AnimeZupCăutare

Trăind după propriile reguli

Stiu ca mai am inca doua povesti incepute si promit ca le voi continua. Ideea asta mi-a venit ieri si din cauza ei nu m-am putut concentra pe celelalte asa ca a trebuit sa o scriu si pe asta. Nu am decat prologul momentan. Nu stiu cat de bun e, sper totusi sa va placa.
Titlul este provizoriu, nu stiu daca va ramane asa sau daca il voi mai schimba pe percurs. Astept parerile voastre.
Tip critica: absolut orice.

Prolog


Stăteam întinsă pe iarbă privind deasupra mea la un copac printre ale cărui frunze se puteau zări câteva raze de soare.
În dreapta mea câteva fete vorbeau pe şoptite. Era destul de inutil. Ştiam mult prea bine despre cine vorbesc. Despre mine. Eram sigură. Eram destul obişnuită ca lumea să mă vorbească pe la spate.
Oare chiar nu aveau ceva mai bun de făcut?
Mi-am îndreptat privirea spre ele moment în care au încetat să mai vorbească şi s-au îndepărtat.
Ce ridicole sunt.
Am sperat că în acest liceu copii vor fi diferiţi. Cât de mult mă înşelasem. Până la urmă la ce puteam oare să mă aştept de la ei? Ce puteam aştepta de la nişte fiinţe pentru care imaginea este tot ceea ce contează? Pentru care renumele este mai important decât personalitatea lor în sine? Nişte fiinţe pentru care un simplu nume înseamnă mult mai mult decât ar trebui? Răspunsul era simplu: nimic. Era inutil să mă mai aştept la lucruri bune din partea lor.
M-au judecat încă de pima oară când mi-au auzit numele. Nici măcar nu au aşteptat să mă cunoască cu adevărat. De fapt, mă îndoiam că vreunul din ei a vrut vreodată să o cunoască pe fata ce se ascundea în spatele unui nume. Un simplu nume. Ce ironic. Un lucru atât de neînsemnat a devenit totul pentru ei.
Nu m-am ridicat la renumele pe care îl aveam, un renume pe care nici măcar nu mi-l dorisem, aşa că am fost repede dată la o parte şi catalogată drept ciudată.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. De ce mă gândeam la toate astea?
M-am ridicat în piciorare scuturându-mi frunzele din păr. Mi-am luat geanta de pe jos, unde zăcuse tot acest timp, şi cu paşi lenţi m-am îndreptat spre casă.
Simţeam privirile noilor mei colegi în ceafă în timp ce mă îndepărtam de liceul unde aveam să petrec ceea ce mai rămăsese din clasa a unsprezecea.
Abia aşteptam ca totul să se termine. Nu-mi plăceau deloc oamenii aceştia. Nu pentru faptul că mă vorbesc pe la spate. Nu dau nici doi bani pe astfel de chestii. Motivul pentru care nu-mi plac este deoarece nimeni nu vrea să mă cunoască cu adevărat. Nu e nici măcar o singură persoană acolo care să vrea să-mi fie prieten pentru cine sunt eu cu adevărat.
Acum câţiva ani mi se părea destul de trist şi eram tot timpul supărată din acestă cauză. Însă cu timpul m-am obişnuit.
Şi, până la urmă, dacă nu vor să mă cunoască e pierderea lor.
E prima data cand citesc ceva scris de tine... si am intrat putin din curiozitate.
Imi place foarte mult ca scrii cu diacritice... eu nu stiu ce am facut la calculator de nu-mi mai apare caseta de unde se seteaza asa ca am renuntat la ele...
Scrii ingrijit si imi place lucrul acesta... se vede ca recitesti si ca esti atenta la toate detaliile.
Esti usor de urmarit... ai un stil deschis sa spun asa... nici prea complicat dar nici banal.
Povestea in sine.... e doar prologul nu pot spune multe... banuiesc ca e povestea unei fete dintr-o familie importanta ce nu s-a ridicat la asteptarile celorlalti dar care are multe alte lucruri de oferit... lucruri pe care toti refuza sa le descopere... cel putin asta imi inspira mie povestea ta... un drum al unei fete de a demonstra ca numele nu e totul...
Titlul... nu e urat... dar nu stiu cat de bine se va "lega" cu ideea ta... ma refer la continut... poate pe parcurs vei mai reflecta asupra lui.

Mult succes in continuare cu ideea ta >:D<
Merci, merci, merci, merci ca l-ai postat! >:D<
Prologul a fost scurt, dar foarte bine facut. Cred ca ai pigulit la el toata ziua :)). Ideea generala pe care ai format-o este o reflectare a realitatii zilelor noastre, cand toti judeca o carte dupa coperta si numele e destul pentru a crea o parere greu de schimbat. Dar din ce am inteles eroinei noastre nu ii pasa de acesti oameni de nimic, nu se mai lasa ranita de criticile lor, ceea ce e bine, bravo ei ;).
Imi place mult de tot cum i-ai descris sentimentele, ti-am mai zis ca te pricepi. Admir faptul ca te descurci cu mai multe ficuri deodata. M-ai facut foarte curioasa in legatura ce o sa se mai intample, astept capitolul I! :* Nu uita sa ma anunti.

P.S. Ultima propozitie adevar graieste, o ador :X.
Va multumesc mult pentru comentarii.:* Titlul l-am schimbat, am gasit ceva ce poate ca se potriveste mai mult cu ceea ce se va intampla in poveste. Sper.
Lectura placuta si sper ca va va placea acest capitol.


Capitolul 1


Ceasul deşteptător m-a trezit din somnul meu cel dulce. Mi-au trebuit câteva minute pentru a-l opri. Imediat după ce am reuşit m-am întors pe partea cealaltă neavând niciun chef să mă trezesc şi să încep să mă pregătesc pentru o nouă zi de şcoală. Nu aveam dispoziţia necesară nici pentru profesori nici pentru colegi. Tot ce voiam era să stau în pat şi să dorm până pe la ora zece sau unsprezece.
Din păcate pentru mine Matilde nu mi-a permis acest lucru. A intrat în camera mea ţipând cât o ţineau plămânii că e timpul să mă trezesc. O uram pe femeia asta.
- Pleacă. Lasă-mă să dorm! Am zis eu aruncând o pernă după ea.
- Domnişoară, nu cred că vreţi să pierdeţi acestă zi lenevind în pat. Va fi o zi minunată de primăvară perfectă pentru şcoală.
- Să ştii că exact asta era intenţia mea: să lenevesc aici, i-am răspuns cu o voce încă destul de somnorosă.
Discuţia a durat până când m-a trântit jos din pat, adică mai puţin de cinci minute. Îmi venea să-i spun vreo două din străfundul inimii mele, dar ştiam că ar fi inutil şi că nu aş face altceva decât să-mi irosesc şi puţina energie pe care o aveam la această oră matinală.
Am intrat în baia mea proprie şi personală trântind uşa în urma mea. Mi-am luat ochelarii de pe chiuvetă şi mi i-am pus pe nas. Mi-am privit imaginea ce se reflecta în oglinda care mie mi se părea mult prea mare. Părul meu era încâlcit rău de tot. Mi-a luat câteva minute pentru a-l descurca. Oricine mi-ar fi zis că ceea ce i-am făcut nu era necesar şi că ar arăta mult mai bine dacă l-aş lăsa în pace. Dar eu nu mai sunt demult genul de persoană căreia să-i pese de ce cred alţii. Culoarea naturală a părului meu este negru, genul ăla de negru care este comparat cu pana corbului. Îmi depăşea umerii cu aproximativ o palmă. Toată lumea mi-l lăuda. Până când mi-a venit mie geniala idee de a-mi face şuviţe. Şi nu cu orice culoare, ci cu un roşu destul de puternic. Genul care îţi sare imendiat în ochi. Aveam vreo două astfel de şuviţe şi în bretoul care era întotdeauna pieptănat într-o parte pe frunte. Avusesem câteva probleme la şcoală din cauza acestora, dar în cele din urmă profesorii s-au săturat să-mi mai facă observaţii pentru că şi-au dat seama că vorbesc degeaba. Nu aveam nici cel mai mic gând de a renunţa la şuviţe.
Ramele dreptunghiulare ale ochelarilor erau de acceaşi culoare cu şuviţele şi îmi încadrau ochii de culoarea ciocolatei. Eram mioapă şi purtam ochelari încă din clasa a şaptea. Mă obişnuisem destul de repede cu ei.
După ce mi-am făcut obişnuita rutină de dimineaţă mi-am tras pe mine o pereche de jeanşi negri, un tricou alb ce avea desenat pe el un căţeluş, iar deasupra un hanorac gri pe care îl adoram.
Când am intrat din nou în cameră m-au apucat toţi nervii.
- De câte ori trebuie să-ţi mai spun? Nu mai face asta!
Matilde asta mă enerva rău de tot. Era femeia angajată special de ai mei pentru a avea grijă de mine. Ca şi cum la şaptesprezece ani nu eram în stare să-mi port singură de grijă. Acum se apucase din nou să facă patul şi curăţenie prin camera mea. Asta cu toate că îi repetasem de mii de ori să nu mai umble prin camera mea.
- Dar, domnişoară, camera este un dezastru.
Aici avea dreptate. Cred că erau atât de multe lucruri aruncate prin cameră în diverse locuri încât de-abia mai putea fi numită aşa. Dar chiar şi aşa...
- Ştiu asta şi ţi-am spus că atunci când voi avea chef voi face singură curat. Nu am nevoie de nimeni care să facă asta în locul meu!
Ştia demult că nu avea niciun rost să discute cu mine, mai ales când eram în toane proaste, aşa că a lăsat baltă ceea ce făcea şi a ieşit din cameră.
Într-un fel îmi părea rău de ea. Dintre toate fetele tocmai peste mine dăduse. Dar nu aveam ce-i face. Poate dacă nu aş fi avut acestă personalitate m-aş fi înţeles chiar destul de bine cu ea. Era o femeie în jur de cinzeci de ani, puţin plinuţă, cu un păr negru destul de lung şi creţ pe care îl ţinea tot timpul prins în coadă. Era destul de simpatică ca fire, dar, cum am mai spus, avusese ghinionul să se pricopsească cu mine.
Mi-am luat geanta de lângă birou, mi-am pus-o pe umăr şi am ieşit din cameră închizând uşa în urma mea. Am coborât scările pentru a ajunge la uşă. Am ieşit în aerul răcoros al dimineţii îndreptându-mă spre poartă. Am deschis-o şi am ieşit în stradă fără să mă mai obosesc să o închid.
Am luat-o la pas în direcţia liceului care nu era foarte departe. Îmi lua cam treizeci de minute să ajung, asta dacă mergeam încet. Era încă devreme aşa că nu aveam de ce să mă grăbesc.
Mai erau câţiva copii pe lângă mine pe stradă. Le-am zărit cu coada ochiului privirile atunci când mă vedeau şi am lăsat să-mi scape un oftat. Ce li s-o fi părut aşa mare lucru? Chiar nu puteam să-i înţeleg uneori.
Toţi erau interesaţi doar de ceea ce reprezentam: fiica unui cântăreţ celebru. Numele lui este Fernandez True. Era cântăreţ încă de tânăr. Mama îl întâlnise pe când era încă studdentă şi s-au îndrăgostit. Curând au oficializiat relaţia, mai apoi căsătorindu-se. Iar cum viaţa e pustie fără un copil am apărut şi eu în scenă. Doar că nu am fost aşa cum se aşteptau ei să fiu. M-am cam revoltat împotriva acestei, aşa numite, celebrităţi şi am refuzat să mă conformez aşteptărilor. Am ales să fiu cine eram cu adevărat, nu imaginea pe care voiau ceilalţi să o vadă. Asta a cam dezamăgit, dar mie nu mi-a păsat. Era problema lor nu a mea. Eu eram fericită aşa cum eram.
Singura persoană care mă susţinuse întotdeauna fusese mama. Ea ştia cum e când oamenii îţi dădeau un titlu şi se aşteptau să te comporţi ca atare. Ei i-am putut spune întotdeauna ce am pe suflet ştiind că mă va înţelege.
Cât despre tata, ei bine, el era obişnuit cu toată celebritatea. Până la urmă şi el se născuse într-o familie ce era deja celebră. Lui i-a plăcut la nebunie acest lucru. Şi s-a conformat situaţiei şi imaginei pe care familia şi-o formase. Eu aveam caracterul mamei, îi semănam destul de mult şi fizic de altfel.
Singurul lucru care m-a deranjat în tot acest timp a fost schimbul des de şcoli din cauza tatei. Mama făcea eforturi pentru ca eu să fiu cât mai aproape de el. Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre el. Nu prea a depus cine ştie ce eforturi pentru a fi în preajma mea. Mereu avea prea multă treabă pentru a se gândi la mine. Foarte rar ajungea până şi la zilele de naştere. Când eram mică obişnuiam să plâng mult din cauza asta. Cu trecerea timpului m-am resemnat şi am învăţat să mă bucur de ceea ce aveam. Cât despre cei care erau prea ocupaţi pentru a mă vedea, ei bine, asta era problema lor. Nu-mi mai păsa.
Dar, chiar şi cu tot acest schimb de şcoli, nu reuşisem să găsesc nicăieri prieteni adevăraţi, care să mă placă pentru ceea ce sunt. Nu doar pentru faptul că aveam un tată celebru.
În conluzie sfârşisem prin a fi destul de singuratică. Nu mă deranja acest lucru. Mai bine singură decât cu prieteni falşi. Cam ăsta era mottoul meu mometan.
Şuviţele le-am făcut după ce l-am văzut pe tata ultima oară. Mă certasem cu el destul de rău pentru faptul că nu mă comport aşa cum “ar trebui”, ca să-l citez. După ce a plecat primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la magazin pentru a-mi cumpăra vopsea. Dacă tot eram o dezamăgire puteam măcar să mă descurc mai bine în acest domeniu. Am convins o menajeră să mă ajute, iar următoarea zi m-am prezentat la şcoală cu şuviţe roşii. Când m-a văzut, mama mi-a spus că dacă tot sunt hotărâtă pe chestia asta aş putea cel puţin să o fac cum trebuie. Aşa că am sfârşit la un salon de coafură unde mi-au mai aranjat părul pentru a arăta cât mai frumos. Acum mă duc singură acolo când am chef şi când îmi mai creşte părul.
Nu cred că mama a fost complet de acord cu ceea ce mi-am făcut la păr, dar probabil că din două rele a ales varianta cel mai puţin dramatică.
Am avut dintotdeauna o personalitate puternică, cel mai des tizând să fac exact opusul a ceea ce se aşteptau oamenii să fac. Asta nu înseamnă totuşi că ajungeam la extreme. Nu. Stiam să fac diferenţa dintre bine şi rău şi ştiam şi unde ar trebui să mă opresc.
La şcoală nu cauzam probleme, nu aveam niciun interes să o fac. Eram o elevă destul de bună, mai ales când aveam destul chef să-mi dau silinţa. Aveam note bunicele şi nu chiuleam foarte des. Doar când mă enerva vreun profesor. Iar când o făceam presa de scandal avea de lucru. Ce să-i faci? Trebuiau să trăiască şi ei din ceva, nu-i aşa? Iar eu le făceam treaba destul de uşoară prin comportamentul meu în general.
Ajunsă în faţa clădirii ce reprezenta liceul unde învăţam am intrat fără prea mare tragere de inimă. Am urcat scările până la etajul al doilea, mai apoi intrând în sala de clasă. M-am dus direct la locul meu şi am luat loc băgând geanta în bancă.
Trecuseră câteva luni bune de când fusesem transferată aici şi toţi mă tratau la fel cum o făceau la început. Foarte rar avea cineva sificient curaj să-mi vorbească, iar când o făceau fie se bâlbâiau fie îmi spuneau vreun lucru neimportant.
Oare de ce nu puteau să uite măcar pentru câteva ore ceea ce reprezenta tatăl meu şi să încerce să mă cunoscă pe mine? Nu sunt o sperietoare de ciori sau cel puţin nu cred acest lucru. Nu am făcut nimic care să sperie pe cineva. Nu mă purtam ca şi cum aş fi mult prea importantă pentru a putea purta o conversaţie normală. Şi totuşi, nimeni nu încercase să se apropie sificient de mult de mine pentru a realiza acest lucru. Nimeni.
Profesorul a întrat în clasă, iar toţi ne-am ridicat în picioare pentru a-l saluta cum se cuvine.
Şi uite aşa începe o nouă zi de şcoală...
Am gândit acest lucru plictisită privind pe geam.
Am ajuns, cam tarziu ce-i drept dar trebuie sa te obisnuiesti cu mine. :-s
Asadar eroina noastra e genul de fata rebela careia nu-i place sa i se spuna ce are de facut, desi tocmai asta se intampla. Ai expus foarte bine situatia ei, felul in care e tratata din cauza tatalui si sentimentele pe care le are in legatura cu acest lucru. Un prim capitol excelent, pot spune. ;)
Ce nu mi-a placut: ai repetat cuvintele "suvite" si "camera" de prea multe ori in acelasi paragraf, nu suna foarte bine asa ca poti gasi sinonime cu care sa le inlocuiesti. Greseli n-am vazut, oricum sunt prea obosita ca sa le iau in seama(daca exista). De-abia astept sa vad cum o cheama, sper ca va fi un nume in acord cu personalitatea ei puternica. Apropo de nume, imi place noul titlu :X, e ca un accent pus pe felul de a fi al fetei noastre.
Astept capitolul II! :*
Multumesc pentru comentariu :*
Asa, capitolul doi. Aici am de facut o mica specificare. As vrea sa il dedic scumpei mele andrra pentru ca imi place sa discut cu ea, discutii care ma inspira, ca sa zic asa, si pentru ca mi-e draga :x :*
Lectura placuta.


Capitolul 2


Ziua nu fusese tocmai minunată. Printre orele insuportabile şi ocheadele colegilor nu prea avusesem timp să mă plictisesc. Drumul spre casă a fost parcurs mult mai încet decât de obicei. În drumul meu se afla un parc. Obişnuiam să mă opresc destul de des acolo pe când de-abia ajunsesem aici. Şi cum eram destul de obosită şi fără niciun chef de a ajunge acasă prea repede am decis să fac o mică oprire. Am intrat în parc şi m-am aşezat la umbra unui copac lăsând geanta să-mi cadă de pe umăr.
Era o zi frumoasă şi insorită de primăvară, exact cum zisese Matilde că va fi. Poate că vremea frumoasă mi-ar fi ridicat moralul, dar nu şi azi. Azi nu aveam chef de nimeni şi de nimic.
După vreo oră de stat şi uitat după cai verzi pe pereţi m-am gândit că probabil ar fi cazul să merg acasă. M-am ridicat fără prea mare chef, mi-am luat geanta, iar în zece minute mă aflam deja în faţa porţii.
Nu am înţeles niciodată de ce alesese mama locul ăsta. Era mai degrabă o vilă decât o casă, iar mie mi se părea mult prea mare doar pentru noi. Asta dacă nu puneam la socteală toţi servitorii şi menajerele angajaţi de tata. Şi Matilde bineînţeles. Mama îl lăsase pur şi simplu să ia toate deciziile legate de unde urma să ne mutăm. Uneori tind să cred că o făcea pentru că i se părea mai simplu decât să poarte o conversaţie foarte lungă în contradictoriu cu el. Nu o învinovăţeam deloc. Tata putea fi foarte încăpăţânat uneori. De fapt, mai tot timpul, dar eu nu-l bag în seamă de cele mai multe ori.
Am intrat în casă lăsându-mi teneşii lângă uşă. Am urcat în camera mea fără să bag în seamă toate saluturile adresate de menajere. Nu mă interesau. După ce mi-am schimbat hainele am decis că poate ar fi timpul să fac totuşi puţină ordine. Aşa că următoarele treizeci de minute au fost petrecut adunând hainele din toate colţurile, separându-le pe cele curate de cele ce trebuiau spălate, adunând hârtiile de pe jos, punând caietele şi cărţile la locul lor şi tot aşa. Când am terminat mă simţeam destul de mândră de mine. Nu mă mai străduisem niciodată atât de mult în a-mi face curat în cameră.
Poate că ar fi trebuit să mă apuc de teme, dar nu aveam starea de spirit necesară. În schimb m-am trântit pe pat, mi-am luat mp3-ul şi am început să ascult muzică. Stăteam întinsă acolo, cu ochii închiş şi cu căştile în urechi. Muzica mă ajuta să mă relaxez când aveam o stare mai proastă.
După vreo patruzeci de minute mă simţeam ceva mai bine aşa că am decis să mă apuc totuşi de acele teme.
M-am aşezat la birou încercând să mă concentrez pe ceea ce aveam de făcut. Mă descurcam destul de bine. Ceea ce aveam de făcut nu era foarte greu.
Am fost intreruptă de un ciocănit în uşă. M-am întors pentru a o vedea pe mama stând în prag. M-am bucurat mult să o văd.
Purta un costum gen office gri cu o cămaşă albă pe sub sacou, iar păru de un şaten roşcat era prins într-o coadă lejeră. Dar cel mai mult mă bucura să văd că zâmbeşte. Îi adoram zâmbetul. Ochii albaştri mă priveau veseli.
- Văd că eşti harnică astăzi, mi-a spus.
- Nu sunt întotdeauna? Am întrebat pe un ton glumeţ zâmbind la rândul meu.
- Serios? Nu am observat, a zis pe acelaşi ton folosit de mine. Aş avea o mică rugăminte pentru tine. Ai putea veni cu mine jos? Am nevoie de ajutorul tău.
Am acceptat fără să stau pe gânduri. Când venea vorba de ea nu eram niciodată prea ocupată. Am urmat-o în jos pe scări, iar când am coborât şi ultima treaptă am rămas de-a dreptul şocată.
Toată sufrageria fusese împodobită cu baloane şi tot felul de alte chestii specifice pentru zilele de naştere. Era chiar şi un afiş imens pe care scria “La Mulţi Ani Mickaela!” în mijlocul încăperii.
Azi e ziua mea.
Azi împlineam şaptesprezece ani. Uitasem complet de ea. Sau mai exact nu vrusesem să mă gândesc la asta prea mult. M-am uitat de jur împrejurul încăperii. Exista o masă pe care se aflau o mulţime de bunătăţi şi un tort imens de ciocolată. Lângă masă se aflau câteva scaune, iar toţi cei din casă erau adunaţi. Mama insista că toţi făceau într-un fel parte din familie. Într-un colţ am zărit-o pe Matilde care îmi zâmbea cald. Am zărit şi câteva rude din partea mamei stând pe scaune. Am recunoscut-o pe mătuşa Grace, sora mai mare a mamei. Purta o pereche de blugi şi un tricou roşu destul de simplu. Părul scurt şi blond era dat după urechi, iar ochii albaştri mă priveau. Lângă ea se afla fiica ei Tabitha. Era cu un an mai mare ca mine şi semăna leit cu mama ei, cu excepţia faptului că părul îi depăşea umerii şi era prins în două codiţe. Mi-am mai zărit cei doi bunici, tot din partea mamei, amândoi cărunţi şi foarte voioşi din fire. Asta m-a făcut să zâmbesc. Un zâmbet care însă nu a durat prea mult. Asta pentru ca am realizat că ei erau singurii care se aflau aici. Mi-am mai plimbat privirea prin cameră sperând să dau peste o anume persoană. O persoană care ştiam mult prea bine că nu va fi acolo. Am auzit uşa de la intrare şi am ciulit urechile, dar persoana care a intrat era soţul mătuşii Grace, William, urmat de sora mai mică a mamei, Serena, care din câte ştiam era încă necăsătorită. William era un bărbat puternic, cu părul negru şi ochii căprui, iar Serena avea părul de aceeaşi culoare cu al meu, exceptând minunatele şuviţe bineînţeles, cu ochii de un alanstru precum cerul. Îmi adoram mătuşile, erau foarte simpatice exact ca mama.
Amândoi s-au scuzat pentru întârziere şi au luat loc.
De ce mă mai simţeam atât de dezamăgită de faptul că nu venise? Doar mă aşteptasem la asta. Ştiusem de la bun început că nu va fi aici.
- Nu fii tristă. Până la urmă e ziua ta. Ar trebui să fii veselă! Mi-a ţipat Tabitha în ureche.
Nici nu o văzusem apropiindu-se de mine. Avea ea o anume veselie care putea molipsi pe oricine. M-a apucat de braţ trăgându-mă în centrul încăperii.
După ce am dansat un timp şi am râs împreună deja mă simţeam mai bine. O iubeam pe Tabitha. Putea să mă înveselească foarte uşor.
La un moment dat a oprit muzica, iar după ce toţi au cântat “La Mulţi Ani” şi am suflat în lumânări a insistat să deschid cadourile.
- Al meu primul!
- Dacă insişti, i-am răspuns luând cutia din mâinile ei.
Era destul de grea aşa că am lăsat-o jos.
Oare ce idee i-o mai fi venit de data asta?
Când venea vorba de Tabitha nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi. Dar alegea întotdeauna cadouri frumoase. Doar că de data asta părea mult prea entuziasmată. M-am uitat cu atenţie la acea cutie încercând să-mi dau seama ce ar putea fi. Câteva găuri ce se aflau de jur împrejur mi-au atras atenţia. M-am aşezat lângă cutie, am desfăcut funda şi am scos capacul. În acel moment am avut un adevărat şoc. Al doilea pe ziua de azi. Din cutie au ieşit ce mai drăgălaşi doi pisoi pe care i-am văzut vreodată. Fiecare avea câte o fundiţă la gât, una albastră şi una roz. De aici mi-am dat seama că era vorba de o fetiţă şi de un băieţel. Erau atât de drăguţi. Săriseră din cutie, iar acum se jucau împreună. Fetiţa era albă cu mici pete maro pe lăbuţele din faţă, iar celălalt era tot alb, dar avea o pată mare maro pe spate.
Cred că aveam un zâmbet cât casa pe faţă pentru că am văzut privirile vesele ale celor din jur.
- Au şi nume, mi-a spus draga mea Tabi, cum o mai alint eu, arătându-mi bileţele ce atârnau de fundinţele lor.
- I-ai şi botezat? Am întrebat.
În loc de răspuns a afişat un zâmbet nevinovat. Mi-am dat ochii peste cap şi am privit numele de be bileţele. Pe băieţel îl chema Dicky, iar pe fetiţă Miki. I-am aruncat o privire de genul “Pe bune?”.
- Nu m-am putut abţine. Să nu-mi spus că nu-ţi plac, a zis afişând o privire îngrijorată.
- Bineînţeles că-mi plac. Doar le-ai ales tu.
Asta a părut să o facă destul de fericită. Am desfăcut şi restul cadourilor care constau în cărţi, nişte farduri, accesorii şi nişte haine.
Eu şi Tabi ne-am luat farfuriile cu tort şi am urcat în camera mea urmate de cei doi pisoiaşi. Am luat loc pe pat şi, în timp ce mâncam tort şi-i priveam pe cei doi, am început să discutăm despre diverse lucruri.
La un moment dat am ajuns şi al subiectul şcoală, care pe mine nu mă atrăgea deloc. M-a întrebat cum e la noul liceu şi i-am povestit cam tot ce se întâmplase, adică nu prea multe. I-am spus şi de faptul că nimeni nu încearcă să mă cunoască şi tot ceea ce mă deranjează.
- Hei, dă-le timp. Până la urmă ei te văd ca pe o persoană celebră şi nu e uşor. Sunt sigură că într-o zi toate astea se vor schimba.
Ştiam că încearcă să mă încurajeze, dar mă îndoiam sincer că ziua aceea va veni cu adevărat. Chiar dacă îmi doream mult acest lucru.
Ne-am jucat cu pisoiaşii un timp, apoi ne-am uitat o vreme la televizor. Peste puţin timp toţi au trebuit să plece, aşa că noi două ne-am luat la revedere. Îmi va fi dor de ea. Din cauza mutărilor ne era greu să ne întâlnim. Dar ţineam legătura, că doar de aceea exista atâta tehnologie în jur.
Primisem de Crăciun, la insistenţele mele, un telefon cu wifi şi reuşisem să prind internet la şcoală, iar în pauză nu pierdeam ocazia de a intra pe messenger sau twitter sau orice altceva pentru a vorbi cu ea. Mai aveam şi alţi verişori cu care îmi făcea plăcere să vorbesc, dar ea era preferata mea. Ştia întotdeauna cum să mă facă să mă simt mai bine.
În noaptea aceea am adormit gândindu-mă la cuvintele lui Tabi: Sunt sigură că într-o zi toate astea se vor schimba.
Oare chiar va veni o asemenea zi? Nu ştiam, dar voiam foarte mult ca ea să aibă dreptate şi de data aceasta.
Buna, am sosit! >:D<
Imi place capitolul, evidentiaza noi calitati ale Mickaelei(frumos nume;) ). Ai accentuat foarte mult faptul ca nu se integreaza in colectiv, asa ca presupun ca te vei axa pe acest lucru in fic. Va fi interesant, e o idee originala.
Ii urez la multi ani protagonistei noastre, cu intarziere, ca de obicei :)). Presupun ca e cu capul in nori daca a reusit sa uite de ziua ei. Imi place mult de verisoara sa, sper sa mai apara. La fel si celelalte rude. Mi-e putin mila de ea, tocmai tatal sa lipseasca de la asa un eveniment? :( Nu-mi place deloc omul ala, din cauza lui e Mickaela cum e. Dar deh, celebritatea vine cu pretul ei.
Greseli nu am vazut decat vreo doua, iar modalitatile de expunere... povestea clasica, mai ales ca nu sunt experta in asa ceva. ;;)
De-abia astept capitolele urmatoare, sa vad ce sau cine mai intervine in poveste, pentru ca presimt ceva personaje noi :*.
incep prin a-ti spune ca fic-ul asta se potriveste cred ca cel mai bine stlului tau de a scrie
e o idee buna si la cum te stiu sunt sigura ca o sa faci ceva bun din ea, ar fi pacat sa nu o 'uzezi' la maxim
am vazut o gresala in primul capitol cinzeci-> cincizeci
in rest nimic grav
titlul, nu stiu care sa fost cel initial dar acesta cu siguranta imi place si tind sa cred ca se potriveste cu continutul :P
descrierea, cea sentimentala putea fi dusa la un alt nivel, drama fetei de a trai intr-o lume pe care nu o doreste, cred ca se putea mai mult, dar e ok si asa :*
dialogul, nu e mult, doar cat e necesar, cum imi place mie :D
actiunea nu e grabita, e numai bine :P

cam atat a fost de comentariu meu :))
merci inca o data pentru dedicatie >:D< >:D<
Buna... am uitat sa-ti spun de prima data... ca eu ajung mai greu pe site... dar asta nu inseamna ca nu recuperez :P
Frumoasa povestea... deja imi imaginam pisoiasii :))
De ce si-a stricat ea parul cu suviteee :))) urasc suvitele :))
Mda... tatal ei... nu-l pot numi ray sau lipsit de sentimente... asa se intampla tot timpul... nu e vina lui ca e celebru si daca vrea sa asigure acelasi trai familiei trebuie sa faca sacrificii.
Nu spun mai multe... imi place cum scrii asa ca astept continuarea... chiar daca postez mai greu :P
Bafta si spor la scris
Multumesc pentru comentarii >:d< Ma bucur ca va place povestea si imi cer scuze ca pun continuarea atat de tarziu, dar nu am prea avut idei pentru aceasta poveste.
@crazy little red: legat de descriere, nu voiam sa pun prea multa pentru ca dupaia actiunea ar cam fi disparut si nu prea vreaua cest lucru. Si nu e chiar o drama poveste asta.
@Miss Serenity: Are suvite pentru ca eu sunt rea si am vrut sa-si distruga parul >:) Glumesc. Ai dreptate despre chestia cu traiul si cu tatal ei, dar ea percepe lucrurile putin mai altfel.
Hai ca am aberat destul. Lectura placuta si sper sa va placa acest capitol.

Capitolul 3


Următoarea dimineaţă am luat-o de la capăt cu aceeaşi rutină mult prea bine cunoscută mie. Ai fi zis că după ziua mea de naştere ar fi trebuit să fiu în toane mai bune dimineaţa. Dar, desigur, eu sunt eu, deci aşa ceva nu prea are cum să se întâmple.
Nu de puţine ori m-am mirat de faptul că Matilde încă mă mai suportă. Eu, dacă aş fi fost în locul ei, aş fi demosionat cu mult timp în urmă. În mod surprinzător, ea nu o făcuse. Femeia asta avea o răbdare care îi uimea pe toţi cei ce se aflau în această casă. Poate că la început se aşteptase ca eu să mă satur să îi fac viaţa grea dacă îmi va arăta că în cazul ei chestiile pe care le fac eu nu ţin. Dar asta nu se întâmplase. Nu o lăsasem mai moale nici măcar puţin. Îi cam trasformam viaţa în iad, dacă pot să mă exprim aşa, şi cu toate acestea este încă aici, având grijă să-şi îndeplinească sarcinile cât mai bine posibil.
Deşi sunt extrem de curioasă să aflu motivele pentru care încă rezistă după tot acest timp, nu am întrebat-o niciodată. Şi nici nu cred că o voi face în viitorul apropiat. Până la urmă, chestia asta nu mă priveşte absolut deloc. Şi apoi poate că nici măcar nu-mi va spune, deci era mai simplu pentru toţi dacă nu deschideam subiectul deloc.
Mi-am luat ghiozdanul care zăcea lângă birou, iar înainte de a ieşi pe uşă i-am salutat pe cei doi pisoiaşi, care acum mă priveau cu nişte ochişori destul de somnoroşi.
Eram convinsă că Matilde va acea grijă de ei cât timp eu voi fi la şcoală, în consecinţă nu m-am mai obosit să-i spun.
Am coborât în fugă scările, iar peste zece minute mă aflam pe trotuar în drum spre şcoală. Am ajuns repede şi am urcat plictisită scările, ca mai apoi să-mi ocup locul obişnuit lângă fereastră. Am tras puţin cu ochiul în jur doar pentru a observa câteva fete care mă priveau cu coada ochiului. Aş fi zâmbit faţă de toată situaţia, dar azi nici măcar de asta nu-mi ardea. Nu-mi doream decât ca această săptămână să se sfârşească o dată.
Şi când te gândeşti că e de-abia marţi, am gândit descurajată complet.
Oare ce aveam prima oră? M-am uitat pe băncile colegilor, iar după cărţile şi caietele care se aflau pe ele am dedus că avem matematică.
Minunat, am gândit sarcastic.
Profesoara de matematică era de asemenea şi diriginta noastră şi nu prea mă avea la inimă. Sentiment care era aproximativ reciproc. Asta deoarece, deşi nu-mi plăcea deloc personalitatea ei, trebuia să recunosc că era o profesoară excelentă. Înţelegeam din prima tot ce ne explica. Poate că într-un fel a fost şi vina mea că i-am devenit antipatică, dar ce să-i faci? Era cam târziu să-i mai schimb impresia pe care şi-o făcuse despre mine. Iar timpul nu poate fi dat înapoi.
Am auzit uşa de la clasă deschizându-se şi am văzut-o pe dirigintă îndreptându-se spre catedră.
Deşi eu tind să cred că are peste patruzeci de ani nu arată deloc rău. Astăzi părul blond şi drept, care aproape îi ajungea la talie, era lăsat liber şi îi pica în voie pe umeri. Purta o cămaşă albă cu mânecă scurtă, o pereche de pantaloni negri, iar piesa de rezistenţă era reprezentată de botinele gri cu un toc de aproximativ zece centimetri.
Şi-a pus geanta şi catalogul pe catedră apoi a privit întreaga clasă cu ochii ei albaştri aproximativ un minut înainte de a-şi drege glasul.
- Am un anunţ pentru voi. Astăzi clasei voastre i se vor alătura doi colegi noi.
- Alte celebrităţi? A întrebat un băiat brunet din ultima bancă pe un ton de glumă.
Desigur, a fost suficientă o singură privire dură din partea profesoarei pentru ca acesta să-şi înghită cuvintele. Eu una nu m-am mai obosit să-l onorez cu privirea. Încetasem demult să-mi mai bat capul pentru astfel de glume.
- Cum spuneam, înainte de a fi brutal întreruptă, astăzi vi se vor alătura doi colegi noi.
În acel moment în clasă au intrat un băiat şi o fată, mai apoi ducându-se în dreptul catedrei lângă doamna dirigintă.
I-am analizat din cap până în picoare. Băiatul era cam cu un cap mai înalt decât fata, avea părul de un şaten deschis, puţin ciufulit, iar ochii căprui priveau de jur împrejurul clasei curioşi. Fata avea părul blond, lung cam până la talie şi ochii de un albastru precum cerul.
- Aceştia sunt Megan şi Cristopher Stephens. Sper că nu voi auzi vreo plângere din partea lor referitoare la comportamentul vostru faţă de ei. Ne-am înţeles domnişoară True?
La această remarcă m-a privit cu cei mai reci şi mai serioşi ochi de care era în stare, probabil pentru a-mi arăta că vorbeşte cât se poate de serios. Ştiam de ce mi-a dedicat acest avertisment. Mai veniseră la un moment dat nişte elevi noi în liceu. Cei drept nu în clasa noatră. Nu mai ştiu exact care a fost motivul, dar era exact în perioada aceea când eram extrem de supărată. Era legat de ceva ce-mi spusese tata, din câte îm amintesc, parcă legat de şuviţele care erau recent făcute pe atunci. Şi am sfârşit prin a-mi vărsa nervii pe săracii copii. Ce le-am făcut? Ei bine, în timp ce ei stăteau afară la ora de sport eu am umplut câteva boloane, aduse de acasă, cu apă la toaletă şi le-am aruncat de la etaj fix în capetele lor. A ieşit cu scandal atunci. Au chemat-o pe mama la directoare, pentru că părinţii elevilor se plânseseră din cauza a ceea ce făcusem eu, şi am fost la un pas de a avea media scăzută la purtare. Dar am scăpat la limită pentru că elevii au insistat că nu a fost altceva decât o glumă nevinovată.
Am fost tentată să fac o glumă proastă faţă de acest avertisment, dar nu aveam chef şi de alte remarci pe ziua de azi.
- Da, doamnă, am răspuns fără niciun fel de inflexiune în voce.
I-am privit din nou pe cei doi gândindu-mă ce amuzant trebuie să fie să ai un frate geamăn. Atunci am constatat că fata, Megan parcă, mă privea cu nişte ochi mari şi strălucitori, parcă în acelaşi timp plini de uimire.
Nu-mi spune că...
Evident că trebuia să mă gândesc la asta. Nu puteam şi eu să mă prefac că nu am observat nimic...
- Tu... tu eşti fata acelui cântăreţ? A întrebat cu o voce tremurată.
Am dat din cap afirmativ, realizând abia apoi că cei doi vor trebui să aleagă un loc unde să stea. Partea proastă era că băncile erau de câte două persoane, singurele locuri libere fiind lângă mine şi lângă colegul din spatele meu. Tot ce mai puteam spera acum era că, în mod miraculos, nu voi fi nevoită să stau cu ea în bancă. Nu de alta, dar oameniii aveau genul ei de privire doar în cazul în care erau fani ai tatălui meu.
- Se poate să stau cu ea în bancă, doamnă? A întrebat pe un ton aproape rugător.
- Nu-ţi recomand, a spus cel din spatele meu pe un ton ironic.
M-am întors spre el şi l-am privit cu cea mai urâtă şi ucigătoare privire de care eram în stare. Aşa mă putea enerva. Se găsea câte unul care îşi dădea cu părerea despre genul ăsta de chestie, asta deşi nu avusesem niciodată coleg de bancă de când mă transferasem la acest liceu.
M-am întors lăsând un oftat să-mi scape printre buze. Blonda încă mă privea destul de insistent. Fratele ei în schimb, deşi şi el mă privea, nu avea aceeaşi expresie precum sora lui. El părea doar puţin uimit, poate şi puţin curios, dar atât.
- Dacă domnişoara nu are nimic împotrivă bineînţeles că se poate, a spus draga noastră dirigintă. Deci? A adăugat privindu-mă.
- Din partea mea poate să stea şi pe tavan, dar să nu daţi vina de mine dacă profesorii se vor plânge că nu e atentă la ore, am spus plictisită.
După aceea s-a adăugat că Christopher va sta în banca din spate şi că puteam începe ora. Tipa a venit fericită şi şi-a ocupat locul în dreapta mea, iar fratele ei a luat loc în spatele meu.
Un lucru era sigur: asta urma să fie o zi destul de interesantă.
***

Când am ieşit în sfârşit pe porţile şcolii simţea că am scăpat din cel mai oribil loc de pe faţa pământului. Fetiţa aia sigur îmi va scoate peri albi până la sfârşitul anului şcolar. Iar eu nu prea îmi doream aacest lucru. Îmi ajungeau remarcile despre şuviţele roşii, nu voiam să se creadă că mi-am făcut şi unele albe.
Exact când credeam că am scăpat de acea pacoste am auzit o voce, care pentru mine devenise de-a dreptul stridentă, venind din spatele meu. În secunda următoare blonda era lângă mine. Am continuat să merg sperând că pe undeva drumurile noastre se vor despărţi.
- Nu te deranjează dacă te însoţesc, nu-i aşa?
Nu i-am răspuns. Aş fi vrut să-i spun să dispară, dar nu voiam să fiu nesuferită. Până la urmă, era nouă la acest liceu şi probabil nu se aşteptase să întâlnească o aşa numită „celebritate” aici.
Dar, chiar şi aşa, tot enervantă mi se părea. Nu o voiam în preajma mea. Şi, mai ales, nu voiam să fiu nevoită să port o conversaţie cu ea. Asta în special deoarece majoritatea lucrurilor despre care deschisese subiecte de conversaţie erau legate de viaţa mea. Iar eu nu voiam să-i povestesc nimic despre mine. Nu ei. Nu unei persoane care era interesată de acest subiect doar pentru că eram fiica cânteruţului pe care ea îl adora.
Am privit cerul senin gândindu-mă la cât de mult mi-aş dori să apară cineva care chiar să fie interesat să mă cunoască pentru cine sunt şi nu pentru faptul că se întâmplă să am un tată celebru.
Mi-am amintit de ceea ce-mi spusese verişoara mea cu o zi înainte: Hei, dă-le timp. Până la urmă ei te văd ca pe o persoană celebră şi nu e uşor. Sunt sigură că într-o zi toate astea se vor schimba.
Ea încercase să-mi spună că într-o zi va apărea cineva care să vrea să mă cunoască cu adevărat. Dar, privind-o pe această fată, care părea să radieze de fericire doar din cauza faptului că mergea lângă mine pe stradă, nu mai eram atât de sigură că vorbele verişoarei mele ar avea vreo şansă să devină realitate.
Şi poate că acea persoană despre care vorbise nu va apărea niciodată...
Asteptam sa apari cu next-ul la povestea asta, merci!:*
Capitolul e scurtut(eu vorbesc:))?), dar se intampla destule. Ce impresie mi-a lasat mie aceasta zi de marti? Sa vedem...
Megan e enervanta. Nu enervanta. Oribila de-a dreptul. S-a bagat in sufletul bietei Mickaela din prima. Chestia cu tatal devine din ce in ce mai deranjanta. Dar nu m-ar mira ca blonduta sa-i devina cea mai buna prietena, cine mai stie?
Incep sa inteleg cat de nesuferiti erau colegii tipei, dar nici ea nu-mi pare usa de biserica. Din contra, e chiar rautacioasa cand vrea, desi ceilalti o obliga sa fie asa. Vrea sa iasa din tipare ca sa nu mai aiba nimeni asteptari, dar se intampla exact invers. Mi-e mila de ea :|.
In legatura cu ultima propozitie, parca intrevad eu ceva... M-am facut si clarvazatoare, ce mai?:> Pe Chris nu l-ai scos in evidenta cu nimic, deci presupun ca e ceva legat de el...
Descriere parca s-ar fi putut putin mai multa, in rest totul bine, mi-a placut partea cu "Poate sa stea si pe tavan..." :)) Nu stiu ce e de comentariul meu, dar sunt obosita rau, sorry.
Spor la scris si astept continuari si la celelalte ficuri!>:D<
diriginta profa de mate, dura.. :)) imi pare cunoscut, stii ca-s in aceiasi situatie, nuh?
un capitol lung, pe placul meu, desi ma surprins cand am vazut ca se termina, scoti reactia asta de la mine tot mai des :D
actiunea nu a fost grabita, sper totusi ca fata aceea se va schimba, oarecum, cu timpul... desi ceva imi spune ca fratele ei va avea un rol mai important in povestioara :D
descriere a fost suficienta, adica numai bine, no coment :P
greseli, una am vazut sigur,aaaa.. nu o mai gasesc, dar se intelegea oricum, poate altii nici nu au observat-o :)
imi pare rau pentru tipa, imi dau seama ca ii e greu, adica nimanui sa nu-i pese de cum esti tu cu adevarat... ii oarecum trist :|
desi recititnd titlul fic-ului gasesc mai multa razvratire, ceea ce ma incanta de altfel :X
aaa, cam atat cred
scuze de comentariul penibil dar nu sunt in cea mai buna stare de sanatate (am vrut totusi sa citesc ce ai scris)
poveste luunga... :))
oricum, multa inspiratie in continuare :*
Multumesc pentru comentarii :x Fara alte introduceri va aduc capitolul patru al povestii, ca deh, m-a lovit inspiratia la aceasta poveste :)) Stiu ca ar trebui sa le continui si pe celelalte doua si o voi face imediat ce voi avea niste idei pentru ele, deci nu va faceti griji :P
Sper sa va placa :*


Capitolul 4


Când m-am trezit primul meu impuls a fost să mă prefac a fi bolnavă pentru că nu aveam niciun chef să merg la şcoala şi să o întâlnesc pe noua mea colegă de bancă. Şi nici vocea nu voiam să i-o aud. Vocea aia mult prea veselă care pe mine mă zgâria pur si simplu pe creier. Nu voiam decât să stau acasă, să mă uit pe pereţi şi să mă joc cu cei doi pisoiaşi ai mei. Ce frumos suna totul...
Dar, evident, nu exista nimeni suficient de fraier în casa asta care să mă şi creadă. Iar cu Matilde nu aveam ce discuta pe tema asta. Asta nu m-a oprit însă din a încerca. Rezultatul? Am sfârşit pe podea, exact cum se întâmpla de obicei când încercam să găsesc scuze pentru a sta acasă.
În momentul ăsta Matilde se uita urât la mine şi mai avea şi o undă de dezaprobare pe chip.
- Datoria ta este să te duci la şcoală şi să înveţi, domnişoară! Nu poţi să lipseşti de la cursuri fără motiv.
- Of, dar tu cine te crezi? Mama?! Am zis dându-mi ochii peste cap. Nici măcar ea nu-mi ţine asemenea predici.
- Asta se datorează faptului că nu are suficient timp. Acum, hai, pregăteşte-te altfel vei întârzia.
Zicând acestea m-a ridicat de pe podea şi m-a expediat în baie. Am fost tentată să ripostez, dar apoi am realizat că nu aş rezolva nimic oricum şi că mi-aş irosi doar energia. Asta pentru că Matilde era de neclintit, mai ales când era supărată.
Am oftat din greu, după care am început să mă pregătesc. Peste cinsprezece minute eram gata.
Am ieşit din baie, mi-am luat geanta şi am ieşit pe uşă cu Matilde pe urmele mele. Am ieşit din casă fiind convinsă că după aceea nu mă mai va urma. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că, deşi ieşisem în stradă, ea tot nu plecase de lângă mine.
- Ce crezi că faci?
- Am de gând să mă asigur că vei ajunge la şcoală.
- Ştii, nu mai am şase ani, am zis exasperată.
Nu s-a clintit, aşa că m-am întors pe călcâie şi am luat-o din loc.
Toată chestia asta era foarte jenantă pentru mine. De când ajunsese să mă dădăcească în asemenea hal?
Ajunsă în faţa liceului m-am întors spre ea şi i-am spus că poate să plece acum. Am aflat apoi că nu avea de gând să se mişte până nu mă vedea intrată pe uşa liceului. Mi-am dat ochii peste cap şi am intrat în liceu simţind că intru în pământ de nervi. Nici măcar mama nu mi-ar fi făcut una va asta!
Am urcat scările automat fără să fiu de fapt atentă la ceea ce se petrece în jurul meu. În momentul în care am deschis uşa clasei o voce, mult prea bine cunoscută mie, mi-a zgâriat urechile.
- Bună, Micki! Ce mai faci?
Am privit în direcţia din care venise vocea doar pentru a o vedea pe blondină stând în picioare lângă bancă, privindu-mă cu o figură mult prea fericită pe faţă.
Micki?! Chiar mă strigase Micki? Asta m-a făcut să devin şi mai furioasă, iar având în vedere starea de spirit pe care o aveam deja, simţeam că mai am puţin şi explodez. Să fim serioşi. Micki? Eu aveam o pisică pe care o botezasem aşa!
Cred că mi-a văzut figura de pe faţă deoarece expresia i s-a schimbat, deşi aporape împerceptibil.
- S-a întâmplat ceva Micki?
Când i-am auzit tonul nevinovat al vocii nu am mai putut rezista şi am răbufnit.
- Micki?! Să nu îndrăzneşti să-mi mai spui aşa! Îl distrug pe cel care îmi va mai spune aşa! A, şi şterge-ţi figura aia fericită de pe faţă, că îmi provoci greaţă!
Când am terminat am văzut că părea de-a dreptul şocată acum. Ca să nu mai zic că toate feţele din clasă erau acum aţintite asupra mea. Dar nu îmi păsa nici cât negru sub unghie. Încetase să-mi pese acum mult timp. Puteau să se holbeze cât voiau. Asta nu avea să mă facă să mă simt prost pentru ceea ce zisesem, chiar dacă realizam că exagerasem totuşi şi că spusesem totul din cauza nervilor.
Şi-a lăsat ochii în podea şi a îngăimat un „Îmi pare rău” cu o voce pe care abia dacă am auzit-o, asta deşi era o linişte mormântală în clasă.
M-am dus glonţ la bancă şi m-am trântit pe scaun, mai apoi băgând nervoasă geanta în bancă.
Ea a continuat să stea în picioare privindu-mă confuză.
- Nu cred că era necesar, am auzit o voce care venea din spatele meu.
M-am întors pentru a constata că cel care vorbise fusese fratele blondei. Stătea cu capul sprijinit în mâna stângă şi mă privea plictisit. Tonul cu care vorbise fusese calm fără niciun fel de apropouri.
- Poftim?
- Nu era necesar să reacţionezi aşa. Nu a făcut altceva decât să-ţi scurteze puţin numele. Sau te-a enervat vreun servitor azi dimineaţă?
Ultima propoziţie a fost spusă pe un ton ironic. Ideea în sine aproape că m-a făcut să izbucnesc în râs. Fără să vrea nimerise la fix motivul pentru care eram atât de prost dispusă. Nu i-am răspuns. Asta în parte deoarece nu mi se părea că ar fi aşteptat vreun răspuns din partea mea. Al doilea motiv pentru care nu i-am dat niciun răspuns era că nu voiam să se răspândească ideea că aş avea servitori. Nu că nu s-ar fi presupus deja chestia asta, dar nu voiam să fiu considerată şi mai înfumurată decât se credea la momentul actual. Nu aveam chef şi de alte remarci răutăcioase la adresa mea.
- Vrei să mai ştii ceva? Ea nu vrea altceva decât să fie prietena ta.
Această ultimă propoziţia a făcut să dispară tot ceea ce mai rămăsese din furia cu care venisem azi la şcoală. Mi-am lăsat ochii în jos, acel sentiment fiind înlocuit de o oarecare tristeţe combinată cu deznădejde şi dezamăgire.
Prietena mea...am gândit cu amărăciune.
Mai auzise de foarte multe ori acest lucru. De mult prea multe ori.
Cred că în acest moment toţi se aşteptau ca eu să-mi cer scuze faţă de blondă şi să încep să fiu mai prietenoasă cu cei din jurul meu. Deci pot presupune că ceea ce a urmat i-a dezamăgit pe toţi.
L-am privit din nou pe şaten înainte de a vorbi.
- Zău? Vrea să fie prietenă cu mine sau cu fiica celebrului cântăreţ Fernandez True?
Tonul meu ar fi trebuit să fie tăios, rece, dar nu a ieşit deloc aşa. Într-un fel trăda tot ceea ce simţeam eu în acest moment.
Nu am stat să observ reacţia lui sau a surorii lui. M-am întors, mi-am luat căştile de la telefon şi mi le-am înfipt în urechi lăsând muzica să-mi invadeze mintea. Nu mai voiam să ştiu ce se întâmplă în jurul meu. Nu voiam decât să fiu lăsată singură cu propriile gânduri.
Am privit pe geam gândindu-mă la cât de uşor ar fi fost să evit toate aceste lucruri. Tata îmi propusese acum ceva timp să-mi angajeze un profesor care să facă cursuri cu mine acasă. Evident, ideea nu mi-a convenit deloc şi am insistat să merg la o şcoală normală aşa cum fac toţi ceilalţi copii de vârsta mea. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de multe probleme vor apărea la o şcoală normală. Şi chiar şi după ce am realizat nu am vrut să renunţ la a merge la o şcoală normală. Să fac asta ar fi însemnat să accept faptul că ideea tatălui meu fusese una bună, iar eu nu voi admite niciodată acest lucru. Chiar şi de-ar fi fost să rămân repetentă tot nu aş recunoaşte că el avusese dreptate de la bun început. Ştiam că e o prostie, dar aveam şi eu orgoliul şi mândria mea. Nu aveam să recunosc niciodată că am greşit, nu faţă de el. Nu faţă de cel care nu fusese niciodată lângă mine când avusesem cea mai mare nevoie de el.
Întotdeauna fusese ceva ce avusese mult mai multă importanţă decât mine. Dacă nu era un concert era o sesiune de autografe, iar dacă nu era asta era înregistrarea unui nou album. Sau orice altceva. Orice şi oricine altcineva picase în prim plan în timp ce eu rămăsesem pe planul doi. Poate că nu asta fusese intenţia lui, poate că doar încercase să ne facă viaţa mai bună şi să nu-şi dezamăgească fanii, dar după un anumit timp acest lucru nu a mai contat pentru mine. Nu am mai încercat să-i caut scuze pentru fiecare promisiune pe care nu o ducea la bun sfârşit. Încetul cu încetul am început să mă îndepărtez de el. Am încetat să încerc să mă ridic la aşteptările celor din jur. Pentru că orice aş fi făcut tot nu era suficient de bine pentru ei. Iar la un moment dat am obosit. Am obosit să tot încerc. Şi, în cele din urmă, am renunţat. Apoi lucrurile chiar că au luat-o razna definitiv.
Singura persoană care nu îmi reproşase niciodată faptul că m-am schimbat atât de drastic a fost mama. Nu am văzut niciodată nicio undă de dezamăgire în ochii ei. Nu mi-a spus niciodată cum ar trebui să fiu. Şi chiar dacă nu tot ceea ce am făcut i-a plăcut niciodată nu mi-a reproşat nimic.
Gândurile mi-au fost întrerupte de o carte pe care cineva a trântit-o pe bancă. Am ridicat ochii pentru a o vedea pe profesoara de fizică. O materie pe care eu o urăsc de altfel. Se uita la mine cu o privire din aceea care sugerează imediat cât de supărată este.
Mi-am scos căştile din urechi şi am privit-o în continuare, fără însă să-mi cer scuze pentru faptul că nu o văzusem când intrase în clasă şi pentru că ascultam muzică în ora ei.
- Mă bucur că aţi decis să reveniţi cu picioarele pe pământ, domnişoară True, a spus pe un ton aspru. Aş vrea ca tu să rezolvi problema ce se află pe tablă.
- Nu ştiu să o rezolv, am spus, deşi nici măcar nu mă uitasem la datele problemei.
- Nici măcar nu ai citit problema, a spus încercând să fie cât mai calmă.
- Oricum nu aş ştii cum să o rezolv, am răspuns plictisită.
- Ieşi afară! A spus arătându-mi uşa. Şi astăzi la materia mea ai un trei!
M-am ridicat şi am păşit afară din clasă, închizând uşa în urma mea. Nici măcar nu-mi păsa de acea notă, deşi probabil că ar fi trebuit. Dar de obicei o scoteam eu la capăt cumva.
Am luat loc pe gresia de pe jos şi mi-am băgat căştile înapoi în urechi. De obicei cineva era trimis să mă cheme înapoi în clasă, deşi de cele mai multe ori asta nu se întâmpla. Profii, cel puţin majoritatea, nu mă prea înghiţeau. Dar nici eu nu făceam cine ştie ce eforturi pentru a le face viaţa ceva mai uşoară. Ce-i drept, de obicei stăteam pur şi simplu în bancă fără să scot niciun cuvânt, dar când eram într-o stare de spirit proastă, ca astăzi de exemplu, mă purtam cam necuviincios şi atunci eram dată afară din clasă. Iar uneori mai primeam şi câte o notă mică în catalog.
Nici nu am observat când s-a sfârşit ora de fizică. Am observat la un moment dat că cineva stătea în picioare lângă mine şi mi-am ridicat ochii pentru a o vedea pe profesoara de fizică. Mi-am scos căştile din urechi şi m-am ridicat în picioare. Abia apoi am observat că nu mă privea supărată sau ceva de genul. Pur şi simplu părea nedumerită.
- Ştii, tu ai putea fi o elevă foarte bună dacă te-ai strădui. De ce nu încerci? Toţi profesorii se plâng din cauza ta, iei note mici din caza dezinteresului tău, dar cu toate acestea nu faci nimic pentru a schimba situaţia.
- Nu prea mă interesează părerea celor din jur.
- Asta am observat. Ştii, poate că tu crezi că e mai bine să fii aşa şi să nu te conformezi aşteptărilor, dar uneori nu este cel mai bun lucru. Am impresia că dacă cineva s-ar arunca de pe un pod şi s-ar aştepta ca tu să nu o faci ai face-o tocmai pentru a nu te conforma.
- Haideţi să nu dramatizăm totuşi.
- Eu nu dramatizez. Asta este imaginea pe care ţi-ai format-o, poate fără să vrei neapărat să ajungi aici, şi nu cred că îţi va fi uşor să o menţii.
Zicând acestea s-a întors pe călcâie şi a plecat.
Ce vrusese să-mi spună oare? Şi, mai important, de ce îmi vorbise aşa? Credeam că nu mă place. Şi, cu toate acestea, ea tocmai îmi dăduse un sfat. Sau cel puţin încercase. Un zâmbet trist mi-a apărut pe buze. Oare chiar avea dreptate? Oare chiar aş sări de pe un pod doar pentru a nu mă ridica la aşteptările celor din jur? Voiam să cred că nu aş fi chiar atât de proastă încât să fac o asemenea prostie, dar într-un fel nici măcar eu nu ştiam ce aş face într-o asemenea situaţie.
Am scuturat din cap pentru a scăpa de aceste gânduri fără noimă. Bineînţeles că nu aş sări. Nu eram chiar atît de încâpâţânată încât să-mi risc viaţa doar pentru a nu mă conforma aşteptărilor. Eram mai bună de atât.
M-am întors în clasă şi am luat loc în bancă.
Tot restul zilei Megan nu mi-a mai adresat niciun cuvânt, iar când am plecat de la şcoală nu a insistat să mă însoţească. De fapt, nici măcar nu m-a mai urmărit ca în ziua precedentă. Tot drumul până acasă l-am parcurs de una singură.
aaa, pai am citit capitolul
cum mai sunt doar cateva minute pan' la miezul noptii, cred ca nu te astepti la mare lucru de la comentariul meu :))
"Evident, ideea nu mi-a convenit deloc şi am insistat să merg la o şcoală normală aşa cum fac toţi ceilalţi copii de vârsta mea. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de multe probleme vor apărea la o şcoală normală. Şi chiar şi după ce am realizat nu am vrut să renunţ la a merge la o şcoală normală."
aaa, stiu ca nu-i in aceiasi propozitie, dar repetitia cu "scoala normala" ma deranjat :-?
ai mai ratat o virgula la un moment dat, nu mai gasesc fraza, oricum, nu-i asa grav :D
in rest, actiunea e ok, imi place cum evolueaza lucrurile, adica modul ei de gandire si tot :P
descrierea, e buna, nimic de comentat
dialogul, nu a fost in cantitati foarte mari, desi e mai mult decat in alte capitole, e bine totusi, nu ma plictisit :)

spor la scris ca nu mai stiu ce sa comentez :))
Am ajuns si eu *aleluia*. In capitolul asta Mickaela si-a dat drumul cu totul. Si e bine ca a facut asta, in fond fiecare rabufneste la un moment dat.
Megan e prostuta fara sa vrea, dar tot mai am ceva sperante de la ea. Bona devine enervanta, foarte enervanta. Cat despre colegi, ea nu-i suporta, ei n-o suporta. Everybody is happy:)).
Christian este... este cum este, nu stiu ce sa zic de el. N-a inceput cu dreptul, cel putin din punctul meu de vedere. Dar se intelege, trebuia sa-i ia apararea surioarei lui, nu-i asa? Faza cu profesoara m-a cam pus pe ganduri, e foarte desteapta, a avut perfecta dreptate tipa. Poate se intampla o minune si Micki devine ceva mai preocupata.
A fost putin mai mult dialog decat de obicei, dar n-a fost sec asa ca e bine. Parca ar mai fi mers putina descriere, putina de tot dupa discutia cu profesoara de fizica. Sa intelegem si noi putin mai bine ce gandea, sau macar daca ii parea rau catusi de putin pentru ce i-a facut bietei blonde.
Cam atat si astept nextu(rile)!>:D<
Multumesc pentru comentarii >:d< Mda, stiu ca pun acest capitol la o ora destul de tarzie, dar nu am ce-i face :)) Acum l-am terminat.
Sper sa va placa :*


Capitolul 5



Ei bine, se poate spune că ziua începuse destul de bine. Cel puţin nu mă mai certasem cu Matilde. Asta dacă nu se pun la socoteală privirile ucigătoare. Dar, chiar şi aşa, eram convinsă că ziua asta nu va fi una prea bună. De ce? Simplu. Cu o seară înainte îmi dădusem unghiile cu o ojă de un albastru mat. Asta în condiţiile în care regulamentul specifică destul de clar faptul că nu este permisă prezentarea elevilor la cursuri cu o astfel de ojă, sau orice fel de ojă dacă e să o luăm aşa.
Şi totuşi, eu făceam destul de des acest lucru. Erau foarte rare ocaziile în care nu primeam observaţii din partea profesorilor din cauza chestiilor de genul. Uneori mă gândesc că poate dacă aş avea puţină minte nu aş mai avea atâtea probleme tot timpul. Dar, după cum v-aţi dat probabil seama deja, nu am.
Şi mai nimerisem şi ziua în care să folosesc o asemenea ojă. Asta pentru că azi aveam oră cu doamna dirigintă.
Evident că nu au trecut nici cinci minute din oră până să observe. Puteam să jur că femeia aceea avea nişte ochi de şoim.
- Domnişoară True, la tablă!
M-am ridicat din bancă fără prea mare tragere de inimă şi m-am dus la tablă. Mi-a dat o problemă destul de grea, dar, din fericire, din cauza stării de spirit aveam chef să-i demonstrez că nu sunt chiar proastă. În concluzie peste zece minute terminasem problema fiind convinsă că am rezolvat-o corect.
Profesoara s-a ridicat de la catedră şi a privit toate calculele pentru ca la sfârşit să mă privească chiorâş.
- Ştii, domnişoară True, eşti o fată deşteaptă, iar acest exerciţiu impecabil demonstrează acest lucru. Cu toate acestea din cauza dezinteresului tău total rişti să pierzi foarte multe. Nu ştiu ce anume te determină să te comporţi astfel şi chiar nu este treaba mea, dar sper să te trezeşti cât mai curând şi să realizezi că acest comportament nu te ajută cu nimic. Treci la loc.
Vorbise dur, ca de obicei, dar ceva din vocea ei m-a făcut să cred că într-un fel o deranja faptul că eram atât de... ei bine, aţi înţeles voi. Asta mi s-a părut destul de ciudat. Nu o auzisem niciodată vorbindu-mi aşa până acum. Dar, chiar şi aşa, asta nu mă va determina să mă schimb.
Cred că cel mai ciudat lucru la mine este faptul că deşi realizez şi sunt complet conştientă de faptul că nu voi ajunge absolut nicăieri dacă voi continua să mă comport astfel asta nu mă determina şi să schimb situaţia. Mă gândisem de foarte multe ori la acest aspect şi la un moment dat chiar ajunsesem la concluzia că nu merită să pierd atât de multe lucruri care m-ar fi putut ajuta doar din cauza acestei încăpăţânări. Că există un mod de a nu mă conforma fără să dramatizez atât de mult. Dar de fiecare dată apăruse ceva care să mă determine să renunţ la acest raţionament. Ştiam că e o prostie, dar îmi era greu să renunţ la acest comportament.
Restul orei profesoara a continuat să predea şi să explice fără a se mai lua de mine. După aceea urma ora de educaţie fizică. Ne-am schimbat cu toţii la vestiare şi ne-am îndreptat spre sala de sport. Ora nu era tocmai favorita mea, dar nici nu mă deranja neapărat. Asta dacă nu eram pusă în situaţia de a face genoflexiuni. Eram jalnică la genul acela de chestii.
Din fericire ora a decurs destul de calm. Profesorul ne-a lăsat să jucăm volei, iar eu mi-am permis să iau loc pe bancă. Nu aveam chef de acest joc. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar pur şi simplu nu aveam chef să particip.
Am fost suprinsă să constat că nu eram totuşi singura care trăgea chiulul. Cel care stătea lângă mine pe bancă era fratele blondei, Christopher parcă. Stătea pur şi simplu acolo privindu-i pe ceilalţi cum joacă volei. De obicei eu eram singura care nu se implica. Am privit pe teren şi am observat că sora lui juca destul de energic.
Am privit în altă direcţie gândindu-mă că nu era treaba mea şi că nu ar trebui să mă intereseze ce face el. Iar dacă profesorul nu observa că trăgeam chiulul, deşi eram echipată corespunzător, lucrurile ar fi trebuit să fie destul de calme.
Desigur, nu am eu un asemenea noroc. Proful s-a afişat în faţa noastră cu o figură nu tocmai fericită pe chip.
- Voi doi chiar credeţi că puteţi pur şi simplu să staţi pe bancă la ora mea fără vreun motiv întemeiat? Ei bine, vă înşelaţi. Veniţi cu mine.
Mi-am dat ohii peste cap şi i-am urmat ordinele. Un lucru învăţasem şi eu şi anume că nu merita să te iei la ceartă cu un asemenea profesor. Aveam destule probleme cu el şi când tăceam din gură, nu voiam să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă mai şi comentam.
Ne-a dus în curtea şcolii şi ne-a spus să facem câteva ture de teren. Iar terenul în cauză nu era tocmai mic. Dar, cum evident nu aveam de ales, am făcut ceea ce spusese.
Era destul de înnorat afară. Îmi spusese mie Matilde de dimineaţă că s-ar putea să plouă astăzi. Şi îmi dăduse şi o umbrelă, ca să fiu sigură că nu voi răci.
După vreo două ture deja nu prea mai aveam energie. Şi se pare că nici puştiul nu stătea prea bine la capitolul ăsta. Acest aspect m-a făcut să mă întreb ce fel de băiat mai era şi el, din moment ce obosise la fel de repede ca mine. Adică, să fim serioşi, el ar fi trebuit să reziste mai mult decât mine.
Din fericire, ora luase sfârşit aşa că am scăpat de chin. Mi-am pus mâinile pe genunchi încercând să-mi recapăt respiraţia. M-am uitat spre el şi am rămas uimită să constat că, spre deosebire de mine, el se aşezase direct pe asfalt respirând din greu şi cam sacadat pe deasupra.
De obicei nu-mi bag nasul, dar mi se părea puţin cam palid, ceea ce nu mi-a plăcut prea tare. Eram eu cam nepăsătoare în general, sau cel puţin mă străduiam să par aşa, dar când vedeam ceva ce chiar mi se părea ciudat nu puteam să nu reacţionez.
M-am îndreptat spre locul unde stătea şi am îngenuncheat lângă el. De aproape mi se părea şi mai palid.
- Eşti în regulă? Am întrebat, deşi era clar că nu era în regulă.
- O să fiu bine, a spus printre respiraţii. Nu-ţi face griji.
- Nu prea am cum să nu-mi fac griji când eşti alb precum o stafie.
- Deci poţi fi şi îngrijorată pentru cei din jur, a spus pe un ton ce se voia a fi amuzat. E bine de ştiut că nu ai inima chiar de piatră.
Asta m-a făcut să mă încrunt. Tipul ăsta mă cam enerva. Adică, după ce că recunoşteam că sunt îngrijorată mai avea şi tupeul să mă ia peste picior. Cine naiba se credea?
- Glumesc. O să îmi revin repede, ok?
Zicând acestea s-a ridicat în picioare. Puţin clătinându-se ce-i drept, dar s-a ridicat. Mi-a întins mâna pentru a mă ajuta să mă ridic la rândul meu, dar dintr-un anumit motiv şi la cum arăta mă cam îndoiam că m-ar fi putut susţine. M-am pus pe picioare privind în altă direcţie. Nu-mi plăcea să fiu motiv de glume şi aşa mai departe. Bine, poate că exageram totuşi puţin, ok puţin mai mult, dar având în vedere faptul că odată la nu ştiu cât timp mă interesa şi pe mine ce se întâmpla cu cei din jur, nu-mi plăcea faptul că se făcea mişto de acest lucru.
- Ok, ok, îmi pare rău. Nu am vrut să te supăr. Nu credeam că vei lua lucrurile atât de în serios. Mă ierţi?
L-am privit neîncrezătoare pentru a vedea dacă e într-adevăr serios sau nu. Părea destul de convingător. Mi-am dat ochii peste cap înainte de a răspunde.
- Scuze acceptate. Hai să mergem să ne schimbă.
Zicând acestea am luat-o din loc. Dar nu mă puteam abţine să nu-l privesc cu coada ochiului. Nu-mi plăcea deloc cum arăta. Ce-i drept părea că se ţine ceva mai bine pe picioare, dar tot palid era. L-am întrebat dacă nu ar trebui cumva să se ducă până la cabinet, dar a ridicat detaşat din umeri spunând că nu crede că e cazul şi că îşi va reveni repede.
Aş mai fi insistat, dar nu voiam să fiu pisăloagă plus că acest lucru nu mă privea în mod direct. Iar dacă nu voia să se ducă era complet problema lui.
Când am ajuns în clasă am constatat că blonda s-a albit puţin la faţă când l-a zărit. S-a dus imediat la el şi a început să-i spună tot felul de chestii. Nu am fost atentă pentru că nu mă interesa.
Am luat loc în bancă aşteptând ca următoarea oră să înceapă. Peste câteva minute au luat şi ei loc, iar blonda mi se părea destul de îngrijorată pentru fratele ei. Am observat acest lucru pentru că am privit-o cu coada ochiului. Asta m-a pus pe gânduri. Din moment ce era evident că ea este îngrijorată mă întrebam oare ce putea fi atât de rău. Mai ales că el spusese că îşi va reveni repede. Nu am avut prea mult timp să analizez situaţia deoarece am fost întreruptă de profesorul ce intrase în clasă pentru a-şi ţine ora.
Restul zilei a fost destul de plină şi când orele au luat sfârşit aproape că uitasem complet ceea ce se întâmplase la ora de educaţie fizică.
Am coborât scările, fiind ultima care părăsea clasa din cauza profesorului care mă oprise pentru a-mi face observaţii în privinţa ojei, aşteptând cu nerăbdare să ajung acasă. Când am ajuns în dreptul ieşirii am observat că turna cu găleata.
Minunat, am gândit sarcastic.
Abia atunci am observat că mai se aflau două persoane acolo. La o privire mai atentă am observat că cei doi erau noii mei colegi. Stăteau pur şi simplu acolo privind deznădăjduiţi parcă ploaia ce nu părea că s-ar sfârşi prea curând.
- Voi ce-aţi păţit? Am întrebat.
Blonda s-a întors spre mine părând foarte suprinsă de faptul că le pusesem această întrebare. Mi-a explicat că nu aveau umbrele şi că dacă ar fi mers pe jos până acasă s-ar fi udat destul de rău. Se pare că locuiau destul de departe. I-am întrebat dacă nu pot chema pe cineva să-i ia şi mi s-a spus că nu şi că aveau de gând să aştepte ca ploaia să se sfârşească.
Am privit ploaia ce cădea necontenit fiind convinsă că nu avea să se sfârşească prea curând. L-am privit pe şaten, dar, deşi mai căpătase puţină culoare în obraji, tot nu mi se părea a fi ok.
Nu-mi vine să cred că voi face într-adevăr asta...
Am scos umbrela din geantă şi i-am întins-o blondei, care în secunda următoare mă privea cu ochii cât cepele.
- Luaţi-o, am spus privind în altă direcţie.
- Dar tu nu vei avea nevoie de ea? A întrebat ea.
- Voi aveţi mai multă nevoie în acest moment. Şi apoi eu stau destul de aproape plus că pot să chem un şofer să vină să mă ia. Doar am un tată celebru, nu-i aşa?
De obicei nu mă foloseam de renumele tatălui meu, dar în acest caz mă îndoiam că i-aş fi putut convinge altfel. După câteva minute de gândire blonda a luat umbrela din mâna mea îngăimând un „mulţumesc” cu o voce pe care abia am auzit-o. A deschis-o, s-au înghesuit amândoi sub ea, după care au ieşit pe poarta liceului.
Am aşteptat până când au dispărut din aria mea vizuală înainte de a îndrăzni să plec de acolo. Asta pentru că nu voiam ca ei să observe că-i minţisem. În primul rând, nu aveam şofer. Şi chiar dacă ar fi existat unul tot nu l-aş fi chemat. Nu-mi plăceau astfel de lucruri. Şi apoi, stăteam destul de aproape.
Mi-am tras gluga de la hanorac pe cap şi am început să alerg prin ploaie până când am ajuns acasă. Desigur că în momentul în care am ajuns eram udă până la piele. Imediat ce a văzut cum arătam, Matilde m-a dus în camera mea unde mi-a dat nişte haine de schimb, iar după ce le-am înlocuit pe cele ude cu cele uscate mi-a pus o pătură în jurul umerilor şi mi-a uscat cât de cât părul cu un prosop, asta deşi am insistat că puteam să fac asta şi singură, după care mi-a făcut un ceai cald şi mi-a dat ordin să stau în pat.
În mod normal nu o ascultam, dar eram destul de obosită plus că tremuram din tot corpul aproape. Mi-am sprijinit spatele de perete, trăgând pătura mai strâns în jurul corpului şi am pornit televizorul sperând să găsesc ceva interesant la care să mă uit. M-am oprit pe un canal la întâmplare, unde rula un film, după care am început să beau ceaiul făcut de Matilde cu sorbituri mici. Era încă fierbinte, dar era atât de bun... Şi mă ajuta să mă încălzesc.
Cred că cei doi pisoiaşi au realizat că nu mă simţeam prea bine deoarece au sărit pe pat şi s-au aşezat la picioarele mele privindu-mă parcă cu nişte ochişori îngrijoraţi. Acest lucru m-a făcut să zâmbesc. Mă întrebasem de câteva ori dacă animelele puteau simţi când ceva nu era în regulă cu stăpânul lor. În acest moment tindeam să cred că răspunsul era da.
Asta mi-a amintit de acel băiat şi m-am întrebat dacă era în regulă. Apoi m-am gândit că urma să aflu oricum următoarea zi la şcoală.
Ce bine că mâine e vineri.
Abia aşteptam weekend-ul. Nu voiam decât să stau în pat şi să dorm până pe la ora zece, după care să mă joc cu cei doi pisoiaşi care acum stăteau foarte cuminţi lângă mine.
După ce am terminat ceaiul am pus ceaşca pe noptieră şi m-am întins pe pat simţindu-mă destul de obosită după toată acea alergătură prin ploaie. Aveam nevoie de odihnă.
Speram totuşi să nu fie nimic serios.
stii ca nu are rost sa te astepti la un comentariu prea stralucit, nuh?
oricum, imi zicea un amic ca ne place o carte sau o poveste in care ne regasim, si ii dau dreptate
parte buna, ma regasesc in povestea asta, chiar daca numai putin, sunt unele parti care stiu ca ma ating fix la punctele sensibile :))
acum, descrierea, a fost buna :P
actiunea nu e grabita, a fost si un capitol destul de lung, cum ai spus si tu, nu au ce sa s intample atat de multe in primele capitole, desi imi plac unele aspecte de aici :X
greseli, nu ai avut, sau nu le-am zarit eu, nu conteaza....
dialogul, nu mi s-a parut mult, nici nu am stat sa-i calculez dimensiunile :))
stii ce stare am, cam atata ii de comentariul asta, oglinda mea :))

spor la scris si multa multa inspiratie :*
Dar ai inspiratie cu duiumul, mamica draga :X.
Imi place capitolul, se pare ca Mickaela nu e chiar asa rea pana la urma. Atitudinea rebela o face sa para asa, dar cand colo e si desteapta, si stie sa-si faca si griji pentru altii(vorba lui Chris).
M-ai cam bagat la banuieli(clasic:))) cu starea de sanatate a tipului, maine-poimaine ma trezesc ca sufera de stiu-eu-ce.
Dar le-a dat umbrela, le-a dat umbrela *dance*. Pentru mine asta inseamna mult, incepe sa-i pese de ei, ceea ce e bine. Ti-am mai zis de presupunerile mele idioate, ceva ceva tot trebuie sa se intample cu gemenii astia, altfel ce rost ar mai avea in peisaj?
Stiu ca nu e mare lucru de comentariul meu, ca nici n-am de ce greseli sau alte astfel de chestii sa ma leg. Astept nextu(rile)!>:D<
Ok. Imi place? De ce? Pentru ca multi aleg sa infatiseze celebritatile sau copiii lor ca find super idolizati. Tu ai ales sa mergi pe o cale mai putin abordata, si anume... Mickaela nu e rasfatata, nu profita de statusul tatalui ei, nu e tratata nici OMFG e fata unei celebritati. De fapt, ma bucura enorm ca nu ii place sa fie vazuta asa si ca adopta o atitudine mai rece fata de cei ce o trateaza asa pentru cine e tatal ei. Are un anume rasfat specific adolescentilor, si aici ma refer la faptul ca e rebela si pare sa nu prea o ingrijoreze regulile. De fapt, ar fi trebuit sa ma astept la asta dupa ce am citit titlul.
Totusi... Acum ma astept sa faca lucruri si mai nepermise, sa isi seteze un cod propriu de reguli si sa le cam desconsidere pe restul si, daca asta nu se va intampla intr-o oarecare masura, titlul isi va pierde relevanta.
Despre el si ea, cei doi frati a caror nume inca nu le-am retinut pentru ca nu au devenit importanti pentru mine inca. Inca le vad ca si second thing, pentru ca de abia au aparut.
El pare un pic ciudat. Are o personalitate puternica, insa un fizic slabit si asta ma duce cu gandul la o posibila boala. Presimt ca va aduce un pic de 'sare si piper' acestei povesti€
Pe ea... Nu stiu inca cum sa o iau. E cam lipicioasa de felul ei sau un pic naiva. Inca ma mai decid.

Pana acum numai idei bune si originale. Povestea nu s-a dezvoltat prea mult asa ca nu prea am ce sa urmaresc din punct de vedere al firului narativ.
Sfaturile mele se repeta, totusi, si stii la ce sfaturi ma refer.
Am observat anumite repetitii, fie de cuvinte, fie de idei.
Cum sa numai repeti cuvintele? Simplu. Cauti alt cuvint sau o serie de cuvinte ce ar putea inlocui ce vrei tu sa spui.
Lucruri de genul;
Ce mai faci? M-a intrebat
Intrebarea lui blabla bla
E un exemplu. Nu prea suna bine. Aproape orice cuvant, orice fraza se poate schimba. Poti incerca aproape orice. Poti sa folosesti sinonime, poti doar sa dai senzatia de acelasi lucru legandu-te, aparent, de altceva.
Cu alte cuvinte... Poti parafraza ceea ce ai tu ai de spus.
Legat de repetitia ideii... E in regula atunci cand vrei sa scoti ceva in evidenta. Daca e important, poti sa o repeti fara probleme. Bineinteles , cu alte cuvinte. Dak nu e vitala, ca sa spun asa, atunci poate e mai ok sa o atingi doar, sa mangaii ideea, sa o faci prezenta, dar sa prinda o tenta vaga.

Mai multe nu am de spus momentan.

Astept ca povestea sa devina mai complexa si apoi voi reveni.
Pana atunci, presimt 4 posibile directii. Nu e ca esti tu prea previzibila ci ca am scris eu prea mult la viata mea si am si imaginatia bogata. Sunt curioasa pe care cale vei merge.


Kisses
Bun!
Am ajuns si eu pe aici din pura intamplare...
L-am gasit, l-am citit si mi-a placut :D
Iar acum vine partea a doua....

De zis, pot sa zic ca ideea ta e destul de interesanta si imi place stilul pe care-i l-ai facut. Destul de original. Lucrul care imi place cel mai mult la ea (fizic) sunt suvitele rosii :x.

Cat despre celelalte amanunte si detalii sunt bine organizate.
Iar de greseli, nu prea am ce zice...

Un lucru e nasol in intreaga ecuatie... si ma refer la tatal ei. Pai hallo! Ea e singurul copil pe care-l are! De ce n-are timp pentru el?
GOD! Daca eu as fi in locul lui mi-as cere iertare de la Micki. O merita. Nimeni nu ar trebui sa suporte asa ceva. Parerea mea....

Asta e tot pana acuma. Iti urez spor la scris si te rog sa ma anunti si pe mine cand pui continuarea, ok? :)

Ciao!

P.S. Ai vrea sa fim bune prietene (gen BFF) ?:* :x >:d<
Multumesc pentru comentarii :x Si le multumesc lui crazy little red si Miss M pentru faptul ca m-au batut la cap sa postez acest capitol, ca altfel nu stiu cand il puneam :)) Deci acest capitol le este dedicat lor >:d<
Lectura placuta si sper sa va placa.


Capitolul 6


Nu se poate spune că atunci când m-am trezit mă simţeam tocmai grozav. Aveam nasul înfundat şi mă cam durea gâtul. Mi-a trecut prin cap să stau acasă. Cel puţin acum aveam un motiv întemeiat pentru care doream acest lucru, iar Matilde nu ar mai fi putut să-mi ţină predici. Dar apoi m-am gândit că oricum era vineri şi că puteam trece cu bine peste ziua de azi şi cu această răceală. Doar nu era prima oară când făceam asta. Şi apoi azi aveam ora de artă care mie îmi plăcea foarte mult. Cred că acest lucru se datorează în mare parte profesoarei. Spre deosebire de alţii ea nu mi-a reproşat prea multe şi mai se şi pricepea de minune la a-mi întoarce toate insultele. Cred că asta m-a uimit cel mai mult la ea. Îmi amintesc că la început am făcut tot posibilul pentru a o scoate din sărite. Dar acest lucru nu a părut să o impresioneze absolut deloc. Apoi într-o zi ne-a lăsat să pictăm orice doream noi. Nu mai ştiu ce am desenat atunci, dar ţin minte că a părut foarte entuziasmată de ceea ce făcusem. Cam pe atunci am început să o plac pe această profesoară. Spre deosebire de alte naterii la orele ei mă duceam cu plăcere şi încercam pe cât posibil să nu lipsesc.
M-am ridicat cu greu din pat şi mi-am târât picioarele până în baie. Mi se cam învârtea capul şi mi-a luat ceva mai mult decât de obicei până să fiu gata.
Când m-a văzut, figura de pe faţa lui Matilde s-a schimbat brusc. Am privit-o neînţelegând care era problema.
- Arăţi groaznic. Eşti foarte palidă. Ar trebui să stai acasă azi şi să te odihneşti, a spus cu o voce ce trăda îngrijorarea.
- Voi fi bine. Sunt doar puţin obosită atâta tot.
Eram conştientă de faptul că nu sunt foarte convingătoare, de fapt cred că nu eram deloc. Dar nu aveam de gând să o las să mă oprească. Am trecut pe lângă ea şi am coborât repede scările. Am auzit-o pe Matilde în spatele meu spunându-mi că ar trebui să iau ceva pentru răceală, dar deja ieşisem pe uşă şi nu prea aveam de gând să mă întorc pentru o pastilă. Voi lua câte pastile trebuie, dar asta după ce mă voi întoarce de la şcoală.
Drumul a fost parcurs mai încet decât de obicei, iar urcatul scărilor nu prea mi-a priit. Am ajuns în clasă cu două minute înainte de începerea orei.
M-am dus la locul meu şi m-am lăsat să cad pe scaun. Mă simţeam destul de obosită. Nu mă mai simţisem de mult timp atât de rău.
- Eşti în regulă? Am auzit o voce îngrijorată.
Am privit în direcţia din care veniseră acele cuvinte pentru a o vedea pe blondă uitându-se la mine cu nişte ochi mari şi îngrijoraţi. I-am spus că voi fi bine. Asta deşi eram conştientă de faptul că asta nu se va întâmpla.
Prima oră de curs a decurs normal. Deşi mie mi se cam închideau ochii, încercam din greu să par cât de cât atentă la ceea ce ne explica profesorul ce se afla acum la catedră. Dar devenea din ce în ce mai greu să fac acest lucru cu fiecare oră care trecea. Dar, cel puţin de data asta nu mi se făcuseră niciun fel de observaţii. Nu că mi-ar fi păsat mie prea mult, dar nu aveam chef de ele. Nu acum.
Următoarea oră aveam informatică şi trebuia să mergem în laborator. M-am ridicat din bancă şi i-am urmat pe ceilalţi fără prea mare tragere de inimă.
Laboratorul de informatică se afla la etajul al doilea, iar la cum mă simţeam în momentul de faţă nu mi-a fost tocmai uşor să ajung acolo, asta deşi nu erau foarte multe trepte ce trebuiau urcate. Când am ajuns acolo simţeam că cineva mi-a tăiat picioarele. Ce era mai rău era că acum simţeam că tot corpul îmi arde.
Minunat. Acum mai am şi febră, am gândit nemulţumită.
Dacă stăteam bine să mă gândesc ultima dată când mă simţisem atât de rău fusese din cauza faptului că mersesem prin ploaie vreo cinsprezece minute. Iar acum bănuiam că durase cel puţin douăzeci de minute până să ajung acasă ziua precedentă. Deci lucrurile nu aveau cum să se sfârşească prea bine. De obicei când aveam temperatură mă simţeam destul de vlăguită, iar starea asta nu-mi trecea complet până nu scăpam de ea.
Dar ajunsesem până aici şi nu prea voiam să dau înapoi acum. Puteam să o fac. Puteam să trec peste ziua de azi. Sau cel puţin speram să pot.
Am făcut un pas, apoi încă unul, iar după al treilea chiar începusem să cred că poate nu mi-e chiar atât de rău pe cât aveam impresia că îmi este. Desigur, nici nu ştiam în acel moment cât de mult mă pot înşela.
În secunda următoare totul a început să se învârtă cu mine şi am smţit cum îmi pierd echilibrul. Am mai încercat să fac un pas şi mi-am simţit genunchii destul de moi. În acel moment eram convinsă că aveam toate şansele să mă prăbuşesc. Acest lucru mă deranja destul de mult. Deşi eram o persoană destul de puternică în general o simplă febră mă putea doborî destul de uşor. Întotdeauna a fost aşa. Încă de când eram doar o copilă.
Acum nici nu m-ar fi mirat prea tare dacă genunchii m-ar lăsa într-adevăr de izbelişte. Şi cred că ceva s-a întâmplat pentru că pentru câteva fracţiuni de secundă nu am mai putut realiza foarte bine ceea ce se petrecea în jurul meu.
Apoi am putut simţi vag nişte mâini care se aflau pe umerii mei şi am auzit o voce aparţinându-i unui băiat întrebându-mă dacă sunt bine. Am privit în jur şi l-am zărit pe şaten care mă privea cu nişte ochi îngrijoraţi. Abia atunci am relizat că eu stăteam în genunchi pe pe gresia rece de pe hol, iar el îngenunchease lângă mine şi probabil că mă susţinuse cu intenţia de a nu mă lăsa să mă prăbuşesc complet.
Mi-am îndreptat spatele vrând să-i dau mâinile la o parte, dar fără succes. Apoi am zărit-o şi pe sora lui care mă privea de asemenea cu nişte ochi mari şi îngrijoraţi.
- Lasă-mă, i-am spus tăios şatenului.
- De ce? Ca să cazi din nou? Ar trebui să te duci acasă, mi-a spus pe un ton destul de serios.
- Îmi dă mie sfaturi cel care ieri era alb precum o stafie, am spus fiind surprinsă de ironia din vocea mea.
- Da, dar spre deosebire de tine eu m-am ridicat repede în picioare. Mă îndoiesc că este şi cazul tău.
Am vrut să protestez, dar nu am reuşit. Mă simţeam prea rău şi aveam impresia că nici măcar energia necesară pentru a vorbi nu o mai aveam.
Şi-a pus palma pe fruntea mea şi nu a părut prea mulţumit de ceea ce a descoperit.
- Tu arzi de-a dreptul, a spus cu puţin reproş în voce. Hai, te duc acasă.
Ce voia să facă? Cine se credea, dădaca mea? Asta nu avea să se întâmple. Nici gând!
M-am ridicat repede în picioare, prea repede poate, iar în secunda următoare am început să mă clatin puţin. Mi-a prins una dintre mâini, susţinându-mă.
- Fii serioasă. În starea ta ai putea să o sfârşeşti destul de rău. De ce nu vrei să accepţi puţin ajutor?
- De ce vrei atât de mult să mă ajuţi? Am întrebat repezindu-l puţin.
- Pentru că şi tu ai făcut-o ieri, deşi nu aveai niciun motiv întemeiat. Şi pot să pariez că tocmai din această cauză ai răcit.
Vocea lui era atât de serioasă şi de categorică încât era clar că nu aveam cum să-l conving să renunţe la idee şi să mă lase în pace. Şi trebuia să recunosc că to ceea ce spusese până acum era adevărat. Am sfârşit prin a-i accepta ajutorul.
Am coborât amândoi scările până în dreptul clasei, unde eu am rămas afară cu spatele sprijinit de perete în timp ce el a intrat pentru a-mi lua geanta. Din fericire pentru mine, deşi blonda se oferise să ne însoţească şatenul a convins-o repede că e mai bine ca ea să rămână la ore.
După ce am ieşit din liceu şi i-am explicat încotro e casa mea, am luat-o din loc. Nu pot spune că mergeam tocmai grozav, mai ales că mă cam împiedicam. Peste vreo zece minute mă simţeam destul de ridicol vis-a-vis de întreaga situaţie.
Era destul de linişte în jur. Singurul zgomot care se auzea era acela produs de aparatele de fotografiat ale paparazzilor. Eram convinsă că el nu le auzea, dar eu eram mult prea obişnuită cu acel sunet pentru a-l putea ignora pur şi simplu. Nici nu voiam să mă gândesc cum vor interpreta toată chestia.
Nu mi-a spus nimic tot drumul şi am reuşit să ajungem cu bine. În momentul acela l-am privit pentru a-i vedea reacţia faţă de ceea ce vedea în faţa ochilor. Părea destul de surprins de ceea ce vedea.
- Aici... aici locuieşti? A întrebat pe un ton destul de uimit.
- Mda, aici, i-am răspus plictisită.
Am deschis poarta şi am intrat cu el pe urmele mele. Renunţasem la ajutorul lui. Erau doar câţiva metri între poartă şi uşa de la intrare. Mă puteam descruca singură măcar atât cât să ajung în casă.
Bănuiam că el privea totul cu ochii cât cepele, dar nu m-am obosit să mă întorc pentru a vedea dacă aveam sau nu dreptate.
Cred că în momentul în care ne-au văzut pe amândoi toţi servitorii şi-au întors privirile în direcţia noastră. În acel moment Matilde tocmai cobora scările, iar când m-a văzut, aşa galbenă şi cu un echilibru cam precar, figura i-a devenit brusc foarte serioasă, chiar puţin încruntată aş spune.
Să vezi acum distracţie...
- Ţi s-a făcut rău, nu-i aşa? A spus pe un ton plin de reproş. Tu nu te înveţi minte niciodată. Nu ştiu ce o să mă fac cu tine.
A spus toate astea gesticulând de zor cu mâinile. Nu ştiu ce impresie i-a lăsat asta săraculi băiat, dar nici nu mă mai interesa.
Am luat loc pe canapea, deoarece mă simţeam prea rău pentru a mai sta şi în picioare. Apoi, bineînţeles că Matilde a început să-mi ţină tot felul de predici, la care nu aş fi fost prea atentă nici măcar dacă eram sănătoasă. După ce a terminat a continuat să mă privească cu nişte ochi severi.
Mi-am dat ochii peste cap fără chef. Nu-mi plăceau predicile ei absolut deloc. Mă puteam lipsi oricând de ele.
- Ce făceai dacă acest tânăr nu s-ar fi oferit să te ajute?
- Sunam la salvare, am spus ironic.
- Mă bucur să văd că mai ai suficientă energie cât să te cerţi cu mine, a spus cu o voce plină de subînţeles.
Mi-am dat din nou ochii peste cap. Era suprinzător faptul că, deşi mă simţeam de parcă fusesem călcată de tren, asta nu mă oprea din a-i răspunde lui Matilde.
- Ştiu că sunt ultima persoană care ar trebui să se amestece, a spus şatenul timid, dar de ce îi vorbeşti aşa? Nu înţeleg.
Întrebarea îmi era clar adresată mie, deci i-am dat cel mai bun răspuns de care eram în stare.
- Pentru că mă enervează. Nu suport să-mi vorbească aşa.
- Scuză-mă, dar cred totuşi că mama ta are cele mai bune intenţii.
A spus-o cu atâta convingere, probabil crezând că are dreptate, încât Matilde a început să chicotească. Eu în schimb fierbeam de furie. Ceea ce nu mă ajuta cu nimic având în vedere că mai aveam şi febră.
- Ea, mama mea? Tu chiar ai impresia că noi semănăm?! Ea nu e mama! Am ţipat la el.
Şi-a cerut repede scuze, încercând să explice că făcuse doar nişte presupuneri greşite. A fost salvat de Matilde care a mai încercat să calmeze puţin apele. Până la urmă, i s-a spus că eu ar cam trebui să mă odihesc, iar el s-a pregătit să plece. A lăsat geanta pe jos şi s-a îndreptat spre uşă.
Mai avea puţin până să iasă când eu l-am oprit. S-a întors spre mine, privindu-mă curios.
- Mulţumesc. Pentru tot ajutorul, am spus cu o voce joasă privind în altă direcţie.
- Cu plăcere, a spus simplu.
După ce a ieşit şi uşa s-a închis în urma lui, Matilde m-a condus în camera mea. M-am schimbat în pijamale şi m-am băgat în pat, iar după ce am mâncat supa pe care aceasta mi-a adus-o şi am luat o pastilă de răceală şi una pentru gât, mi-am scos ochelarii de la ochi şi m-am întins în pat.
Cred că cei doi pisoiaşi au realizat că mă simţeam rău deoarece s-au urcat în pat şi s-au aşezat cuminţi la picioarele mele. Acest lucru m-a făcut să zâmbesc.
Am închis ochii, iar somnul a pus stăpânire pe mine destul de repede.
a dat domnul intr-adevar :)) (chiar ma amuzat faza)
acum, as zice ca nu m-ar deranja deloc daca jurnalistii aceia care i-au pozat ar unterpreta intr-un mod relativ eronat toata faza, adica ar fi poate un sut in fata pentru ei :D
mi-a placut, cred ca ai o slabiciune, toti baieti din fic-urile tale par atat de minunati si perfecti, bine, ca nu ar trebui sa-ti bag de vina tocmai eu :D
si merci de dedicatie :* vezi ca iarasi sunt doritoare de next-uri :)))

hmmm, trebuie sa-ti spun ca, spre deosebire de capitolele impecabile cu care ne-ai obisnuit, ai avut cateva greseli, adica litere lipsa, in vreo patru locuri cred, nu-i grav dar ne-ai obisnuit tu prea bine
chiar tu ai zis ca ti-o faci cu mana ta...

ti-am mai zis ca ma regasesc in personajul creat de tine, desi abia astept sa vad o schimbare la ea, care sper ca o sa fie.... mi se pare ca a reactionat prea dur la faza ca a confundat-o pe Matilde cu mama ei, adica totusi :| ma gandesc ca dadaca ei chiar tine la ea si noh...
de altfel, stiu ca i-ai dat caracterul asta intentionat, abia astept sa vad ce urmeaza :X

actiunea nu e grabita
te-ai descurcat destul de bine descriind starile ei de om bolnav
hmmm.. cam atat pentru capitolul asta, chiar mi-a placut per total :D

Capitol nou :X, thanks de dedicatie>:D<.
Am sa incep direct cu ce mi-a placut. Am adorat pur si simplu felul in care ai accentuat faptul ca ii era rau de parca ar fi fost sfarsitul lumii sau ceva. Asta inseamna ca tipa nu e obisnuita, adica are o sanatate de fier, cum s-ar zice.
I-ai scos in evidenta firea vulcanica, ca de obicei. Interesant este faptul ca, daca ficul nu ar fi fost la persoana I, Mickaela ar fi parut o fire ingamfata, ca si cum ea era vedeta, nu tatal ei. Dar asa devine evident faptul ca ea e doar neinteleasa, nu o mofturoasa pline de fite.
Imi place mult de tot cum se comporta cu cei din jur, de parca ar incerca sa creeze un scut, ceea ce nu e tocmai bine.
Ai avut cateva greseli pe care le-am ignorat, fiind prea preocupata sa caut un semn de prietenie catusi de mic fata de Chris. Si... nimic:(. Sincer, sper ca situatia sa se schimbe curand, nu mai am rabdare. :D
Paparazzi? Serios? Nu stiu de unde le scoti, dar deja imi inchipui cate presupuneri vor face televiziunile. Parca vezi titlu: " Fiica celebrului cantaret True nu-stiu-cum-il-cheama a fost dusa pe brate de un necunoscut, fiind sub influenta drogurilor":)). Anyway, Chris a fost asaaa dulce si inocent cand a crezut ca Matilde e mama Mickaelei. :X crazy little red are dreptate, prea-i faci perfecti.
Astept next-ul :*.
Capitolul 7


Nu se poate spune că următoarea zi mă simţeam tocmai minunat. Stăteam întinsă în pat cu pătura peste mine şi cu ochii închişi ascultând muzică la mp3. Matilde avusese grijă să-mi iau pastilele, iar acum zăceam în pat sperând ca starea asta să treacă cât mai curând. Uram să fiu bolnavă. Aveam o imunitate destul de bună şi mă îmbolnăveam destul de rar, dar şi când mi se întâmpla zăceam cel puţin o zi întreagă în pat până să-mi mai revin cât de cât. Nici după aceea nu îmi era tocmai bine, dar cel puţin atunci eram în stare să fac şi altceva în afară de a sta în pat învelită până la gât.
Mama venise să mă vadă de dimineaţă şi stătuse de vorbă cu mine pe diverse subiecte, dar apoi fusese nevoită să plece de acasă pentru a rezolva nişte treburi. Iar eu mă plictisisem, aşa că începusem să ascult muzică. Desigur, aş fi putut să vorbesc cu Matilde sau cu oricine altcineva se mai afla în casă, dar nu aveam chef să pornesc vreo discuţie cu vreunul din ei.
M-am ridicat într-un cot şi am privit ceasul ce se afla pe noptieră. Acesta indica ora unsprezece fără cinsprezece minute. Am oftat din greu dându-mi seama că va mai dura cel puţin o oră până când mama se va întoarce acasă.
Şi eu ce ar trebui să fac în tot acest timp?
Tocmai voiam să mă întind din nou, când Matilde a intrat în cameră.
- Cum te mai simţi? M-a înrebat.
- Nu tocmai grozav, am răspuns fără chef. Trebuie să iau alte pastile deja?
- Asta se va întâmpla ceva mai încolo. Eu am venit să te anunţ că a venit cineva să te viziteze.
- Serios? Am întrebat uimită. Cine?
- Se pare că este o colegă de clasă. A spus că o cheamă Megan.
Poftim?! Ajunsese să vină la mine acasă? Cine se credea? Nu aveam niciun chef de ea. Fata aia mă enerva îngrozitor. Mă puteam lipsi oricând de minunata ei prezenţă.
- Spune-i să plece, am zis întinzându-mă din nou în pat.
- Nu este frumos din partea ta, să ştii, a spus pe un ton supărat. Mai ales că a venit să te viziteze tocmai pentru că ştie că eşti bolnavă. Ai putea cel puţin să cobori pentru a o saluta.
- În primul rând, chiar nu îmi place fata aia, am spus ridicându-mă din nou într-un cot. Şi apoi, chiar mă simt groaznic. Aş prefera să stau aici.
- Uite ce e, eu nu cred că te simţi destul de rău încât să nu poţi coborâ pentru două minute. Nu e nevoie să stai prea mult cu ea, doar salut-o şi muţumeşte-i pentru vizită, a zis pe un ton mai blând de data asta.
- Nu mulţumesc, am spus fără chef.
Desigur, nu prea mi-a mers cu Matilde, ca de obicei de altfel. În concluzie, vrând nevrând, a trebuit să-mi mişc picioarele până jos. Purtam nişte pantaloni de trening şi o bluză destul de largă, iar părul meu era destul de ciufulit, dar nu-mi prea păsa mie de acest aspect. Nu era ca şi cum urma să întâlnesc vreo persoană importantă.
Am coborât fără niciun fel de chef scările pieptănându-mi puţin părul cu degetele. Nu mi-a luat prea mult până să o văd. Stătea în picioare aproape de uşă şi privea de jur împrejur cu ochii cât cepele.
Ce drăguţ... am gândit sarcastic dându-mi ochii peste cap. O suportam pe fata asta din ce în ce mai puţin cu fiecare zi care trecea.
M-am apropiat încet de ea sperând să mai pot trage puţin de timp. Desigur, m-a zărit în momentul imediat următor, iar un zâmbet imens i-a apărut pe faţă, făcându-mă s-mi doresc să fug înapoi în camera mea. Nu că aş fi avut vreo şansă având in vedere faptul că Matilde stătea în dreptul scărilor. În concluzie, puteam afirma cu fermitate că acest moment era absolut „minunat”.
M-a salutat puţin cam prea vioi pentru gustul meu, mai apoi venind spre mine ţinând în mâini un coşuleţ pe care îl ridicase de jos. Mi l-a pus în braţe părând foarte muţumită de ea însăşi. Eu o priveam puţin tâmp neînţelegând ce era cu acel coş.
- Ştiam că te simţi probabil rău, aşa ca m-am gîndit că ai nevoie de ceva care să te înveselească. Deci, ţi-am adus un mic cadou, a spus veselă cu acel zâmbet încă întipărit pe faţă.
Mi.am mutat privirea pe coşul din braţele mele, abia atunci observând că acesta era plin cu dulciuri plus un mic ursuleţ de pluş alb. Am început şi eu să zâmbesc, dar nu de bucurie sau din recunoştinţă pentru ceea ce făcuse ea pentru mine, ci din cauza ridicolului întregii situaţii. Fata asta era prea de tot. Nu îmi venea să cred că se gândise la aşa ceva.
- Şi cel mai bun mod de a mă înveseli a fost să-mi aduci dulciuri? Am întrebat confuză.
- Desigur, a spus sigură pe ea. Până la urmă se spune că ciocolata este cel mai bun prieten al unei fete la nevoie.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Nu-mi venea să cred ce idee a putut să-i vină fetei ăsteia.
- Ce s-a întâmpla? A întrebat, acel zâmbet enervant dispărând în sfârşit de pe faţa ei. Nu-ţi place ciocolata?
- Nu e vorba de asta, doar că... ei bine, mi se pare puţin cam neobişnuit.
- Mie mi se pare normal ca atunci când cineva nu se simte bine prietenii acelei persoane să vină pentru a o înveseli, a spus gânditoare, ducându-şi o mână la bărbie şi punânduşi-o pe cealaltă în şold.
Mda... Şi, mai mă rog, de când suntem noi două prietene? Am gândit revoltată. Fetiţa asta îşi cam încerca prea mult norocul.
- Dar nu-i nimic, sunt sigură că te vei obişnui cu timpul, a spus vioaie, lăsându-şi mâinile pe lângă corp, zâmbind din nou.
Am privit din nou acel cadou al ei neştiind ce ar trebui să fac cu această pacoste cu părul blond din faţa mea. Trebuia să o conving să plece, dar trebuia de asemenea să găsesc un mod cât mai subtil de a o face, fără ca Matilde să se prindă de faptul că eu nu vreau decât să scap de ea.
- S-a întâplat ceva? A întrebat părând îngrijorată.
Mi-a trebuit tot controlul de sine de care eram în stare pentru a nu-i ţipa în faţă: Da, s-a întâmplat. Ai venit aici şi acum spui chestii gen „suntem prietene”, asta deşi de-abia dacă suntem cunoştinţe. Vreau doar ca tu să pleci şi să mă laşi în pace! Nu te plac. Îmi eşti antipatică total! Asta urmată de următoarele gesturi: să-i pun coşul în braţe, să o conduc spre ieşire şi să-i închid uşa în nas. Ce frumos suna totul în mintea mea în acest moment...
Dar a trebuit să mă mulţumesc cu următoarele:
- Nu, doar că, aşa cum ai spus, sunt bolnavă cred că mai am nevoie de odihnă şi...
Bineînţeles că figura nu a ţinut deoarece s-a băgat Matilde repede în discuţie spunând că „din moment ce puteam să stau în picioare puteam la fel de bine să şi stau de vorbă cu această fată care venise până aici deoarece fusese ingrijorată pentru mine”.
Aşa că, după două minute eu mă aflam pe canapea, iar pacostea pe fotoliul din stânga mea. Ca o drăguţă ce este, Matilde ne adusese o farfurie cu firsecuri si două căni cu lapte care zăceau acum pe măsuţa de cafea. Coşul se afla lângă piciorul canapelei, iar eu simţeam că mai am puţin şi explodez din cauza nervilor pe care îi aveam în acest moment. Îmi venea să o iau pe fata asta la şuturi.
- Ah, era să uit, a spus brusc. Ţi-am adus lecţiile de vineri.
Zicând acestea a scos dintr-o geantă, pe care evident eu nu o observasem, câteva caiete pe care le-a pus pe masă. Câteva minute am stat acolo neputând să fac altceva în afară de a privi acele caiete cu ochii mari.
- Nu ţi-am cerut asta, am reuşit să îngaim.
- Ştiu, dar m-am gândit...
- Ştii care e problema ta cea mai mare? Am întrerupt-o. Gândeşti prea mult.
Cred că asta a surprins-o pentru că nu a mai ştiut ce să spună. Mă privea uimită, părând că nu înţelege ce se întâmplă. Ştiam că voi primi o mică morală de la Matilde după ce voi termina, dar nu-mi mai păsa. Nu o mai puteam suporta pe fata asta şi nici răbdare nu mai aveam.
M-am ridicat în picioare privind-o serioasă.
- Uite cum stă treaba. Nu îmi placi. Eşti prea băgăreaţă. Iar asta mă enervează. Şi hai să-ţi mai explic ceva: noi nu suntem prietene şi mă îndoiesc că vom fi vreodată. Te rog să pleci înainte de a-mi pierde răbdarea definitiv.
Spusesem totul rar pentru a mă asigura că nu înţelege nimic altfel decât ar trebui.
M-am îndreptat spre scări şi am început să le urc încet, iar în urma mea am auzit un „Îmi pare rău...” stins. Într-un fel îmi părea rău pentru ea, dar nu era vina mea că îşi alesese persoana greşită cu care să-şi dorească să se împrietenească.
M-am trântit pe pat cu faţa spre tavan şi mi-am pus braţele sub cap. Ştiam ce va urma, deci nu mă mai sinchisisem să închid uşa în urma mea. Nu au trecut mai mult de cinci minute înainte ca Matilde să intre în cameră. Se uita la mine cu nişte ochi ce exprimau dezaprobare. Avea în mână coşul pe care îl adusese blonda. Mi-am dat ochii peste cap.
- Ştii, chiar nu mai înţeleg care este problema ta. Fata asta a venit până aici şi ţi-a adus aceste lucruri din simplul motiv că îşi doreşte să vă împrieteniţi.
- Sunt convinsă că dacă tata nu ar fi cine este atunci nu şi-ar dori atât de mult acest lucru, am spus fără să mă uit la ea.
- Iar eu sunt convinsă că dacă tatăl tău nu ar fi cine este atunci poate, doar poate, că ai fi avut mai mulţi prieteni, a zis pe un ton ce mie mi s-a părut a fi puţin trist.
Am auzit-o punând coşul lângă pat, apoi îndepărtându-se şi în final sunetul uşii ce tocmai fusese închisă.
M-am ridicat şi mi-am încrucişat picioarele. Mi-am dat părul după urechi şi câteva minute am privit conţinutul cadoului blondei. Am luat ursuleţul şi l-am privit timp de câteva minute, ţinându-l cu ambele mâini. Mă simţeam oarecum prost pentru ce îi spusesem acelei fete. Poate că exagerasem totuşi.
Am oftat întrebându-mă oare cât timp trecuse de când vreun coleg de clasă făcuse ceva de genul acesta pentru mine. Nici nu eram sigură dacă se întâmplase ceva asemăbător vreodată.
Cred că cea mai mare parte din vină îmi aparţinea. Nu prea mă apropiasem de nimeni din şcoală. Mereu crezusem că toţi ar fi devenit prietenii mei doar din cauza tatălui meu. Era foarte cunoscut şi apreciat ca şi cântăreţ. Mai tot timpul îi auzeam muzica venind ori de la un radio, ori de la telefonul cuiva, ori nimeream pe canalul de muzică atunci când cătaum ceva interesant la care să mă uit. Renunţasem să-i ascult muzica cu mult timp în urmă. Nici nu-mi mai aminteam numele ultimei melodii de-a lui pe care o ascultasem.
Am strâns ursuleţul la piept amintindu-mi cu tristeţe cât de mult obişnuisem să-l admir pe tata când eram mică şi cât de mult se schimbaseră lucrurile de atunci... Cât de mult mă schimbasem eu de atunci... Mi se părea trist faptul că lucrurile luaseră o asemenea întorsătură. Nu îmi imaginasem niciodată că s-ar fi putut ajunge unde s-a ajuns. Nu îmi doream ca totul să neargă şi mai prost în relaţia pe care o aveam în acest moment cu tata, dar doar eu singură nu puteam schimba nimic. Iar dacă totul continua în acelaşi mod probabil că aveam să sfârşesc prin a nu mai vorbi deloc cu el. Nu că acum aş fi făcut acest lucru prea des, dar...
Am scuturat din cap încercând să scap de toate aceste gânduri. Nu mai voiam să mă gândesc la toate aceste lucruri. M-am întins pe pat cu ursuleţul în braţe şi am închis ochii gândindu-mă că poate aş mai reuşi să dorm puţin. Răceala începea să îşi facă din nou simţită prezenţa.
La un moment dat am simţit vag cum cineva mi-a scos ochelarii şi m-a învelit. Aş fi deschis ochii pentru a vedea cine anume, dar eram atât de adormită şi mi-era atât de cald şi de bine încât nu mi-a luat prea mult pentru a renunţa la această idee.
Nu scapi de mine:))...
Am citit capitolul aseara si, dupa cum spuneam, observ ca de fiecare data cand vreau sa ma supar pe Mickaela face ea ceva ca sa-mi provoace mila.
Trecand peste faptul ca este bolnava, pe care si ea incearca sa-l ignore, mi s-a parut mai dura decat de obicei. Adica inteleg, Megan a venit neinvitata, dar totusi, putea macar sa incerce sa fie draguta. Dar nu, a dat-o pur si simplu pe usa afara dupa nici cinci minute...:)) Asta e momentul in care m-am suparat pe ea.
Apoi au aparut toate acele detalii noi despre ea, despre firea ei si despre cum nu-si poate face prieteni din cauza tatalui ei. Il suport pe omul ala din ce in ce mai putin. Dar ai descris foarte frumos ceea ce simte, asa ca supararea mi-a trecut.:D
Ai avut mai mult dialog decat de obicei, dar se intelege de ce, asa ca pe mine nu ma deranjeaza. Ai facut cateva greseli de tastare, dar nu mai stiu pe unde sunt si oricum, nici nu se observa.
Acum, ceva nou: avansezi cu descrierea. I mean, chiar o faci. Imi place din ce in ce mai mult(se poate asa ceva?) cum descrii ce simt personajele, dar si actiunile lor. Thumbs up for that!\:d/

Cam atat pe moment, astept continuarile;).