AnimeZupCăutare

Dragostea eterna dureaza trei luni

Ok, am ajuns si eu in sfarsit pe aici :)) Dupa lupte seculare :)) Sorry...
Hmm, pai sunt curioasa de cum se vor termina lucrurile intre ei pana la urma, desi am eu o oarecare banuiala ca va fi bine in final :D
E bine ca are pe cineva care sa o impinga de la spate, ca altfel cred ca statea acolo cu saptamanile fara sa fac ceva pentru a indrepta lucrurile :))
Mda, stiu ca nu e nimic de capul acestui comentariu, dar am citit capitolul acum cateva zile si nu mai stiu ce as putea sa spun :P
Astept continuarea, spor la scris :*
next :P


Capitolul 11


Sterge-mi din suflet si ultima picatura de neiubire. Desfa-mi bratele si inconjoara-te cu ele, soarbe-mi caldura, sentimentele, simturile… Pentru ca toate te cer pe tine, te vor pe tine. Atinge-mi buzele tremurande, lasa-le sa-ti simta gustul dulceag inca o data, aminteste-ti ca inca sunt aici, langa tine, si sunt gata sa-mi dechid sufletul in fata ta.



Cezar pov.

Toata tulburarea de zilele trecute pare sa-si fi gasit sfarsitul, toata confuzia nesfarsita de ieri pare sa se fi risipit in noapte. Si a mai ramas doar chipul ei, trupul ei, buzele ei. Bantuindu-mi fiecare gand, fiecare secunda, fiecare gest, totul parand sa aiba o legatura cu ea, totul parand sa fie ea.
Manat de aceste ganduri inposibile, de imaginea ei ce pare sa ma urmareasca pretutindeni, am ajuns aici, in fata usii ei, sunand neincetat, dement…
Totul ia sfarsit in urmatoarea secunda cand in fata mea apare o silueta masculina, zambitoare. Parul negru ud si mirosul de gel de dus care-mi pare atat de cunoscut reusesc sa-mi inunde gandurile cu cele mai negre imagini instantaneu. Il privesc pe brunet pierdut, simtind pamantul fugindu-mi de sub picioare, gata sa ma prabusesc din secunda in secunda.
Adam devine serios intalnindu-mi privirea confuza si tot odata plina de ura, dezgust si o nervozitate nemarginita, gata sa daram totul in fata mea. Se da un pas in spate, parca lasandu-mi cale libera sa intru in apartament, dar nu reusesc sa fac nici un pas. Doar stau pe loc, nemiscat, parca legat in lanturi.
Ma simt slabit, nereusind sa-mi gasesc macar forta necesara sa leg doua propozitii. Dar privirea stiu ca-mi este inca rece.
Il vad pe Adam cum se precipiteaza, cu siguranta nu se astepta sa fiu eu dupa usa aceea atunci cand a raspuns.

-Cezar, te rog, chiar nu e ceea ce pare! Ii aud vocea ingrijorata ca un ecou in capul meu.
In urmatoarea secunda brunetul ma prinde de un umar si ma trage inauntrul apartamentului inchizand usa.

-Stii ca nu ti-as face asta niciodata, corect? De altfel stiu cum sa te conving ca e doar o intamplare ca eu ma aflu aici. In plus Charlotte vrea sa discute ceva cu tine, deci tu asteapt-o aici si eu voi pleca, e ceva important ce am de facut…
Atata imi spune si imediat iasa pe usa lasandu-ma acolo singur. Poate e ciudat, dar stiu sigur ca totul e doar o neintelegere. Avea dreptate, stiu ca nu mi-ar face niciodata asa ceva. Nu pentru ca nu s-ar putea niciodata indrogostii de aceiasi femeie ca si mine, doar ca nu e in firea lui sa calce in picoare prietenia noastra atat de usor.


Charlotte pov.


Inchid dusul dupa minute intregi, mai mult din cauza faptului ca mi se parea ca am auzit soneria si mai apoi vocea lui Adam. Ma sterg repede si imi iau pe mine doar halatul turcoaz inchis pana deasupra genunchilor si-mi las parul ud desfacut pe umeri.
Ies din baie intrand imediat in living mai degraba manata de curiozitate si inca un sentiment ciudat care nu cred ca are nici o legatura cu situatia. Si acolo il gasesc pe el, privindu-ma, lasandu-ma sa ma scufund in albastrul ochiilor lui instantaneu. Tresar cateva secunde mai tarziu cand imi dau seama ca ceva nu e in regula si-l intreb din priviri ce cauta la mine acasa.
Se balbaie putin incercand sa-mi explice ca venise din cine stie ce motiv pe care nu l-am inteles si ca Adam il lasa-se singur zicandu-i ca am ceva de discutat cu el. Zambesc totodata simtind ca-mi bate inima cu putere amintindu-mi de discutia cu brunetul de mai devreme. Dar el a plecat, nu? Asta inseamna ca chestia pica.
Imediat telefonul, ce se afla pe canapea langa Cezar, incepe sa scoata niste sunete care-mi dadeau de veste ca am primit un mesaj. Il privesc pe saten cum ia telefonul in mana fara nici o retinere si il priveste incruntandu-se putin.

-E de la Adam! Imi spune pe un ton prea serios dupa care incepe sa butoneze dandu-mi de inteles ca are de gand sa citeasca mesajul.
“Nici gand” zic aproape in soapta aproape aruncandu-ma asupra satenului pentru a-mi recupera telefonul. Dar el a fost mai rapid si s-a deplasat imediat din calea aterizarii mele. Ma priveste amuzat dupa care incepe sa citeasca cu voce tare continutul mesajului.

-“Intelegerea ramane valabila”. Huh? Ce intelegere? Ma intreaba pe un ton ce se vroia amuzant insa plin de curiozitate.

-Hmmm, nu e treaba ta! Ii spun prefacandu-ma imbufnata.

-Dar chiar vreau sa stiu… Imi spune cu o voce trista de copil, aplecandu-se spre mine aproprindu-si chipul de al meu, aproape ajungand nas in nas unul cu altul. Simt imediat cum mi se ridica sangele in obraji, dandu-mi de gol toate emotiile pe care le simt in momentul asta.
Si ce mod mai bun de a-i arata, de a ma deschide in fata lui?
Imi inclin capul putin in stanga si inchid ochii lasandu-mi buzele ce incep sa-mi tremure sa le atinga pe a lui. Imi e teama, ca nu-mi va mai accepta toate aceste figuri, cum ma razgandesc mereu, cum ii sar la gat ca mai apoi sa ma comport de parca nu s-a intamplat nimic.
Dar simtindu-i gustul orice gand pare sa se risipeasca. Si ramanem doar noi doi si acel putin care ne uneste.
El ma saruta cu pasiune distrugand si ultima urma de timiditate din parte mea, simtindu-i dorinta in tot trupul. Isi pune mana pe dupa gatul meu incercand parca sa ma traga si mai aproape de el, sa fie sigur ca nu o sa rup sarutul. Imediat intre trupurile noastre nemaiexistand nici cea mai nesemnificativa distanta, ii simt atat de clar bataile inimii, de parca ne-ar dicta fiecare gest, fiecare sentiment. Imbratisarea parca facandu-ne sa devenim o singura fiinta, un singur suflet. Buzele noastre unite, cu o sete nemarginita, cu o pofta nebuna pare sa ne arate cat de dependenti suntem sau am devenit unul de altul. Si cat de mult mi-as dorii sa dureaza momentul asta? Poate pentru todeauna, mai presus chiar decat existenta noastra, devenind dorinta noastra.
Rupem sarutul ramanand fara aer, pastrand totusi intre chipurile noastre o distanta milimetrica. Lasandu-ne respiratile sacadate sa ne incalzeasca unul pe altul. Trupurile ne sunt inca lipite, contopite in simtiri ce par deplasate de tot ce am invatat pana acuma, de tot ce am reusit sa simt vreodata…
Ii spun cu o voce de copila ca-l vreau mereu aici, in bratele mele. Si el isi uneste din nou buzele cu ale mele pentru o secunda, in loc de “voi fi mereu langa tine”. Si-ii strang si mai tare trupul intre bratele mele firave, ascunzandu-mi chipul la pieptul lui, simtind doar o infinita caldura si nimic mai mult.
Nu stiu cat am stat asa, poate cateva secunde, cateva zeci de minute sau poate ore intregi. M-am pierdut de mult in mirosul lui si oboseala si-a spus cuvantul cu usurinta, imbatata fiind de trupul lui.
Stiu doar ca pleoapele imi sunt prea grele iar ochii mi se inchid incet, lasandu-mi trupul sa se odihneasca, adormind in bratele lui protective…
Am ajuns. Si uuuu ce capitol interesant :x Sa inteleg de aici ca lucrurile se vor sfarsi cu bine? :D Sper sper sper :D
Asa, revenind, mi-a placut mult acest capitol. Ai spus tu ceva de picant si eu nu te-am cresut :>
Ma bucur pentru cei doi, chiar mi-ar placea sa ramana impreuna, asta desi stiu ce mi-a povestit tu ieri, deci ma astept la absolut orice :))
Ce as mai putea sa spun? Pai, nimic, ca nu mai stiu ce :))
Astept continuarea, stiuca nu e mai nimic de comentariul meu, dar nu prea mai am cuvinte :))
Yuhuu... Hey Hey.... Am citit si eu povestea asta si este foarte interesanta. Titlul in primul rand te atrage din prima si de la prolog nu-ti mai poti dezlipi ochii de la cuvinte. Ideea este foarte interesanta si stii sa-ti lasi cititorii ca pe ace. Si numele alese sunt foarte dragute:X In sfarsit cei doi sunt impreuna, dar sa vedem pentru cat timp. Eu sper sincer la un happy-ending, dar alegerea e in mainile tale. Abia astept urmatorul capitol deci bafta la scris si te rog sa ma anunti cand postezi ^_^
deah, un capitol ceva mai diferit, inclusiv structura lui :D


Capitolul 12


Totul poate merge mai departe, fiecare sentiment regaseste noi orizonturi cu fiecare zi care zboara pe langa ei. Deznadejdea dispare pentru o secunda parand ca nu are sa se mai intoarca niciodata.
Chipurile lor nu au emanat niciodata atata bucurie ca in diminiata aia. Mirosul lui ii inunda narile dandu-i o senzatie de euforie, ochii lui o priveau nedumeriti cand namaiputandu-si controla impulsurile ii sarea in brate si-i saruta buzele cu o sete adolescentina.
Erau ei doi, izolati de orice urma de traire in afara de prezenta celuilalt, devenind astfel dependent unul de celalalt. Iar acel apartament atat de neinsemnat devenise refugiul lor, departe de ochii celorlalti, departe de oricine ar fi putut dorii sa stinga scanteia din ochii lor.
Ea abia acum intelese-se cu adevarat ca iubirea ce o descrisese in atatea zeci de randuri era atat de limitata incat era scarbita de cat de putina profunzime mai reusea sa gaseasca in proprile ei randuri. Cat de sterse erau ideile ei, cat de transparenta era imaginatia ei, cat de slabe erau sentimentele ei…
El ii atingea pielea usor, parca temandu-se sa nu o raneasca, o vedea atata de fragila si parca o teama ciudata ca are sa se sparge in fata lui ii cuprindea sufletul. Iubea, pentru a doua oara in viata lui, sau poate pentru prima data…
Cuvintele ei ii mangaiau suav urechia atingandu-i cele mai adanci ganduri, ajungand sa-l cunoasca atat de bine, parca ar fi devenit o singura fiinta, un singur suflet. Chiar si trupurile lor ce inca pareau sa-si fi pastrat independenta se atingeau timid la inceput ca mai apoi sa se piarda in mirajele noului sentiment pe care il cultivasera impreuna. Ii atingea tamplele dandu-i la o parte parul lung ce parea sa prinda o culoare mai vie ca niciodata. Sau poate era doar in imaginatia lui, poate era doar o iluzie. O atingea necontrolat convingandu-se poate pentru a zecea oara ca ea e reala, ca e langa el, ca e al lui.
Si-si amintea tinand-o in bratele lui ca-si jurase ca nu are sa mai iubeasca din nou. Si cat de repede isi pierdu-se din valoare un juramant ce odata parea sacru, cat de usor se pierde in mirosul ei, in soaptele ei, in respiratia ei fierbinte.



Cezar pov.


Suflet pagan, cu cata usurinta te-ai daruit ei, cat de usor ai devenit sclavul privirii ei. Poate ai vrea sa iesi din mine caci trupul meu ti-e ca o bariera dintre tine si ea. Si iubirea-mi a devenit atat de puternica, atat de reala, incat mi-e teama ca poate va prinde forma si ma va rani.
Si toata singuratatea s-a risipit, de parca nu ar fi fost niciodata in mine, de parca nu ea ar fi fost cea care-mi distrugea gandurile doar cu putin timp in urma.
Poate e timpul sa spun adio suferintei sau poate e doar o alta lectie stupida pe care viata s-a hotarat sa mi-o dea. Dar asta ar insemna, din nou, suferinta.
Dar nu mi-o pot imagina pe ea altfel decat ca un personaj pozitiv care si-a gasit un rol atat de inocent in filmul vietii mele. “ Promite-mi ca nu o sa ma lasi sa cad” ii soptesc la ureche si o simt ingrijorata, nelinistita, parca ar fi ceva dincolo de tot ceea ce abia mai ajung eu sa constientizez.
Si simt dorinta in fiecare celula, in fiecare gram de aer pe care il expir. O vreau langa mine, pe copila asta, pe femeia asta.


Charlotte pov.


Si cand un joc se transforma in realitate, cand o minciuna incepe sa doara prea tare ca sa o mai ti in tine. Si-ti doresti sa tipi, sa scapi de durerea de a o tine in tine, sa nu o mai lasi sa te raneasca fara mila. Dar te sacrifici, poate din iubire, sau poate dintr-o dorinta absurda de al stii langa tine.
Mainile mi se indeparteaza iar si iar cautandu-ti trupul cald sa le incalzeasca. Ma simt rece, inghetata de un sentiment de vinovatie care pare sa se fi lipit de mine fara mila. Iar tu esti aici, atingandu-mi trupul firav cu grija, strangandu-ma cu o putere retinuta, ti-e teama ca o sa ma ranesti.
Dar sufletul meu care se tareste prin labirintul unei iluzii ce pare fara sfarsit. N-am stiut niciodata cat de greu poate fi sa te lasi orbit de fericire cu teama ca se va sfarsii in orice moment. Si totul se transforma intr-un chin, sentimentul de iubire si prezenta ta fiind singurele care inca ma mai tin inca treaza, in viata…
Inima imi tresare, parca incercand chiar ea sa ma raneasca. Sute de voci par sa-mi tipe in cap ca traiesc un miraj. Cuvintele tale dulci ma zdrobesc amintindu-mi neincetat ca ma amagesc singura, totul fiind doar o iluzie.
Prezenta ta ma face sa-mi doresc mai mult, de parca as deveni dependenta de tine, de gustul tau, de mirosul tau. “Strange-ma in brate” iti soptesc venind spre tine pe varfurile picioarelor asteptand mai apoi nemiscata sa-ti simt din nou atingerea, caldura.
Atingerea ta imi pare sfanta, mirifica, magica, cum poate sa reduca totul la nimic mai mult decat sentiment, pur sentiment de iubire, tresarire inocenta a inimii si nimic mai mult. Doar sufletele noastre pierdute impreuna undeva departe, ascunse de propria noastra ratiune, depasind limitele…
Si daca totul are sa se sfarseasca, pentru ca simt asta in fiecare ticait al ceasului, parca timpul m-ar urmari, mi-ar da de veste ca e limitat. Atunci toate trairile astea devin instantaneu atat de efemere incat abia mai reusesc sa ma pierd in ele, fiindu-mi atat de frica ca ma voi pierde, stiind ca cu cat le voi lasa sa devina mai mature cu atat ma vor rani mai tare.

Ea cu teama, el cu speranta in suflet…
Invatau sa traiasca din nou intr-o alta lume. Si nimic nu-i putea atinge, pierduti intr-un miraj ce doar sentimentul acela absurd de atasare numit”dragoste” ti-l poate oferii. Mai presus de viata, mai presus de existenta oricui, totul parea sa fie diferit, mult prea diferit ca macar ei sa poate intelege pe deplin.
Batai absurde a doua inimi spargeau linistea in timp ce-si tineau respiratia apropiandu-se tot mai mult unul de altul. Atingandu-se, sarutandu-se cu sete, de parca ar fi pentru ultima data sau doar din dorinta pura.
Buna >:d<
In primul rand iti voi raspunde la intrebare. Pai, scrii bine la persoana a 3 a, cred eu. Adica, mie mi se pare ok, chiar daca nu prea mai citesc carti scrise la persoana a 3 a.
Dar la acest capitol nu mi-a placut faptul ca ai scris din prea multe puncte de vedere. Ai scris si din perspectiva celor doi si la pers a 3-a. Mi se pare putin cam mult. Daca tot ai vrut sa vezi cum te descurci la persoana a 3-a mai bine scriai tot capitolul asa sau scriai ca pana acum.
Trecand peste, de descriere nu prea am cum sa comentez eu la tine, ca nu am ce. Foarte profund capitolul apropo ;)
Cam multe greseli de tastare. Parca la un moment dat incepusei sa ai mai putine :-?
Stiu ca nu am zis mare lucru, dar deja nu mai stiiu ce sa zic :))
Mult succesc in continuare :D
Multumesc ca m-ai anuntat :X Capitolul, chiar daca este diferit, este foarte grozav! Imi place la nebunie! Felul tau de a descrie, ah, il ador! Pasajul meu preferat e:
crazy little red a scris (28.10.2011 16:02) ↗:
Atingerea ta imi pare sfanta, mirifica, magica, cum poate sa reduca totul la nimic mai mult decat sentiment, pur sentiment de iubire, tresarire inocenta a inimii si nimic mai mult. Doar sufletele noastre pierdute impreuna undeva departe, ascunse de propria noastra ratiune, depasind limitele…

In rest nu cred ca mai am prea mult de zis... Imi place mult ^_^ Sa ma anunti cand mai postezi si bafta in continuare! >:D<
scuze ca a durat atata, si de excesul de dialog :P



Capitolul 13

Cat de usor poate deveni pentru totdeuna, imediat,
Cand sarutandu-ti buzele umede am uitat
Sa respir, si clipele au parut ca se sfarsesc
In mine. Si am devenit iarasi tu…




Cezar pov.

Nu stiu cate zile am stat ascunsi in apartamentul ei, departe de ochii lumi, departe de orice alt sentiment in afara de o iubire atat de pura, salbatica, nebuna, nestapanita. Si totul parea atat de magic, abia reusind sa ma desprind de trupul ei fierbinte si mai apoi sa ies pe usa dand fata in fata cu realitatea.
Dand sa ies pe usa de la bloc ma lovesc de un tip saten, mai inalt ca mine. Imi pare cunoscut desi nu pot spune cu certitudine unde l-am mai vazut inainte, sau e doar o coincidenta stranie.
- Cezar, buna! Ai fost pe la Charlotte, voi doi inca mai pierdeti timpul impreuna? Mi se adreseaza pe un ton prietenesc. Intrebarea pusa in gluma pare totusi sa emane un sentiment puternic de dezgust. Il privesc intrebator dandu-i de inteles ca nu-mi amintesc cine e, desi el pare ca ma cunoaste bine, atat pe mine cat si pe Charlotte.
- Ah! Am uitat sa ma prezint. Sunt Luck, prieten bun cu Charlotte. Imi spune in timp ce-mi intinde mana prieteneste. Copiez gestul fara sa ma obosesc sa-mi spun numele pe care evident il stie.
- Incantat. Si da, eu si Charlotte inca ne pierdem timpul impreuna.
- Interesant, inseamna ca inca nu ai aflat, probabil… Imi spune privind in sus, parand ca gandeste cu voce tare, nu ca mi s-ar adresa mie.
- Ce sa aflu?
- Ah, nimic. Pe data viitoare, ma duc sa vad ce face micuta mea. Imi spune pornind direct si doar ridica mana, fara sa se intoarca cu fata spre mine, in semn de salut.
Il privesc pentru cateva secunde, surprins sau confuz. Mai apoi imi vad de drumul meu scotand intre timp din buzunar telefonul si sunandu-l pe Adam. Daca e ceva ce eu nu stiu, cu siguranta el stie. Ah, ma ingrijoreaza poate prea mult chestia asta, in plus acel Luck imi parea extrem de ciudat.
Adam imi raspunde la telefon imediat, vocea lui e adormita. Ii spun sa ne vedem la mine in douazeci de minute ca mai apoi sa-i inchid telefonul asigurandu-ma ca nu are timp sa se gandeasca la o scuza plauzibila.


Charlotte pov.

A devenit cumplit de liniste, cumplit de trist, in clipa in care el s-a departat. Totul pare mort, vocea lui Luck nu mai pare sa aiba aceiasi rezonanta poetica de altadata. Cezar imi bulverseaza fiecare gand transformandu-l in ceva inexplicabil. De parca el ar fi cel care detine controlul asupra universului meu. Le-as spune gandurilor sa piara, dar am senzatia ca doar ele ma mai tin treaza.Tresar trezita dintr-un vis paralel cu realitatea atunci cand simt mana lui Luck peste a mea.
- Charlotte, cuvintele mele au devenit atat de neinsemnate? Nu ai ascultat nimic din ce am spus! Are vocea trista, trezindu-mi cu usurinta sentimente de remuscare. Stiu ce simte el pentru mine, si totusi nu reusesc sa-i arat nimic altceva decat indiferenta…
- Imi pare rau, doar ca…
- Doar ca nu mai insemn nimic pentru tine…
- Stii deja ce simt pentru tine.
- Din pacate…
- De parca ti-ar fi mai usor daca nu ai stii, desprinde-te pur si simplu, oricum tind sa cred ca m-am schimbat prea mult in ultima vreame ca sentimentele tale sa-si fii putut pastra aceiasi intensitate.
- Si totusi sunt nebun dupa tine!
- Poate ar fi mai bine sa pleci.
Asa s-a terminat conversatia noastra. O conversatie intre doi oameni care obisnuiau sa fie cei mai buni prieteni. La dracu de viata, de mi-ar arata macar odata intelegere.
Vreau sa inchid usa in urma amicului meu dar ceva ma impiedica, ma uit in jos ca sa vad piciorul lui Luke tinut in asa fel incat usa sa ramana intre-deschisa. Imi ridic privirea in sus cautand raspunsuri in capruiul ochiilor sai. Dar nimic, nu mi-a mai ramas nimic din putinta de a-I citii fiecare gand, chiar si cel mai neinsemnat, omului din fata mea.
- Ma voi intoarce! Stim amandoi ca asta nu e sfarsitul. Atata imi spune dupa care isi muta piciorul lasandu-ma sa pun spatiul de care aveam nevoie intre noi. Inchid usa cu un ‘probabil’ rostit pe jumatate pe buze.
‘Acesta nu e sfarsitul’. Ai dreptate, nu e sfarsitul, e doar un sfarsit, singurul lucru neclar e a ce e sfarsitul. Sa nu faci o prostie scumpul meu amic, nu o fa daca ma iubesti macar jumatate din cat zici ca o faci…
Am o stare ciudata, parca as fii imbatata de tristete. Si nu e doar absenta lui, caci stiu ca sentimentul de dor nu doare chiar atat de tare, e ceva mai mult. Astazi s-au incheiat cele doua saptamani, pariul care inca ma facea sa confund viata mea, povestea mea cu o piesa de teatru. Astazi suntem iarasi noi, cei ce obisnuiam sa fim acum doua saptamani? Ma indoiesc ca ne-am mai putea vreodata reintoarce, sa uitam totul, sa incheiem pur si simplu un pariu pe care probabil as ajunge sa regret ca l-am castigat, sau ca l-am pus vreodata. Inchid ochii si imi revine in minte salonul Idei, masa, scaunele, momentul in care am intarziat, articolul din ziar, pariul…
Deschid ochii tresarind la auzul sunetului telefonului. Imi bate inima cu putere. Imi pun mana pe piept si ma las pe pat ca intodeauna raspunzand la telefon…
Capitolul 14

Totul are un sfarsit. Fericirea se poate risipi cu atata usurinta, intr-o clipa, fara sa intrebe pe nimeni, fara sa se ingrijeasca de pagubele ce ar putea ramane in urma ei. Doar se sfarseste, simplu si rapid, de parca nu ar fi existat niciodata, de parca nu ar depinde viata atator oameni de ea.



Charlotte pov.

Cuvinte goale, fara sens, imi parasesc buzele ude de lacrimi incercand in zadar sa dea o explicatie care nu-si mai are rostul. Il simt ranit, lovit, dezamagit si ajung sa ma simt chiar mai rau stiind ca eu sunt cea care i-a creat aceste stari. Nimic nu-si mai are rostul, nici un gest de alintare, e rece, de piatra, parca nu lasa nici un sentiment sa ajunga la el. Mi-e teama de care ar putea fi urmatoarea lui miscare dar mi-e si mai teama sa-l strang in brate si sa-l implor sa ramana aci. Si cum as putea sa-i explic in acest moment ca sentimentele mele au fost reale in tot acest timp? E simplu, nu pot!
Imi simt trupul tremurand, parca inecat in durere. Vreau sa tip, sa lovesc pe cineva, orice ar putea remedia macar putin acest dezagreabil sentiment. Si nu am inteles niciodata pana acuma de ce oamenii regreta atat de mult ca nu pot da timpul inapoi.
Flash Back
Raspund la telefon ingrijorata cu un simplu “da” probabil tremurat. Pentru cateva secunde nu-mi raspunde nimeni ca mai apoi sa aud o voce necunoscuta care-mi pare totusi ciudat de familiara. Mi-a trebuit cateva secunde ca sa-mi dau seama ca cel cu care vorbeam e Cezar. Vocea lui suna rece, ca a unui om cu sufletul ranit ireversibil. Imi cere sa ne vedem dar intrebarile mele continue despre ce s-a intamplat nu par sa-l atinga in nici un fel…
End flash back

Nu stiu de ce-mi amintesc asta acuma. Ar fi trebuit sa-mi dau seama ca stie. Si la ce ar fi folosit? Nu se afla aici ca sa-mi dea sansa de a vorbii, de a da explicatii care de altfel nu mai au nici un rost. E aici doar pentru a-mi arunca in fata toate aceste lucruri, sa ma raneasca cu cuvinte pline de dezgust care ma fac sa ma urasc ingrozitor de tare. Ma trezesc vorbind fara sa par insa a fi constienta de situatia in care ma aflu.
- Cezar, exista o explicatie pentru toate astea, poti sa pleci acum dar te asigur ca atunci ai dat cu piciorul la tot ce inseamna noi.
- “Noi” nu mai exista deja. Si ce te face sa crezi ca esti in situatia in care poti sa-mi dai un ultimatum? De parca tu ai fi victima aici…
- Nimeni nu e victima, atata timp cat sentimentele amandurora au fost reala, nu exista nici o victima!
- Habar n-am ce simt pentru tine chiar acuma…
Astea au fost ultimele cuvinte inainte sa se intoarca cu spatele la mine si sa coboare scarile, grabit, ca intodeauna, de parca ar fi doar o alta seara obisnuita in care ne luam la revedere. Dar acest la revedere tind sa cred ca e cel final, care ne v-a despartii pe o perioada nedeterminata, poate chiar infinita.
Raman blocata in pragul usii minute in sir, singurul zgomot ce se aude pe intreaga scara e respiratia mea greoaie,de parca as fi pe punctul de a-mi da ultima suflare. Nu stiu cat am ramas nemiscata, privind in gol, cert e ca aceasta perioada s-a terminat atunci cand Adam a aparut acolo cu un “imi pare rau” stins pe buze. As fi vrut sa-l lovesc, sa-l ranesc, sa-l vad la pamant, caci stiam sigur ca el e de vina pentru tot. Si totodata stiam ca nu are sens sa dau vina pe altcineva cand eu am gresit atat de mult.
Adam ma ridica in brate si ma duce pana in bucatarie asezandu-ma pe canapea. Nu ma priveste in ochii. Stiu ca se simte vinovat, si as vrea sa-i pot spune ceva ca sa nu-l vad in starea asta. Dar cum as putea eu din starea asta deplorabila sa fac pe altcineva sa se simta mai bine? Oricat de mult mi-as dorii asta. Oricat de mult as tine la Adam…
- O sa-l lasi sa plece? Ma intreaba brunetul in timp ce-mi intinde o cana cu ceai negru si se aseaza pe jos in fata mea sprijinindu-si coatele pe genunchii mei.
- Da. Raspund simplu, sec, de parca ar fi fost singura varianta plauzibila de raspuns. Dar e singurul raspuns pe care il pot da acuma, singurul care ma poate face sa continui sa respir. O sa-l las sa plece, e mai bine asa, pentru el…
Dupa scurt timp a aparut si Ida la usa apartamentului meu. Si cum din fericire am fost mereu o persoana la care i se schimbau starile de spirit la minut, am reusit sa-mi ridic moralul destul incat sa-mi petrec restul serii tachinandu-i pe Ida si Adam. Stiam ca el e inebunit dupa ea, dar inainte aveam certe retineri in ceea ce priveste sentimentele ei. Dar ea le-a risipit atat de usor, zambind atat de dulce, de real, cum n-am mai vazut-o niciodata desi ne cunoastem de atatia ani… Sunt un izvor de bucurie unul pentru celalalt. Si as vrea sa pot sa nu-i compar pe ei doi cu mine si Cezar, care reusim doar sa ne ditrugem unul pe altul. De parca am fost adusi impreuna doar pentru a invata cat de tragice pot fi defapt acele povesti de iubire cu sfarsit nefericit pe care le-am inventat de atatea ori. Si e prostesc sa astepti de la realitate ceva mai mult.
Uneori ma simt ca un copil prostut, netrecut prin viata, care nu a dat piept cu realitatea inca. Sunt la fel, astept mereu sa se intample ceva bun, astept mereu protectie de la cei din jur. Ca si cum ei toti ar fi parintii mei si eu sunt singura care isi poate permite privilegiul de a juca mereu rolul copilului ferit de lucrurile rele, de nefericire…
Dar totul are un sfarsit, toti avem parte de doza noastra de maturitate mai repede sau mai tarziu. Si putem sa tinem capul sus sau sa ne lasam distrusi.