termina ficul ca se merita.
@ Fiction : Multumesc mult pentru comentariu. Am sa tin cont de sfaturile tale. Te mai astept pe aici.
Am ajuns foarte repede in centrul Venetiei si surprinzator, oamenii inca mai erau pe strazi, vorbind si razand, nestiind ca moartea umbla printre ei cu atata mandrie si gratie. Teama imi disparu complet, de parca as fi fost incapabil sa o mai simt, dar Rosalie avu grija sa nu ma lase sa ma infrupt prea mult din fericirea de a nu simti, amintindu-mi de Fabian. Atunci frica revenea, insa numai pentru o secunda deoarece bruneta incepu sa imi vorbeasca, sa ma ademeneasca si aproape uitam.
-Uite! Spuse ea aratandu-mi un cuplu ce stateau pe o banca de piatra. O vreau pe ea! Am privit mai atent. Fata parea sa nu aiba mai mult de 20 si ceva de ani. Cu ochii unui muritor nu as fi fost niciodata capabil sa o descriu atat de detaliat. Avea parul saten, strans intr-un coc la spate. Printre suvitele impletite zaream rubine, asemenea celor de pe rochia verde. Obrajii rozalii, barbia delicata, buzele frumoase ce conturau o gura mica, nasul carn si ochii mari, albastri. Poate frumusetea ei ma indemna sa ma apropii, insa Rosalie ma apuca de mana.
-Eu vreau fata! Se planse privindu-ma rugator.
M-am intors catre baiat. Parea sa aibe cam aceeasi varsta ca partenera sa. Era imbracat intr-un costum albastru cu fir de aur. Parul de culoare inchisa ii era pieptanat perfect, punandu-i in evidenta ochii de un verde deschis, ochi ce imi aminteau de privirea lui Fabian.
-Haide... simt ca nu mai resist.
Nici eu nu mai aveam multa rabdare, doream sa beau si asta cat mai curand. Am inaintat alaturi de bruneta. Am crezut ca totul se va intampla repede, dar Rosalie intra in vorba cu cei doi, ajungand sa fie invitata, impreuna cu mine, la ei. Eram surprins cu cata maiestrie ii ademeneste si ii convinge. Dar eu unul nu mai eram in stare sa il ucid pe baiat, acum ca il cunosteam. Nu ma vedeam in stare sa imi infing coltii in gatul unui om cu care am creat o legatura.
Cu toate astea am ramas neputincios, urmandu-i si vorbind ca si cand nimic rau nu se putea intampla. Zambeam si imi controlam cu atata indemanare expresiile fetei incat aveam impresia ca tot ceea ce se va petrece nu era decat un act dintr-o piesa de teatru in care eu sunt doar un simplu personaj. Eram atat de detasat...
Nu va pot povesti chiar totul, dar cu siguranta senzatia primei victime imi va ramane intiparita in mintea si coltii mei.
L-am prins pe baiat de guler si l-am tras catre mine. Era ametit de bautura si se rezema de umarul meu. Am privit-o pe creatoarea mea cum se infrupta din incheietura fetei adormite. Ma privea cu subinteles, poruncindu-mi din priviri sa beau. M-am aplecat deasupra lui, lipindu-mi buzele de gatul incins de sange, doar de dragul de a-i simti pulsul. Am deschis gura, coltii lungindumi-se, ochii arzandu-mi de o pofta nebuna.
Am muscat pielea, facandu-mi loc cu dintii prin carne, iar cand aceasta fu sfasiata am simtit cum lichidul clocotit imi curge in gura. Inima baiatului batea langa a mea, sangele ii curgea in venele mele, incalzindu-mi trupul mort. Am inchis ochii ascultand acele batai, lasandu-ma purtat de valul acelui ritm ce crestea. Am fost dezamagit cand incepu sa scada, dar ma lasam purtat de el, de fiecare miscare a inimii lui de muritor, fiecare incercare de a ramane in viata cu toate ca trupul sau mi se inmuia in brate.
Viata se scurgea din el, iar inima incepea sa se opreasca, dar eu refuzam sa ii dau drumul, apucandu-ma cu disperare de fiecare picatura pe care o sorbeam din gatul sau.
Fantezia imi fu spulberata de o mana pe umar, o stransoare ce ma arunca departe de trup.
-Ah... Am uitat. Am auzit vocea suava a lui Rosalie. Cred ca vorbea destul de tare pentru ca ea era singurul lucru pe care eram capabil sa il aud. Am uitat sa iti zic ca nu trebuie sa bei sange de la un mort. Te va trage cu el in moarte. Cand te hranesti cu o fiinta vie inima ta este conectata cu a sa, trupul tau devine una cu omul, iar daca inima sa se opreste cat timp tu inca mai esti legat de ea, atunci e simplu. Mori si tu. Si oricum! E inutil sa bei atat de mult. Doar daca asta iti provoaca o placere sublima. Cum se intampla in majoritatea cazurilor, si eu personal ucid din placere.
''Ucid din placere''...acele cuvinte au fost spuse cu atata raceala incat pentru oricine altcineva ar fi parut doar o replica nesarata, dar eu... Eu cel care stateam in pragul nebuniei, ametit pe podea, cu sangele pe care nu l-am inghitit iesindu-mi pe gura, murdarindu-mi camasa alba. Eu o credeam. Fiecare cuvant il credeam.
Ea se indrepta catre baiatul mort si ii scoase din buzunar o batista rosie, apoi veni langa mine si incepu sa imi stearga sangele asemenea unui parinte ce isi curata pruncul. Nu m-am miscat, simtindu-ma ingretosat, dar nu ma mai durea nimic, iar trupul cu trecerea minutelor imi devenea mai puternic, auzul si mirosul la fel ca si celelalte reflexe imi erau mult mai ascutite.
-Acum, iubitul meu, esti capabil sa iubesti muritorii. Acum ii poti uri si poti dansa cu ei. Ii poti duce spre moarte pe ritmul valsului sau cu teroarea intiparita in mintea lor. Acum esti complet.
Aceasta este seara cand am murit si cand am renascut. Eu sunt vampirul Alessio di Damiano, si sunt nemuritor.
- Probabil bause prea mult vin... O auzeam pe Rosalie vorbind in timp ce statea asezata pe unul dintre fotoliile din living. Si eu la randul meu ma simteam ametit, ca si cand as fi fost beat. Da... nu ar fi trebuit sa ii las sa bea atat! Dar sunt asa frumosi cand dorm! Si ador vinul! continua ea.
- Ce se intampla?
- Ce? Ah, nimic... Asadar. Cum ti-a placut prima cina? Stii... acesta este cel mai intim moment pe care un vampir il poate avea cu prada. Dar cred ca te-ai prins si singur de asta, nu-i asa, draga?
- Da, mi-am dat seama! Acum ca am facut ce mi-ai cerut! Unde e Fabian!?
- Fabian in sus! Fabian in jos! Lasa-l dracu`pe baiat si traieste! Te asigur ca nu pleaca nicaieri!
- Vreau sa il vad!
- Nu vreau eu. Asculta iubire, inceteaza sa te mai prostesti! Ti-am spus ca ti-l voi da inapoi viu daca ma asculti, nu-i asa? Atunci, care e problema!? Nu ai incredere in mine? In cea a carui sange te tine in viata!? Ma simt jignita Alessio.
- Rosalie, vreau doar sa il vad. Imi este prieten.
- E om, iubitule. Gandeste-te... el va muri, iar tu? Vrei sa traiesti doar cu amintirea lui?
- Nu e mort inca!
- Inca, dar cat va dura? Cincizeci, saizeci de ani? Pentru noi ei sunt umbre care ne ranesc! Iar ei se duc, insa noi ramanem si suferim! Tu vei suferi ca un prost! Doar daca...
- Daca ce?!
- Omoara-l! Bea-i sangele!
- Poftim!? Sa il ucid!? Sa il omor cand eu il vreau aici, langa mine?
- Gandeste-te! Sangele lui curgandu-ti prin vene pentru totdeauna. Sa il ai inauntru pe dragul tau prieten pentru vecie!
- Nu!
- Imbecilule! Ia-l! Musca din carnea sa si bea, doar o gura dupa care ii poti rupe gatul!
In timp ce vorbea ma imaginam facand exact ceea ce imi zicea ea. Ma vedeam ranjind, band din trupul sau, apoi auzeam zgomotul oaselor sale sfaramte.
- Inceteaza! Nu vreau sa aud! Nu! Nu il voi ucide si nici tu! Daca o vei face iti jur ca te omor!
- Nu ma tem de moarte, iubire!
- Atunci ma arunc singur in fata soarelui! Iar daca incerci sa ma opresti vei arde si tu!
- Esti un prost fara masura! Deschide ochii! Nu esti o pisicuta pe care sa o tii in bate si sa o mangai pe cap! Esti un demon! Un diavol! Ucigas!
- Taci.
- Lio...
Incerca sa se apropie de mine, insa am reusit sa ii prind mana chiar cand dorea sa imi atinga fata.
- Am spus sa taci! Daca Fabian moare, mor si eu. Si stiu ca nu vrei! Stiu, caci sangele tau mi-a aratat totul!
Atunci s-a enervat, ochii care ma priveau calm s-au aprins, iar gura ii dezveli coltii. Isi trase mana din palma mea plesnindu-ma rapid de doua ori, facandu-mi zgarieturi.
- Atunci, imbecilul meu iubit, daca tot il doresti cu atata ardoare pe acest Fabian, cred ca ai fi in stare sa faci orice! iar eu am dat din cap in semn aprobator.
- Mergi cu mine la teatru! Ii vreau pe toti tremurand si tipand, sa moara in mainile mele! Vreau asta si vreau ca tu sa fii acolo! Sa faci ce fac si eu... sa fii un diavol desavarsit.
- Doar nu vrei sa ii ucizi pe toti?! spusesem speriat.
- Dar nici sa le dau voie sa plece si sa spuna ca au vazut demoni nu pot!
- Rosalie! Nu! Te rog... prea multe crime...
- Nu fi prost! Il vrei pe Fabian!? Atunci faci ce vreau si ti-l voi da.
Am inghitit in sec temandu-ma de acel plan, acel gand malefic. Nu avea sa le bea sangele decat catorva, celorlati le va rupe gatul sau le va infige o sabie prin inima. Iar eu voi fi acolo, o voi privi si acompania in crime.
- Mi-l vei da pe Fabian.
- Da, da, bineinteles! Spuse ea acum grabita si incantata totodata. Maine seara! Noaptea sangelui!
Cu aceste cuvinte facu o pirueta si se intoarse, lasandu-ma singur.
M-am intors catre sicriul meu, asezat chiar langa pian si am deschis capacul. Nu ma mai interesa de nimic, nici de faptul ca mai erau cateva ore pana la rasarit, nici de cuplul ucis. Gandul imi era la ceea ce urma sa se petreaca, la acel teatru al carui pereti urmau sa fie patati de sange, iar podeaua va fi acoperita de cadavre.
A doua seara m-a trezit un ciocanit strident. Am deschis ochii, eram in cosciug si ii priveam capacul. L-am dat la o parte si m-am ridicat, uitandu-ma Rosalie care era deja imbracata intr-o rochie alba si ma astepta batand din picior.
Imi spuse sa ma imbrac in alb, dorea sa vada sangele cum pateaza materialui imaculat. Il dorea rosu!
Am urcat scarbit treptele catre dormitorul lui Fabian. De cum am intrat, mirosul sau imi atinse narile. Aroma trupului si cea a parfumului era prinsa in fiecare coltisor. Asta ma intrista. Ma intrista gandul ca nu voi mai vedea niciodata perdelele miscandu-se in bataia vantului in timp ce soarele le decolora, ma intrista ca nu voi mai sta la mansarda cu el band si razand ca niste nebuni, ca nu ii voi mai canta la pian vreodata, ca nu ma voi mai trezi cu el la usa rugandu-ma sa il insotesc la vreun bal sau piesa.
Staim ca nu voi mai sta in fata sifonierului privindu-l cum cotrobaie si zambeste cand gaseste cate ceva... Imi va fi dor de toate astea.
Cat de dor imi era deja de toate acele momente!
Simteam asta atunci cand inca era in viata si ma intebam cum ma voi simti daca el ar fi murit... cand el va muri. Poate Roaslie avea dreptate...
Nu! Nu ii voi face una ca asta! Doar de as fi stiut cum sa il fac ca mine! Poate ea nu ar fi acceptat, dar ce imi pasa? As fi putut pleca cu el din Italia. Am fi putut merge in Franta sau Anglia, oriunde! Dar nu era cu putinta atata timp cat el era in mainile ei moarte. Nu stiam daca as fi fost capabil sa o fac.
Am deschis sifonierul si am cautat cateva secunde pana am gasit un costum alb, am scos o pereche de pantofi de aceasi culoare si m-am imbracat. Nu am luat nici un inel sau baston, nu aveam nevoie. Trebuia sa termin cu asta! Trebuia, pentru el...
Am auzit-o cum spune ceva, cred ca „In sfarsit!”, dupa care imi facu semn sa merg dupa ea.
Am urmat-o in curte unde de data aceasta am urcat intr-o caleasca trasa de doi cai albi. Rosalie imi poruncise sa stau langa ea la hamuri si fara nici o ezitare am ascultat-o.
Nici nu am realizat cand am oprit in fata teatrului. Abia de am privit ceva in timp ce o urmam pe fata inauntru, ignoram cat puteam de bine rasetele si discutiile aprinse. Doar mergeam.
Nici macar nu am avut bunavointa sa ii privesc pe actori. Am ramas cu capul plecat cat timp frumoasa asasina incuia usile fara ca cineva sa o zareasca. Nici nu am observat cand piesa se sfarsise iar oamenii incercau sa iasa din sala. Panica si neintelegerea deja se starnea. Intrebari de genul “De ce nu iesim?” imi ajungeau la urechi.
- Va rog, dragilor! Rosalie era acum pe scena, vorbind cu o voce inalta si zambind in timp ce facea piruete elegante printre actorii care inca mai stateau socati. Deja vreti sa plecati? E atat de pacaaat! De ce sa se sfarseasca? Eu nu vreau!
Cand termina de vorbit se intoarse catre public si isi arata coltii, ochii sclipindu-i diavolesc, rosii.
Ceea ce a urmat m-a marcat profund! Rosalie imi porunci din priviri sa ucid, iar eu am ascultat-o. Atacam si ma hraneam putin din fiecare. Nu cred ca beam mai mult de doua guri, doarind poate sa le alin durerea inainte de a le suci gatul. Ea era in schimb mai dura. Jucandu-se cu ei, zambindu-le. Cred ca era mai cruda decat insusi Diavolul.
- Nu-ti mai fie mila de ei! Joaca-te! Tine-i mai mult in viata! Unde-i farmecul daca mor asa repede!? Continua ea sa imi spuna printre hohote de ras.
In acea seara am baut atat de mult, incat la sfarsitul masacrului m-am gasit stand in genunchi langa sutele de cadavre. Peretii erau patati cu sange, la fel ca si frumosul costum al lui Fabian. Imi era rau pentru ca nu mai puteam tine in mine acel lichid rosu. Am deschis gura lasandu-l sa mi se scurga pe barbie, pe gat, pe haine si pe chipul unei fete pe care o omorasem.
In timul acesta Rosalie ma batjocora spunandu-mi cat sunt de imbecil. “ Trebuia doar sa ii omori! Prostule! Acum versi tot. E dezgustator!” Asta continua sa imi spuna in timp ce dansa printre cadavre.
Cand am reusit sa vorbesc primul lucru pe care l-am intrebat a fost despre Fabian! Vazand-o cum omorase cu atata placere ma infiora, incepusem sa cred ca Fabian nu mai este in viata.
Enervata, lovi cu varful pantofului corpurile moarte sau le ridica ca pe simple obiecte pe care mai apoi le arunca in pereti.
- Fabian! Fabian! Fabian! Lasa-l pe Fabian! Asta e noaptea mea! Noaptea sangelui! Vreau sa ma bucur si sa dansez prin moarte! Nu am chef sa aud de baiatul acela muritor! Spunea gesticuland, vorbind tare si cu o tenta rea in voce.
Rosalie ma impinse in caleasca si se intoarse. Pentru moment nu imi dadeam seama ce intentii avea. Dar intelesesem repede ce voia sa faca. Daduse foc teatrului! Distrusese dovezile!
Ajunsesem foarte repede inapoi la castel. Pe tot parcursul drumului am vomitat tot sangele, pana si pe al meu, simtindu-ma din nou flamand. Rosalie canta langa mine versurile unei melodii pe care nu o cunosteam si pe care nici nu mi le amintesc. Stiu doar ca ea imi spunea ca asa se intampla de fiecare data cand un vampir isi solicita prea mult corpul, band atat de mult. Cred ca am baut intr-o seara cam cat as fi facut-o intr-o luna...
Imi facea morala, spunandu-mi ca avea sa imi fie atat de rau, ca sunt asa un ignorant, un tont ce refuza sa asculte.
Ce dreptate avea, ma simteam oribil, ca si cand mi-as fi vomitat stomacul. Ma dureau atat de rau timpanele!
- Ti-am spus ca esti prost! Acum va trebui sa manaci din nou! Defapt, il ai pe Fabian. Poti apela oricand la sangele sau!
Vrajitoarea, nu imi venea sa cred ca indraznea sa imi spuna asa ceva, dupa ce am trecut prin acea noapte de iad!
-Prostule... nu te stiam asa prost!
Poate nu ma stia destul de bine, dar nu i-am mai raspuns, eram prea ingretosat.
Eram din nou in camera lui Fabian privind de jur imprejur, asteptand, simtindu-ma din ce in ce mai slabit. Tot acel sange baut si pierdut nu imi provocase decat mai multa foame. Speram din tot sufletul ca atunci cand il voi simti pe Fabian sa nu imi pierd controlul si sa... Speram.
Rosalie lipsea deja de aproape un ceas si asta ma facea sa ma tem si mai mult. Doamne, pazeste-l pe baiat!
Toate fetele celor ucisi de mine se reintorc, ma sfarama. O vedeam pe fata a carui fata am patat-o cu sange, pe baiatul cu ochii verzi ca ai lui Fabian, ii vedeam pe toti si durea...
-Uite! Ia-l pe pretiosul tau Fabian! Am auzit-o pe fata vorbind din pragul usii.
Unul din bratele lui era trecut peste umarul ei si parea ca daca ea i-ar fi dat drumul s-ar fi prabusit. Era atat de palid si tras la fata, arata de parca nu ar fi mancat de zile intregi, probabil asta se si intamplase.
- Ia-l! Si mi-l arunca in brate cu o forta teribila. Fabian isi infipse degetele in camasa mea, privindu-ma aproape lesinat, cu ochii lui sticlosi. Mi-am trecut rapid mainile pe sub bratele sale, ridicandu-l si imbratisandu-l strans. Atunci am vazut urmele de colti de pe gat. Muscaturi ce ii acopereau toata pielea, invinetite sau inca rosii.
- Nu...nu vreau! Nu mai vreau! Nu mai...
- Fabian! Gata, sunt aici... Trupul sau nu a mai rezistat si s-a prabusit in genunchi, eu urmandu-i exemplul. Se lipi de mine plangand. Inima sa batea atat de slab... Murea.
Am privit-o mirat, simtind cum sangele mi se urca la cap, dar ea radea, intrebandu-ma daca e ceva in neregula, ca el e viu, ca inca respira.
- Moare!
Dar de cum acel cuvant mi-a iesit pe gura am regretat. Fabian ma impinse, cazand pe spate. Se rezema in maini si ma privea cu ochii mariti de teama, umezi de la atatea lacrimi.
Mor?! Mor?! Nu! Nu vreau sa mor! Lio! Nu ma lasa sa mor!
Imi amintesc cum vocea sa imi rasuna in minte, ca ma intrista cu ecourile sale slabe. Vocea ii cuprinse toata frica. Nu credeam ca e posibil ca cineva sa se teama asa... Nu stiam ce sa fac.
M-am ridicat prinzandu-l de umeri. Dar el incepu sa se zbata de cum imi vazu coltii. Continua sa strige “Nu mai! Nu mai pot...!”. Ce ii facuse nemernica aceea...
Esti ca ea! Ca ea Leo! Demon! Lasa-ma! Nu ma atinge! Nu vreau sa mor!
Rosalie incepu sa rada, ecoul vocii ei umpland castelul.
-Nu il las sa moara! Am tunat eu privind-o cu ochii inrositi.
-Eh... nu-mi pasa! Si cu asta se intoarse si iesi pe usa, lasandu-ne singuri.
Mai era o singura cale prin care il puteam salva si aceea era sa il fac ca mine, un vampir.
-Fabian, vrei sa traiesti?
-DA! Mi-e frica, Lio! Mi-e atat de frica...
-Vino... Vino la mine si vei trai! Nimic nu te va mai atinge vreodata, nici boala, nici batranetea! Vino la mine si fi vesnic!
Si a facut ceea ce era de astepat. Se ridica in genunchi cu mult efort iar eu l-am prins de umeri tragandu-l cu blandete pe picioare. L-am privit in ochi inainte de a-l imbratisa si de a-mi lipi buzele de gatul sau, pentru a-i simti pentru ultima oara caldura si pulsul. Apoi l-am muscat, band doar cateva guri, cat sa il aduc in pragul mortii. Mi-am muscat incheietura si i-am lipit-o de gura. La inceput nu ma musca, ci doar sugea sangele ce curgea, lingandu-l cu varful limbii. Dar cand vazu ca nu ii este de ajuns imi apuca incheietura cu ambele maini si ma musca. Bea cu ochii inchisi si ma simteam nevoit sa ii spun “mai incet” pentru ca ma secatuia prea repede.
Chinurile prin care trecu erau sfasietoare. Il vedeam zvarcolindu-se pe podea, cu ochii larg deschisi si gura patata de sange. Cred ca l-am auzit ca nu mai vrea sa traiasca, dar era prea tarziu. Deja corpul ii murea.
-Va trece! Fii calm! Te implor! Spuneam eu incercand sa il linistesc. Dupa cateva ore i-am tras trupul langa al meu, lasandu-l sa isi adanceasca ungiile in spate meu.
Transformarea sa a fost mult mai dura. A vomitat sange si se plangea de o durere infioratoare. Ma ucidea sa il privesc suferind. Ca un copil zdrobit.