AnimeZupCăutare

Când nimic nu este ceea ce pare a fi

Capitolul 19


Nu ştiu cât de bine ne descurcaserăm în intenţia noastră de a-l convinge pe tata că totul este în regulă cu mine şi Chris. Am încercat să ne comportăm cât mai normal posibil. Am povestit şi am râs la cină, am făcut glume pe diverse teme, ne-am uitat la un film împreună, iar pentru câteva ore toate trei am încercat să facem abstracţie de Andrews şi de tot ceea ce se întâmplase până acum. Tata a părut a fi destul de vesel toată seara, dar nu eram convinsă că a dat totul uitării. Iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee dacă reuşisem să fiu destul de covingătoare. Se întâmplaseră prea multe, iar timpul acordat de tatăl lui Ryan pentru a ne putea demonstra nevinovăţia era limitat. Cred că asta mă deranja cel mai tare în momentul de faţă. Faptul că timpul era limitat. Nu ştiam dacă vom reuşi să ne încadrăm şi bănuiam că din cauza acelei decizii Andrews va face ca lucrurile să devină şi mai complicate. Iar dacă asta chiar se va întâmpla nu aveam nici cea mai vagă idee dacă vom reuşi să facem faţă. Sau, mai exact, nu ştiam dacă eu voi putea face faţă.
Totul era atât de aiurea. De ce a trebuit să mi se întâmple o astfel de chestie tocmai mie? Uneori mă gândeam că poate ar fi mult mai uşor dacă, după ce toată această poveste se va fi încheiat, aş fi renunţat de bună voie la aceste puteri, la a mai fi vrăjitoare. Atunci nu ar mai trebui să ascund nimic de tata sau de oricine altcineva. Uneori aveam impresia că poate dacă nu am fi fost vrăjitoare totul ar fi fost mai uşor. Am fi fost nişte fete absolut obişnuite, la fel ca toţi ceilalţi. Nu ar mai trebui să ne facem griji în legătură cu ce s-ar putea întâmpla dacă cineva ar afla de acest secret. Nu ar mai trebui să ne facem griji pentru foarte multe lucruri.
Dar, dacă am renunţa la a fi vrăjitoare, asta nu ar însemna cumva să-l lăsăm pe Andrews să ne învingă?
Asta era o altă parte a problemei. Nu mai voiam să am parte de toate aceste neplăceri, dacă le pot numi aşa, dar nici nu voiam să-l las pe acel nemernic să-şi atingă scopul, oricare ar fi fost acela. Şi aveam impresia că dacă renuţ la aceste puteri exact acolo se va ajunge.
Chris a fost cea care mi-a întrerupt şirul gândurilor în momentul în care a luat loc lângă mine la masă. Am privit-o şi am observat că părea destul de somnoroasă. La un moment dat m-am gândit că poate e doar impresia mea, dar căscatul ei din secunda următoare mi-a alungat îndoielile. Şi-a sprijinit capul în mâna stângă în timp ce cu dreapta amesteca de zor în castronul cu cereale din faţa ei.
- Tu ce ai păţit? Am întrebat curioasă.
Nu o văzusem aproape niciodată obosită dimineaţa, indiferent la ce oră s-ar fi întâmplat să se bage în pat cu o seară înainte.
- Nimic, a spus fără chef. Nu am dormit prea bine atâta tot.
Am vrut să o mai întreb ceva, dar în cele din urmă am renunţat. Nu credeam că mi-ar fi spus care era adevărata problemă oricum.
Am terminat repede micul dejun, după care am plecat spre şcoală. Nu aveam niciun chef de ore, dar cum nu eram bolnavă, iar alt motiv cât de cât serios pentru a lipsi nu aveam, nu prea puteam chiuli azi de la şcoală.
Când am ieşit din bloc l-am zărit imediat pe Ryam care stătea acolo aşteptându-ne. Cred că în curând ne vom obişnui cu prezenţa lui. Asta m-a făcut să mă întreb ce se va întâmpla cu aşa numita noastră prietenie după ce totul va reveni la normal.
Oare va pleca pur şi simplu înapoi în Lumea Vrăjitorilor pentru a-şi relua locul lângă tatăl lui şi a se antrena în continuare, uitând în cele din urmă de noi? Acest lucru nu m-ar fi surprins prea tare. Chiar şi ştiind ce simte el pentru mine mă îndoiam că va mai simţi asta mult timp după ce ne vom fi despărţit. Mi se părea un lucru cât se poate de normal. Până la urmă pentru el ar urma probabil alte probleme ce ar trebui rezolvate, iar în cele din urmă lucrurile se uită.
Dar, dacă mi se părea atât de normal acest mod al lucrurilor de a merge mai departe, atunci de ce simţeam o urmă de regret la gândul că într-o bună zi el va trebui să plece, iar noi să ne reobişnuim cu rutina zilnică? O rutină care mie ajunsese să mi se pară foarte plictisitoare. Cred că undeva în adâncul sufletului meu îmi doream ca el să mai poată rămâne aici o vreme.
- S-a întâmplat ceva? A întrebat Ryan curios, probabil văzându-mi expresia feţei.
- Nu, totul în regulă, am spus repede forţând un zâmbet.
S-a mai uitat câteva momente la mine înainte de a se întoarce pe călcâie şi a o lua în direcţia şcolii cu noi două imediat după el. În curând ajunsesem să mergem umăr la umăr lângă el.
Partea amuzantă în toată situaţia o reprezenta Chris, care cred că a căscat de aproximativ zece ori în următoarele cinci minute.
- Tu ce ai păţit? A întrebat Ryan părând destul de preocupat de acest subiect.
A încercat să-l aburească spunându-i că nu prea dormise bine şi că era obosită, dar cu el nu a prea ţinut, iar după ce şi-a aţintit privirea asupra ei câteva minute Chris a trebuit să recunoască. Trebuia să admit totuşi că puştiul ăsta era mai încăpăţânat decât mine atunci când voia să afle ceva de la cineva.
- Ok, ok, m-am gândit toată noaptea la un mod în care să reuşesc să-l lovesc pe acel, aşa numit, profesor, a spus pe un ton destul de supărat.
- Tu chiar crezi că ai vreo şansă cât de mică să reuşeşti? A întrebat Ryan zâmbind amuzat probabil de ideile surorii mele.
- Bineînţeles, a spus pe un ton foarte sigur. Trebuie să existe un moment în care să-l prind cu garda jos, atâta tot.
- Dacă spui tu, a zis pe un ton plin de subînţeles.
Cred că asta a enervat-o destul de tare pentru că i-a trimis cea mai urâtă şi ucigătoare privire de care era probabil în stare. Bănuiam că ar mai vrea să adauge ceva, motiv pentru care m-am aşezat între ei spunându-le că nu are niciun rost să se ia la ceartă pe tema asta. Nu voiam să înceapă să se ciondănească, mai ales că o cunoşteam foarte bine pe draga mea soră şi ştiam că nu prea îi place să fie contrazisă în anumite situaţii.
În cele din urmă s-au calmat, iar restul drumului a fost parcurs într-o linişte desăvârşită.
Orele au decurs cât se poate de normal, iar după trei ore deja eram plictisită până peste măsură. Îmi doream să-mi pot pune capul pe bancă şi să dorm, dar, bineînţeles, nu puteam face acest lucru. Din fericire clopoţelul a sunat în curând anunţând sfârşitul orei, iar eu am ieşit pe hol foarte fericită de acest lucru şi mi-am întins puţin oasele. Parcă orele nu mai fuseseră niciodată atât de plictisitoare.
- Te plictiseşti cumva? Am auzit un glas amuzat, mult prea cunoscut mie.
Am întors capul pentru a-l vedea pe Andrews privindu-mă destul de distrat. Ceea ce m-a şocat, dacă pot spune aşa, era modul în care arăta. Nu era foarte diferit faţă de cum ne obişnuise, dar ceva îţi sărea de-a dreptul în ochi atunci când îl priveai. Nu trebuia să fii foarte atent. Ceea ce îţi atrăgea imediat atenţia era o urmă roşie ce se afla pe obrazul lui stâng şi care se întindea până la bărbie aproape. La oprivire mai atentă am observat că acea urmă roşie semăna cu o zgârietură. Era o linie roşie nu foarte groasă dar destul de lungă. Pe lângă asta, deşi altceva nu era evident, îţi puteai da totuşi seama că era puţin zdruncinat. Deci zvonurile pe care le auzise Ryan erau destul adevărate. Cineva chiar îl luase la şuturi. Şi se pare că îl lovise destul de bine. Acest lucru m-a făcut să mă întreb din nou cine ar fi putut fi atât de puternic încât să îi facă aşa ceva.
Dar trebuie să recunosc că mă simţeam destul de bine ştiind că exista cineva acolo mai puternic decât el. M-am gândit că poate dacă am şti cine este persoana respectivă am fi reuşit să o convingem să ni se alăture şi în felul ăsta ne-ar fi mai uşor să îl învingem.
Dacă am şti...
- Ţi-a mâncat pisica limba? A spus amuzat probabil din cauza faptului că stăteam pur şi simlu acolo şi mă uitam la el fără să spun nimic.
- Urâtă rană, am spus fără să gândesc înainte.
La replica mea a început să chicotească. Nu prea înţelegeam eu de ce era atât de amuzat, până la urmă tot ce spusesem fusese o constatare a ceea ce era evident că se întâmplase.
- Asta e tot ce ai de spus? Nimic altceva? A spus pe un ton ce sugera că aştepta un răspuns mai bun de atât.
- De ce aş mai avea ceva de spus? Am întrebat încurcată.
Nu înţelegeam ce voia de la mine. Ce tot voia să audă?
Am observat că de data asta de-abia se mai putea abţine să nu izbucnească în râs. Nu mai înţelegeam nimic. Ca să nu mai spun că tot acest schimb de replici atrăsese privirile curioase ale celor ce se aflau pe coridor, care acum se opriseră pentru a asculta mai bine tot ceea ce se întâmpla.
Nu mai fusese de mult timp atâta linişte pe hol, ceea ce mă făcea să mă simt cam stingherită. Nu-mi doream ca aceşti copii să înceapă să facă cine ştie ce presupuneri şi ca totul să o ia razna. Nu aveam nevoie de încă o problemă în plus. Am văzut cu coada ochiului că elevii de la alte clase scoseseră capul pe hol pentru a vedea ce anume este atât de interesant, iar acum ne priveau.
Minunat, am gândit sarcastic.
L-am privit din nou pe Andrews pentru a vedea că acum zâmbea amuzat şi avea o privire foarte sigură în ochi. Mă aşteptam să mai zică ceva, dar în loc de asta s-a mulţumit să-mi întindă un bilet de hârtie. L-am luat din mâna lui printr-un gest mecanic, apoi l-am privit cum se îndepărtează de mine.
Am intrat în clasă şi m-am dus direct la locul meu întrebându-mă ce anume era scris pe acel bilet. Abia după ce am luat loc am observat că Ryan şi Chris erau lângă mine şi mă priveau destul de îngrijoraţi. Aş fi vrut să le spun că sunt ok, dar aş fi minţit şi cred că asta se vedea destul de clar pe faţa mea.
Aşa că m-am mulţumit prin a deschide acel bilet pentru a vedea ce anume era scris pe el. Ceea ce am citit mi-a dat de înţeles că toate presupunerile mele de mai devreme erau cât se poate de întemeiate.

Dacă vă imaginaţi că aveţi chiar şi cea mai mică şansă de a câştiga această luptă vă înşelaţi amarnic.

Mi-am lăsat privirea în jos, lăsând părul să-mi acopere faţa şi aproape că am scăpat acea foaie de hârtie. Ştiam eu. Ştiam că acum lucrurile vor deveni şi mai complicate. Ştiam că nu va avea de gând să se lase până nu ieşea învingător. Dar ceea ce nu înţelegeam şi mă îndoiam că voi îneţelege vreodată era de ce era atât de important pentru el să iasă învingător din această, aşa numită, luptă. De ce împotriva noastră? De ce?
Am simţit cum Chris a luat loc lângă mine pe scaun punându-şi apoi braţele în jurul umerilor mei. Apoi am simţit ceva fierbinte prelingându-se pe obrajii mei şi abia atunci am realizat de ce era ea atât de îngrijorată. Din cauza tuturor acestor gânduri începusem să plâng. Şi cred că aveam toate motivele să o fac. Nu îmi mai păsa de ceea ce vor crede colegii sau oricine altcineva. Nu mai ştiam cum vom reuşi să ieşim cu bine din această încurcătură. Cel mai rău mi se părea faptul că eu deja îmi cam pierdusem orice speranţă că am putea reuşi. Mai ales după ce citisem acest bilet nenorocit. L-am strâns în pumn mototolindu-l. Nu mai voiam să-l văd nici pe el nici pe Andrews vreodată. Nu voiam decât să pot fugi undeva departe unde să nu pot fi găsită şi unde totul să fie la fel ca înainte.
Dar, desigur, acest lucru nu era posibil. Şi ştiam mult prea bine că fuga nu ar rezolva absolut nimic. Fuga era pentru laşi, iar eu puteam fi absolut oricum, dar nu laşă. Trebuia să rezist, să-i demonstrez că sunt mai bună decât mă crede el. Dar în acest moment mă simţeam mult prea descurajată de tot ceea ce se întâmplase.
- Capul sus, am auzit un glas vioi. Totul va fi bine. Tu întotdeauna o scoţi la capăt, chiar şi în cele mai rele situaţii.
Am ridicat capul şi l-am văzut pe Andy care stătea în faţa mea cu un zâmbet încurajator pe faţă. Mi-a întins un şerveţel, iar eu l-am luat şi mi-a şters lacrimile. Avea dreptate. Eu întotdeauna o scoteam la capăt până la urmă. Nu ştiam dacă aşa va fi şi de data asta, dar nu puteam să mă dau bătută. Nu atât de uşor.
- Mulţumesc, am spus încet, zâmbind discret.
Mi-a făcut cu ochiul după care s-a dus înapoi la locul lui. Chris mi-a luat hârtia din mână, apoi a rupt-o şi a aruncat-o la coş. L-am privit pe Ryan care se uita la mine destul de îngrijorat. Am zâmbit încercând să par sigură pe mine, deşi nu ştiu cât de bine mi-a ieşit, vrând să-l asigur că mă simţeam mai bine acum. Cred că a vrut să adauge ceva, dar nu a reuşti pentru că în momentul următor profesorul a intrat în clasă şi a trebuit să se ducă la locul lui.
Am privit cerul întrebându-mă dacă totul se va sfârşi cu bine în cele din urmă...
***

În timp ce mergeam pe străzi spre blocul meu şi al surorii mele nimeni nu spunea nimic. Liniştea mi se părea destul de apăsătoare în acest moment. Nu că eu aş fi avut o idee cât de mică pentru a porni o conversaţie. Nu-mi doream altceva decât să ajung acasă şi să pierd timpul în faţa televizorului sau a calculatorului. Sau orice altceva care să-mi distragă atenţia de la ceeea ce se întâmplase astăzi.
Chris a fost cea care a spart acea linişte neplăcută.
- Nu înţeleg, a spus destul de încet. De ce o atacă numai pe Alex? Suntem trei persoane, nu-i aşa? De ce numai ea...?
Părea destul de deranjată de acest aspect al prblemei, iar din câte îmi puteam da eu seama întrebarea îi era adresată lui Ryan. Eram curioasă de ceea ce va spune, mai ales că şi eu mă întrebam acest lucru.
- E destul de logic, dacă stai să te gândeşti la asta, a spus pe un ton serios. Tatăl meu este cine este, iar tu ai un avantaj datorită cursurilor de karate. Ea este singura pe care ar putea să o atace având de asemenea certitudinea că nu se va complica prea tare.
- Deci, cu alte cuvinte, crede că Alex este cea mai slabă dintre noi, a concluzionat Chris printre dinţi.
Îmi puteam da seama că nu era prea fericită din cauza acestui aspect. În mod ciudat aveam impresia că îi puteam simţi şi eu furia. Apoi mi-am amintit de acea vrajă.
Se pare că are efect cam cu orice fel de sentimente, am gândit.
- Te-ai prins. Deşi, cred că a subestimat-o puţin pe sora ta. Nu cred că se aştepta să fie atât de ingenioasă şi să scape, a spus cu o urmă de fericire în voce.
- Am reuşit să scap doar din cauza faptului că tu m-ai ajutat, am spus repede privind într-o parte.
- Nu mi-aş asuma tot meritul. Până la urmă ideea de a te deghiza în mine şi de a o păcăli pe Abygail îţi aparţin în totalitate.
- Are dreptate, a spus Chris repede. Aici te-ai descurcat foarte bine surioară.
I-am privit şi am obervat că amândoi zâmbeau. Eram conştientă de faptul că încearcă să mă încurajeze, dar mă îndoiam că s-ar apuca să-mi inventeze merite doar pentru a mă face să mă simt mai bine. Cel puţin în legătură cu sora mea nu aveam nicio îndoială în legătură cu acest aspect. Era destul de sinceră cu mine, iar când era vorba de lucruri serioase cu atât mai mult.
- Mulţumesc, am spus încet, iar un zâmbet mi-a apărut pe buze.
Am încercat să gândesc pozitiv, deşi nu prea îmi ieşea. Dar de un lucru eram sigură: nu eram singură în toată această încurcătură, iar acest lucru, oricât de insignifiant ar putea părea, îmi dădea mai multă siguranţă şi încredere. Încredere că lucrurile nu stăteau, poate, chiar atât de rău pe cât credeam. Încredere că, orice se va întâmpla de acum încolo, ei vor fi întotdeauna acolo pentru mine şi nu mă vor lăsa niciodată singură. Că vor continua să mă încurajeze, să îmi dea speranţă atunci când eu nu o mai aveam.
În acest moment eram convinsă că, chiar şi dacă lucrurile nu se vor sfârşi cu bine, cel puţin voi şti că nu a trebuit să fiu singură şi că ei vor fi mereu alături de mine, la bine şi la greu.
uaaau, ce capitol lung, se vede ca esti in practica :))
acum, sincer credeam ca o sa-i spuna tatalui lor adevarul, totusi nu au facut'o...
hmm, deci Andrews merge pe ideea ca Alex e cea mai slaba, sper sincer sa ia teapa cu presupunerea asta...
acum, imi place ca ai terminat capitolul intr-o maniera optimista :D
adica, da, chiar conteaza sa nu fi singur
acuma nu prea am inteles eu de ce nenorocitul ala a inceput sa rada in momentul ala sau ce astepta el de la ALex a noastra, dar in fine...
descrierea este prezenta, e ok, atat cat e nevoie, chiar ai reusit sa o conturezi bine pe Alex, si pe Chris oarecum...
actiunea, nu este atat de multa, dar e destula pentru un capitol reusit :D

si cam atat, n-am inspiratie sau starea necesara sa aburesc mai multe prin comentarii :))

multa inspiratie :*
>:)
Capitol nou, capitol lung;;). Mi se pare foarte amuzant ca nu am remarcat asta pana acum, dar niciodata nu m-am gandit de ce vrea Andrews piatra aia:)). Serios, asta ma duce la alte presupuneri, si stiu cat iti plac >:).
Ai repetat de muuulte ori "amuzat" si "zambet". Puteai pune si tu vesel, suras, ceva ca sa inlocuiesti.
In rest, greseli, ca de obicei, nu ai. Decat una care mi-a sarit in ochi pentru ca e oarecum amuzanta. Abygai :-).
Mi-a placut capitolu, in sensul ca am dedus cate ceva. Cred ca zambetul malefic al profului-vrajitor-diabolic se datoreaza bataii pe care si-a luat-o, serios vorbind. Inseamna ca el se asteapta ca Alex sa stie de la cine si-a luat-o...
Povestea devine din ce in ce mai trista, dar intr-un mod subtil. Sunt curioasa unde se va ajunge.
Altceva nu am ce comenta, a fost un capitol super:X => il astept pe urmatorul :D.
Capitolul 20


Aveam un gust amar pe limbă când m-am trezit. Nu voiam să fac nimic altceva în afară de a sta în pat toată ziua şi a încerca să uit, măcar pentru câteva ore, faptul că sunt vrăjitoare, faptul că din cauza unui nemernic fusesem pusă într-o situaţie din care nu aveam nici cea mai vagă idee cum voi ieşi şi că acum mai trebuia să-l şi conving pe tata că totul este în regulă, deşi ştiam mult prea bine că nu este aşa. În momentul de faţă aş fi fost în stare să mă dau cu capul de pereţi, în speranţa că mă voi alege cu o amnezie sănătoasă. Desigur, ştiam că asta era o idee cât se poate de prostească şi că acest lucru nu ar fi rezolvat această problemă. Dacă uitam că o aveam asta nu însemna că se va rezolva de la sine.
Aşa că, mi-am dat cu apă rece pe faţă pentru a mă mai dezmetici puţin şi a scăpa de aceste gânduri prosteşti ce mi se tot învârteau în minte. M-am îmbrăcat repede cu o pereche de blugi şi un tricou alb ce avea un căţeluş imprimat pe piept, mi-am luat geanta de umăr de lângă birou şi m-am îndreptat spre bucătărie.
În toată învălmăşeala din capul meu şi fiind obişnuită cu faptul că dimineaţa în afară de mine şi de Chris toţi ceilalţi dorm nu am observat faptul că tata era treaz şi că se afla pe hol. În consecinţă, am sfârşit ciocnindu-mă de el, iar geanta mi-a scăpat din mână, aproape tot conţinutul ei împrăştiindu-se pe podea. M-am aplecat absentă şi am înghesuit toate cărţile, caietele, pixurile şi tot ceea ce mai căzuse înapoi în geantă. Abia după ce am ridicat-o de pe podea am fost trezită la realitate de vocea tatei.
- Alex, te simţi bine? A întrebat îngrijorat.
L-am privit, cred, cu nişte ochi cam pierduţi pentru că expresia i-a devenit şi mai îngrijorată. Am scuturat din cap încercând să revin cu picioarele pe pământ. Nu îmi puteam permite să fac vreo boacănă, nu acum cel puţin.
- Sunt bine, am spus încercând să fiu cât mai convingătoare.
- Eşti sigură? Pari puţin cam... pierdută, a spus pe acelaşi ton.
- Nu am dormit foarte bine, atâta tot.
Nu am nici cea mai vagă idee dacă m-a crezut sau nu, dar nu mi-a mai pus nicio întrebare. În schimb s-a dus în sufragerie şi a pornit televizorul. Cum fotoliul se află în direcţia uşii îl puteam vedea destul de bine. Dacă stăteam să mă gândesc bine, cred că el era cel care nu prea dormise. Avea cearcăne sub ochi, iar după figura de pe faţa lui îmi puteam da seama că ceva îl frământa destul de tare. Nu trebuia sa fii un geniu ca să-ţi dai seama ce anume cauza acest lucru având în vedere discuţia pe care o avusesem cu el cu câteva zile în urmă. Mă simţeam vinovată pentru faptul că nu dormise din cauza acestui fapt. Nu îmi plăcea să îl văd aşa, mai ales dacă ştiam că este din cauza mea.
Poate că ar fi fost mai simplu dacă i-am fi spus pur şi simplu adevărul, dar...
Mi-am reţinut un oftat, am lăsat geanta lângă uşă şi am intrat în bucătărie mai apoi prăbuşindu-mă pe unul din scaune. Îmi cam pierise pofta de mâncare. Aveam vaga impresie că totul începuse să ne scape de sub control. Şi cel mai rău era faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee în legătură cu ce am putea face pentru a remedia situaţia. Nu ştiam dacă vom mai reuşi să restabilim cât de cât un echilibru în viaţa noastră sau dacă mai era vreo şansă, cât de mică, ca totul să revină la normal şi dacă vom putea face abstracţie de tot ceea ce se întâmplă acum.
Am observat abia câteva minute mai târziu că eram privită cu nişte ochi cam nemulţumiţi din partea opusă a mesei. M-am uitat la sora mea, neînţelegând de ce era aşa de supărată.
Ştii, se presupune că noi trebuie să-l convingem pe tata că totul este în regulă. Tu nu prea te îndrepţi în direcţia cea bună, a spus pe un ton ce exprima reproş.
Îmi pare rău, dar nu tu ai fost ţinta lui Andrews în tot acest timp. Nu a încercat nimeni să te omoare sau să te răpească, am zis supărată pe un ton puţin sarcastic în acelaşi timp.
Aşa e. Îmi pare rău, a spus pe un ton mai blând de data asta. Dar am o idee care te va ajuta să rezolvi această problemă, a adăugat veselă fiind foarte sigură pe ea.
Serios? În acest caz sunt numai urechi, am spus făcând ochii mari.
Chiar voiam să aflu ce idee absolut genială îi venise surorii mele, ca să nu mai spun că îmi doream de ceva timp o soluţie în acest sens, indiferent cât de mică ar fi fost aceasta. Mă cam săturasem să fiu considerată veriga slabă a grupului. Gandindu-mă la asta mi-am dat seama că în parte era adevărat. Adică, spre deosebire de Ryan şi Chris eu nu prea aveam nici cea mai vagă idee despre cum să mă apăr. Nu în faţa unui vrăjitor precum Andrews cel puţin. Mă descurcasem întotdeauna împotriva bătăuşilor sau a nesimţiţilor de pe străzi. O singură vrajă simplă şi era de ajuns pentru a-i speria. Dar în cazul de faţă deja vorbeam de un cu totul alt nivel.
Ceea ce m-a luat prin surprindere, cred, cel mai tare în secunda următoare a fost faptul că nu mi-a vorbit prin intermediul gândurilor, aşa cum m-am aşteptam să o facă, ci cu voce tare.
- Pentru a rezolva problema cu care te confrunţi în acest moment, mă gândeam: ce-ar fi să te învăţ câteva mişcări de karate? În felul ăsta vei putea pune la punct pe oricine.
- Poftim? Am zis sărind, literalmente, în picioare, aproape dărâmând scaunul. Asta este geniala idee de care vorbeai?!
Nu-mi venea să cred. Dintre toate ideile... Chris putea fi foarte imposibilă uneori.
- Nici gând. Asta iese din discuţie, am spus hotărât.
- Nu înţeleg care este problema. Nu e aşa de greu pe cât pare şi apoi...
- Chiar ţi se pare că arăt ca cineva care ar putea învăţa karate? Am întrerupt-o nervoasă. Adică, uită-te la mine.
După ultimile cuvinte mi-am ridicat braţele în lateral pentru a da mai multă greutate celor spuse.
Nu mi-a plăcut niciodată ideea de karate. În plus chiar nu mi se părea că mi s-ar potrivi în vreun fel. Este adevărat că aveam cam acelaşi fizic ca al lui Chris, dar diferenţa, cel puţin cea care îmi vine acum în minte, este aceea că ea este cu mult mai flexibilă decât mine. Eu de mică am fost destul de rigidă şi mă îndoiam sincer că acest lucru s-ar fi putut schimba.
- Nu ar fi chiar o misiune imposibilă, a spus zâmbind şmechereşte sprijinindu-se de spătarul scaunului.
- În niciun caz!
Acestea fiind spuse am ieşit din bucătărie, m-am încălţat în grabă şi mi-am luat geanta, îndreptându-mă apoi spre uşă, cu draga mea soră pe urmele mele. Înainte de a ieşi am mai aruncat o privire spre tata care acum părea mai degrabă confuz decât îngrijorat.
Eh, măcar atât...
Am coborât în fugă scările, timp în care Chris tot încerca să mă convingă să-i accept propunerea. O iubeam mult pe sora mea şi de cele mai multe ori ne înţelegeam foarte bine, dar erau anumite momente, ca acesta, când mă călca pur şi simplu pe nervi. Şi mai erau momente când aveam impresia că nu mă cunoaşte deloc.
Am deschis uşa blocului, apoi m-am întors spre ea.
- Pentru ultima data: răspunsul meu este nu! Am zis pe cel mai hotărât ton de care eram în stare.
Am ieşit val vârtej din bloc şi bineînţeles că în marea mea grabă am reuşit să mă împiedic. În acel moment eram sigură că voi pupa, literalmente, asfaltul şi primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să închid ochii. Am făcut acest lucru şi am aşteptat impactul cu solul care eram convinsă că va avea loc. Şi totuşi, spre totala mea surprindere, acest lucru nu s-a întâmplat. Din câte îmi puteam da seama se pare că reuşisem să mă apuc de ceva. Partea ciudată e că nu îmi aminteam să existe ceva în faţa blocului de care să mă pot agăţa pentru susţinere.
Am deschis ochii moment în care mi-am dat şi eu în sfârşit seama de faptul că eu nu mă agăţasem de un obiect, ci de o persoană. Mai exact de un băiat. Un băiat brunet cu ochii căprui care în momentul de faţă mă priveau confuzi. Poate şi puţin surprinşi. Se pare că eu mă prinsesem cu mâinile de umerii lui, iar el îmi cuprinsese talia cu un braţ pentru a mă susţine. Din câte îmi puteam da eu seama cu cealaltă mână îmi ţinea geanta, care evident îmi căzuse de pe umăr atunci când m-am împiedicat.
Dar nici măcar asta nu era partea cea mai hilară a întregii situaţii. Ci faptul că el avea genunchii puţin îndoiţi - probabil făcuse acest lucru din instinct atunci când mă prinsese – iar acum feţele noastre se aflau mult prea aproape una de cealaltă. Cred că dacă ne-am mai fi apropiat puţin buzele noastre s-ar fi putut atinge.
Mi se părea puţin ciudat, dar faptul că eram atât de aproape de el nu mă deranja absolut deloc. Nu simţeam nevoia de a mă îndepărta şi nici el nu schiţa vreun gest din care să reiasă că ar avea de gând să-mi dea drumul cât de curând. Stăteam pur şi simplu acolo, în acea poziţie destul de ciudată după părerea mea, fără să facem nimic altceva în afară de a ne privi în ochi.
- Ştiţi, chiar nu vreau să fiu eu aia care să întrerupă acest moment absolut dulce, dar nici nu aş vrea să întârziem la şcoală, am auzit voceam plină de amuzament a surorii mele despre care uitasem cu desăvârşire că se afla acolo.
Atunci parcă amândoi ne-am trezit brusc la realitate. Ne-am dat drumul reciproc şi ne-am îndepărtat câţiva paşi, iar eu m-am întors cu spatele la el pentru că am simţit cum tot sângele mi se urcă în obraji. Abia acum începeam şi eu să conştientizez întreaga situaţie.
Nu pot să cred cât de aproape am fost unul de altul...
Am început să-mi învârt o şuviţă de păr cu mâna dreaptă. De obicei făceam asta doar atunci când mă simţeam foarte foarte foarte nelalocul meu şi emoţionată. M-am uitat la Chris care mă privea cu nişte ochi amuzaţi şi un zâmbet plin de subînţeles pe faţă. Acest lucru m-a făcut să mă simt şi mai ciudat decât înainte.
Nu mai zâmbi aşa, am spus rugătoare.
Scuze, dar nu prea am cum să fac acest lucru în acest moment. A trecut ceva vreme de când nu ţi-ai mai învârtit părul, a zis veselă.
Mi-am dat ochii peste cap înainte de a mă întoarce spre Ryan, străduindu-mă din greu să mă abţin din a-mi învârti părul. Mi-a întins geanta pe care am luat-o repede din mâna lui şi mi-am aruncat-o pe umăr.
- Mulţumesc pentru că m-ai prins, am spus privindu-mi teneşii.
- Cu plăcere, a zis simplu.
Drumul spre şcoală a fost parcurs într-o linişte desăvârşită. Încă mă simţeam ciudat după cele întâmplate, iar ocheadele pe care mi le tot trimitea Chris nu mă ajutau absolut deloc. Nici nu stiu cum de am reuşit să nu oftez din cinci în cinci minute tot drumul, dar cumva se pare că a afost posibil.
Dar Chris avea mare dreptate în lagătură cu un lucru. Trecuse într-adevăr mult timp de când nu îmi mai învârtisem părul între degete. Obişnuiam să fac asta destul de des pe vremea când aveam vreo cinci sau şase ani. Cam pe atunci am inceput să descopăr faptul că sunt vrăjitoare, iar mama ne explicase că nu îl putem lăsa pe tata să afle şi că acesta va trebui să fie micul nostru secret. Pentru un copil este dificil să reziste tentaţiei de a folosi magia foarte frecvent, mai ales din cauza faptului că este destul de amuzant să vadă cum obiectele zboară pur şi simplu prin cameră fără să fie susţinute de absolut nimic. Ca să nu meţionez alte mici trucuri pe care orice copil le poate face. Cât tata era la servici nu era nici o problemă, dar apoi totul devenea şi mai complicat. Iar pentru a nu face vreo prostie eu învăţasem să îmi învârt câte o şuviţă de păr pentru a-mi ţine mâinile ocupate. De ce? Simplu. La vârste fragede magia poate fi folosită doar cu ajutorul mâinilor. Abia apoi copilu învaţă să o folosească doar cu ajutorul gândurilor. Iar apoi acest lucru devenise un obicei atunci când eram foarte nervoasă, emoţionată, supărată sau pur şi simplu foarte stingherită.
Mă mai uitam din când în când cu coada ochiului la Ryan, dar tot drumul a avut privirea aţintită înainte. Acest lucru, într-un fel, m-a făcut să mă simt prost, deşi nici eu nu înţelegeam prea bine de ce.
***

La şcoală lucrurile au fost cât se poate de plictisitoare, ca să nu mai spun că eu stăteam ca pe ace. Mă aşteptam ca din clipă în clipă să apară Andrews de cine ştie unde pentru a face ca această zi să devină şi mai oribilă decât era deja, dacă asta este posibil. Dar, spre surprinderea mea, patru ore au trecut fără niciun fel de incidente. Nu pot spune că acest lucru nu mă făcea să mă simt mai bine, dar la câte se întâmplaseră până acum mă miram că totul fusese atât de liniştit astăzi.
În pauza respectivă l-am auzit pe Andy strigându-mi numele. Am privit în direcţia din care venise vocea şi am observat că el, Chris şi Ryan stăteau lângă fereastră formând un semicerc. M-am uitat la el confuză moment în care mi-a făcut semn să merg lângă ei. M-am ridicat şi m-am dus în direcţia lor, fiind destul de curioasă în legătură cu ce voia să-mi spună.
- Mă gândeam, a început Andy, că tot sunteţi cu toţii atât de stresaţi din diverse motive în ultimul timp, ce-ar fi dacă în weekend am merge toţi patru la un film? Ştiu o comedie drăguţă care rulează acum în cinema. Şi vedem noi ce facem apoi. Ce zici?
M-am gândit la propunerea lui câteva minute. Nu ne-ar fi stricat niciunuia dintre noi dacă am merge la o comedie, să ne mai destindem puţin după tot ceea ce se întâmplase în ultimul timp.
- Sigur, de ce nu? Am răspuns.
- Minunat, a spus Andy zâmbind. Atunci rămâne să ne întâlnim toţi sâmbătă la ora unsprezece în faţa cinematografului.
Spunând acestea s-a dus în banca lui părând foarte mulţumit de rezultat. Am privit-o nedumerită pe Chris care a ridicat pur şi simplu din umeri.
Aşa că, m-am întors în banca mea gândindu-mă că poate ziua asta nu va fi chiar atât de oribilă pe cât îmi închipuisem eu. În mod normal m-aş fi gândit că pune el ceva la cale şi aş fi încercat să aflu ce anume, dar nu şi astăzi. Şi oricum, capul meu era şi aşa prea plin pentru a mai putea încăpea încă ceva în el. Aşa că am lăsat-o baltă.
***

Ziua asta de şcoală decursese cât se poate de normal. Nu existase niciun eveniment, cât de mic, care să o scoată din ritmul cu care eram atât de obişnuită. Acest lucru m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Era bună puţină normalitate în acest moment.
Ne îndreptam cu paşi lenţi spre casă, iar eu eram pe de o parte fericită deoarece urma ziua de vineri, iar pe de altă parte nu îmi doream ca aceasta să vină pentru că ştiam că asta însemna că va trebui să dau ochii cu Andrews. Şi nu prea îmi doream acest lucru. De fapt, aş fi fost foarte fericită dacă nu ar mai trebui să-l vad vreodată la faţă, dar ştiam că momentan nu prea aveam cum să fac acest lucru. Trebuia să mai rezist doar puţin şi apoi puteam să mă liniştesc. Cel puţin eu asta speram.
Din fericire, vocea lui Chris mi-a întrerupt şirul gândurilor.
- Ryan, lămureşte-mă şi pe mine cu un lucru. Singura cale pe care o văd eu în secunda asta pentru a ne demonstra nevinovăţia este să recuperăm acea piatră de la Andrews. Cum vom face acest lucru?
- Şi eu m-am gândit la asta. Va fi destul de complicat oricum, deoarece Andrews este foarte puternic. Este următorul ca şi putere după tatăl meu.
- Eu am o altă nelămurire, am adăugat, iar Ryan s-a întors spre mine. Se presupune că eşti fiul celui care conduce consiliul. Nu ar trebui să ai ceva abilităţi mai deosebite?
- Păi, teoretic, da, ar trebui, a spus puţin încurcat. Dar...
Atunci s-a oprit şi şi-a întors privirea în altă direcţie părând că nu ştie cum să continue.
- Dar ce? A întrebat repede Chris.
A oftat parcă vrând să tragă puţin de timp. Eu îl priveam confuză neînţelegând de ce nu ne spunea odată care era problema. Adică, până la urmă, cât de rău putea fi? Şi, mai ales, cum ne-ar fi putut face acest lucru situaţia şi mai grea decât era deja? Mă îndoiam că aşa ceva era posibil.
- Acest lucru nu pare să mi se aplice şi mie, a spus într-un final. Dar, nu vă faceţi griji, sunt sigur că totul va fi bine, a adaugat repede.
- Ia stai aşa. Cum adică nu ţi se aplică şi ţie?! A spus Chris oprindu-se în mijlocul trotuarului.
- Păi...
Nu a apucat să termine propoziţia deoarece în secunda imediat următoare i-am auzit vocea tatei strigându-mi numele. În acel moment am simţit cum cineva îmi aruncă un pian fix în cap. Apoi m-am gândit că poate doar mi s-a părut. Până la urmă, de ce ar fi tata prin zona asta la o asemenea oră? Doar el lucra la birou.
Am privit de jur împrejur, sperând din tot sufletul că am dreptate. Speram că poate doar mi s-a părut. Dar, deşi mie mi se poate întâmpla să aud chestii uneori, acest lucru nu i se poate aplica şi surorii mele, care am observat că privea de asemenea in jur. În concluzie, nu a durat mult până să-l văd pe tata care stătea în picioare lângă maşina lui pe trotuarul de vis-a-vis.
Ştiu la ce vă gândiţi acum. Şi ce dacă tatăl tău se află pe trotuarul de vis-a-vis? Ce mare chestie? Ei bine, mai trebuie sa menţionez un mic detaliu: tata se află pe trotuar faţă în faţă cu Andrews.
Deja simţeam cum mi-a îngheţat tot sângele din corp şi nu puteam să nu mă întreb ce anume îi spusese acel nemernic tatei. Îmi venea să-l transform pe Andrews într-o broască râioasă şi să-l arunc în fundul unei mlaştini în secunda de faţă.
Din fericire, Chris m-a readus la realitate, iar toţi trei am traversat strada şi ne-am oprit în dreptul lor.
Am aflat de la tata că se afla în această zonă în interes de serviciu şi că se întâlnise din întâmplare cu Andrews de la care aflase că este profesorul nostru de educaţie fizică şi sport.
„Întâmplător”, mda, sigur... Am gândit sarcastic.
- Nu mi-aţi povestit niciodată despre acest profesor, a spus tata.
- Eu sunt doar profesorul suplinitor. Poate de aceea nu v-au povestit nimic despre mine, a spus Andrews pe un ton amabil ce nu îl caracteriza absolut deloc.
Din fericire, discuţia nu a continuat deoarece tata a trebuit să se întoarcă la lucru. Ne-am luat la revedere de la el, după ce a dat noroc cu Andrews, şi am aşteptat până când maşina lui s-a îndepărtat înainte de a mă uita urât la profesorul nostru, care acum îşi reluase figura obişnuită pe care eu începusem să o dispreţuiesc foarte mult.
- Ce i-ai spus? A întrebat Chris nervoasă.
- Mai nimic. Dar am aflat ceva destul de interesant. Se pare că dragul de el nu ştie nimic despre micul vostru secret. Ar fi păcat să afle de la altcineva, nu credeţi? A spus pe un ton plin de subînţeles privindu-ne amuzat pe mine şi pe Chris.
- Să nu îndrăzneşti! A sărit ea imediat.
- Sau ce? Ce aţi putea voi să-mi faceţi mie?
- Haide Andrews, să fin serioşi, a izbucnit Ryan. Ce rost au toate astea?! Ce vrei să obţii?! Şi ce legătură au aceste fete?!
- Bune întrebări. Ştii, a zis ducându-şi o mână la bărbie, ar fi chiar amuzant să vă spun eu acest lucru. Dar este şi mai amuzant să vă văd cum vă chinuiţi să aflaţi singuri răspunsul. Succes.
Acestea fiind spuse s-a întors pe călcâie şi a plecat pur şi simplu. Mă aşteptam ca Ryan sau Chris să îl urmărească, însă niciunul din ei nu s-a mişcat. Au stat pur şi simplu acolo urmărindu-l cu privirea până când s-a pierdut în mulţimea de oameni de pe stradă.
Minunat! A spus Chris supărată.
Ce facem acum? Am întrebat disperată aproape. Îmi ajunge faptul că tata bănuieşte ceva; dacă află de la Andrews va fi şi mai rău. Ce facem?!
Nu îi puteţi spune pur şi simplu tatălui vostru adevărul? A întrebat Ryan. Nu ar fi mai simplu aşa?
Poate că ar fi, a spus Chris, dar mamei îi este frică de modul în care va reacţiona când va afla.
În acest caz nu ştiu cum să vă ajut. Nu am experienţă cu astfel de situaţii.
Mulţumim, ai fost de mare ajutor, a zis Chris sarcastic.
M-am aşezat între ei şi i-am convins să nu se mai certe pe acest subiect. Oricum nu avea niciun rost să facă asta, ca să nu mai spun că nu ne ajuta cu nimic în a rezolva această problemă.
Off, de ce trebuiau lucrurile să se complice şi mai mult? Nu că nu aş fi bănuit că Andrews ne va face viaţa şi mai grea după decizia tatălui lui Ryan, dar între toate teoriile din mintea mea nu exista niciuna în care acesta îi va spune adevărul tatălui nostru. Oricum bănuiam că tata va fi mai mult sau mai puţin dezamăgit de noi când va afla de acest secret. Asta dacă il va afla vreodată. Dar dacă ar fi fost să afle de la altcineva şi mai ales de la un străin, atunci puteam bănui că totul va fi de două ori mai rău. Iar în acest moment nu ştiam câte alte veşti proaste aş mai putea suporta.
Mi-am ridicat ochii spre cerul senin şi lipsit de nori.
Exact când credeam că ziua asta nu poate fi chiar atât de rea... Am gândit permiţându-mi în sfârşit un oftat.
deci ai trecut peste lene\lipsa de ambitie si l-ai copiat in intregime
e destul de lung, adica foarte lung, nu ca m-ar fi deranjat...
deci lucrurile par sa se complice tot mai mult cu fiecare capitol in parte, ma intreb daca o sa se ajunga la un capitol in care sa fie totul ok...
deci descrierea a fost mai multa ca de obicei, mai ales la fic-ul asta, as zice surprinzator de multa
mi-a placut momentul dintre cei doi si faza cu invartirea parului, aveam si eu fix-ul asta odata...
in rest, greseli, parca una, neimportanta dar mai lungesc si eu comentariul amintind de ea.
Ah, unde nu se baga omul ala, am impresia ca e cam sadic dupa ultima replica, adica putea sa le spuna motivul pur si simplu
deci Ryan nu e chiar atat de puternic, ciudat, intr-un fel mi-e mila de el...
actiunea e ok, nu are cum sa fie grabita considerand lungimea capitolului
si cam atat... multa inspiratie in continuare :*
Trecand pestea lenea de care nu stiu de unde am facut rost(:P), am ajuns si eu cu un comentariu.
Capitolul a fost lung, un nou record. Cum s-a mai zis, te-ai axat mai mult pe descriere, ceea ce nu mi se pare rau, mai ales cu toata actiunea din ficul asta.
Se pare ca gemenele il conving tot mai greu pe tatal lor ca totul este bine, iar Andrews nu a ajutat de loc. De fapt, cand ajuta omul ala la ceva?
Scena in care Alex s-a impiedicat si Ryan a prins-o a fost (evident) preferata mea. Chiar daca o fi clasica sau nu mai stiu cum, modul in care o prezinti conteaza cu adevarat. Si ti-a iesit >:D<.
Ideea lui Chris m-a amuzat, mai ales ca, aeriana cum o stiu, sora ei nu ar face fata la o lectie de karate. Macar intentia conteaza.
Andrews ma enerveaza din ce in ce mai tare, dar nu a atins apogeul. Presimt ca nici mult nu mai e, asa ca n-am de gand sa insir aici toate motivele pentru care, in ochii mei, este un nenorocit and so on.
Asadar bietul Ryan nu poseda inca toate puterile... Trist, foarte trist. E timp pentru toate, deci nu trebuie sa ma ingrijorez. Sau ar trebui?
Ticul lui Alex mi s-a parut adorabil. Fata asta e ca o carte deschisa, pe bune. Si se pare ca incepe sa se indragosteasca de scumpiliciul meu(in traducere, mi-l fura:-w). N-am sa fac o drama din asta pentru ca, la drept vorbind, o cam asteptam.
Greseli de tastare nu ai avut:)).
Descrierea, dupa cum am mai spus, este mai multa si, indraznesc sa afirm, mai buna decat in capitolele anterioare. Dialogul nu e nici mult, nici sec, niciodata n-a fost asa.
Bafta in continuare!:*
@crazy little red: Ca să-ţi răspund la întrebare: da, va exista un capitol în care totul va fi ok. ^^
Lectura plăcută şi sper că nu am dat-o în bară cu acest capitol :]]

Capitolul 21


În momentul de faţă, puteam afirma cu toată siguranţa din lume că totul mergea din ce în ce mai prost. Nu eram convinsă că tata va renunţa foarte curând la bănuielile pe care le avea în legătură cu mine şi Chris, asta deşi ne străduiam din răsputeri să ne comportăm cât mai normal posibil. Îi spusesem chiar şi faptul că urma să mergem la film sâmbătă şi nici măcar nu a părut cât de cât impresionat. A rostit un „Distracţie plăcută.” fără niciun fel de inflexiune în voce după care a continuat să urmărească meciul de fotbal de la televizor. Aveam impresia că nu ne crede deloc, ceea ce devenea destul de enervant. Deja nu prea mai ştiam ce anume ar trebui să fac, cum anume ar trebui să mă comport.
Dar nici măcar asta nu era tot. Cealaltă parte a problemei era reprezentată de faptul că termenul limită pentru a ne demonstra nevinovăţia se cam apropia. Mai erau doar câteva săptămâni rămase până la finalul semestrului, ceea ce mă făcea să mă gândesc din nou la ideea lui Andy de a merge la acel film. Iar acum nu mi se mai părea o idee chiar atât de bună ca la început. Dar când am încercat să vorbesc cu ceilalţi Andy a spus că „ar mai trebui să vă relaxaţi şi voi puţin”, după care a pus punct discuţiei pe acest subiect.
Iar Ryan nu părea că ne va da o soluţie pentru tot acest dezastru cât de curând. Nici asta nu mai înţelegeam. Nu se presupunea totuşi că ar fi trebuit să fie obişnuit cu a găsi soluţii la diverse probleme? Până la urmă, doar el este cel care va prelua conducerea consiliului într-o bună zi, nu-i aşa?
Asta mi-a amintit de ceea ce spusese cu o zi înainte şi de faptul că nu a apucat să-şi termine ideea. Ce spusese mai exact? Mi-a luat câteva minute pentru a-mi reaminti: Acest lucru nu pare să mi se aplice şi mie. Asta răspunsese când eu îl întrebasem dacă nu ar trebui să aibă ceva puteri mai deosebite faţă de restul celor din consiliu.
Oare ce a vrut să spună cu asta? M-am întrebat confuză.
Trebuia neapărat să-l întreb în momentul în care ajungea la şcoală.
Din câte se părea avea din ce în ce mai multe pe cap deoarece nici astăzi nu ne însoţise la şcoală. Nu mai ştiam dacă ar trebui să fiu îngrijorată pentru el sau pur şi simplu supărată pentru că nu ne spunea odată ce probleme are. Oare de ce nu ne spunea?
Te gândeşti la el, vocea lui Chris mi-a întrerupt şirul gândurilor.
M-am uitat la ea şi am observat că mă privea cu nişte ochi obosiţi. Asta era ceva neobişnuit pentru ea. De obicei nu o vedeai obosită. Puteam presupune că şi ea era cam sătulă de ceea ce se întâmpla în jurul nostru de ceva timp încoace. Totul era atât de aiurea.
Ne aflam în sala de sport şi stăteam pe bancă aşteptându-l cuminţi pe domnul profesor. Nu că aş fi avut eu chef de oră, dar nu aveam chef să-i dau vreun motiv pentru a-mi creea probleme şi la şcoală. Îmi ajungeau restul. În concluzie, eram echipată corespunzător pentru această oră.
Da, am răspuns simplu fiind prea obosită pentru a mă contrazice cu ea. Şi apoi, oricum mă cunoştea mult prea bine.
Eşti îngrijorată?
Nu neapărat, dar aş vrea să ne spună ce probleme are. Poate l-am putea ajuta cumva.
Poate. Lasă că îl luăm noi la întrebări când ajunge aici
, a spus pe un ton încurajator.
Bineînţeles că nu a durat nici două minute după ce a zis acest lucru când Ryan a intrat pe uşă, după care a luat loc lângă mine, fără a se obosi să ne salute pe vreuna din noi. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l analizez din cap până-n picioare. Respira sacadat de parcă ar fi alergat tot drumul până aici şi arăta destul de obosit. Stătea cu coatele sprijinite pe genunchi şi avea privirea aţintită undeva în depărtare fără să pară că ar fi atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Asta m-a făcut să mă îngrijorez pentru el. Mi se părea că ceva îl frământă. Părea complet pierdut. Cu siguranţă ceva se întâmplase.
Am privit-o pe Chris neştiind ce ar trebui să fac însă ea a ridicat pur şi simplu din umeri.
Mi-am întors ochii din nou spre el şi l-am mai privit preţ de câteva minute. Apoi am tras aer adânc în piept înainte de a vorbi.
Ryan? Am spus încet.
Spre totala mea surprindere nu mi-a raspuns. De fapt, nici măcar nu a schiţat vreun gest din care să reiasă că mi-ar fi auzit întrebarea. Acest lucru a fost pentru mine confirmarea faptului că săracul de el avea într-adevăr nişte ptobleme serioase pe cap. Nu îl mai văzusem niciodată atât de pierdut şi de neatent. Trebuia să aflu ce anume se întâmplase.
I-am mai strigat o dată numele sperând că-mi va răspunde totuşi, deşi eram destul de conştientă de faptul că şansele ca asta să se întâmple erau destul de mici. Şi, desigur, nu mi-a răspuns nici de această dată. Nemaiştiind ce anume să fac, într-un impuls de moment, mi-am pus mâna dreaptă pe umărul său. Asta i-a atras atenţia în sfârşit şi şi-a întors privirea spre mine. Am încercat să-mi dau seama la ce anume se gândeşte, dar tot ce puteam citi în ochii lui era oboseală şi deznădejde. Mă aşteptam ca el să spună ceva, dar nu a făcut-o. Stătea în aceeaşi poziţie şi nu făcea nimci altceva în afară de a mă privi direct în ochi. Poate că ar fi trebuit să spun eu ceva, dar în acel moment nu simţeam nevoia să întrerup acel moment. Însă, oricât de mult mi-ar fi plăcut mie să-l mai privesc, eram mult prea conştientă de faptul că trebuia să aflu ce anume păţise.
Am tras aer în piept înainte de a vorbi.
Ce ai păţit Ryan? Nu pari să fii în apele tale, am spus, îngrijorarea din glasul meu fiind mult prea evindentă.
Nu contează, a spus cu un oftat.
Poate te putem ajuta, a intervenit Chris hotărâtă.
Mă îndoiesc, a zis lăsându-şi ochii în pământ. Nu e ceva ce ar putea fi controlat de cineva.
Spune-ne totuşi, am insistat eu.
Şi-a ridicat ochii şi m-a mai privit o dată înainte de a se uita în altă direcţie.
Ei bine, a început nesigur, familia ce se află la conducerea consiliului are nişte abilităţi mai speciale faţă de restul vrăjitorilor. Aceste abilităţi se moştenesc, iar fiecare membru le are. În mod normal apar în jurul vârstei de cinsprezece-şaisprezece ani. În cazul meu acest lucru nu s-a întâmplat, iar dacă nu apar cât mai curând, ei bine... vor lua naştere o mulţime de întrebări. Nu va fi prea plăcut.
Când a terminat părea şi mai descurajat decât la început. Am privit-o pe Chris sperând că poate ea are vreo idee în legătură cu ce am putea să-i spunem pentru a-i mai ridica moralul sau pur şi simplu pentru a-i mai abate gândurile de la această problemă, dar nu am apucat să mai facem şi altceva deoarece în acel moment pe uşă a intrat domnul profesor Andrews.
Din instict mi-am luat mâna de pe umărul lui Ryan şi am observat că acesta şi-a îndreptat spatele probabil încercând să pară mai sigur pe el.
Rana de pe obraz era destul de vizibilă, iar câţiva elevi l-au întrebat ce anume păţise, primind din partea lui un simplu: „Am avut doar un mic accident.” Văzând acea zgârietură m-am gândit din nou la cât de mult mi-aş dori să putem afla cumva cine anume i-o provocase, dar eram de asemenea conştientă de faptul că din moment ce Ryan nu ştia şansele ca noi să descoperim cine anume fusese erau de-a dreptul infime.
L-am urmărit pe Andrews în timp ce a intrat în vestiarul profesorului, mai apoi ieşind cu o minge de volei în mâna dreaptă. S-a oprit în faţa noastră şi a spus următoarele pe un ton ce se voia a fi vioi, dar care pe mine una nu mă impresiona absolut deloc:
- Bună ziua tuturor. Astăzi m-am gândit că ar fi distractiv dacă am juca puţin volei. Voi juca şi eu împreună cu voi.
La auzul acestui lucru am putut observa că mulţi au început să zâmbească din colţul gurii, dar pe mine acest lucru nu mă încânta, ca să nu mai spun că nu mă impresiona cu nimic. Nu prea aveam eu chef nici de volei nici de altceva, dar nu prea aveam de ales, aşa că m-am ridicat fără chef în picioare şi m-am alăturat echipei care îi conţinea pe Andy, Chris şi Ryan. M-am gândit că măcar dacă sunt cu ei mă voi simţi puţin mai bine.
Abia când am privit de cealaltă parte a terenului mi-am dat seama că Andrews alesese să facă parte din echipa adversă. Apoi atenţia mi-a fost atrasă de privirea din ochii lui. Era genul acela de privire batjocoritoare, compătimitoare şi plină de superioaritate, toate acestea în acelaşi timp. I-am urmărit cu atenţie ochii pentru a-mi da seama că aceştia îl priveau Ryan, care îl privea la rândul său încruntat părând că vrea să-l sfideze. Aveam de asemenea senzaţia că puteam simţi acest lucru. Oare acest schimb de priviri se datora situaţiei în care ne pusese Andrews pe mine şi pe Chris sau avea legătură cu altceva?
Nu am mai apucat să mă gândesc la asta pentru că în secunda următoare l-am văzut pe Andrews aruncând mingea de partea noastră a terenului, mai exact fix în braţele lui Chris, care se afla pe poziţia de servă.
- Voi veţi servi primii, a spus pe acelaşi ton privind-o pe Chris cu un zâmbet specific lui.
Nu a durat nici două minute până când sentimentul de sfidare a lui Ryan a fost înlocuit de unul de furie. Nu trebuia să fii un geniu pentru a-ţi da seama că acesta îi aparţinea surorii mele. Ţinea mingea cu ambele mâini şi mă îndoiesc că cineva şi-ar fi putut da seama cât de furioasă era în momentul de faţă. Dar nici măcar asta nu mi se părea cel mai rău lucru, ci faptul că acest sentiment al ei devenea din ce în ce mai puternic. Asta mă neliniştea destul de mult deoarece îmi era teamă că va face vreun lucru prostesc din impuls. Aş fi vrut să-i spun ceva, dar mă îndoiamcă m-ar fi ascultat, aşa că am renunţat la idee şi am continuat să o urmăresc cu atenţie. A aruncat mingea în aer, mai apoi lovind-o cu toată forţa de care era în stare, ceea ce nu era tocmai puţin având în vedere faptul că lua lecţii de karate de atâţia ani. Putea părea ea fragilă, dar era destul de puternică. Am urmărit mingea care a zburat peste fileu oprindu-se cu un sunet puternic direct în fruntea lui Andrews, care nu apucase să se ferească de ea, fiind dărâmat apoi pe podea. Imediat după acest lucru sala a fost cuprinsă de o linişte mormântală. Toţi parcă se bocaseră şi se uitau uni la alţii nevenindu-le parcă să creadă ceea ce tocmai se întâmplase. Am privit-o pe Chris, a cărei furie începuse să se stingă încet încet fiind înlocuită de satisfacţie, care îl privea pe domnul profesor fără să facă însă nimic altceva. Apoi m-am uitat la Ryan care stătea ca trăsnit privind-o pe sora mea fiind de-a dreptul şocat de ceea ce făcuse. Andrews stătea pe jos cu genunchii îndoiţi, cu o mână sprijinită pe podea, iar cu cealaltă în dreptul frunţii. Aş fi vrut să îi pot vedea expresia, dar nu puteam deoarece acesta avea capul înclinat în jos.
Mă îndoiesc că tot acest moment a durat mai mult de două minute, dar a părut mai lung de atât. Cea care l-a întrerupt a fost Chris.
- Vai, sunteţi în regulă, domnule profesor? A întrebat mimând un ton îngrijorat îndreptându-se în fugă spre Andrews. Îmi pare atât de rău. Nu a fost cu intenţie.
Am urmat-o împreună cu toţi ceilalţi şi m-am oprit la câţiva paşi de ea, care stătea chiar în faţa lui Andrews.
- Nicio problemă, a zis cu o voce binevoitoare. Astfel de incidente se mai întâmplă. Puteţi merge să vă schimbaţi, eu voi fi bine.
Înainte de a pleca de lângă el am observat că sora mea i-a servit acelaşi zâmbet pe care i l-a trimis el înainte de începerea meciului de volei. Apoi am privit în jur, dar nimeni nu părea să fi observat acest lucru.
M-am uitat la ea confuză, neînţelegând ce anume urmărea, dar în loc de un răspuns a ridicat pur şi simplu din umeri şi a pornit spre vestiar. Eu una nu mai ştiam ce să fac. Nu o mai înţelegeam nici pe Chris. Adică, chiar nu-şi dădea seama că ceea ce tocmai făcuse ne-ar putea aduce şi mai multe probleme din partea lui Andrews sau pur şi simplu pentru ea nu mai conta?
Andrews s-a ridicat încet în picioare masându-şi fruntea cu palma. A privit în direcţia în care plecase sora mea încruntându-se. Părea furios, iar asta m-a neliniştit şi mai mult.
Mă aşteptam să treacă pur şi simplu pe lângă mine şi să se îndrepte spre vestiar, dar nu a făcut asta. În schimb şi-a lăsat mâinile pe lângă corp şi şi-a întors ochii spre mine. În mod complet surprinzător de data asta nu erau nici superiori, nici batjocoritori, nici compătimitori. Mi se părea că exprimă în schimb ură, ceea ce m-a făcut să devin şi mai confuză.
Dar nu am mai apucat să mă gândesc la asta deoarece Ryan m-a prins de braţ trăgându-mă afară din sală. M-a lăsat în faţa vestiarului fetelor şi fără să mai adauge nimic s-a îndreptat spre cel al băieţilor. Pe el ce îl mai apucase? Îmi storceam creierii încercând să-mi dau seama ce anume se întâmpla de fapt, dar nu reuşeam, aşa că pentru moment am renunţat. Am intrat în vestiar şi am observat că sora mea stătea be una din bănci cu un mic zâmbet pe faţă. M-am schimbat repede, apoi amândouă am ieşit, iar împreună cu Ryan am început să mergem spre clasa noastră pentru restul orelor.
Ştii, ceea ce ai făcut a fost de-a dreptul prostesc, ca să nu mai spun că ne-ar putea aduce şi mai multe probleme din partea lui Andrews, a spus Ryan pe un ton plin de reproş.
Poate, dar a meritat acea lovitură din plin, a zis hotărâtă. Şi apoi, sincer, chiar crezi că lucrurile se mai pot înrăutăţi în vreun fel pentru noi două?
Crede-mă, când Andrews e implicat, orice este posibil.
Mă cam îndoiesc. Adică, ce altceva ar mai putea să ne facă?
A întrebat ironic.
Să mă gândesc. A, da, ar putea să facă în aşa fel încât să demonstreze că voi două chiar aţi furat acea piatră, a răspuns pe acelaşi ton ca al surorii mele.
Era un lucru bun că mă aflam între ei, căci eram convinsă că ar fi fost în stare să se ia la pumni şi nu prea voiam să aflu cine anume ar ieşi învingător. Şi apoi deja începusem să obosesc.
De ce vă certaţi? Ce rost are? I-am întrerupt eu.
Poate că nu are niciun rost, dar cred că avem nervii întinşi la maxim, a spus Chris fiind puţin mai calmă.
Nu ar trebui să ne concentrăm pe altceva? Cum ar fi motivul pentru care Andrews ne-a pus în această situaţie? Am întrebat.
Nu asta e cea mai mare problemă acum, a spus Ryan moment în care amândouă l-am privit confuze. Nu mai contează motivul atâta timp cât nu putem demonstra că el a făcut-o. Eu mă bazam pe acele puteri şi pe faptul că ne vor oferi un avantaj, dar acum acest lucru complică şi mai mult situaţia.
Din cauza faptului că încă nu le ai?
Am întrebat.
Exact.
Nu înţeleg
, a spus Chris. De ce este asta o problemă atât de mare?
Pentru că lumea va pune întrebări şi se va pune problema chestiei cu moştenitorii. Mă îndoiesc că va fi prea plăcut pentru cei din consiliu.
Şi lumea chiar trebuie să afle?
Am întrebat.
Nu, dar chestiile de genul se află destul de repede, din păcate, a zis privind într-o parte.
Dar poate nu e totuşi prea târziu, am zis încercând să-l încurajez.
Nu a mai răspuns după aceea, mergând direct la locul lui. Restul zilei a fost de-a dreptul plictisitoare. Parcă totul mergea chiar mai încet decât de obicei.
***

Drumul până acasă a fost parcurs într-o linişte desăvârşită. Din când în când îl mai priveam cu coada ochiului pe Ryan care tot drumul a avut privirea aţintită înainte. Aş fi vrut să-i spun ceva, dar nu voiam să îl fac să se simtă şi mai prost, aşa că în cele din urmă am sfârşit prin a-mi ţine gura închisă.
Eram doar noi doi deoarece Chris fusese sunată de profesoara ei de karate şi a fost nevoită să plece într-acolo. Iniţial Ryan a vrut să se ducă înapoi în Lumea Vrăjitorilor pentru a rezolva nişte probleme, dar cum nu îi plăcea ideea ca eu să merg de una singură până acasă decisese să amâne puţin ceea ce avea de făcut. L-am rugat pe Andy să mă conducă, nevrând să-l încurc pe Ryan, dar acesta mi-a spus că trebuie să ajungă repede acasă deoarece era ocupat, iar rezultatul îl ştiţi deja.
Ajunsă acasă am observat că eram singură. Am căutat prin toate încăperile, dar casa era goală. Am găsit un bilet lipit pe frigider pe care am recunoscut scrisul mamei. L-am luat de acolo şi am început să-l citesc:

Am câteva probleme la muncă pe care trebuie să le rezolv urgent şi voi ajunge târziu acasă. Nu mă aşteptaţi.
Mama


Am privit acel bilet preţ de câteva minute înainte de a-l lipi înapoi pe frigider. Deci iar avea probleme la muncă... Dacă mă gândeam bine, niciodată nu ne spusese cu ce anume se ocupă de fapt. Şi ceea ce mi se părea şi mai ciudat era faptul că de când Andrews ne băgase în necazuri parcă mama era chemată din ce în ce mai des la lucru, ca să nu mai spun că părea de asemenea mult mai obosită decât la început atunci când ajungea acasă. Şi înainte mai era plecată la muncă din când în când pentru a rezolva „diverse urgenţe apărute, ce nu pot fi rezolvate de altcineva”, după cum ne spusese ea, dar când se întorcea nu părea a fi aproape deloc obosită, ca şi când acea, aşa numită, urgenţă de fapt nu fusese chiar atât de complicată. Ca să nu mai spun că de obicei nu lipsea de acasă mai mult de două sau trei ore. Iar acum ajungea acasă seara sau în cazul de faţă foarte târziu. Ceva îmi spunea că era ceva mai mult la mijloc în toată această afacere decât voia ea să ne spună.
Apoi în minte mi-a revenit schimbul de replici dintre mama şi acel bărbat care avusese loc acum ceva timp. Atunci acel străin o întrebase pe mama dacă vorbise cu noi despre ceva anume, iar ea îi spusese că poate nu este momentul potrivit. Dar după aceea, dacă îmi aminteam corect, acel bărbat îi spusese ceva de genul: Va trebui să le spui odată şi-odată, ştii asta. Iar la cum evoluează lucrurile nu ştiu cât vei mai putea trage de timp.
Oare la ce se referise? Ce anume ar fi trebuit să ştim? Îmi propusesem să o întreb pe mama despre acea conversaţie, dar apoi am fost răpită de Andrews şi am uitat de acea discuţie.
M-am dus în camera mea, iar după ce mi-am schimbat hainele m-am aşezat pe pat încă gândindu-mă la acel bilet şi la tot ceea ce se întâmplase până acum. Totul devenea din ce în ce mai ciudat, iar lucrurile păreau că se complică din ce în ce mai mult cu fiecare zi care trece. Iar acum Ryan avea încă o problemă în privinţa căreia nu ştia ce să facă. Aş fi vrut să-l pot ajuta cumva, dar spusese că nu depinde de noi. Oare chiar nu se putea face nimic?
Apoi mi-a venit o idee. Poate că mătuşica ştia ceva mai multe despre acest subiect şi poate că puteam afla mai multe detalii de la ea. Am luat telefonul şi am format numărul ei, ducându-l apoi la ureche. A durat ceva până să-mi răspundă. După voce părea obosită aşa că am întrebat-o dacă o trezisem cumva. Mi-a spus că nu şi că era doar puţin obosită, apoi m-a întrebat dacă se întâmplase ceva. Am tras aer în piept înainte de a vorbi:
- De fapt, da, s-a întâmplat ceva. Mai exact, Ryan este cel care are o problemă.
- Ce anume a păţit? A întrebat cu un mic căscat.
- Păi, a spus că toţi cei ce conduc consiliul moştenesc nişte puteri mai speciale şi este îngrijorat deoarece lui nu pare să i se aplice, deşi ar trebui.
- El nu ar trebui să fie preocupat de acest aspect, a spus fără să pară impresionată vreun pic de această problemă.
- De ce nu? Am întrebat şi mai confuză, încruntându-mă şi încrucişându-mi picioarele pe pat. El spune că ar fi trebuit să le aibă până acum.
- Asta e adevărat, dar e o chestie mai complicată la mijloc în ceea ce îl priveşte, iar eu nu îţi pot explica acest lucru. Nu sunt persoana potrivită, a spus, iar mie mi se părea a fi mult mai serioasă decât înainte. Eu trebuie să închid acum. Îmi pare rău că nu te pot ajuta, a adăugat pe un ton blând.
- Dar cine anume ar putea să ne explice? Am întrebat repede, dar era prea târziu; închisese deja.
Am lăsat telefonul jos, încă ţinându-l în mână, fiind şi mai confuză decât la început, dacă asta este posibil. Am privit telefonul încruntată dorindu-mi să aflu odată adevărul. Acum eram convinsă că există mult mai mult în toată această poveste decât eram lăsaţi să vedem. Şi nu înţelegeam de ce încă ni se mai ascudeau lucruri. Să fim serioşi, cât de rău putea să fie? Chiar avea cum să ne mai încurce? Şi aşa lucrurile păreau că merg din rău în mai rău. Trebuia neapărat să vorbesc cu Ryan despre asta şi poate, doar poate, ca ar reuşi să afle mai multe detalii de la tatăl său.
Am lăsat telefonul pe pat, m-am ridicat şi m-am dus în dreptul ferestrei, încrucişându-mi braţele la piept.
Trebuia neapărat să aflu adevărul si eram convinsă că mama îl cunoştea.
urale pentru Crys, desi un gest pripit si negandit, eu zic ca a reactionat corect, doar nu era sa se lase calcati in picioare, ma gandesc totusi ca nu o sa le distruga chiar asa rau situatie deja ingrozitoare o simpla iesire... sau nu mai are ce strica de ea
Andrews le uraste pe fete, asta suna oarecum exagerat, adica pare ceva extrem de personal deja...
mama fetelor nu stiu de ce iinca le ascunde anumite chestii, am impresia ca lucrurile vor continua sa o i-a in jos cel putin in urmatoarele cateva capitole...
deci descrierea a fost bogata, mai bogata poate decat de obicei, nu-i rau in orice caz, desi actiunea tinde sa evolueze mai incet
mi-e mila de Ryan, adica totusi e imposibil sa nu te ingrijorezi intr-o astfel de situatie, macar de ar iesi totul la iveala in curand
dar cum ai zis si tu, vrei sa mai pastrezi suspansul pentru un timp, o sa ma resemnez deci cu ce informatii ne dai :D
oricum, a fost un capitol bun si dupa cum credeam, lungimea lui nu m-a deranjat in nici un fel
deci spor la scris in continuare :*
In primul rand scuze, scuze, scuze, scuze ca n-am comentat mai devreme.
Cred ca banuiesti deja ca nu prea am ce sa-ti mai spun, avand in vedere cat de mult te-ai perfectionat in ultima vreme. Faci capitole din ce in ce mai frumoase, care contribuie la suspans(chiar daca nu se intampla prea multe).
O iubesc pe Chris din ce in ce mai mult. Oricat de prosteasca ar parea(si, de fapt, chiar este) fapta ei, e totusi o dovada de curaj care ar trebui sa-l bage pe Andrews la banuieli. Mi-a placut si atitudinea de nevinovata pe care a luat-o, desi puteai descrie mai bine reactia tuturor. Tot pe acolo am vazut de vreo doua ori "doua minute" si cred ca acolo erau secunde.
Nu a durat nici două minute până când sentimentul de sfidare a lui Ryan a fost înlocuit de unul de furie.
Imi inchipui ca in alea doua minute ei ar fi trebuit sa stea nemiscati, sa se holbeze unii la altii si atat. Mai era pe undeva, dar nu mai gasesc acum.
Singurul lucru care m-a deranjat in capitolul asta e faptul ca ai repetat de prea multe ori numele proprii. Devine sacaitor la un moment dat sa vezi numai "Ryan, Andrews, Ryan, Andrews". Saracii de ei, sunt pomeniti. : ))
Descrierea a fost destula(huge chapter, by the way), la fel si dialogul. Imi place cum reusesti sa incurci lucrurile, mai ales misterul din jurul puterilor lui Ryan. Si, ca de obicei, mamica e implicata. Devine din ce in ce mai interesant, in curand va fi nevoie de scheme ca sa tinem pasul :D.
Acestea fiind spuse, scuza-ma ca acest comentariu a fost asa sec. Astept continuarea! :>
Multumesc pentru comentarii :] Nu stiu cat de reusit este acest capitol, dar sper sa va placa. :)

Capitolul 22


Ați observat vreodată faptul că exact atunci când ai nevoie mai mult de o anumită persoană, acea persoană nu este de găsit? Ei bine, dacă nu, vă spun eu că nu este deloc plăcut. Mai ales atunci când vrei să afli ceva important de la respectiva persoană.
Primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit a fost să văd dacă mama se întorsese acasă. L-am găsit pe tata în sufragerie uitându-se la televizor, iar de la el am aflat că aceasta sunase cu ceva timp în urmă și îi spusese că va ajunge acasă după prânz.
Minunat, am gândit sarcastic.
Nu puteam să înțeleg ce anume o ținea atât de ocupată, dar aveam vaga senzație că de fapt nu era vorba despre vreun loc de muncă. Sau cel puțin că nu acest lucru îi ocupa atât de mult timp. Aveam sentimentul că este mult mai mult la mijloc în toată această poveste.
Dar deoarece îmi dădeam seama că nu prea aveam ce să fac în acest caz având în vedere faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee unde se afla, am decis să mă pregătesc pentru a pleca la film.
La un moment dat mi-a trecut prin cap să-l întreb pe tata dacă nu știe cumva mai multe detalii despre presupusul loc de muncă al mamei, însă apoi am realizat că probabil nu știa mai multe detalii decât mine și că a-l întreba însemna să îl derutez și mai tare și nu voiam să devină și mai suspicios în legătură cu mine și Chris. Așa că m-am decis să îmi abat gândurile de la asta și m-am îndreptat spre camera mea.
Mi-a luat cam cinsprezece minute pentru a mă hotărâ ce anume să port. În cele din urmă am ales o pereche de blugi trei sferturi și un tricou alb ce avea imprimat doi pisoiași albi ce mie mi se păreau foarte drăguți.
După aceea mi-am mai privit circa cinci minute relfexia în oglinda din baie încercând să mă hotărăsc dacă ar trebui să mă machiez sau nu. Dintr-un anumit motiv, pe care nici eu nu-l înțelegeam pe deplin, îmi doream să arăt cât mai bine, asta deși știam că, până la urmă, nu urma să merg decât la un amărât de film cu sora mea, Andy si Ryan.
Și totuși, nu cred că se va supăra cineva dacă mă voi machia puțin. Așa... mai discret, mi-am spus.
Faptul că ceea ce mi-a ieșit nu a fost în conformitate cu ceea ce am gândit este cu totul altă poveste. De ce spun asta? Ei bine, am sfârșit prin a folosi un fard de pleoape de un verde mai închis, asta pe lângă mascara și tuș negru. După ce m-am privit preț de câteva minute în oglindă am realizat că exagerasem, și încă mult. În concluzie am sfârșit prin a șterge tot machiajul, iar când am vrut să încerc ceva mai puțin bătător la ochi mi-am dat seama că dacă nu plecam imediat aveam să întârzii la film așa că am renunțat.
Am ieșit din cameră și mi-am încălțat teneșii după care mi-am dat seama că nu o văzusem deloc pe Chris. M-am dus în camera ei și am strigat-o pe nume, dar am observat că nu era acolo.
Ciudat... Am gândit.
M-am dus în sufragerie și l-am întrebat pe tata dacă nu o văzuse cumva pe sora mea. Mi-a spus că plecase de dimineață cu scuza că avea ceva de rezolvat înainte de a merge la film și că urma să ne întâlnim în fața cinematografului.
Acest lucru mi s-a părut destul de ciudat din partea ei, mai ales că de obicei îmi spunea direct astfel de lucruri, chiar dacă asta însemna să mă trezească din somn. Aș mai fi contemplat la acest aspect, dar eram deja în întârziere, așa că am ieșit repede pe ușă și aproape am alergat spre metrou. Din fericire nu am întârziat decât vreo cinci minute față de ora la care stabilisem să ne întâlnim.
Când am ajuns am văzut că singurul care se afla deja acolo era Ryan. Ne-am salutat, iar după ce i-am explicat de ce Chris nu era cu mine ne-am pus pe așteptat. Am observat că nu prea a fost muțumit când a aflat că venisem până aici de una singură deoarece s-a încruntat și a spus ceva de genul că nu ar fi trebuit să vin singură și că aș fi putut să-i spun și ar fi venit să mă ia din fața blocului.
- Și cum anume aș fi putut să te anunț din moment ce nici măcar nu îți știu numărul de telefon? Am întrebat puțin sarcastic, încruntându-mă și încrucișându-mi brațele la piept.
- Corect, a zis gânditor. Îmi dai telefonul tău puțin, te rog?
Puțin confuză, i l-am dat. După vreo două minute în care l-a butonat mi l-a dat înapoi și cum se vedea pe fața mea că nu înțelegeam ce anume făcuse mi-a explicat:
- Am salvat numărul meu de mobil în telefonul tău. De acum încolo când vei avea nevoie de ajutorul meu vei putea da mai ușor de mine.
O spusese de parcă era cel mai evident lucru din lume. Dacă stăteam să mă gândesc bine cred ca așa și era, dar eram destul de zăpăcită în momentul de față. Am renunțat să mă gândesc la asta și am băgat telefonul în buzunar.
Apoi mi-am amintit ca voiam să vorbesc ceva cu Ryan, așa că i-am povestit discuția pe care o avusesem cu mătușa mea cu o zi înainte, întrebându-l dacă nu ar putea afla cumva mai multe de la tatăl lui sau de la altcineva din consiliu, dar elanul mi-a fost repede redus la zero:
- Și eu vreau sa aflu la fel de mult ca tine ce se întâmplă de fapt aici, dar ce-ar fi dacă măcar pentru câteva ore am renunța să ne mai gândim la asta și să ne distrăm un pic? A spus serios, iar mie mi se părea de asemenea și puțin obosit. Chiar cred că toți avem nevoie de o mică pauză.
Am vrut să protestez, dar bineînțeles că nu mi s-a permis acest lucru și am fost neovită să renunț pe moment. Dar aveam eu să reiau discuția asta.
Am început să privesc într-o parte și alta sperând ca Andy și Chris să apară curând. Dar alte cinci minute au trecut fără ca vreunul din ei să ajungă.
Unde-or fi? M-am întrebat confuză. De obicei niciunul din ei nu întârzia atât de mult. Oare ce treabă avusese Chris azi de dimineață? La un moment dat mi-a trecut prin cap că poate pățise ceva, dar apoi mi-am amintit că sora mea nu era genul care să dea de necazuri, iar dacă așa ceva s-ar fi întâmplat mă îndoiam că ar fi durat prea mult până să scape. Spre deosebire de mine, ea știa întotdeauna ce să facă în situații mai... deosebite, ca să le spun așa.
Am fost trezită la realitate de telefonul meu care bipăia anunțându-mă că tocmai am primit un mesaj. M-am uitat la telefon și am observat că acesta era de la sora mea.

Scuze surioară, dar din păcate nu voi reuși să ajung la film. Am niște treburi urgente de rezolvat. Distracție plăcută!
PS: Andy m-a sunat și mi-a spus că se simte rău și că nu va reuși să vină.
Chris


Ia stai așa... Treabă? Mda, sigur, cum să nu? Ca să nu mai spun că nu credeam nici în ruptul capului că lui Andy i se făcuse brusc rău. Băiatului ăluia nu i se făcea aproape niciodată rău, mai ales când știa că urmează să mergem la film.
Ăia doi o să plătească pentru asta! Am gândit plină de nervi.
- Ce s-a întâmplat? A întrebat Ryan confuz, probabil observându-mi figura.
I-am arătat mesajul primit de la sora mea ceea ce l-a făcut să fie și mai confuz.
- Au făcut-o special, am încercat eu să-l lămuresc. Nu au venit dinadins.
- Aha, a făcut el. Și ce facem acum?
- O să le arăt eu lor, am spus supărată.
În acel moment l-a bufnit râsul. L-am privit confuză neînțelegând ce era atât de amuzant.
- Nu la asta mă referam, a zis încă chicotind. Ci la film. Vrei să-l mai vezi sau nu?
Asta m-a luat prin surprindere și neștiind ce să fac mi-am lăsat ochii în pământ. Mă simțeam atât de stânjenită în momentul de față! Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce anume ar trebui să fac acum. Așa ceva nu mi se mai întâmplase până acum, iar faptul că sora mea se gândise să-mi facă una ca asta, pentru că eram convinsă că asta fusese în totalitate ideea ei, mă enerva la culme. Adică, de ce a trebuit să se bage? Chiar avea impresia că eu nu aș fi putut să mă descurc de una singură? Adică, puteam să-mi dau și singură seama de ce anume simțeam pentru Ryan, fără ca ea să-mi însceneze o întâlnire cu el. Ok, poate că mi-ar fi luat ceva mai mult până să-mi dau seama, dar totuși... Chiar nu era cazul ca ea să-mi facă una ca asta!
- Deci? Vocea lui Ryan m-a adus înapoi cu picioarele pe pământ.
- Ok... Presupun că putem merge să vedem filmul, am spus privind în altă direcție încercând din greu să rezist tentației de a-mi răsuci părul.
El a cumpărat biletele și curând ne alfam în sala de cinema așteptând ca filmul să înceapă. Nici măcar nu știam despre ce era vorba în acest film, ca să nu mai spun că nici măcar titlul nu i-l cunoșteam.
Și, de parcă nu ar fi fost suficient faptul că sora mea îmi făcuse una ca asta, inima îmi bătea într-un ritm destul de alert. L-am privit pe Ryan cu coada ochiului, dar el privea ecranul. Mi-am lăsat ochii în poală nemaiînțelegându-mă pe mine însămi.
Pe cine păcăleam? Undeva în adâncul minții mele știam mult prea bine faptul că sora mea avusese dreptate. Nu aș fi reușit niciodată să mă descurc singură în această situație. Probabil că ideea ei fusese una bună, dar tot nu îmi convenea. Nu din cauza faptului că mă păcălise, ci pentru că niciodată nu reușisem să mă descurc de una singură în foarte multe situații. Întotdeauna fusese cineva acolo care să mă scoată din încurcături. Iar asta nu îmi plăcea.
De ce nu mă pot descurca niciodată singură?
- Ai pățit ceva? M-a întrebat Ryan părând îngrijorat.
- N-nu, am spus repede ridicând ochii spre el și forțând un zâmbet. De ce întrebi?
- Pari puțin tristă, a spus pe același ton.
- Sunt bine, am zis încercând să fiu convingătoare, deși eram convinsă că nu-mi ieșea.
Din fericire, nu a mai apucat să spună nimc deoarece luminile s-au stins anunțând faptul că filmul urma să înceapă. În primele cinsprezece minute am fost destul de încordată, deoarece toată această situație mă făcea să mă simt cam nelalocul meu, dar apoi filmul a devenit amuzant, iar în curând mă simțeam mult mai bine. Când am ieșit din sala de cinema moralul meu era mult mai ridicat si mă simțeam bine.
Ryan a propus să mergem să mâncăm câte o înghețată, iar mie nu mi-a luat prea mult până să accept. Am luat loc la o masă în timp ce el s-a dus să comande, mi-am sprijinit capul în mâna stângă și am început să privesc cerul senin pe care se puteau vedea câteva păsărele. Nu mai eram deloc supărată.
Și totuși încă mă simțeam puțin ciudat. Până acum nu prea fusesem singură cu Ryan, iar atunci când asta se întâmplase ne aflam în niște situații destul de ciudate. Deci nu prea se putea pune la socoteală. De data asta era diferit. Iar eu, ei bine, nu prea eram sigură ce anume ar trebui să fac sau să spun și eram destul de convinsă că, într-un fel sau altul, voi face vreo prostie, așa cum îmi stătea în obicei. Și nu prea voiam ca acest lucru să se întâmple. Adică, îmi ajungea faptul că în ochii lui eram probabil o fată lipsită de apărare, nu voiam să mă fac și de râs.
Nu a durat mult până să vină cu înghețatele. A luat loc în fața mea, dându-mi-o pe cea de căpșiuni. Un timp a fost liniște, fiecare fiind prea ocupat să mănânce pentru a spune ceva. Liniștea a fost întreruptă în momentul în care el a început să chicotească.
- Ce e așa de amuzant? Am întrebat confuză privindu-l cu ochii mari.
- Cum să mă exprim? A spus privind pe fereastră părând că se gândește intens la asta. E legat de tine, a continuat peste câteva minute întorcându-și ochii spre mine.
Acest lucru m-a băgat și mai mult în ceață. M-am încruntat, neînțelegând la ce anume se referea.
- Ok, o să fiu ceva mai clar. E legat de sentimentele tale pentru mine, a spus calm.
La auzul acestui lucru cred că mi s-au înroșit obrajii... și urechile. Norocul meu era că părul le acoperea în totalitate. Deci sentimentele mele erau suficient de puternice încât vraja aceea să aibă efect. Asta nu era de bine, cel puțin eu nu credeam asta.
- Ce... ce-i cu ele? Am întrebat nesigură.
- Sunt foarte, foarte, foarte confuze, a spus puțin amuzat.
Ei bine, măcar unul din noi se distra, m-am gândit privind pe fereastră.
Minuant, mi-am spus sarcastic, nu numai că nu am nici cea mai vaga idee ce simt pentru el, dar acum știe asta. Oare lucrurile pot merge mai bine de atât?
De ce trebuia să fiu atât de zăpăcită? De ce nu puteam și eu odată să îmi dau seama mai repede de anumite lucruri?
- Te-am supărat? A întrebat tonul lui devenind deodată serios. Nu asta a fost intenția să știi.
- Nu e asta, am spus privind în continuare pe geam. Uneori nu mă pot suferi pe mine însămi din cauza anumitor... ei bine, nu mai contează.
- Ce-ar fi să uităm de această conversație? A propus. Doar nu vrem ca ziua asta să se termine prost, nu? A continuat vesel, iar când l-am privit am văzut că zâmbea.
Am dat din cap aprobator, după care am continuat să mănânc înghețată.
După ce amândoi am terminat, am început să ne plimbăm pe străzi fără vreo țintă anume. Eu mă uitam cam în toate direcțiile cu mintea la cai verzi pe pereți ținându-mi mâinile la spate pentru a nu începe să-mi învârt vreo șuviță de păr. După un timp am observat că pe cer se adunaseră câțiva nori negri care anunțau că urma o ploaie. Asta nu îmi convenea deloc. Adică, la meteo nu mentionaseră nimic despre așa ceva. Speram totuși că mă înșelam.
Din nefericire, avusesem dreptate pentru că peste câteva minute a început să picure și nu a durat mult până să plouă de-a binelea. Ne-am adăpostit sub un copac, iar eu speram că ploaia nu va dura mult. Voiam să iasă din nou soarele.
Dar peste zece minute nimic nu se schimbase.
Minunat, am gândit dându-mi ochii peste cap nemulțumită. M-am uitat la Ryan, dar el stătea cu mâinile în buzunarele blugilor privind ploaia. Mi se părea că de fapt contempla la ceva anume. Aș fi vrut să știu la ce anume se gândește. Am deschis gura pentru a-l întreba, dar nu am apucat sa zic nimic deoarece în secunda următoare s-a auzit un tunet destul de puternic. Iar, cum eu nu pot fi considerată cea mai curajoasă persoană din lume, m-am speriat și m-am lipit de Ryan din instinct. El și-a pus mâinile în jurul meu moment în care am realizat și eu ce făcusem. M-am smuls din îmbrățișarea lui și m-am îndepărtat de el cu câțiva pași fixându-mi ochii în pământ, strângându-mi pumnii. Nu-mi venea să cred. De ce făcusem așa ceva? Mă simțeam atât de stânjenită...
L-am privit cu coada ochiului și am văzut că zâmbea. Părea destul de fericit.
- De... de ce zâmbești așa? Am întrebat și am fost surprinsă să constat că vocea îmi tremura puțin.
- Nici nu ai idee de când voiam să fac asta, a spus vesel.
Poftim? Se referea la îmbrățișare? Dar...
- Ia stai așa, am spus ridicându-mi ochii coplet spre el, încruntându-mă. Asta nu e prima oară când mă îmbrățișezi.
- Știu, dar după ce ai scăpat ca prin urechile acului de consiliu m-am gândit că erai obosită și că de aceea nu ai ripostat atunci, a spus calm. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că ar fi trebuit să mai fac și altceva în seara aceea, a spus pe un ton plic de subînțeles.
- Tu...! Doar nu ai profita atât de mult de situația în care se află o anumită persoană, nu-i așa?! Am spus nervoasă.
- În mod normal nu aș face-o, dar fiind vorba de tine...
- Și ce am eu atât de deosebit, mai mă rog?
- Ești prea imprevizibilă și nu lași oamenii să se apropie de tine, a spus zâmbind, ceea ce m-a enervat și mai mult.
- Asta nu e adevărat! Am țipat sigură pe mine.
- Presupun că tocmai din acest motiv stai atât de aproape de mine în secunda de față, a zis sarcastic.
M-am uitat cu atenție și am constatat că aici avea dreptate. Nu stăteam tocmai aproape de el. Dar nu avea el să câștige de data asta. M-am îndreptat sigură spre el până când nu ne mai despărțeau decât câțiva centimetri.
- Acum ce mai ai de spus? Am întrebat fiind convinsă că am câștigat.
Un zâmbet i s-a întins pe toată fața, ceea ce m-a derutat și mai mult. Apoi, spre totala mea surprindere și-a pus mâinile pe umerii mei, fără să spună absolut nimic.
- Ce...?
Dar nu am apucat să-mi termin întrebarea deoarece în momentul următor buzele lui le-au atins pe ale mele. Totul se întâmplase atât de repede încât nu am putut reacționa în niciun fel. Undeva în adâncul minții mele ceva îmi spunea că ar trebui să-l împing și apoi să țip la el pentru asta. Dar nu am făcut nimic. Acea voce era îngropată prea adânc în mintea mea pentru a mă convinge să o ascult. Nu simțeam nevoia să-l îndepărtez. De fapt, nici măcar nu mai eram sigură de ce fusesem atât de supărată pe el acum câteva secunde.
Când s-a îndepărtat am avut senzația că timpul își reluase cursul după o lungă perioadă de timp în care stătuse pe loc. Eram conștientă cumva că asta nu prea era posibil, dar nu mai conta. Cel puțin nu acum.
L-am privit și am observat că se uita la mine ca și când se aștepta ca eu să spun ceva.
- Ce? Am întrebat confuză.
În momentul acela l-a bufnit râsul. Dar nu la fel ca înainte. Acum râdea din tot sufletul. Cred că era prima oară când îl vedeam râzând în acest fel, iar asta m-a făcut să zâmbesc. Apoi am revenit brusc cu picioarele pe pământ.
- Ia stai așa. Doar nu râzi de mine, nu-i așa? Am întrebat puțin supărată.
- Doar puțin, a zis încă râzând. Adică, să fim serioși. Tocmai te-am sărutat și tot ce poți spune e „ce”?
Asta m-a făcut să mă înroșesc la față. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să zic acum și am început să-mi învârt nervoasă o șuviță de păr.
Știam eu că voi face o prostie! Mi-am spus vrând să-mi dau palme.
- Ploaia s-a oprit. Hai, te voi conduce acasă, a spus zâmbind după care mi-a luat-o înainte.
Vreun minut am stat acolo privindu-l uimită. Apoi un zâmbet mi s-a întins pe față.
Ce zi ciudată... Mi-am zis, apoi l-am urmat.
Cat am asteptat capitolul asta... ^.^
In primul rand, tin sa te anunt ca ai descris foarte bine ce simte Alex, chiar daca a fost ceva mai aeriana. Mi-a placut mult toata confuzia starnita in jurul sentimentelor ei pentru Ryan, care inca nu s-au clarificat.
Primele propozitii ale capitolului au fost cam incurcate, poate pentru ca au fost mai lungi. Restul au fost perfecte, ai accentuat foarte bine cat era de fericita, apoi nervoasa, apoi confuza... Toata gama de sentimente.
Acum, stii deja despre ce urmeaza sa comentez si probabil ca deja te innebunesc, dar nu ma pot abtine. S-au sarutat in sfarsit!!! Si ce frumos mi-am inchipuit eu scena asta... Ploaie, bifat, imbratisare, bifat, micuta cearta inainte, bifat. A fost o scena care a continut tot ce trebuia. Sunt mandra de tine :)).
Momentan sunt curioasa ce se va intampla cu Andy si Chris, pentru ca banuiesc ca Alex nu-i va lasa sa scape basma curata. Cat despre Ryan... Lasa-l sa pluteasca in lumea lui plina de fericire momentan. A fost prea adorabil la faza cu imbratisarea ca sa-l deranjam.
Stiu ca nu e nimic de comentariul asta, dar imi place prea mult dialogul si sarutul, asa ca nu pot spune nimci altceva decat ca sunt incantata. Te felicit inca o data. Spor la treaba!
mai, pe mine cel putin m-a facut sa zambesc capitolul asta :]
Eroina noastra e atat de dragalasa, si o ador pe Chris pentru ce a facut, un imbold de care aveau nevoie
Ryan e genial conceput (de tine ma refer), usor ironic, chiar daca stie ca sentimentele lui sunt cunoscute, asta nu-l face sa se intimideze sau sa nu detina controlul asupra ei, imi place si modul lui atata de direct de a spune lucrurile
descrierea a fost buna, stiu ca ai emoti uneori in legatura cu ea, cred ca acuma iti faci chiar mai multe griji, dar te-ai descurcat excelent :D . in plus actiunea nu lipseste, nu ca ar lipsii vreodata de la tine, eh, cam atata, greseli n-ai, un capitol scris bine care m-a facut in plus sa zambesc, ceva pe gustul meu, deci multa inspiratie scumpo
Mă bucur că v-a plăcut capitolul și că v-am făcut să zâmbiți ^^
Mda, m-a lovit inspirația și cum sunt mai nerăbdătoare de felul meu am decis să și postez :]]
Scuzați eventualele greșeli de tastare, sunt puțin obosită și se poate să-mi fi scăpat câteva.
Sper să vă placă^^ Lectură plăcută!

Capitolul 23


În dimineața următoare la micul dejun căscam întruna. Nu prea reușisem să dorm cu o noapte înainte. Tot felul de gânduri mi se învârtiseră în minte. Mai rămăseseră două săptămâni până la finalul anului școlar, iar noi tot nu aveam niciun plan în legatură cu modul în care ne vom demonstra nevinovăția.
Dar nu acest lucru mă ținuse trează cea mai mare parte din noapte. Ci ceea ce se întâmplase ieri. În minte mi se derulau întruna micuța ceartă cu Ryan și momentul în care mă sărutase. Cred că îmi mușcasem buzele de nenumărate ori seara trecută, iar acum mă abțineam cu greu să nu o fac. Nu de alta, dar era și tata la masă bându-și cafeaua și nu aveam chef de întrebări.
Am fost trezită la realitate de Chris care își plimba mâna în sus și în jos prin fața ochilor mei. Abia apoi mi-am dat seama că mă striga pe nume.
- Ce? Am întrebat uitându-mă la ea.
- Ce bine că ai revenit printre noi, a spus amuzată. Tata te strigă de vreo cinci minute.
Mi-am întors ochii spre tata și l-am întrebat de ce anume mă strigase.
- Voiam să te rog să mergi până la magazin, m-a lămurit el.
- Ok, am zis simplu, după care m-am ridicat și m-am îndreptat spre ușă.
Tocmai voiam să mă încalț când am fost întreruptă de vocea uimită a tatei.
- Unde te duci?
- La magazin, am răspuns confuză. Nu asta mi-ai spus să fac?
- Ba da. Dar nu ți-am spus nici ce să cumperi și nici bani nu ți-am dat.
- A, da, corect, am spus încurcată.
Mi-a dat o listă și bani apoi mi-a urat succes destul de amuzat. Avea și motive având în vedere faptul că eram destul de zăpăcită azi.
În timp ce mă încălțam, draga mea soră a venit lângă mine și am observat că zâmbea cu toată fața.
Să înțeleg că lucrurile au mers bine ieri? A întrebat pe un ton plin de subînțeles.
O să mi-o plătești tu mie pentru ce mi-ai făcut ieri, am zis pe același ton, zâmbind la rândul meu.
Cum spui tu.
Am ieșit din bloc și am luat-o în direcția celui mai apropiat magazin. În cinci minute mă aflam în fața acestuia și am fost uimită să constat că era închis. Asta era destul de neobișnuit. De obicei era deschis non-stop. În mod ciudat, deși eram cumva conștientă că ceva nu este în regulă, m-am gândit că poate au avut ceva probleme tehnice sau au decis să-și ia liber și nu m-am gândit nicio secundă la ceva mai serios. În schimb am decis să merg la următorul magazin care se afla la o distanță de aproximativ zece minute de mers pe jos.
Abia peste cinci minute de mers mi-am dat seama de încă un aspect ciudat. Nu mai era nimeni pe stradă în afară de mine. Ok, zona în care stau eu nu e tocmai una în care oamenii să se perinde pe străzi tot timpul, dar era ora unsprezece într-o zi de duminică foarte însorită, iar în mod normal într-o asemenea zi erau mulți copii pe străzi dându-se cu bicicleta, cu rolele sau pur și simplu jucându-se. Cartierul era ciudat de gol. Nu îmi aminteam să-l mai fi văzut vreodată așa.
M-am gândit să o sun pe Chris însă telefonul rămăsese acasă pe biroul meu deoarece evident nu mă așteptasem să se întâmple ceva ciudat pe un drum de cinci minute până la magazinul din colț și înapoi. M-am gândit și să încerc să o contactez prin intermediul gândurilor, dar nici asta nu a mers deoarece, sau cel puțin eu așa am presupus în momentul acela, nu ne aflam suficient de aproape una de alta și știam că de la o anumită distanță comunicare de acest fel nu se mai poate realiza.
Dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam continuam să merg sperând în mod absurd că situația aceasta nu este atât de ciudată pe cât mi se părea mie și că exista o explicație complet logică pentru ceea ce se întâmpla. Asta deși eram conștientă de faptul că toată această situație nu era normală. Am privit spre geamurile blocurilor din jur și am observat că toate aveau perdelele trase. În acel moment m-am oprit pentru că bănuiam că și următorul magazin era de asemenea închis. Am mai privit o dată în jur, iar în fața mea am văzut că se afla o persoană. O clipă m-am relaxat puțin, dar asta nu a durat mult deoarece la o privire mai atentă am observat că în fața mea se afla nimeni altul decât Andrews care zâmbea în stilul lui caracteristic. Era la vreo doi metri distanță de mine, nu că asta ar fi contat prea mult
Minuant, am gândit sarcastic. De ce trebuia ca tipul ăsta să apară exact atunci când îmi era lumea mai dragă?
Uitându-mă la el cu atenție am putut observa ceva neobișnuit, ca să spun așa. Nu mă refer la acea zgârietură care încă se afla pe obrazul lui, ci la faptul că acum părea și mai ciufulit, ca să spun așa, și avea o privire care exprima multe lucruri: ură, superioritare, siguranță, dar mai ales furie. Deja nu mai știam ce să cred. Nu îmi aminteam să-l mai fi văzut vreodată într-un asemenea hal.
- Știi, mă așteptam să fii suficient de deșteaptă încât să realizezi că nu ar trebui să ieși singură pe stradă. Se pare că m-am înșelat, a spus pe veșnicul ton sarcastic.
- Ce vrei să spui cu asta? Am întrebat încruntându-mă.
Nu înțelegeam ce avea omul ăsta tocmai cu mine.
A chicotit puțin înainte de a-mi răspunde.
- Ceea cea voiam să spun este că ești o țintă mult prea ușoară, a zis ridicându-și un braț.
Mi-am dat seama la timp ce avea de gând să facă pentru a-i evita atacul. Sărisem într-o parte, iar acum aproape că mă lipisem de un gard parținând grădinii unuia dintre blocuri. Îl priveam speriată fiind conștientă de faptul că nu aveam să scap atât de ușor și că sigur vor urma și alte atacuri. Și am avut dreptate. Continua să mă atace, folosindu-și doar brațul drept. Iar eu de-abia reușeam să le evit. De fapt, eram convinsă că singurul motiv pentru care încă nu mă nimerise se datora faptului că cineva îl ciufulise puțin mai mult ca ultima dată. Din nou, aș fi vrut să știu cine anume îi făcuse asta. Dar nu prea aveam timp să mă gândesc la asta acum.
Din instinct am luat-o la fugă în direcția din care venisem sperând că poate aveam să reușesc să ajung înapoi în bloc. Voiam doar să scap de Andrews și de situația în care mă băgase fără voia mea. Evindent, nu am avut eu norocul ăsta. Nu știu cum, dar Andrews a apărut brusc în fața mea, iar până să am timp să reacționez mi-am dat seama că de data asta mă nimerise și că zburam, literalmente, prin aer. În secunda următoare am simțit impactul cu solul și a durat vreun minut până să-mi recapăt respirația. Am încercat să mă ridic însă nu mă puteam mișca. Simțeam că tot corpul îmi era paralizat.
Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte de a-mi pierde cunoștința a fost zâmbetul de învingător de pe fața lui Andrews care se apropia de mine.
***

Primul lucru de care mi-am putut da seama când mi-am revenit în simțiri a fost faptul că zăceam pe o suprafață tare și că mă durea spatele. M-am forțat să-mi deschid ochii, apoi m-am ridicat cu greu în picioare. Mi-au trebuit câteva secunde până să-mi pot recăpăta echilibrul. Capul mi se învârtea puțin și îmi era puțin mai greu să mă concentrez. Din fericire peste câteva minute mi-am mai revenit, așa că am decis să privesc în jur sperând să-mi pot da seama unde mă aflu. Din câte puteam vedea mă aflam într-o cameră asemănătoare cu cea în care mă trezisem atunci când Andrews mă răpise prima oară doar că aceasta era complet goală.
Atunci mi-am amintit tot ceea ce se întâmplase. Dar ceva nu mi se părea a fi în regulă. Adică, atacul lui Andrews mă trântise la pământ, și încă destul de tare. Nu ar fi trebuit să mă doară oasele, ceva, orice? În afară de o mică ameațeală, care începea să se amelioreze, nu simțeam nimic altceva.
Aș mai fi conteplat la asta, dar gândurile mi-au fost întrerupte de o voce sarcastică pe care o cunoșteam.
- Te distrezi?
Te rog, nu-mi spune că... Am gândit întorcându-mă spre partea cu gratii a camerei.
Din păcate, am avut dreptate, din nou. În fața mea se afla Abygail care mă privea cu aceeași superioritate ca prima oară când o întâlnisem. Într-un fel mi se părea amuzant că mă privea așa, mai ales ținând cont de faptul că ultima dată nu durase prea mult până să scap.
- Știi, ultima dată te-am păcălit destul de ușor. Aș putea să o fac și de data asta, am spus fără chef.
- Nu prea cred, a spus sigură pe ea.
- A, da? Am zis plictisită. Și de ce ești atât de convinsă?
- Pentru că același truc nu poate funcționa de două ori. Și apoi, fratele meu nu te va putea ajuta de data asta deoarece nu are acces în zona asta a închisorii.
Eh, da, acum totul devenise mult mai serios. Bine, nu pot spune că mă așteptam să fie la fel de ușor să scap de aici ca ultima oară, dar dacă nici Ryan nu mă putea ajuta atunci lucrurile deveneau și mai complicate.
- Știi, a spus, încă nu pot să înțeleg de ce ai vrea să furi acea piatră, dar presupun că vom afla în curând.
Asta mi-a atras atenția și am privit-o confuză.
- Ce vrei să spui cu asta? am întrebat.
- Domnul Andrews are un plan prin care să te facă să recunoști tot ceea ce ai făcut, iar odată ce asta se va întâmpla... ei, nu cred că trebuie să mai continui.
Acest lucru mi-a trezit un sentiment de neliniște. Deci Andrews se gândise la un mod în care să demonstreze că noi chiar suntem vinovate si din câte se părea avea de gând să facă astfel încât eu să recunosc acest lucru. Nu îmi puteam da seama dacă asta chiar era posibil, dar puștoaica asta avea o gură prea mare. Mă îndoiam că ar fi spus ceva doar de dragul de a mă speria. Trebuia să scap cumva de aici, și repede.
Acum Abygail începuse să bată câmpii despre cum planul nostru va fi descoperit și cum vom plăti pentru ceea ce am făcut, în consecință nu îmi mai acorda nicin fel de atenție.
Am început să privesc de jur împrejurul camerei sperând, în mod absurd, că poate voi găsi o cale de a ieși de aici. Mda, șansele erau destul de mici, dar nu prea aveam alte idei, așa că trebuia să încerc. Locul era destul de întunecos și îmi era greu să îmi dau seama ce anume se mai afla pe aici. În fundul camerei mi s-a părut că am zărit ceva ce semăna cu o ușă. M-am mai uitat o dată la Abygail, doar ca să mă asigur, dar aceasta nu mai era atentă la mine.
M-am îndreptat spre acea, așa zisă ușă, iar când am ajuns în fața ei mi-am dat seama că avusesem dreptate. Acolo chiar era o ușă. Ciudat mi se părea faptul că prima oară nu o văzusem. Am apăsat pe clanță însă aceasta era încuiată.
Perfect, mi-am zis sarcastic. Vreau cheia aia! Am continuat disperată, deși realizam că era inutil.
Deci până aici îmi fusese. De data aceasta nu era nicio cale de ieșire din asta. Nu aveam cum să ies de aici. M-am așezat pe podea fiind complet descurajată. Deci după toate eforturile noastre și după ce primisem o șansă de la tatăl lui Ryan aveam să eșuăm. Poate dacă am fi știut cine este persoana care îl ciufulise pe Andrews atât de rău am fi avut mai multe șanse. Poate că atunci am fi reușit. Dar nu știam și se părea că respectiva persoană nu avea de gând să se arate. Probail că nu vom afla niciodată cine este...
Gândurile mi-au fost întrerupte de o greutate pe care am simțit-o brusc venind din buzunarul blugilor. Curioasă, am băgat mâna în respectivul buzunar pentru a scoate la iveală o cheie.
Asta e ceva neobișnuit... Am gândit confuză.
Am întors-o pe toate fețele încercând să-mi dau seama unde anume s-ar fi putut potrivi. Apoi, o idee de-a dreptul nebunească mi-a răsărit în minte. M-am ridicat în picioare și am introdus cheia în broasca ușii. În mod total suprinzător aceasta s-a potrivit, iar ușa s-a deschis. Am trecut de partea cealaltă, încercând din greu să nu fac niciun zgomot, apoi după ce m-am gândit puțin am închuiat ușa, băgând cheia înapoi în buzunar.
Am realizat că ajunsesem pe un coridor, și încă unul destul de lung. Cum nu mai puteam vedeam nici o altă ușă am luat-o din loc, sperând că acest hol mă va scoate din încurcătură. Nu prea mai aveam nimic de pierdut în acest moment.
După vreo douăzeci de minute de mers am ajuns în dreptul altei uși. Primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să apăs pe clanță, dar apoi mi-am dat seama că nu aveam nici cea mai vagă idee unde anume ducea această ușă, iar dacă aveam să mă aflu în continuare în interiorul aceleiași clădiri nu ar fi fost o idee prea bună să apar așa. Îmi trebuia o deghizare. Și cum atlă idee mai bună nu aveam, am decis să mă transform tot în Ryan. După aceea am avut în sfârșit curaj să deschid ușa și se pare că și de data aceasta avusesem dreptate. Nu mă aflam nici pe departe în afara Lumii Vrăjitorilor.
Nu eram foarte sigură unde nimerisem, dar o mulțime de oameni, ce eram convinsă că erau vrăjitori și vrăjitoare, se perindau încolo și-ncoace. Am mai observat că locul semăna oarecum cu o biblotecă și erau câteva scări care duceau în diverse direcții. Am închis ușa în urma mea, întrebându-mă ce anume ar trebui să fac acum. Nu cunoșteam acest loc și îmi doream foarte mult să mă întorc acasă.
Atunci un alt lucru straniu s-a petrecut. La picioarele mele a apărut o săgeată roșie destul de mare care eram sigură că nu se afla acolo acum câteva secunde. Săgeata îmi indica să merg înainte, iar cum alt plan mai bun nu aveam am decis să o urmez. După ce am urcat niște scări și am laut-o pe diverse coridoare am văzut că în fața mea apăruseră alte scări, care coborau.
Atunci m-am oprit locului ca trăsnită de fulger, deoarece i-am auzit vocea lui Abygail.
- Domnule Andrews!
Am privit în toate direcțiile însă nu i-am putut zări pe niciunul din ei. M-am apropiat nesigură de balustradă și am privit în jos. Abia atunci i-am văzut. Se aflau cu două etaje mai jos, iar lângă Andrews se afla un bărbat brunet pe care l-am recunoscut din ziua în care am fost răpită pentru prima oară. Era cel care îi spusese lui Ryan să se dea la o parte prima dată.
Ce ciudat, am gândit încruntându-mă. Nu ar trebui să-i pot auzi atât de clar de la o asemenea distanță.
Deși eram extrem de confuză, am continuat să ascult.
- Ce s-a întâmplat Abygail? A întrebat Andrews.
- Alex a scăpat.
- Cum?! A întrebat acesta uimit. Așa ceva nu este posibil. Nici măcar nu ar fi trebui să fie conștientă pentru încă câteva ore.
- Serios? A spus ea surprinsă. Dar s-a ridicat în piciooare cam la o oră de când ați adus-o aici.
Ok... măcar acum știam că nu trebuie să mă îngrijorez din cauza vrăjii. Se pare că mai aveam destul timp până la apusul soarelui.
Andrews părea a fi într-o stare de șoc. Parcă nu își putea găsi cuvintele. Era amuzant, dacă stăteam să mă gândesc la asta, dar nu prea aveam timp de așa ceva.
- Nu putea să ajungă prea departe, a spus brunetul. Nu cred că va fi greu să o găsim.
Dar Andrews nu părea să-l fi auzit.
Ok... acum chiar că trebuie să ies de aici.
Am privit săgeata și am observat că aceasta îmi indica să cobor scările. Am urmat-o sperând că nu voi ajunge în dreptul celor trei. Din nou, nu am avut noroc. În momentul de față mă îndreptam fix spre ei. Tot ce mai puteam să fac era să încerc să mă comport cât mai normal, astfel încât să nu fiu descoperită.
Când m-a văzut, Abygail s-a încruntat și a venit spre mine, fiind foarte supărată.
- Ryan, tu ai ajutat-o pe Alex să scape?
- Cum aș fi putut să fac asta din moment ce nici nu am acces în zona în care a fost închisă? Am întrebat sarcastic.
Da, exagerasem de data asta, dar fetița asta mă scotea din sărite. Nu o mai puteam înghiți absolut deloc.
- Ia stai așa, a spus gânditoare. Tu nu ești Ryan.
Mare realizare. Cum de ți-ai dat seama? M-am întrebat sarcastic.
- Bineînțeles că sunt Ryan, am spus încercând să par convingătoare.
- Da, sigur. Și de când are fratele meu ochii verzi? A spus sarcastică.
Ups. Se pare că vraja nu mi-a ieșit la fel de bine ca prima oară. I-am privit pe Andrews și pe brunet, moment în care am realizat că fusesem prinsă. M-am dat cu câțiva paș mai în spate, renunțând la deghizare. Până la urmă ce rost mai avea să mă prefac, când toți își dăduseră seama cine sunt?
- De data asta nu mai scapi! A spus Andrews și nu era greu să-ți dai seama că era extrem de furios.
Își ridicase brațul drept în aer pregătindu-se pentru un atac. Neștiind ce altceva aș putea să fac am închis ochii și din instinct mi-am pus brațele în fața corpului exact așa cum fac cei dinfilmele cu lupte pentru a se apăra. Era ridicol și eram conștientă de asta, dar mintea mea se golise complet. Am stat acolo încordată, așteptând lovitura însă, spre totala mea surprindere, aceasta nu a venit. Am deschis încet ochii și am observa că toți trei mă priveau uimiți. Nu mai înțelegeam nimic. Ce se întâmplase?
- Cum... cum ai... făcut asta? A reușit Abygail să îngaime.
- Ce am făcut mai exact? Am întrebat la rândul meu confuză.
- Ai... oprit atacul... domnului Andrews. Nimeni nu a mai reușit așa ceva.
Am făcut ce?! Puștoaica părea că abia își găsește cuvintele, iar Andrews parcă mai avea puțin și exploda de nervi. A mai trimis câteva atacuri spre mine, dar toate se opreau în brațele mele. Apoi și-a lăsat brațele să cadă pe lângă corp strângându-și pumnii, în timp ce brunetul mă privea complet șocat.
- Cum...? Tu...! Nu-mi spune că...?!
Eu nu mai știam ce să fac, cum să reacționez. Mă blocasem, efectiv.
Pleacă de aici! Am auzit o voce în mintea mea pe care am recunoscut-o ca fiind a brunetului.
L-am privit și am observat că avea cei mai serioși ochi pe care îi văzusem eu vreodată. Părea de asemenea oarecum disperat, de parcă cel mai important lucru pe care îl avea el de făcut era să se asigure că eu scăpam cu bine din asta. Dar... de ce? De ce era atât de important?
Pleacă! Fugi! Asta e șansa ta! Ce mai aștepți?!
Ajunsese să țipe de-a binelea în mintea mea ceea ce nu mă ajuta cu absolut nimic. Să fug? Să fug unde? Continuam să-l privesc fără să fac însă nimc.
Apoi, exact când credeam că totul se va duce de râpă l-am auzit pe Ryan strigându-mi numele, iar în secunda următoare se afla în fața mea. Respira sacadat, de parcă fugise mult până să mă găsească. După ce și-a mai recăpătat respirația i s-a adresat lui Andrews și mi s-a părut a fi destul de furios.
- Ce crezi că faci Andrews?! Tatăl meu a spus clar...
A fost întrerupt de râsul celui cu care vorbea, care părea extrem de amuzat de ceea ce tocmai auzise. Ca și când era o glumă foarte bună.
- Tatăl tău? A zis pe un ton ce mie mi-a dat fior pe șira spinării. Chiar crezi că pe mime mă interesează ceea ce a spus el?! Nu este șeful meu!
- Dar... el este șeful consiliului, a spus Ryan puțin confuz.
A urmat o altă porție de râs. Omul ăsta mă speria rău de tot deja.
- Serios? A spus încă chicotind. Nu știi nimic. Nu știi nici măcar cine este micuța ta prietenă pe care încerci din greu să o protejezi!
- Ce vrei să spui cu asta?
- Ce-ar fi să mai stați voi puțin pe aici și să vă explic eu tot? A spus pe un ton batjocoritor ridicându-și din nou brațul.
În acel moment brunetul i-a apucat mâna, prinzândui-o apoi la spate și lipindu-l de cel mai apropiat perete. Asta m-a șocat și mai tare. Ce anume se întâmpla de fapt și cine de partea cui era?
- Ce crezi că faci? A șuierat acesta nervos.
- Ryan, ia-o pe Alex și scoate-o de aici! Grăbește-te! Nu știu cât timp îl voi putea ține.
Acesta a dat aprobator din cap, apoi m-a apucat de braț și m-a tras obligându-mă să-l urmez. Nu îmi era tocmai ușor să mă țin după el, mai ales pentru că alerga destul de repede și de câteva ori era să cad. Din fericire, asta nu s-a întâmplat, iar când ne-am oprit în sfârșit simțeam că nu mai am aer. Mi-am pus mâinile pe genunchi respirând din greu, încercând să-mi revin. Avusesem prea multe șocuri pentru o singură zi și simțeam că nu prea voi mai putea face față.
- Ești bine? M-a întrebat Ryan îngrijorat.
Am scuturat din cap în semn că nu, deoarece nu reușeam să-mi mai găsesc cuvintele. Mi-a pus o mână pe umăr, probabil vrând să mă consoleze cumva, iar în acel moment nu am mai putut rezista și m-am lipit el strângându-mi mâinile în jurul umerilor lui. Și-a pus brațele în jurul meu, mângâindu-mi spatele cu mâna dreaptă, probabil încercând să mă liniștească. Abia atunci mi-am dat seama că tremuram puțin. Îmi țineam capul pe umărul lui și ochii strâns închiși.
- O să fie bine, mi-a spus încet. Încearcă să te liniștești.
După încă câteva minute în care am stat așa, fără să spunem nimic, mi-am mai revenit și i-am dat drumul, dându-mă puțin înapoi.
- Mulțumesc, am spus privind în jos, dându-mi o șuviță de păr după ureche.
- Ești ok? A întrebat îngrijorat.
- Sunt mai bine acum, am zis ridicându-mi ochii spre el. Putem să plecăm de aici? Am întrebat rugătoare.
- Sigur. Urmează-mă.
Mi-am încrucișat brațele la piept după care am luat-o din loc. Mergeam cu câțiva pași în spatele lui. Încă nu îmi revenisem complet, dar cel puțin acum mă mai calmasem puțin.
- Deci, te simți suficient de bine încât să-mi poți povesti ce anume s-a întâmplat mai exact acolo? A întrebat mergând mai încet astfel încât în curând mergeam unul lângă altul. Erai de-a dreptul îngrozită la un moment dat.
Am dat din cap în semn de aprobare, apoi i-am povestit încet tot ceea ce se întâmplase. Când am terminat mi s-a părut a fi la fel de șocat ca mine.
- Presupun că nu ai nicio idee despre cum ai oprit atacurile lui Andrews.
Am scuturat din cap în semn că nu. Apoi un timp am mers în liniște. L-am privit la un moment dat și am observat că era pus pe gânduri. Probabil încerca să-și dea seama ce anume se întâmplase de fapt acolo.
Apoi am ajuns la o altă ușă. Ryan s-a întors spre mine și mi-a zâmbit încurajator.
- Asta este ieșirea, m-a informat.
A deschis ușa, iar după ce am trecut de ea am observat că ajunsesem în stradă. Am privit în urma noastră și am realizat că ușa pe care tocmai ieșisem aparținea unei discoteci vechi care acum era în paragină. Am renunțat să mă întreb cum de fusese posibil așa ceva. Nu era tocmai cel mai uimitor lucru care se întâmplase pe ziua de azi.
- Ești sigură că ești ok? Ești foarte palidă.
- O să fiu bine, i-am spus.
- Vrei să te conduc acasă?
Am dat aprobator din cap. Suna foarte bine în acest moment. Și chiar nu voiam să merg până acolo de una singură. Nu după tot ceea ce se întâmplase.
Tocmai voiam să fac un pas în față, când i-am auzit vocea tatei.
- Aici erai! Te-am căutat peste tot.
Am privit în jur și l-am văzut la vreo doi metri distanță de noi. Tocmai cobora din mașină. A venit spre noi și nu părea foarte mulțumit. La drept vorbind, nu îl puteam învinovăți.
- Unde ai fost? Nu te-am trimis decât să faci câteva cumpărături.
- Păi... Magazinul era închis, așa că...
- Am trecut pe lângă el și era deschis. Și apoi cum ai ajuns aici? Și de ce ești atât de palidă? M-a întrebat privindu-mă cu atenție.
- Este o poveste foarte amuzantă, am zis forțând un zâmbet.
- La fel ca celelalte pe care mi le-ai spus până acum? A zis pe un ton plin de reproș.
- Ce vrei să spui?
- Am fost la școala ta și am aflat că nu ai avut nici un proiect la fizică. Sau orice alt proiect dacă e să o luăm așa. M-ai mințit în tot acest an școlar.
- Pot explica...
- Bine. Explică-mi. Dar fără alte minciuni. Sunt tatăl tău și merit să știu adevărul!
În acel moment mi-am dat seama: dacă avusesem vreodată chiar și cea mai mică șansă de a-l convinge pe tata că totul era în regulă, ei bine... acea șansă tocmai se evaporase...
- Așa este, am spus privind asfaltul. Meriți să știi adevărul.
A ramas netul inzapezit si n-am putut ajunge mai repede :D.
Nu stiu cum sa-ti multumesc pentru ca nu m-ai lasat curioasa inca o saptamana si ai postat ieri minunatia asta de capitol.
Am sa incep cu o observatie pe care nu cred ca ti-am mai facut-o: uneori tinzi sa folosesti un limbaj nepotrivit unor anumite situatii. Ceea ce vreau sa zic acum este ca de data asta nu l-ai folosit, toate gandurile si reactiile au fost potrivite actiunii, ceea ce mi-a placut.
Alex a fost total aeriana la inceputul capitolului, apoi a mai revenit cu picioarele pe pamant. Ca s-a terminat nu tocmai bine si acum va trebui sa-i explice tatalui ei tot, e alta poveste. Andrews devine din ce in ce mai enervant, de parca ar fi platit sa faca asta. E aproape obsedat de gemene si de ideea de a le scoate vinovate. Iar Abygail e catelusul credincios care actioneaza fara a se gandi.
M-a surprins brunetul din Consiliu, mai ales ca data trecuta facea pe tipul dur cu "n-ai nicio sansa sa scapi". In continuare ma gandesc ce-ar putea fi cu el si de unde si pana unde a devenit asa bun cu Alex.
Despre Aby am mai spus, si ma repet: e prea neatenta uneori. Adica inteleg, esti concentrata pe ce spui, dar sa treaca omul pe langa tine si sa nu-ti dai seama... En fin, las-o cu neatentia ei.
Mi-a placut mult scena in care Alex l-a luat in brate pe Ryan, a fost momentul cel mai dragut din capitol. Stii deja ce parere am eu despre astia doi, deci nu e cazul sa bat campii cu cat de bine le sta impreuna.
Felul in care vrajitoarea noastra a oprit atacul lui Andrews si reactia lui m-au facut sa zambesc diabolic. E clar ceva in neregula, si de-abia astept sa vad ce anume. La cate presupuneri am facut pe tema asta, e si timpul sa ma lamuresc :D.
Greseli ai avut intr-adevar, dar nimic care sa bata la ochi. Inca mai repeti unele cuvinte, dar pun asta pe seama oboselii (si pe seama faptului ca te-am presat sa postezi :)) ).
Per total a fost unul dintre cele mai bune capitole(daca nu chiar cel mai bun) ale tale si m-a facut foarte curioasa in legatura cu continuarea.
P.S. Catamai comenatriul aici o.o
hei,ce pot zice..am aterizat si eu pe aici,mi-a luat ceva timp sa citesc ficul de la inceput insa l-am citit pentru ca mi-a placut.Greseli de tastare nu am vazut(poate pentru ca nu's atenta la ele sau sunt chioara cine stie nu stau sa aflu).Ideea est ec aimi place ficul tau si de aceea dau un comm ametit deoarece eu nu ma pricep sa comentez,corectez etc.ceva.Ei bine ,ideea povestii este interesanta si jur ca daca nu as fi asa pacifista(pana in gard) i-as zbura peruca.Um nenorocit mai mare nu as fi putut vedea.Sora lui Ryan, ce sa ii faci asa sunt copii mici desi sunt enervanti de iti vine sa ii zbori.Sunt curioasa ce se va intampla in continuare deci,in concluzie astept nextul...bye si scuze de un comm asa ametit
waw... ma gandeam eu ca Alex are ceva special in ea, ma bucur sa vad ca nu era doar o eroare de-a creierasului meu. Lucrurile par sa fie mai clare in sfarsit, desi si mai confuze intr-un fel :-?
ai avut intr-adevar cateva greselute de tastare dar de indata ce m-am prins in actiunea capitolului au devenit prea putin observabile. a fost actiune, categoric a fost destul de multicica, dar nici grabita, nici lipsita de celalalte aspecte, deci e ok :D
cat despre lungimea capitolului, mi-ar fi parut sincer rau sa te opresti mai repede sau sa grabesti actiunea, in plus ne-ai oferit din nou un sfarsit de ala care sa ne faca sa vrem mai mult...
cam atat, nu prea am ce comenta. te descurci din ce in ce mai bine :*
multa inspiratie, cred ca de acuma te presez sa scrii la ficul asta :))
@MissM: Abygail este introdusă în poveste mai mult ca să enerveze și să încurce. Și până acum nu am planuri mari cu ea.
@crazy little red: Mă bucur că ți-a plăcut și da, Alex are ceva mai deosebit ^^
Așa, acesta este capitolul în care vor fi explicate toate aspectele încă încurcate ale acestui fic. Din această cauză, acest capitol va avea mult mai mult dialog decât alte capitole de până acum. Nu am avut cum să-l evit din cauză că, ei bine, se pun multe întrebări și mi s-a părut că sună mai bine dacă totul iese direct din gura personajelor.
A, da, și până nu uit, acest capitol îi este dedicat lui MissM deoarece a reușit să își dea seama de multe explicații legate de poveste înainte de acest capitol ^^ *hugs sweetie*
Sper să vă placă și sper că nu am ratat vreo explicație ^^



Capitolul 24


Drumul până acasă a fost parcurs într-o liniște desăvârșită. Eu și Ryan stăteam pe bancheta din spate, iar tot drumul am privit pe geam neavând curajul de a-l privi pe tata. Asta deși eram conștientă de faptul că el trebuia să fie atent la șosea și că nu avea cum să se uite la mine. Mă simțeam prost, iar faptul că încă nu îmi revenisem încă după tot ceea ce se întâmplase mai devreme nu mă ajuta.
De ce trebuia ca totul să meargă din ce în ce mai prost? Acum trebuia să-i spunem tatei tot, iar eu nici măcar nu știam cum anume urma să facem acest lucru. Și, mai ales, îmi era teamă de modul în care va reacționa. Într-un fel, cred că știusem întotdeauna că ziua asta va veni mai devreme sau mai târziu, dar undeva în adâncul inimii mele sperasem că nu se va întâmpla. Sau cel puțin sperasem să mai pot amâna momentul până când Andrews va fi dispărut din viețile noastre și totul ar fi revenit la normal.
Ryan sfârșise prin a veni cu noi deoarece, așa cum concluzionase tata, și el avea explicații de dat. De ce? Simplu. Tata era convins că avea un rol în ceea ce privea schimbarea noastră de comportament din ultimul timp. „Și nu avea să scape așa ușor”, ca să-l citez.
Dacă nu aș fi fost atât de terminată acum probabil că aș fi râs de toată chestia, mai ales că eu știam cel mai bine faptul că tata nu prea avea cum să-i facă ceva lui Ryan. Sau cel puțin nu ceva care să-l afecteze cu adevărat. Adică, el urma să plece odată și-odată înapoi în Lumea Vrăjitorilor și probabil că va uita până la urmă de mine și de Chris. Iar ideea asta nu îmi plăcea deloc. Nu voiam ca el să plece. Nu dacă asta însemna că nu-l voi mai vedea niciodată.
Mi-am privit mâinile pe care le țineam în poală întrebându-mă din nou cum de reușisem să opresc atacul lui Andrews. Încă nu îmi venea să cred că așa ceva fusese posibil. Adică, el era un membru puternic din consiliu, iar eu o mică vrăjitoare, nu-i așa?
Și totuși...
Când am ajuns în sfârșit acasă și am coborât din mașină inima a început să-mi bată într-un ritm alert. Aș fi vrut să pot amâna acest moment cât mai mult posibil. Am urcat scările în urma tatei împreună cu Ryan, iar după ce am intrat în apartament el s-a oprit în mijlocul holului cu cea mai serioasă privire pe care am văzut-o vreodată la el.
- Chris! A strigat el pe un ton destul de aspru.
Peste un minut aceasta a apărut în hol având o privire confuză pe față, iar când m-a văzut a devenit și mai nedumerită. Aș fi vrut să-i explic tot, dar nu reușeam să mă concentrez.
- Ce s-a întâmplat? A întrebat privindu-l pe tata confuză.
- Asta îmi veți spune voi două mie, a zis. Și Ryan de asemenea. Ceva nu este în regulă cu voi două și merit niște explicații.
Cred că atunci a înțeles în sfârșit ceea ce se întâmplase de fapt, sau Ryan îi zisese tot. Oricum nu mai conta.
- Mama voastră unde este? Trebuie să fie și ea de față pentru a auzi această poveste.
- Nu e acasă, l-a informat Chris.
- În regulă. Atunci vom lua loc în sufragerie și vom aștepta până va ajunge acasă.
Acestea fiind spuse, eu împreună cu Ryan și Chris am luat loc pe una din canapele, iar tata pe fotoliu. Îl mai priveam din când în când pe furiș doar ca să observ că privea când la ceas când la ușă, părând a fi foarte nerăbdător.
După aproximativ zece minute ușa de la intrare a fost deschisă, iar în curând mama se afla în pragul ușii de la sufragerie privind de jur împrejurul camerei. Părea îngrijorată dintr-un anumit motiv, dar nicidecum surprinsă. De parcă știuse că asta va găsi când va ajunge acasă. Asta mi s-a părut ciudat. De unde ar fi putut ea să știe că asta se va întâmpla? Aș fi vrut să pot crede că totul este doar rodul imaginației mele, dar după toate cele întâmplate de la apariția lui Andrews și până acum nu prea mai aveam cum să mă prefac că totul era o pură coincidență.
- Ia un loc, a invitat-o tata. Cei trei au multe de explicat.
Mama nici nu l-a băgat în seamă, parcă nici nu-l auzise. În schimb a venit în dreptul meu, privindu-mă cu atenție. Ce se întâmpla aici?
- Ești foarte palidă, a spus pe o voce blândă. Cred că ți-ar prinde bine un ceai ca să-ți mai revii.
Zicând acestea a ieșit din sufragerie. Toți priveam uimiți în urma ei neînțelegând ce anume se întâmplase. Nici măcar nu i se părea ciudat faptul că noi toți eram strânși aici și că tata nu mai fusese niciodată atât de serios ca acum.
A revenit câteva minute mai târziu cu o ceașcă de ceai în mână pe care mi-a întins-o. Am luat-o din mâna ei total confuză.
- Ok, acum că am terminat cu asta ce-ar fi să trecem la subiect? A intervenit tata. Probabil că nu ai auzit ce am zis prima oară, dar fetele au multe explicații de dat. În special Alex.
- Știu asta, a spus foarte calm, întorcându-și ochii spre el. Nu cred însă că vor ști de unde să înceapă, așa că eu voi fi cea care va explica tot.
Asta l-a lăsat cu gura căscată, literalmente. Săracul. Probabil că acum nu mai știa ce să creadă. Și pot presupune că faptul că tocmai aflase că mama știa adevărul îl șocase destul de mult. Singurul lucru pe care l-a făcut a fost să dea afirmativ din cap, de parcă voia să ne spună că recepționase mesajul.
- Dar înainte de asta, a continuat, mai este o persoană care trebuie să vină. Și anume sora mea.
Ok... De ce anume trebuia ca mătușa să fie aici pentru aceste explicații nu puteam înțelege. Și cum nu mai aveam chef să-mi mai ard neuronii degeaba, am deci să-mi beau ceaiul. Am dus cana la gură, iar în vreo cinci minute nu mai exista nici o picătură de ceai în ea. Mă simțeam puțin mai bine acum. Mama avusese dreptate. Chiar îmi prinsese bine.
Nu au trecut nici cinci minute după ce am terminat, când am auzit ușa de la intrare deschizându-se din nou, iar în secunda următoare am văzut-o pe mătușa mea. Părea destul de obosită, de parcă nu dormise foarte bine în ultimul timp.
- Scuze de întârziere. Am pierdut ceva?
- Nimic important, i-a răspuns mama. De fapt, ai ajuns exact când trebuia.
A invitat-o să ia un loc și s-au așezat pe cealaltă canapea. Apoi mama a tras aer adânc în piept înainte de a începe.
- Deci, primul lucru pe care trebuie să-l știi este că noi, și aici mă refer la toți cei din cameră cu excepția ta, suntem vrăjitori.
Vorbea pe un ton sigur, fără niciun fel de ezitări. Asta m-a făcut să mă întreb oare cât de mult se pregătise pentru acest moment. L-am privit pe tata, care avea o față care trăda neîncrederea.
Ok... asta va fi interesant.
- Vrăjitoare? Sigur... Voi mă credeți prost sau ce?! Nu există vrăjitoare, a spus chicotind puțin.
- Ok, îți voi demonstra, a spus mama. Privește acea vază, a continuat indicându-i una ce se afla lângă televizor.
Folosind o vrajă simplă a făcut ca aceasta să se ridice în aer. Nu mult, dar suficient cât să-l determine pe tata să facă ochii mari. I-a frecat, probabil crezând că nu vede bine, dar când s-a uitat din nou a văzut același lucru. O vază plutind pur și simplu în aer.
- Cred că am început să înnebunesc, a zis pe o voce stinsă.
- Nu, nu înnebunești. Totul este real, a spus mătușa. Vrei să continuăm cu explicațiile acum, sau mai așteptăm să-ți revii?
A dat din cap în semn de aprobare, apoi mama a continuat să-i povestească despre vrăjitoare și ceea ce puteau să facă și faptul că mătușa noastră ne învățase tot ce știm. De aici a început să clarifice toate minciunile pe care i le spusesem în toți acești ani, sau cel puțin cele pe care și le mai amintea. Oricum nu prea mai conta. Mă bucuram că tata stătea jos, pentru că aveam impresia că dacă nu ar fi fost așa genunchii l-ar fi părăsit în cele din urmă. Îmi puteam da seama că nu este deloc plăcut să afli că soția și cele două fete ale tale te-au mințit timp de 16 ani, sau mai mult în cazul mamei. I-a spus și despre Lumea vrăjitorilor, consiliu și cam tot ceea ce ținea de această lume.
Figura de pe față îi devenea din ce în ce mai uimită și sceptică cu cât mama continua să explice. Și încă nu zisese nimic despre Andrews...
După ce a terminat cu explicațiile de bază, ca să le spun așa, s-a oprit lăsându-l să „digere” tot ceea ce tocmai aflase.
- Deci, să înțeleg că din cauza asta Alex și Chris se comportă atât de ciudat în ultimul timp? A întrebat cu jumătate de gură.
- Nu. Schimbarea de comportament i se datorează unui anume Andrews pe care cred că ai avut deja onoarea de a-l cunoaște, a continuat mama.
- Profesorul lor de sport? A întrebat tata și mai uimit.
- Da, el. Doar că, vezi tu, el nu este un profesor. El este un membru al consiliului despre care ți-am povestit, care a furat o piatră foarte puternică făcând apoi ca ele două să pară vinovate.
Apoi i-a spus tot ceea ce se întâmplase de când acesta apăruse aici, inclusiv despre cele două dăți când mă răpise și când încercase să mă strângă de gât. Acum tata devenea din ce în ce mai șocat. La asta cu siguranță nu se așteptase. Nu că restul ar fi fost pe aproape, dar cred că asta le depășea pe toate. După ce a terminat părea de-a dreptul siderat. Se uita la mama fix, deși nu eram sigură dacă o vedea într-adevăr sau de fapt privea prin ea.
Câteva minute au trecut înainte ca el să reușească să rostească în sfârșit ceva.
- Dar... nu înțeleg. De ce ar face așa ceva? Și mai ales de ce le-ar învinovăți pe ele? Ce legătură au cu...?
- Ei, asta e partea cea mai complicată a acestei povești, a spus mama oftând. Vezi tu, pentru a înțelege asta mai există o altă poveste pe care ar trebui să o știi și pe care ți-o va spune sora mea.
Atunci mătușa s-a ridicat în picioare, de parcă îi era mai ușor să explice așa. Și-a dres glasul înainte de a începe. Părea că are emoții, deși eu nu puteam înțelege de ce.
Noi trei aveam urechile ciulite și o priveam cu ochii mari. Acum urma în sfârșit să aflăm adevăratul, motivul pentru care Andrews făcuse tot ceea ce făcuse. Și poate, doar poate, că urma să aflăm cine anume îl luase la șuturi.
- Vezi tu, membrii consiliului de fapt nu au abilități mult mai deosebite față de restul vrăjitorilor. Doar că ei sunt antrenați de mici pentru a fi pregătiți în momentul în care le vor lua locul celor dinaintea lor. De obicei cei noi sunt copii celor care au făcut parte din el înainte. Foarte rar se întâmplă ca ei să fie înlocuiți, dar uneori este necesar din diverse motive pe care nu are rost să le înșir aici, a spus pe același ton clar pe care îl folosea la lecțiile cu noi, gesticulând din mâini din când în când. Ei bine, această decizie este luată de cel ce se află în fruntea consiliului. Aici lucrurile devin mai interesante. Vezi tu, cel care-l conduce are ceva deosebit. În cadrul familiei lui există niște puteri, ca să le numim așa, abilități pe care nu le are niciun alt vrăjitor sau vrăjitoare. Iar aceste puteri sunt moștenite de fiecare membru al acestei familii. Iar el are responsabilitatea să mențină un echilibru între Lumea Vrăjitorilor și aceasta.
- Deci, consiliul a fost condus de membri ai acelei familii de când se știe, a concluzionat tata.
- Da. Doar că, ei bine, cel care conduce consiliul în acest moment nu are absolut nicio legătură cu acea familie.
Stai așa! Poftim?! Cum este posibil așa ceva?
M-am uitat la Ryan și pot spune fără să ezit că el era cel mai uimit dintre noi toți. Avea ochii cât cepele și o privea pe mătușa mea parcă nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai auzise.
- Cum este posibil așa ceva? A întrebat Ryan.
- Păi, să spunem doar că persoana care se afla la conducere acestuia în acel moment nu a mai reușit să facă față anumitor responsabilități pe care le implica funcția pe care o avea și a decis să plece, lăsându-l pe tatăl tău în loc, a continuat aceasta.
- Deci, acea persoană l-a luat pe Andrews la șuturi atunci? A întrebat el.
- Da, a răspuns ea simplu.
- Și cine este? A întrebat Ryan îndreptându-și spatele. Poate ne-ar putea ajuta.
- Nu vă poate ajuta, a spus lăsându-și ochii în podea. Vezi tu, de când a început toată această poveste a tot încercat să găsească dovezi împotriva lui Andrews și nu a reușit. De fapt, toți cei din consiliu au încercat, inclusiv eu, dar din păcate nimeni nu a reușit să găsească nici cel mai mic indiciu care să indice că el a furat piatra.
Asta i-a mai tăiat din elan, ca și mie de altfel. Cum se putea ca un întreg consiliu să nu reușească să găsească nici măcar o dovadă împotriva unei singure persoane? Chiar atât de bun era Andrews?
- Stai un pic, am zis confuză. Dar când am dat de consiliu prima oară toți păreau a fi de partea lui Andrews.
- Toți se prefăceau, a zis mama. Toți știau că voi nu sunteți vinovate. De fapt, ei încercau doar să îi câștige încrederea în speranța că i-ar fi scăpat ceva care să-l incrimineze. Din păcate, el nu e prost. Cred că și-a dat seama de la bun început că ei vor încerca să facă asta.
- Dar eu tot nu înțeleg un lucru, a spus tata. De ce le-a învinovățit pe ele? Ce legătură au ele cu acel consiliu?
În acel moment mătușa a privit-o pe mama, parcă nefiind sigură de ceea ce ar trebui să spună acum. O vreme a domnit liniștea.
De ce nu mai spuneau nimic? Ce anume urma? Ce putea fi atât de greu de pus în cuvinte? Adică, după tot ceea ce se întâmplase, cât de rău putea să fie?
- Ei bine, a spus mama ridicându-se de asemenea în picioare, aceasta este cea mai complicată parte a explicațiilor. Este ceva ce ar fi trebuit să le spun lor cu mult timp în urmă. Nu aș fi vrut să afle în acest fel, dar presupun că e târziu să mă mai gândesc la asta acum.
Vocea ei devenise puțin tristă, ceea ce mă nedumerea și mai mult, dacă asta era posibil.
- Cea care ar fi trebuit să fie în fruntea consiliului acum... sunt eu.
În acel moment am simțit cum întreaga cameră începe să se învârtă cu mine. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nici măcar nu mai știam ce anume aș fi putut să zic. Eram șocată pur și simplu. Asta nu era posibil. Adică, de când mă știu am fost o persoană foarte aeriană căreia nu-i plăcea să-și asume responsabilități. Cum era posibil ca eu să fiu moștenitoarea acestui rol?
- Tu glumești, a zis tata, deși vocea lui devenise mai mult o șoaptă acum.
- Aș fi vrut eu, a zis ea zâmbind amar. Din păcate, ăsta este adevărul.
- Deci de aceea... am reușit să opresc atacul lui Andrews, am spus privindu-mi din nou mâinile, complet uimită de această descoperire.
- Da, de aceea. Și tot de aceea tot consiliul este împotriva lui Andrews. Dacă voi două ați ieși vinovate în chestia asta pedeapsa ar fi pierderea puterilor magice. Iar ei sunt conștienți că nu pot lăsa asta să se întâmple. Ar fi un dezastru. Voi două sunteți singurele moștenitoare în acest moment.
- Stai, am spus.
Îmi trebuia o pauză, ca să asimilez tot ceea ce aflasem. Totul mi se părea mult prea incredibil pentru a fi real. Și totuși, ăsta nu avea cum să fie un vis.
Deci mama ar fi trebuit să fie șefa consiliului, deci...
- Deci tu ești cea care l-a bătut pe Andrews, am constatat.
- Da, eu am fost aceea, a zis luând loc. Nu am reușit să mă abțin. Tipul ăla nu mi-a plăcut niciodată. Întotdeauna și-a dorit să aibă cât mai multă putere. Iar faptul că te-a răpit m-a scos din pepeni, pur și simplu.
- Stai așa, a zis Chris. Tot nu ne-ai spus motivul pentru care a făcut tot ceea ce a făcut.
- Așa e. Asta e destul de simplu. Vezi tu, în mod normal dacă șeful consiliului, din diverse motive, nu se simte în stare să-și asume toate responsabilitățile atunci este numit la conducere următorul în funcție de puterile pe care le deține. Și, ei bine, în acest caz acea persoană ar fi trebuit să fie Andrews.
Ăsta era un nou șoc. Deci Andrews era mai puternic decât tatăl lui Ryan? Păi și atunci cum se face că...?
- Doar că eu nu am avut încredere să îi las șefia consiliului deoarece a cam făcut destule prostii la viața lui. Așa că, l-am lăsat pe tatăl lui Ryan. În el am încredere sută la sută, plus că întotdeauna a știut cum să-l țină din scurt. Ei bine, acest lucru nu i-a convenit. A văzut totul ca pe o nedreptate, iar acum vrea să se răzbune pe mine prin voi, deoarece știe că mie nu are cum să-mi facă rău. Dar dacă ar reuși să vă scoată vinovate, ei bine, totul ar fi dat peste cap foarte rău. Dacă voi v-ați pierde puterile nu ar mai exista nimeni care să urmeze la conducerea consiliului.
- L-a ținut din scurt până acum, vrei să spui, a adăugat Chris.
- Da, până acum. Aici este în parte și vina mea. Ar fi trebuit de mult să-l trimit acolo unde îi e locul și să aleg pe altcineva în locul lui, dar e cam târziu acum. Partea și mai proastă este că acum totul se va înrăutăți.
- Cum adică... se va înrăutăți? Am reușit să îngaim.
- Să zicem că am avut două ieșiri pe care nu ar fi trebuit să le am. Prima oară când l-am luat pe Andrews la șuturi a fost din cauza faptului că nu mi-a plăcut să aflu că te-a răpit. Iar a doua oară, ei bine, aia a fost din cauza nervilor, deoarece planul nostru de a-l da de gol nu ducea nicăieri. Iar eu am cam clacat. Nici nu ai fi avut probleme azi dacă eu aș fi rezistat tentației. Prima oară te-a răpit deoarece voia să demonstreze că vă este superior. A doua oară a fost drept răzbunare pentru că l-am ciufulit și mai rău ca prima oară. De data asta era hotărât să demonstreze că ești vinovată. Voia să-mi demonstreze că am pierdut, după tot efortul pe care l-am depus în demascarea lui. De altfel, tot din această cauză cel care era cu Andrews azi când ai dat nas în nas cu el, pe care îl cheamă James, s-a cam dat de gol. Era cam singura persoană care îi câștigase încrederea lui Andrews. Doar că și-a dat seama că, dacă ar fi stat degeaba, el ar fi reușit să te scoată vinovată. Și nu putea să permită acest lucru. A acționat din instinct, iar acum am pierdut și ultima șansă pe care o mai aveam de a-l demasca.
Am oftat din greu. Nu-mi venea să cred. Deci, în tot acest timp aveam pe cineva de partea noastră care reușise să se apropie de Andrews și din cauza mea se dăduse de gol. Și acum ce aveam să facem? Cum mai puteam ieși din asta?
- Deci de aceea lipseai atât de mult în ultimul timp, a zis Chris. Încercai doar să-l demaști.
- Da. Ei bine, cam de fiecare dată când eram plecată de acăsă era deoarece trebuia să rezolv niște probleme pe care restul celor din consiliu nu le puteau rezolva.
- Nu a existat niciun loc de muncă, a constatat tot ea, iar mama a aprobat din cap.
- Dar... de ce ați renunțat la consiliu? A întrebat Ryan.
- Pentru că m-am gândit că ar fi fost suficient de greu să ascund vrăjitoria de soțul meu și fără acele responsabilități. Mi-ar fi fost prea greu să mă descurc altfel.
Minunat. Acum eram convinsă că nu mai avem nicio șansă de a câștiga. Totul se dusese pe apa sâmbetei. Tot efortul mamei și a celorlalți. Doar din cauza mea. Dacă aș fi fugit atunci când acel James îmi spusese să o fac, atunci el nu ar fi fost nevoit să se dea de gol.
- Mai am o întrebare, a spus Chris. Într-o zi te-am auzit vorbind cu un bărbat în camera ta despre Andrews și nu păreai foarte mulțumită. Acela era tot James?
- Nu, acela era tatăl lui Ryan. Îl scăpase pentru o secundă din priviri și de aceea a avut ocazia de a lua acea piatră. Asta m-a enervat. Știuse foarte bine că trebuia să aibă grijă cu el. Îi explicasem asta foarte clar.
Ce mai conta? Nu era ca și când mai aveam vreo șansă, cât de mică. De data asta eram convinsă mai mult ca oricând că până aici ne fusese. Aveam să ne pierdem puterile din cauza unui nenorocit. Și nici măcar ideea că nu ar mai fi avut cine să mențină echilibrul între cele două lumi nu mă afecta cel mai tare. Ci faptul că urma să le pierdem pe nedrept și că nici măcar nu aveam ce să facem pentru a îndrepta lucrurile. Probabil că acum își dorea mai mult ca oricând să ne demonstreze vinovăția și cel mai probabil va reuși.
- Nu înțeleg, a spus tata, iar vocea îi devenise serioasă. Din moment ce toți știu că el este vinovat de ce nu îl pedepsesc pur și simplu?
La auzul acestui lucru mama a început să chicotească, dar nu ca atunci când ceva i se părea amuzant. Era mai mult un râs nervos.
- Sunt de acord cu tine, dar nu avem ce-i face. Sistemul acelui consiliu se bazează pe dovezi solide. Fără ele nimeni nu are niciun fel de putere împotriva cuiva. În cazul de față este o prostie, dar eu nu mai am demult dreptul de a schimba asta. În momentul în care am decis să renunț la consiliu eram conștientă că nu mă voi mai putea întoarce, iar cum sora mea a refuzat de asemenea să preia această responsabilitate nici ea nu poate face nimic. Doar următorea generație va mai putea să-și asume conducerea acestuia, dacă vor vrea, iar dacă nu, procesul se repetă.
- Următoare generație, a spus Chris râzând nervos. La cum evoluează lucrurile nu va mai exista o „generație următoare”. Să fim serioși. Ce șansă avem noi împotriva lui?!
Îi puteam simți furia. Era cu nervii întinși la maxim, ca noi toți de altfel. Spusese cu voce tare ceea ce eu gândisem nu cu mult timp în urmă.
- Nu aș paria pe asta, a spus mama. La un singur lucru nu se așteptase Andrews în toată această încurcătură pe care a cauzat-o. Și anume ca voi să deveniți conștiente de acele abilități speciale înainte ca el să termine ce a început. Faptul că atacurile lui nu au avut efect împotriva lui Alex astăzi demostrează faptul că acum, mai mult ca niciodată, se poate să aveți într-adevăr o șansă.
Într-un fel, faptul că știam asta îmi dădea puțină speranță, dar... Eram de asemenea confuză. Cum anume am fi putut să folosim aceste „abilități” împotriva lui Andrews când noi nu aveam nici cea mai mică idee despre ce înseamnă ele?
Liniștește-te, mi-a spus Chris pe un ton încurajator. Avem o șansă, asta e tot ce conteaza în secunda asta. Concentrează-te pe asta și uită de restul pentru moment, ok?
Voi încerca, i-am răspuns. Mulțumesc.
Ne priveam în ochi, iar ai ei transmiteau faptul că avea încredere că vom putea reuși, chiar dacă situația nu era prea roz în momentul de față. Voiam să cred acest lucru. Chiar voiam. Încercam să mă concntrez pe părțile bune: consiliul era de partea noastră și aveam aceste abilități care reprezentau un mare avantaj acum, ținând cont de ceea ce tocmai aflasem.
Va fi bine, mi-am spus încercând să mă conving să cred asta. Trebuie să fie bine.
Gândurile mi-au fost întrerupte de vocea tatei.
- Mai este ceva ce ar trebui să știu? A întrebat pe o voce ce sugera că îi cam ajunsese ceea ce aflase până acum.
- Nu, a zis mama. Asta e tot.
- Bine, a spus el ridicându-se în picioare.
Nu arăta foarte bine. Nu aș fi putut să-l învinovățesc. Cred că se simțea compleșit de tot ceea ce tocmai aflase despre noi. Eu una așa mă simțeam și nu îmi fuseseră aduse la cunoștință foarte multe lucruri, dacă mă gândeam bine. Pe de altă parte, el fusese informat despre mult mai multe.
- Unde mergi? Am întrebat mai mult șoptit privindu-l în continuare.
- Am nevoie de niște aer proaspăt, a zis fără niuciun fel de inflexiune în voce, fără să se uite la mine. Mă duc să dau o tură cu mașina prin cartier.
În curând am putut auzi ușa de la intrare trântindu-se. Acest lucru mi-a trezit un sentiment de neliniște.
Dacă...?
- ¬Se va întoarce, nu-i așa? Am întrebat uitându-mă la mama care fixa ușa de la sufragerie.
Abia după ce am pus întrebarea mi-am dat seama că vocea îmi tremura.
Când nici ea nici mătușa nu mi-au răspuns am simțit cum inima mi se strânge de frică. Nici nu voiam să mă gândesc că tata ar fi plecat și ne-ar fi lăsat baltă pe toate trei. Eram conștientă de faptul că avea toate motivele să fie supărat pe noi, până la urmă era evident că asta era cea mai dură veste pe care o primise până acum, dacă o puteam numi așa. Dar gândul că se putea să nu-l mai văd niciodată mă îngrozea. Nu voiam să cred că asta s-ar fi putut întâmpla într-devăr, dar exista o voce în mintea mea care îmi spunea că șansele ca asta să se întâmple erau mari. Iar acea voce devenea din ce în ce mai puternică.
- Nu știu, a spus mama în sfârșit, iar vocea ei mi se părea tristă.
Avea pumnii strânși în poală și aveam impresia că dacă ar fi continuat să-i strângă ar fi sfârșit rănindu-se singură.
Nu, nu, nu, nu, nu, nu! Asta nu se poate întâmpla! Nu ne-ar face asta, nu-i așa?
Mătușa o privea pierdută, parcă neștiind ce anume ar trebui să facă sau să spună acum. Părea de-a dreptul pierdută. Nu o mai văzusem niciodată așa.
Eu strângeam cana cu ambele mâini, fără să-mi dau seama cât de tare făceam acest lucru decât în momentul în care s-a spart. Apoi am observat că mâinile îmi tremurau.
În acel moment mama s-a ridicat în picioare. A venit în dreptul meu, îngenuchiind și punându-și mâna dreaptă pe umărul meu.
- Nu-ți face griji. Mă voi duce să vorbesc cu el. Totul va fi bine.
M-a îmbrățișat, apoi a ieșit din sufragerie, iar peste câteva secunde ușa de la intrare a fost trântită din nou. Am privit-o pe mătușa mea însă aceasta a ridicat din umeri fără să-mi spună nimic.
Speram din tot sufletul ca mama să aibă dreptate. Speram că totul va fi bine...
"Încercam să mă concntrez pe părțile bune..." -> Concentrez, singura gresala, ti-o scriu numai ca sa o corectezi ca sa fie totul perfect, nu ca ar fi prea importanta
deci, am ramas... cu ochii cat cepele :))
buun, nu ma asteptam la asta, sper ca tatal fetelor nu face vreo prostie, ar fi de-a dreptul trist sa le lase balta exact cand au nevoie mai mare de el, sau macar de sustinerea lui
Offf, nici macar nu stiu daca sa ma astept ca totul sa se sfarseasca cu bine sau nu. BIne, sunt optimista, fetele vor reusi
Deci, excesul de dialog nu m-a deranjat, era nevoie de el, desii mergea putin mai multa descriere pe alocuri, considerand totusi ca narezi din perspectiva celui mai aerian personaj cu putinta, zic ca e ok :D
Actiunea nu grabita, desii a reusit sa-i povesteasca multe taticului intr-un timp parca prea scurt :-? bine, nu au fost chestii care sa delimiteze timpul...
per total imi place cum a iesit, iar imaginatia ta e impresionanta, imi pare rau de Ryan ca a aflat asa care e motivul lipsei abilitatilor lui speciale, acum poate nu-si mai permite sa fie asa direct si ironic cu Alex a noastra :))

multa inspiratie :*
Sa vedem ce avem noi aici...
Incep prin a-ti spune ca am gasit si eu o greseala, un "s" mancat pe undeva, dar nu conteaza. Cine sta sa caute greseli in fata legendarului capitol 24? :))
Mi-a placut capitolul asta mult mult mult mult mult mult mult. Merci de dedicatie, btw.
In sfarsit misterul a fost elucidat. Cel mai mult ma bucur pentru James ala, ca m-a cam bantuit in ultimele zile. Un element la care nu ma asteptam a fost reactia de final a tatalui lor. Chiar ar fi groaznic sa le paraseasca tocmai acum, desi am o presimtire ca asta nu se va intampla.
Capitolul asta a adus un val de informatii si de stiri noi. Cea mai impresionanta, zic eu, a fost cea legata de mama lor ca fiind sefa consiliului. Cred ca e cea mai importanta pentru ca are un impact major asupra continuarii povestii, implicandu-l si pe Ryan.
Dialogul a fost necesar, deci nu ma pot lega de el. Replicile au fost bine formulate, putin incurcate pe alocuri, dar odata ce esti prins in lectura intelegi totul din zbor.
Descrierea... Aici e un mic gol. Cred ca ai fi putut sa te descurci mai bine din punctul asta de vedere. Puteai descrie mai amanuntit reactiile tatalui lor, gesticulatia matusii si alte lucruri de acest gen. Trecand peste asta, a fost un capitol foarte frumos pe care numai eu stiu cat l-am asteptat. ;;)
Bafta in continuare!
Mulțumesc pentru comentarii :* Mă bucur că v-a plăcut capitolul și că v-am uimit, asta era și intenția :))
În legătură cu acest capitol, țin să-mi cer scuze pentru că am cam repetat anumite cuvinte, am mai încercat să le înlocuiesc, dar în anumite părți mi se părea că nu se va înțelege despre ce e vorba altfel.
Ăăă, cam atât, sper să vă placă acest capitol, poate nu vă veți prinde de la început cine anume narează, dar veți înțelege până la final. Sper :))
Lectură plăcută!



Capitolul 25
Kassie



Pe unde o fi? M-am întrebat în timp ce mergeam pe străzi.
Mergeam de mai bine de o oră și tot nu îl găsisem. Mă așteptasem să fie supărat, furios, orice. Dar niciodată nu îmi inchipuisem că va pleca pur și simplu. Deși, într-un fel, reacția lui nu mi se părea a fi una exagerată. Oneori când se simt copleșiți oamenii au tendința să fugă. Poate pentru a se gândi în liniște la problema ce îi copleșise. Oricum ar fi fost, trebuia să-l găsesc. Trebuia să clarific lucrurile. Nu puteam să o las așa. Și, cel mai important, nu voiam să-l pierd, chiar dacă știam că avea tot dreptul de a pleca. Până la urmă, nu este ușor să afli că propria ta familie te-a mințit timp de atâția ani.
Poate că dacă i-aș fi spus totul de la început nu s-ar fi ajuns aici. Dar pe atunci nu am avut curajul de a face asta, iar după ce am rămas însărcinată mi-a fost și mai teamă să-i spun. Nu voiam ca acel copil să crească fără tată. Voiam ca el să aibă o copilărie cât mai normală. Știam că urma să fie destul de complicat să-i explic că este diferit și că acest lucru va trebui să rămână secretul nostru deoarece lumea nu va înțelege. Nu voiam ca lucrurile să fie și mai complicate de atât.
Poate că eu una meritam asta, făcusem suficiente greșeli la viața mea, dar nu și ele, nu și Alex și Chris. Îmi era teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă el ne părăsea. Poate Chris ar fi reușit să treacă peste în cele din urmă, ea era mai puternică, dar Alex... ei bine, mă îndoiam că va reuși să se obișnuiască cu ideea vreodată. Era destul de aeriană și de obicei nu realiza gravitatea problemei decât atunci când totul se înrăutățea, dar asta era ceva serios, iar ea nu fusese niciodată prea bună la a suporta anumite lovituri. Îmi era teamă de modul în care ar fi putut-o afecta toată această situație și fără să se mai adauge și lipsa tatălui ei.
Am încercat să scap de toate aceste gânduri spunându-mi că trebuie să fiu optimistă.
Va fi bine. Se va întoarce. Totul nu a fost decât o reacție de moment.
M-am concentrat pe săgeata din fața mea care îmi indica încotro să o iau pentru a-l găsi pe soțul meu, încercând să nu mă mai gândesc la faptul că totul s-ar fi putut sfârși foarte, foarte urât.
În schimb am început să reflectez la tot ceea ce se întâmplase încă de când eram doar un copil.
***

Încă de mică știusem foarte bine cine sunt și ce rol urma să am în Lumea Vrăjitorilor. Fusesem antrenată de mic copil pentru asta, iar după apariția acelor puteri totul a devenit și mai complicat, mai ales după ce am început să primesc diverse misiuni, ca să le spun așa. Nimic ce să nu pot rezolva cu abilitățile pe care le aveam în momentul respectiv. Iar odată ce începeam să controlez mai bine acele puteri primeam îndeletniciri din ce în ce mai complicate. Niciodată nu mă deranjase asta. Nu eram o persoană foarte răbdătoare, iar de cele mai multe ori sarcinile mele constau în a-i potoli pe diverși vrăjitori, de obicei cu ajutorul forței. Iar asta îmi convenea de minune, deoarece mă ajuta să îmi descarc nervii pe care mi-i crea mama la antrenamente. Iar faptul că aveam o fire destul de impulsivă nu mă ajuta cu nimic. Da, ea era în principal cea care mă învăța cum să stăpânesc acele puteri și să spunem că modul ei de a o face nu era tocmai pe gustul meu. Mi se părea a fi mult prea strictă. Înțelegeam că voia să se asigure că voi fi preagătită pentru responsabilitățile ce îmi vor reveni după ce ea se va retrage din consiliu, dar chiar și așa, mi se părea prea dură.
Un alt lucru care mă deranja din acest punct de vedere era faptul că sora mea scăpase mai ușor decât mine. În cazul ei nu insista atât de mult asupra antrenamentelor și toate cele, ceea ce eu nu înțelegeam. Îmi amintesc că la un moment dat l-am întrebat pe tata de ce lucrurile stau așa, iar el mi-a răspuns că mama e mai dură cu mine deoarece eu eram fata cea mare care urma să preia toate responsabilitățle ei și că tot ceea ce își dorea ea era ca eu să fiu pregătită când acea clipă va sosi. Am vrut să-l întreb de ce anume erau atât de siguri că eu voi fi aceea însă mi-am dat seama singură de asta. Michelle era cu 7 ani mai mică decât mine, iar mama nu mai era tocmai tânără. Pe atunci nici nu îmi trecuse prin cap că aș putea refuza conducerea consiliului. Eram convinsă că ăsta era destinul meu și că nu aveam ce să fac pentru a schimba asta. Așa că am continuat să mă antrenez, iar după un timp începusem să am mai multă răbdare.
La un moment dat mă cam săturasem să-i tot iau la șuturi pe cei care se certau și creau probleme pentru echilibrul dintre Lumea Vrajitorilor și cea a oamenilor și am găsit un mod de a rezolva totul pe cale pașnică. Asta a părut să o impresioneze pe mama în mod plăcut și am reușit să mai scap de niște antrenamente. În timpul liber pe care îl aveam de obicei îmi plăcea să lenevesc.
Michelle, pe de altă parte, era o fire foarte curioasă și îi plăcea să stea prin lumea oamenilor și să facă tot ceea ce făceau ei. Pe mine una acea lume mă lăsa rece. Crescusem în Lumea Vrăjitorilor și îmi închipuiam că acolo voi locui tot restul vieții mele. Nici nu îmi imaginam că lucrurile ar fi putut sta altfel.
În jurul vârstei de 21-22 de ani mama s-a retras lăsându-mi mie locul ei. Am făcut cunoștință cu toți ceilalți membri și speram să mă înțeleg bine cu ei și să cooperăm. În afară de mine mai existau cinci membri: James, care avea parul brunet și ochii albaștri, Michael, șaten cu ochi căprui, Nicholas, care era cel mai în vârstă membru, brunet cu ochi căprui, Luke, șaten cu cohi verzi și Alexander, șaten cu ochi albaștri. Încă îmi amintesc că dintre toți ultimul mi-a atras atenția în mod deosebit. Era mult mai tânăr față de restul ceea ce mi s-a părut destul de ciudat. Am aflat apoi de la James că acest lucru se datora faptului că părinții lui fuseseră grav răniți în timp ce se alfau într-o treabă ce le fusese dată lor și că, deși erau perfect sănătoși acum, nu mai aveau capacitățile necesare pentru a-și îndeplini îndatoririle și că fuseseră nevoiți să-i înlocuiască cu acest băiat. Se pare că nu avuseseră alte opțiuni. Dar ceva tot era ciudat la acest Andrews. Nu-mi puteam da seama exact ce, dar avea ceva ce îmi inspira neîncredere. Cu toate astea nu am făcut nimic deoarece totul funcționa pe bază de dovezi. Dacă se dovedea că cineva nu este potrivit pentru a avea o funcție de o asemenea importanță la decizia șefului era dat la o parte și altcineva îi lua locul. Nu se puteau lua astfel de decizii doar pe baza unor presentimente, chiar și dacă acelea erau ale mele.
Dar nu am putut să las totul baltă și l-am urmărit îndeaproape pe acest nou membru. Părea a fi o persoană muncitoare și care dorea să-și facă meseria așa cum trebuie. Își îndeplinea la timp toate îndatoririle și venea cu idei noi ce puteau fi aplicate pentru a face ca tot acest consiliu să fie mai eficient și ca problemele ivite să fie rezolvate mai repede și mai ușor. Pe câteva din ele le-am luat în calcul și chiar le-am aplicat, iar o vreme totul a mers foarte bine. Sigur, era destul de obositor câteodată, dar majoritatea problemelor erau rezolvate pe cale pașnică și fără consecințe grave.
Dar chiar când începusem să cred că mă înșelasem în privința lui s-a întâmplat ceva ce ne-a uimit pe toți. Într-o zi ce fusese foarte liniștită am fost chemată brusc de Michael și James în sala de conferințe. Am fost informată că cineva reușise să elibereze un dragon în mijlocul celei mai populate zone din această lume.
- Poftim?! Am țipat uimită. Cum este posibil așa ceva?
Eu știam că aceste creaturi erau ținute într-un loc special deoarece erau foarte periculoase. Cum de cineva reușise așa ceva?
- Nu știm asta încă, mi-a spus Michael, dar nu avem timp de asta acum. Trebuie să-l oprim și să-l ducem înapoi unde îi este locul.
Acestea fiind zise au fost adunați toți membri consiliului, cu excepția lui Andrews care nu era de găsit, și am pornit spre locul unde se afla dragonul. Nu a fost ușor să-l oprim, iar Nicholas și Luke au fost răniți.
După ce am reușit să-l oprim, James și-a asumat răspunderea de a-l duce de aici, iar răniții au fost duși la un spital pentru a fi îngrijiți.
Eu m-am dus la locul de unde fusese eliberat respectivul dragon sperând că poate voi afla cine anume făcuse asta. Uitându-mă cu atenție în jur am putut găsi niște urme de sânge. Deci cel care fusese atât de nesăbuit să facă așa ceva fuese rănit. Dar asta nu mă ajuta să rezolv misterul.
După un timp am plecat de acolo, iar în timp ce mă plimbam pe holurile clădirii în care se reunea consiliul de obicei am dat peste Andrews din greșeală deoarece evident că eram mult prea concentrată pe ceea ce tocmai se întâmplase pentru a fi atentă pe unde merg.
- Îmi pare rău, i-am spus.
- Nicio problemă, a răspuns repede după care a luat-o din loc.
Atunci, ceva mi-a atras atenția. Era vorba de un bandaj ce îi înfășura brațul drept deasupra cotului. Nu înțelegeam prea bine de ce eram suspicioasă în privința lui de data asta, dar l-am oprit. S-a întors spre mine privindu-mă confuz și m-a întrebat ce s-a întâmplat.
- Unde te-ai ales cu rana aceea? Și unde erai acum câteva ore? Am avut nevoie de ajutorul tău și nu te-am găsit.
- M-am rănit la unul din antrenamente din neatenție. Cât despre unde eram, am avut niște treburi urgente de rezolvat. Ceva personal. Oricum din câte am înțeles v-ați descurcat și fără mine.
A spus toate astea fără niciun fel de inflexiune în voce după care s-a îndepărtat.
Ceva îmi spunea că de fapt nu avusese niciun fel de probleme personale de rezolvat. Scuza cu „m-am rănit la antrenament” nu am crezut-o deoarece îl urmărisem cu atenție și nu îl văzusem vreodată rănit după vreunul. Aveam vaga bănuială că fusese cumva implicat în ceea ce se întâmplase mai devreme și aveam să descopăr adevărul. Din nefericire nu am avut noroc și nu am reușit să aflăm cine anume eliberase dragonul și nici vreo legătură cu Andrews. După un timp acest eveniment a fost abandonat deoarece au apărut alte probleme mai urgente și nu am mai avut timp să ne ocupăm de asta.
Apoi au avut loc tot felul de evenimente -pe care nu le voi enumera aici- care necesitau prezența tuturor membrilor, iar de câte ori asta se întâmpla singurul care nu era de găsit era Andrews. Asta mi-a întărit și mai mult convingerea că Andrews era cumva implicat, dar nu puteam găsi un motiv întemeiat pentru care el ar face asta. I-am împărtășit lui Michael, în care ajunsesem să am foarte mare încredere, ceea ce gândeam și a fost de acord să-l supravegheze îndeaproape pe Alexander și să-mi spună dacă observă ceva ciudat în comportamentul lui.
După vreo săptămână mi-a spus că în afara faptului că tipul era foarte calculat și că părea să-și dorească să aibă din ce în ce mai multă putere nu observase nimic ieșit din comun. Dar eu nu aveam nevoie de altceva. Faptul că își dorea cu atâta ardoare să fie din ce în ce mai puternic nu mi se părea de bun augur. Sigur, noi trebuia să fim pergătiți pentru situații deosebite, dar ideea asta de a deveni mai bun doar din simpla dorință de a fi mai bun pentru tine fără să te gândești la altceva nu-mi plăcea. Am continuat să-l țin sub observație însă nu am reușit niciodată să găsesc ceva care să-l incrimineze chiar dacă la un moment dat totul ducea spre el, deoarece pentru anumite evenimente care se întâmplau era necesară o forță pe care doar cei din consiliu o aveau, iar el era singurul care era suspicios.
Chestia asta nu-mi dădea pace și mă enerva faptul că reușea să scape basma curată de fiecare dată.

Într-o zi Michelle s-a gândit să-mi abată gândurile de la asta și m-a scos din Lumea Vrăjitorilor. Nu prea am vrut eu asta, dar în cele din urmă nu prea am avut de ales. Am acceptat, iar ea m-a prezentat unor prieteni pe care și-i făcuse printre care un bărbat șaten cu ochi căprui pe care am aflat că îl cheamă Jonathan. Mi-a plăcut încă de când am vorbit prima oară cu el și nu mi-a luat mult până să mă îndrăgostesc. În consecință, Andrews a fost dat uitării, iar eu am început să petrec din ce în ce mai mult timp cu el, motiv pentru care mama a început să-mi țină predici cum că nu am ce căuta cu „acel Jonathan” și că nu e potrivit pentru mine, dar am ignorat-o pur și simplu. Făcusem prea mult timp doar ceea ce îmi spusese ea. Consideram că era timpul să-mi iau propriile decizii. După vreun an m-a cerut în căsătorie, iar eu am acceptat pe loc. Evident, au urmat certuri interminabile cu mama și cu tata care erau complet împotriva acestei căsătorii. Singura persoană care mă susținea complet era Michelle căreia îi eram foarte recunoscătoare.
Peste câteva luni de la căsătorie am rămas însărcinată ceea ce l-a făcut pe Jonathan foarte fericit. Era foarte nerăbdător să fie tată. Atunci am decis să mă retrag din consiliu.
Și acum țin minte expresiile tuturor în momentul în care i-am anunțat. Erau complet șocați, iar părinții mei, cel puțin mama, mai aveau un pic și explodau. Michelle nu a vrut să-mi ia locul deoarece nu voia să renunțe la a învăța tineri vrăjitori și vrăjtoare cum să-și folosească puterile, așa că a trebuit să las pe altcineva. Știam că succesorul meu în acest caz ar fi trebuit să fie Andrews, deoarece el era următorul ca și putere după mine, dar nu am făcut-o. Nu aveam încredere în el. În schimb, l-am numit pe Michael. Și, deși nu a arătat-o în niciun fel, știam că Alexander fierbe pe dinăuntru. Apoi am părăsit Lumea Vrăjitorilor, întorcându-mă doar în cazul unor urgențe.
Nu mă interesa ce credeau ceilalți despre decizia mea. Eram fericită alături de Jonathan și nimic nu avea să mă facă să îmi regret decizia.

Anii au trecut iar eu eram în continuare fericită. Aveam două fetițe pe care le iubeam foarte mult, iar Jonathan era înnebunit după ele.
Desigur, nu era ușor să ascund magia de el, mai ales când fetele au crescut și au început să descopere ceea ce puteau să facă, dar cumva am reușit. Nu îmi plăcea să îl mint, dar nu prea aveam de ales. Nu eram convinsă că era pregătit pentru a afla că sunt vrăjitoare și fetele lui la fel. Așa că am tot amânat momentul în care urma să îi spun și uite așa fetițele noastre au cresut și au împlinit șaisprezece ani.
Apele păreau să se fi calmat. Eram chemată rar pentru a rezolva câte o problemă, iar de obicei pentru mine era ușor de rezolvat. Credeam că lucrurile intraseră pe un făgaș normal și eram încântată. Asta până într-o zi când am fost chemată de Michael, care voia să vorbească cu mine în particular, și mi s-a adus la cunoștință faptul că fusese furată cea mai puternică piatră din Lumea Vrăjitorilor. Asta m-a șocat pur și simplu.
Cum de este posibil așa ceva?! Doar e păzită de cei din consiliu... Cine ar putea...?
Respectiva piatră prețioasă era păzită cu rândul de fiecare membru. Mi se părea imposibil ca așa ceva să se întâmple. Apoi mi-a picat fisa.
- Cine o păzea în ziua în care a fost furată? Am întrebat foarte serioasă.
A oftat înainte de a-mi răspunde.
- Andrews.
Mai aveam un pic și dărâmam un perete de nervi. Abia am reușit să mă abțin.
Nenorocitul!
Dar cel puțin de data asta exista o dovadă împotriva lui. De data asta aveam o șansă de a-l trimite acolo unde îi este locul. I-am spus asta, moment în care a început să chicotească. M-am încruntat, neînțelegând ce i se părea atât de amuzant.
- Nu te entuziasma prea tare. Vezi tu, ceilalți au făcut câteva vrăji de căutare. Nu ai să ghicești niciodată în jurul cui a fost găsită acea piatră de fiecare dată.
Asta m-a făcut să devin și mai confuză.
- Pe lângă fetele tale.
Când am auzit asta am simțit că îmi cade tot tavanul în cap. Nu îmi venea să cred... Deci nenorocitul îndrăznise să le învinovățească pe ele?!
- Când pun mâna pe el...
Eram plină de nervi. Îmi venea să-l fac bucăți și să-l arunc apoi la gunoi. Noroc cu Michael care m-a mai potolit.
- Eu aș zice să nu te grăbești. Nu vrei ca lucrurile să iasă urât. Tipul e viclean, trebuie să avem grijă.
- Corect, am zis printre dinți.
Am stabilit să îl urmărim îndeaproape și ca ceilalți din consiliu să încerce să îi câștige încrederea în speranța că poate, doar poate, îi va scăpa ceva ce l-ar putea compromite. Restul săptămânilor au trecut fără ca ceva să se schimbe, în pofida tuturor încercărilor noastre de a-l demasca. Apoi am aflat că Andrews o răpise pe Alex cu intenția de a demonstra că e vinovată și că ea scăpase ca prin urechile acului. Asta m-a scos din sărite și nu am mai reușit să mă abțin. M-am dus în Lumea Vrăjitorilor și am reușit să-l prind singur. Când m-a văzut un zâmbet sarcastic i-a apărut pe față.
- Uite cine s-a întors, a zis pe un ton amuzat.
- Termină cu astea, i-am tăiat-o nervoasă. Știu ce ai făcut și nu vei scăpa atât de ușor!
- Zău? A zis chicotind. Trebuie să-ți reamintesc că nu ai nicio dovadă împotriva mea?
Asta a pus capac. Am început să-l atac, iar peste câteva secunde totul s-a transformat într-o luptă propriu-zisă. Ce-i drept, tipul era bun și reușea să-mi evite loviturile, dar avantajul era de partea mea. Am reușit să-l lipesc puțin de un perete, iar unul din atacurile mele a ratat puțin, iar în loc să-l nimeresc în braț așa cum intenționasem am reușit să-i las o zgârietură zdravănă pe obraz. Aș fi continuat dacă nu ar fi apărut Michael, care m-a prins de brațe, astfel oprindu-mă.
Calmează-te, mi-a spus calm. Alex este în regulă și asta este cel mai important.
M-am smuls din strânsoarea lui și am ieșit din acea încăpere. Am ieșit din clădire și am tras aer adânc în piept încercând să mă calmez. Nu mă puteam duce acasă în halul ăsta. Nu când Jonathan începuse să bănuiască că ceva nu era în regulă cu Alex și Chris.
Știam că ceea ce făcusem fusese complet greșit, dar era cam târziu să mai repar ceva.

Speram în continuare că planul nostru de a-l da de gol va funcționa. Dar, deși James reușise să se apropie de el și să-i câștige încrederea, Andrews nu sufla o vorbă. Cât de mică. Încercam de o bucată bună de timp să-l prindem, iar toate eforturile noastre păreau a fi zadarnice. Deja mi se părea că tipul ne râde în față pur și simplu.
Așa se face că la un moment dat nu am mai reușit să mă stăpânesc și l-am luat din nou la șuturi. Doar că de data asta am reușit să-l ciufulesc destul de rău. L-am cam lipit de toți pereții. Mai aveam un pic și cred că reușeam să-i rup câteva oase, dar, din nefericire pentru mine, au apărut James și Michael care a reușit să mă oprească. Atunci mi-a trimis cea mai plină de ură privire pe care o văzusem vreodată pe chipul cuiva. Cred că s-ar fi răzbunat pe mine chiar în ziua aceea dacă ar mai fi avut sufiecientă forță pentru a se ridica în picioare după toate atacurile pe care le primise în plin.
Asta a avut evident consecințe. Următoarea zi am aflat că o răpise din nou pe Alex atunci când Jonathan a trimis-o până la magazinul din colț. Doar că de data asta totul era mult mai serios. De data asta toți erau convinși că era hotărât să o scoată vinovată. Aș fi vrut să mă duc să o ajut însă nu puteam. Dacă plecam atunci de acasă riscam să mă dau de gol. Iar asta era ultima șansă pe care o aveam de a-i demonstra soțului meu că totul era cât se poate de normal. A trebuit să încerc deși undeva în adâncul sufletului meu știam că totul se terminase. Că nu mai aveam cum să ascund asta de el...
Totul a fost confirmat în momentul în care am fost chemată de James, care mi-a povestit tot ceea ce se întâmplase și faptul că soțul meu o găsise pe Alex împreună cu Ryan foarte departe de casă și că îi spusese ferm că vrea să știe adevărul.
Când am ajuns acasă toți erau strânși în sufragerie, iar Jonathan avea cea mai serioasă privire pe care am văzut-o vreodată la el.
Dar, la drept vorbind, mă cam așteptasem să găsesc asta când voi ajunge acasă.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i fac lui Alex un ceai, deoarece era foarte palidă. În timp ce așteptam ca acel ceai să fie gata mă gândeam cum anume să-i explic toaă situația lui Jonathan, plus partea cu puterile de care Alex tocmai își dăduse seama.
Nu după mult timp a venit și Michelle, iar împreună am explicat totul, de la cap la coadă, ceea ce a durat destul. Când am terminat m-am uitat la el încercând să-mi dau seama ce anume crede despre toate astea. Dar nu am reușit să citesc nimic pe fața lui. Nu știam cum să descifrez ceea ce simțea în acele momente.
Apoi, după ce s-a asigurat că am spus absolut tot ce era de știut, s-a ridicat în picioare și a plecat. Am continuat să privesc ușa de la sufragerie, neștiind ce să fac acum, până când am fost trezită la realitate de vocea nesigură a lui Alex.
- Se va întoarce, nu-i așa?
Neștiind ce altceva aș fi putut să fac, m-am dus în dreptul ei și am asigurat-o că totul va fi bine și i-am spus că mă voi duce să vorbesc cu el. Am îmbrățișat-o, apoi am ieșit pe ușă.
După ce am ajuns în stradă am observat că plecase cu mașina așa că am început să mă concentrez intens.
Unde este Jonathan?
În clipa următoare o săgeată a apărut în fața mea îndicâdu-mi încotro trebuie să o iau.
***

Am oftat din greu. Soarele începuse să apună, iar eu tot nu îl găsisem. Oare cât de departe s-ar fi putut duce?
Am dat un colț și am ajuns într-un parc. Apoi, după încă câțiva pași, l-am văzut, moment în care m-am oprit, iar săgeata a dispărut. Stătea pe o bancă cu brațele sprijinite pe picioare privind pământul. Sau cel puțin asta credeam că privește.
M-am apropiat încet, cu pași nesiguri de el. Nu eram sigură ce ar trebui să fac acum. Ce aș fi putut să-i spun? Am ajuns lângă el, dar nu a părut să-și dea seama că se mai afla cineva lângă el. Mi-am pus mâna pe umărul lui și abia atunci și-a ridicat ochii. Mi se părea că era obosit și nu-l puteam învinovăți. Mă privea pur și simplu în ochi fără să spună absolut nimic. O vreme a domnit liniștea.
- Îmi pare rău, am spus încet.
Și-a întors ochii de la mine, privind pur și simplu în față.
- De ce nu mi-ai spus? A întrebat cu o voce stinsă.
M-am așezat lângă el încă ținându-mi mâna pe umărul lui. Era ciudat, dar eram clamă. Mă așteptasem ca inima să mi-o ia razna, dar asta nu se întâmplase.
- Mi-a fost teamă... Mi-a fost teamă că o dată ce vei afla vei dispărea pur și simplu din viața mea. Nu voiam să te pierd. Te iubesc.
- Zău? A zis îndreptându-și spatele, iar eu mi-am luat mâna de pe umărul său, strângându-mi pumnii în poală.
Mă așteptam să continue, dar nu a mai zis nimic după aceea și nici la mine nu s-a uitat. Nu prea mai știam ce să fac. Ce aș mai fi putut să-i spun? Mi-am lăsat ochii în pământ înainte de a vorbi.
- Ai toate motivele pentru a fi supărat pe mine. Nu îți cer să mă ierți, nici măcar să înțelegi. Și aș înțelege dacă ai decide că nu mai vrei să vorbești cu mine. Dar nu le face asta lui Alex și Chris. Ele nu au nicio vină. De fapt, au vrut de multe ori să-ți spună adevărul. Dar nu au făcut-o pentru că eu le-am rugat să nu o facă. Tot ce te rog este să nu le faci lor asta. Nu pleca de lângă ele. Au nevoie de tine acum mai mult ca oricând.
A urmat un lung moment de liniște, timp în care tot ce puteam face era să-l privesc și să continui să sper. Îmi doream din tot sufletul ca el să se întoarcă cu mine. Măcar de dragul fetelor. Nu voiam să cred că el ar fi fost într-adevăr în stare să le părăsească.
A oftat, apoi și-a întors în sfârșit ochii spre mine.
- Chiar îți pare rău? A întrebat încet.
Am dat din cap în semn că da, nemaifiind în stare să-mi găsesc cuvintele.
- Chiar crezi că aș putea să le abandonez? Răspunde-mi, te rog.
- Nu vreau să cred asta. Dar sunt obosită și îngrijorată și nu mai știu ce să cred. Dar chiar îmi pare rău. Pentru tot.
- Mai răspunde-mi la o întrebare. Când aveai de gând să-mi spui?
Mi-am lăsat ochii în jos. Mă simțeam atât de prost în secunda asta. Îmi simțeam inima mică, de parcă cineva o strângea din ce în ce mai tare.
- Sincer, sperasem că nu va trebui să-ți spun.
A oftat din greu înainte de a continua.
- Bine de știut. Uite... ce-ar fi să facem o înțelegere?
L-am privit confuză, fiind uimită de ceea ce tocmai auzisem.
- Ce înțelegere? Am întrebat nesigură.
- Te iert pentru tot, dar aș vrea să nu mai existe secrete. Măcar din partea ta, pentru că sunt convins că Alex și Chris s-ar putea să mai ascundă diverse lucruri de mine. Până la urmă, sunt adolescente. Ce zici?
- De acord. Mergem acasă acum?
- Sigur.
Ne-am ridicat în picioare, iar el m-a îmbrățișat. Asta m-a luat prin surprindere, iar singurul lucru care mi-a dat prin cap a fost să-i întorc gestul. După aceea ne-am îndreptat încet spre ieșirea din parc. Am ajuns repede la mașină, iar în timp ce conducea spre casă mi-a mai pus o întrebare și am sesizat îngrijorarea din vocea lui.
- Încă ceva. Ele... vor fi bine?
Am tras aer adânc în piept înainte de a răspunde.
- Nu știu. Chiar nu știu. Să sperăm că da.
Restul drumului a fost parcurs în liniște.
Când am ajuns acasă se întunecase de-a binelea. Am aflat de la Michelle că Ryan plecase la scurt timp după mine și că fetele dormeau acum. Și-a luat adio de la Jonathan, apoi, după ce m-a încurajat în gând, a plecat.
Am vorbit cu el și am hotărât să le povestim fetelor ceea ce s-a întâmplat mâine. După toate cele întâmplate sigur erau obosite.
Mai ales Alex.
Deci ai postat si capitolul asta. Clar este faptul ca "dozatul" lor nu merge in cazul tau ;;).
Initial ma batea gandul sa zic ca ai scris numele povestitorului sub numarul capitolului, dar apoi am realizat ca habar n-aveam cine-i Kassie. Mi-am dat seama intre timp si pot spune ca un capitol din sperspectiva ei era neasteptat.
A fost interesant sa descopar cum si-a petrecut ea copilaria si alte cateva lucruri despre familie si consiliu. Si, pana nu-mi uit ideea: ce de nume noi! Michelle, Alexander Andrews ( asta suna asaaa smecher b-) ), Michael, Jonathan...
Cred ca ai fi putut sa insisti putin mai mult pe modul in care Kassie s-a indragostit de Jeff. Ma gandesc ca a fost momentul care a schimbat totul pentru ea si de aceea ar fi trebuit descris ceva mai detaliat.
Un element de noutate a fost si faptul ca Andrews mai fusese implicat in problemele consiliului. Te-ai gandi ca fiind vrajitori e destul de simplu sa faca o analiza ADN sa afle al cui e sangele de langa ascunzatoarea dragonului... Sau vreo vraja a adevarului, un glob de cristal, ceva... Anyway, am savurat cu o placere deosebita randurile in care Kassie l-a lovit de toti peretii. ;;)
Greseli am vazut, in general litere inversate sau lipsa. Un lucru m-a deranjat mai tare: "În jurul vârstei de 21-22 de ani mama s-a retras lăsându-mi mie locul ei. " Puteai scrie cu litere varstele alea. In rest toate bune si frumoase, impacarea draguta ( dialogul putin cam mult dar merge)...
P.S. In Lumea VRajitorilor exista reportofoane? Ma gandesc ca in loc sa il bata putea la fel de bine sa inregistreze asta: "-Zău? A zis chicotind. Trebuie să-ți reamintesc că nu ai nicio dovadă împotriva mea?" :D
Bafta in continuare!
hello, scuze ca am ajuns destul de tarziu si cu comentariul, am avut niste probleme plus o stare nefavorabila si numai acuma am reusit sa finalizez capitolul, ce-i drept a fost si destul de lung, nu ca m-ar deranja :-j
ma bucur ca totul s-a rezolvat, tatal fetelor a aratat ciudat de multa intelegere si s-a resemnat relativ repede cu toata situatia, nu stiu de ce dar ma asteptam la o reactie mai puternica din partea lui :-? oricum, ma bucur ca nu a fost asa, nu e nevoie ca lucrurile sa fie mai incurcate decat sunt deja
mama lor vad ca-i excesiv de protectoare fata de Alex, desi nu e chiar atat de vulnerabila pe cat o vad ei, sau ma rog... :-??
asa, as zice ca a fost o idee buna sa faci un capitol din perspectiva mamei fetelor, astfel lucrurile au fost clarificate in intregime :D
acum, capitolul a fost in regula, nu prea mai are rost sa ma leg la tine de chestiile generale (descriere, actiune...) pentru ca sti si tu cum si cat trebuie :P
deci cam atat, multa inspiratie :*
@MissM: În legătură cu insistatul pe modul în care Kassie s-a îndrăgostit de Jonathan, nu am făcut-o deoarece am vrut să povestesc ceea ce se întâmplase în viața ei în mare, ca să zic așa, fără să insist prea mult pe asta.
@crazy little red: Într-adevăr, nu am vrut să complic lucrurile și mai mult decât erau deja ^^

Sper să vă placă acest capitol. Lectură plăcută! ^^



Capitolul 26
Ryan




Cum de este posibil așa ceva?
Întrebarea asta mi se învârtea în cap încă de când aflasem că nu tata trebuia să fie șeful consiliului. Adică, nu ar fi trebuit să îmi spună asta până acum? Până la urmă, aș fi scăpat de o grămadă de dureri de cap și de motive de îngrijorare dacă aș fi știut că de fapt nu era nimic în neregulă cu mine. Că nu eu sunt cel care trebuia să moștenească anumite puteri. Aveam să-i cer niște eplicații, asta era clar. Încă mai aveam câteva întrebări care mi se învârteau în cap.
Dar cel mai mult m-a uimit faptul că Alex și Chris ar trebui să urmeze la șefia consiliului. Mi se părea atât de ciudat. Când le întâlnisem eu erau doar două fete care avuseseră ghinionul de a fi învinovățite pentru ceva ce nu făcuseră.
Bine, când aflasem prima oară că acea piatră fusese furată și după acele vrăji făcute de ceilalți membri pentru a afla unde se afla, eram convins că ele chiar o furaseră. Asta deși era destul de curios faptul că două vrăjitoare absolut obișnuite de șaisprezece ani au reușit să facă așa ceva. Mai ales că știam că Andrews era de pază în ziua respectivă și că era cam imposibil ca cineva să treacă atât de ușor de el. Și nici motivul pentru care cele două ar fi făcut asta nu-l cunoșteam.
Dar chiar și așa nu m-am gândit nicio clipă la faptul că totul era doar o minciună creată de adevăratul hoț pentru a scăpa basma curată. Când mi s-a dat misiunea de a merge la școala lor pentru a le supraveghea eram convins că asta însemna să fiu atent la tot ceea ce făceau în speranța că voi reuși să aflu unde anume ascunseseră piatra pentru ca mai apoi să-i informez pe ceilalți și aceștia să o recupereze. Mă îndoiam că va fi foarte complicat, mai ales că și Andrews urma să vină cu mine la școala respectivă. Asta dacă nu cumva respectivele vor folosi puterile acelei pietre împotriva noastră.
Toată teoria mea a fost dată peste cap atunci când tata m-a chemat pentru a vorbi cu mine între patru ochi. Ceea ce mi-a spus m-a făcut să devin foarte confuz.
- Ascultă Ryan, a început el pe un ton foarte serios, misiunea ta nu este să le prinzi pe cele două cu mâța în sac, ca să spun așa. Treaba ta este să-l demaști pe adevăratul vinovat și să ai grijă ca cele două să nu pățească nimic.
- Poftim? am întrebat, încuntându-mă. Dar vrăjile au arătat că ele sunt vinovate.
- Da, asta așa e. Dar, vezi tu, acele vrăji nu au dreptate. Adevăratul hoț a făcut astfel încât ele să pară vinovate. Nu știu sigur cum a reușit să facă asta, dar nu mai contează acum. Tu trebuie doar să faci ceea ce ți-am spus, bine?
- Stai așa, am spus fiind din ce în ce mai confuz. Și cum anume putem afla cine este adevăratul vinovat?
A oftat înainte de a continua. Părea puțin încurcat.
- Ei bine, eu știu cine este de fapt hoțul. Dar fără dovezi solide împotriva lui nu am nicio putere.
Când am auzit asta am făcut ochii mari.
- O secundă. Cum de știi cine este? Și din moment ce știi îmi spui și mie?
- Asta este o poveste lungă pe care nu am timp să ți-o spun acum. Dar știu sigur că acela este Andrews.
La auzul acestor cuvinte mai aveam un pic și cădeam de pe scaun. Nu puteam să cred asta. Cum adică Andrews furase acea piatră? Și, cel mai important, de ce ar face asta?
- Poftim? Am spus neîncrezător. De ce ar face asta?
- Nu știu, dar voi afla. Tu trebuie doar să îl urmărești cu atenție și să-mi spui tot ce ți se pare neobișnuit în comportamentul lui. Și încă ceva. Încearcă să nu le implici în această harababură pe cele două.
Acestea fiind spuse, am fost transferat la școala unde învățau gemenele și în plus chiar în aceeași clasă cu ele.
Nu credeam în totalitate ceea ce îmi spusese tata. Asta în parte deoarece Andrews fusese cel care ne antrenase pe mine și pe Abygail încă de când eram doar niște copii. Și apoi, făcea parte din consiliu. Oricât de mult mi-aș fi stors creierii nu puteam găsi niciun motiv pentru care el ar fi dorit să fure acea piatră.
Următoarea dimineață m-am trezit devreme pentru a le ajunge din urmă pe drumul lor spre școală. Poate că tata se înșela și, oricum, mi se spusese să le urmăresc cu atenție. Nu a durat foarte mult să le găsesc în acea dimineață și am avut grijă să le urmăresc de la distanță, astfel încât să nu-și dea seama de asta. Primul lucru care mi-a atras atenția la cele două a fost faptul că într-un fel și-au dat seama că sunt urmărite. S-au întors în același timp privind în spate. Din nefericire pentru ele, nu m-au văzut deoarece am reușit să mă ascund la timp.
Cum de au știut că sunt urmărite?
Mi se părea ciudat, mai ales că din câte știam erau două vărjitoare absolut obișnuite care învățeseră tot ce știau de la o mătușă de-a lor. Sperând să aflu răspunsul mi-am continuat drumul, de data asta fără să mă mai chinui să țin pasul cu ele.
Prima oră era cea de sport, iar din câte știam Andrews fusese numit în această funcție deoarece celălalt profesor avea niște probleme de sănătate, nu fusesem destul de curios pentru a afla ce anume. Am luat loc pe bancă, așteptând ca domnul „profesor” să intre pe ușă pentru a începe ora.
În acest timp am privit-o cu atenție pe una din gemene, care vorbea cu un băiat, iar din câte am putut înțelege îl întrebase despre mine. Respectivul tocmai voia să-i spună cum mă cheamă, dar nu a apucat deoarece ușa sălii de sport a fost deschisă, iar înăuntru a intrat un bărbat, ce bănuiam că era directorul liceului, urmat de Andrews. După un scurt discurs a ieșit in sală lăsându-ne cu noul profesor de educație fizică și sport.
După ce a privit toți elevii a întrebat-o pe geamăna care vorbea despre mine mai devreme cum o cheamă și dacă are ceva mai deosebit de spus despre ea însăși. Am aflat că o cheamă Alex. Dintr-un anumit motiv mi se părea că se grăbise să pună punct discuției cu Andrews. De asemenea, aveam sentimentul că nu-l place, ba chiar că ar prefera ca el să dispară cât mai repede din viața ei. Mi s-a părut ciudat. Apoi cealaltă s-a dus lângă el fiind apoi rugată să facă o demonstrație de karate. A refuzat, dar nu a reușit să iasă din asta. Nici ea nu părea să-l înghită pe noul profesor, doar că la ea nu era atât de evident.
Am observat că toți au fost foarte încântați când ea a acceptat să-l lovească pe Andrews și a luat poziția de atac. Dar, spre dezamăgirea tuturor, și-a oprit piciorul la câțiva centimetri de pieptul lui. Asta mi-a atras atenția. Mă așteptasem să-l lovească, mai ales că nu părea să-l placă. Și totuși nu o făcuse. Oare de ce?
Începeam să fiu din ce în ce mai convins că ele erau într-adevăr vinovate și că tata se înșela. Asta până când am văzut acea piatră căzând din buzunarul lui Andrews atunci când fata pe care o însoțise Alex la toaletă se ciocnise de acesta din neatenție, iar Alex i-a înapoiat-o. Atunci mi-am dat seama nu numai de faptul că ele nu făcuseră nimic, ci că nici măcar nu aveau idee în ce belea fuseseră băgate.
Apoi, Andrews a chemat-o pe Alex în sala de sport zicându-i că uitase ceva în vestiar după ora de sport. Inițial a încercat să-l convingă că respectivul obiect nu era al ei, dar văzând că nu are de ales acceptase să meargă să vadă ce anume uitase. Dintr-un anumit motiv știam că asta nu avea să se sfârșească bine, așa că la scurt timp după ce ei au plecat am ieșit din clasă și m-am dus spre sala de sport. Ceea ce am văzut atunci mi-a distrus și ultimele îndoieli în privința vinovăției lui Andrews. O strângea pe săraca fată de gât și o mai ține și suspendată în aer pe deasupra.
- Dă-i drumul lui Alex! Am țipat la el.
În loc să facă ceea ce-i spusesem și-a întors ochii spre mine și a început să chicotească, de parcă toată situația i se părea amuzantă. Ce era cu el? Nu-l văzusem niciodată comportându-se așa.
- Cum vrei, a zis pe un ton batjocoritor, lăsând-o să cadă pe podea.
Aș fi vrut să-i spun vreo două, dar a trecut pe lângă mine ieșind apoi din sală de parcă nu se întâmplase nimic ieșit din comun. M-aș fi dus după el să-i cer explicații, dar era mai important să aflu dacă Alex era bine. Leșinase, însă din fericire încă respira, ceea ce mi-a luat o piatră de pe inimă. Ar fi fost păcat să pățească ceva. Până la urmă, era nevinovată și se afla în toată această situație din cauza unui nemernic. Îmi venea greu să cred că Andrews chiar ar face așa ceva, dar tot ceea ce văzusem confirma acest lucru.
Am ridicat-o de acolo și am decis să o duc la apartamentul unde stăteam eu acum. Nu puteam să o duc la cabinetul școlii pentru că nu știam ce anume aș fi putut să-i spun asistentei. Știam că sora ei va observa, dar am decis să-mi asum riscul.
Părea așa fragilă, ca să nu mai spun că era destul de ușoară. Nu-mi venea să cred că eu crezusem într-adevăr că cineva ca ea ar fi putut să fure acea piatră de sub nasul consiliului. Acum mi se părea complet lipsită de apărare.
Am lăsat-o în camera de oaspeți, apoi m-am dus să-i spun tatei despre tot ceea ce se întâmplase și să-i cer sfatul. Mi-a spus că poate ar fi mai bine dacă nu i-aș zic că el știe cine e adevăratul vinovat și să încerc să îi explic cât de periculoasă este întreaga situație.
Așa că, m-am întors în acel apartament și am așteptat ca ea să se trezească. Nu credeam că voi avea probleme în a o convinge să nu se implice. Părea destul de slabă și mă îndoiam că ar fi vrut într-adevăr să se implice în așa ceva. Spre surprinderea mea, nu am avut dreptate, Alex insistând să mă ajute. Părea că nu înțelege pericolul pe care îl implica întreaga situație. Ce m-a uimit și mai mult a fost faptul că a plecat pur și simplu încuindu-mă pe dinăuntru.
Ce fată încăpățânată! Am gândit atunci enervat. Nu-mi venea să cred că avusese tupeul să facă una ca asta.
Desigur, am ajuns în fața blocului ei înainte și am decis să o aștept. Din nefericire, am încurcat-o cu sora ei, care, spre totala mea surprindere, se pricepea la karate mult mai bine decât mă așteptasem. La început am reușit să mă feresc, dar în cele din urmă a reușit să mă pună la pământ. Un lucru era clar: era mult mai dură și mai pregătită pentru a se apăra decât Alex.
După aceea lucrurile au început să fie din ce în ce mai complicate, iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum aș putea să-l demasc pe Andrews.
Totul a devenit și mai interesant atunci când, fără să-mi dau seama cum, m-am îndrăgostit de Alex. Partea și mai interesantă era că ea era atât de aeriană încât nici măcar nu-și dăduse seama de asta. Și am aflat de la Chris că probabil nici nu-și va da seama până nu-i voi spune eu. Deși, în cele din urmă nu a mai fost cazul să-i spun, deoarece a aflat datorită vrăjii pe care o propusesem chiar eu.
Fata asta mă uimise în nenumărate rânduri, iar acea vrajă nu prea mă ajuta cu nimic în eforturile mele de a o descifra. Era atât de imprevizibilă.
Iar vestea că ea era moștenitoarea acelor puteri, ei bine, m-a lăsat fără cuvinte. Nu-mi venea să cred că fetița aceea complet lipsită de apărare căreia îi salvasem viața nu cu mult timp în urmă era cea care va avea responsabilitatea de a mentine echilibrul între Lumea Vrăjitorilor și cea a oamenilor într-un viitor nu foarte îndepărtat. Nu o vedeam deloc așa.
Aș mai fi contemplat la asta, dar ajunsesem deja în locul unde știam sigur că-l voi găsi pe tata. Am intrat în sala de ședințe fără să mă mai obosesc să bat la ușă. Și-a ridicat ochii când a auzit ușa deschizându-se. Am închis-o înainte de a începe.
- Trebuie să vorbim, am zis foarte serios.
- Știu, a răspuns nepărând deloc surprins.
- Deci, Alex și Chris... Interesant.
- Chiar așa, a zis el chicotind. Nu te-ai fi așteptat la asta, nu-i așa?
- Absolut deloc. Am o singură nelămurire. Din moment ce Andrews a făcut atâtea prostii, cum de el era cel care ne antrena pe noi?
- M-am gândit că asta îl va ține ocupat și că nu va avea timp să mai facă vreo prostie. Se pare că m-am înșelat, a zis privind într-o parte.
Am oftat, fiind complet depășit de situație. Ce urma acum? Ce ar trebui să facem în continuare?
- Și acum? Am întrebat. Mama lor a spus că avem o șansă. Tu ce crezi?
- Să mă gândesc, a zis pe un ton serios. Din punctul meu de vedere, nu prea aveți șanse.
- Poftim? Am zis șocat. Cum adică? Cum rămâne cu acele puteri?
- Hai să fim realiști, a zis privindu-mă direct în ochi, pe cel mai serios ton pe care îl auzisem vreodată. Da, acele puteri reprezintă un avantaj, dar ele nu au nici cea mai vagă idee cum să le folosească. Nu au niciun fel de pregătire pentru genul ăsta de situație, iar tu singur nu îl poți învinge pe Andrews dacă se va ajunge la vreo luptă. Iar mama și mătușa lor nu se pot implica în asta. Până la finalul anului școlar nu mai e mult, iar ele nu au suficient timp pentur a învăța cum să le folosească. Îmi pare rău, dar ăsta e adevărul. totul se poate sfârși foarte urât.
Asta mi-a tăiat tot elanul pe care îl mai aveam. Nu îmi plăcea să recunosc asta, dar avea dreptate. În condițiile astea nu aveam nicio șansă împotriva lui Andrews.
Și atunci? M-am întrebat deznădăjduit.
Doar nu aveam să renunțăm pur și simplu, fără niciun fel de luptă, nu?
hello :D
la sfarsitul capitolului probabil ca te-ai grabit putin si ai scapat doua greseli, nu grave in orice caz "timp pentru a învăța cum să le folosească. Îmi pare rău, dar ăsta e adevărul. Totul se poate"
asa, vad ca vin niste capitole mai diferite, si din perspectiva celorlalte personaje, e ok ca ne arati cam cum vede fiecare toata situatia, astefl ai facut si un mic rezumat asupra a ce s-a intamplat pana acuma, e bine dupa mine
mi-e mila de Ryan intr-un fel, ar fi trbuit sa-i spuna sa nu astepte dupa niste puteri ce nu o sa apara niciodata, dar asta e...
ai zis ca mama fetelor si matusica lor nu se baga, aici nu mi se pare corect considerand situatia :-? in fine... :-j
a fost un capitol bun :* mult chef de scris in continuare, ca inspiratie ai tu :D si scuze de comentariul nu prea stralucit
Capitol din perspectiva lui Ryan... Bun, bun, bun, buuun.
Acest capitol a fost ca un mic rezumat al intregii povesti. Inclin sa cred ca nu a fost printre cele mai bune capitole ale tale, pentru ca exprimarea mi s-a parut putin neadaptata momentelor. Stii tu, exemplul ala cu "aceasta". :D
Mi s-a parut ca reactia scumpiliciului cand a aflat ca Andrews e capul relelor nu a fost destul de bine descrisa. Practic, omul a aflat ca cel care il antrenase de mic e un ticalos care vrea sa dea vina pe doua fete inocente. Cred ca ar fi trebuit sa fie mai intrigat.
"Totul a devenit și mai interesant atunci când, fără să-mi dau seama cum, m-am îndrăgostit de Alex."
Partea mea preferata. Ma gandeam sa descrii putin si partea in care au ramas singuri dupa film, ar fi fost interesant sa vedem ce gandea Ryan atunci. Oricum, avand in vedere faptul ca a vorbit despre tot, de la inceputul povestii si pana acum, descrierea a fost suficienta. Greseli am gasit, dar putine si irelevante.
Cred ca dau edit maine, cand n-am sa mai fiu asa obosita ^^