AnimeZupCăutare

Când nimic nu este ceea ce pare a fi

da, chiar ne-ai dat mai multe informati despre Andy, am impresia ca au pus ei doi au pus la cale ceva mult mai complex, abia astept sa vad de ce este in stare Alex si ce vraja au de gand sa foloseasca, mi-a placut faza in care radeau numai ei doi :)
descrierea a fost bunicica, mai mergea atunci cand s-a revoltat sau cand a inceput sa planga si sora ei i-a aratat ca are incredere in ea, nu trebuie descriese doar sentimentele de iubire pentru ca genul ala inca nu si-au facut prezenta in fic, dar fiecare traire trebuie descrisa, furia, dezamagirea, chiar si amuzamentul, macar putin, astfel ne facem o parere mai complexa despre personaje si despre personalitatea lor, nu doar din reacyile lor sau din parerea celorlalte personaje despre Alex de exemplu... sper ca ai inteles la ce ma refer :P

dialogul a fost putin, nici nu l-am observat prea tare, asta e bine dupa mine
actiunea e buna, nu sa intamplat nu stiu ce miraculos dar imi place faptul ca nu grabesti lucrurile, si-ar pierde din farmec daca totul s-ar intampla foarte repede

greseli, nu am zarit nici macar una, good job like always :P

cam atat, nu mai am ce comenta, succes la scris :P
Va multumesc pentru cometarii >:d< Nu prea mai am ce sa zic despre acest capitol, deci lectura placuta ;)

Capitolul 11


- Vraja despre care vreau să vă vorbesc este probabil ceva mai complexă decât cele cu care sunteţi voi două obişnuite. Aceasta va creea o legătură între noi trei, dacă pot să spun aşa.
Aici a făcut o pauză căutându-şi cuvintele. Au trecut câteva minute înainte de a continua.
- În lipsa unor cuvinte mai potrivite, voi spune că este o legătură sentimentală.
Ok, devenea din ce în ce mai interesant. Nu înţelegeam prea bine la ce se referă. Mie îmi veneau în minte nişte chestii care cel mai probabil nu aveau nici cea mai mică legătură cu ce ne spusese el când mă gândeam la această vrajă. Trebuia să ne mai dea nişte detalii altfel toată chestia asta suna foarte ciudat. Suna ca una din scenele siropoase pe care le văzusem o dată într-un film.
- Cred că sunteţi puţin nedumerite deci vă voi da un exemplu. Dacă, să zicem, unul din noi ar fi foarte speriat dintr-un anumit motiv ceilalţi îşi pot da seama de acest lucru imediat. Şi vor putea sesiza şi motivul pentru care respectivul este speriat.
- Adică putem să ne dăm seama ce simte respectiva persoană, a zis Chris.
- Da, cu menţiunea că se pot simţi doar acele sentimente care sunt foarte puternice.
- Acum am înţeles de ce a plecat Andy atât de brusc, a zis ea cu un zâmbet amuzat pe faţă. Andy şi sentimentele. Nu prea se potrivesc.
Ne-a mai spus că pentru ca vraja să poată fi pusă în practică toţi cei implicaţi trebuie să fie de acord cu această, aşa zisă, legătură. Altfel nu va funcţiona. Ne-a mai spus de asemenea că trebuie făcută la miezul nopţii. Asta mi s-a părut a fi o problemă. Trebuia să găsim un mod pentru a o face fără să-i atragem atenţia tatei.
Chris a venit cu soluiţia salvatoare. Ryan ar urma să doarmă la noi în seara asta urmând ca noi să găsim o scuză destul de bună. În felul ăsta totul ar fi fost ok.
El nu mi s-a părut a fi complet de acord cu planul surorii mele. A spus că s-ar putea strecura înăuntru pe la miezul nopţii şi totul ar fi decurs la fel.
- Iar dacă tata va auzi ceva vom avea ceva bătăi de cap încercând să-i explicăm de ce te strecori în casa noastră la o asemenea oră târzie, a zis Chris pe un ton ironic.
Nu a părut să-i convină, dar în cele din urmă a acceptat. Exact la timp aş putea spune deoarece peste cinci minute s-a auzit uşa de la intrare deschizându-se, iar în sufragerie a apărut tata.
A rămas suprins să ne vadă acolo. I l-am prezentat pe Ryan, iar eu, datorită imaginaţiei mele atât de bogate, i-am spus că el se află aici deoarece noi trei trebuia să ne ocupăm de un proiect pentru ora de fizică. I-am spus că este destul de important şi că am vrea ca Ryan să rămână la noi peste noapte pentru a putea discuta despre detalii. A acceptat după ce i-am spus că este un proiect destul de important.
Mă simţeam prost pentru faptul că a trebuit să-l mint din nou. Mi-aş fi dorit să nu fie necesar. Mi-aş fi dorit să-i pot spune adevărul.
În curând a apărut şi mama care mie una mi s-a părut destul de obosită. Asta mi s-a părut ciudat. Nu o mai văzusem niciodată aşa. De obicei venea acasă ca şi cum ceea ce trebuise să facă nici măcar nu era atât de complicat.
Când i-am spus ceea ce voiam noi trei să facem nu a părut prea încântată. Dar, cu toate acestea, nu s-a opus.
Ce se tot întâmpla? De când cu toată această poveste mama era chemată tot mai des la locul de muncă.
I-a spus lui Ryan că singurul loc disponibil era pe canapea, iar el a spus că nu este nicio problemă.
A plecat să-şi ia câteva lucruri de acasă timp în care eu şi Chris ne-am făcut temele. Nu că mi-ar fi ars mie de teme. Nu mă puteam gândi decât la acea vrajă. Nu eram aşa sigură dacă era o idee bună. Într-un fel îmi era teamă. Nu voiam să fac vreo prostie pe care să o regret mai târziu. Ce ridicolă eram. Eu eram cea care insistase să avem încredere în el, iar acum tot eu eram cea care nu era sigură dacă ideea lui era bună sau nu.
Am scuturat din cap sperând să scap de aceste gânduri. Trebuia să am incredere. Făcea asta pentru a ne ajuta până la urmă.
Cina a fost petrecută în linişte, asta dacă îl excludem pe tata care l-a interogat pe săracul Ryan tot timpul. L-a întrebat cam de toate, începând cu familia lui şi sfârşind cu şcoala. Când a ajuns la acest subiect a întrebat brusc despre aşa zisul nostru proiect la fizică. Sperasem să nu aducă vorba despre el. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce să-i spun despre el. Nu eram bună la fizică. Nu puteam şi eu să înventez un proiect la orice altă materie?
Din fericire pentru noi Ryan o fost destul de inventiv şi i-a dat tatei o explicatie conform căreia trebuia să exemplificăm câteva experimente care erau explicate în manual. A făcut totul să pară atât de complicat încât tata nu a mai ştiut ce să zică la final.
Şi credeam că eu inventez chestii complicate...
Puştiul ăsta mă surprindea din ce în ce mai mult. Şi, mai mult, tata părea să-l placă chiar destul de mult. Nu am crezut că va fi aşa. Cu Andy fusese dezastru. Chiar dacă acum râdem de acea întâmplare atunci nu ne-am distrat prea tare.
În schimb mama părea destul de încordată. Îl privea destul de insistent pe Ryan ca şi când ar fi aşteptat ca el să spună ceva ce nu ar fi trebuit să zică. Nu o mai văzusem niciodată aşa. Ştiam că e probabil îngrijorată pentru noi, dar modul în care îl privea pe Ryan trăda o oarecare neîncredere în forţele pe care le avea. Acest lucru mi se părea cel mai ciudat. Adică, ea fusese cea care ne spusese că el este într-adevăr fiul celui care conduce consiliul. Asta nu însemna oare că este destul de puternic şi de abil pentru a ne ajuta să rezolvăm această problemă? Şi, dacă asta era adevărat, atunci de ce părea mama că nu ar crede acest lucru?
Tata a sesizat încordarea mamei, dar ea a pus-o pe seama slujbei. Pentru prima oară în viaţa mea aveam împresia că mama nu ne spusese adevărul într-o anumită privinţă. Voiam să aflu de ce. Dar nu acum. Acum aveam alte lucruri la care trebuia să mă gândesc.
După cină toți trei am stat în sufragerie discutând despre, așa zisul, proiect. Ryan împreună cu sora mea tot spuneau niște chestii pe care mă îndoiam că le înțelegeau chiar și ei. Mie îmi mai spunea Chris prin intermediul gândurilor ce să mai adaug pe acolo pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee ce aș putea zice.
Pe la zece seara m-am băgat în pat cu gândul că poate reuşesc şi eu să dorm până la miezul nopţii. Dar, cum era de aşteptat, nu reuşeam.
Am tot schimbat canalele la televizor sperând să găsesc ceva interesant la care să mă uit, dar după vreo cinci minute m-am plictisit şi l-am închis. Mi-am luat mp3 player-ul şi am început să ascult muzică în speranţa că-mi va distrage atenţia de la orice altceva. A funcţionat, iar pe la a patra melodie am început să devin destul de somnoroasă.
***

Am simţit vag cum cineva mă scutura de unul dintre umeri şi am auzit vocea lui Chris. Abia peste vreo câteva minute am realizat că ea încerca să mă trezească.
M-am încruntat puţin apoi am deschis ochii. S-a uitat la mine amuzată înainte de a-mi spune că Ryan ne aşteaptă în camera ei.
M-a ridicat cu greu din pat de somn ce-mi era şi am urmat-o. După ce am intrat Chris a închis uşa în urma ei. L-am zărit pe Ryan pe scaunul de lângă biroul surorii mele. după ce am clipit de câteva ori mi-am dat seama că avea o privire cât se poate de serioasă în ochi.
Brusc, m-a încercat o stare de nelinişte. Mi-am amintit de acea vrajă şi mi s-a făcut puţin frică. Nu eram sigură dacă doream să merg până la capăt cu acest lucru. Nu pentru că nu aş fi crezut că e pentru a ne ajuta, ci pur şi simplu deoarece nu ştiam la ce să mă aştept. Nici măcar nu eram sigură dacă el ştie ce face.
Linişteşte-te. Doar e fiul celui care conduce consiliul. Sunt sigură că va fi bine.
Vocea lui Chris m-a mai liniştit puţin. Avea dreptate. Trebuia să mă liniştesc. Şi până la urmă nu-mi folosea la nimic dacă mă speriam de una singură. Aveam eu un talent în a-mi face sigură sânge rău. Mă gândesc la tot felul de scenarii cu sfârşit prost cu toate că în adâncul minţii mele există ceva care îmi spune că nu trebuie să mai fac asta. Că toate aceste gânduri negative îmi fac rău şi că nu e cazul să intru în panică.
Am inspirat adânc încercând să alung toate acele gânduri negativ. În schimb m-am gândit la cât de mult ne-ar fi putut ajuta această vrajă. În câteva minute deja mă simţeam ceva mai bine.
- Deci, vă întreb pentru ultima oară: sunteţi sută la sută sigure că doriţi să mergeţi până la capăt cu această vrajă?
Am dat amândouă afirmativ din cap moment în care mi s-a părut că Ryan s-ar fi relaxat puţin. Deci fusese îngrijorat că ne-am putea răzgândi.
Ne-a spus că pentru a face vraja era necesar să ne aşezăm în cerc şi să ne ţinem de mâini. Ne-am aşezat pe podea unindu-ne mâinile într-un cerc. Mi s-a părut destul de ciudat, dar mi-am amintit că trebuie să cred că ştie ce face. Ne-a zis să închidem ochii şi să ne gândim la acestă legătură sentimentală pe care urma să o creăm între noi şi la faptul că eram de acord să mergem până la capăt.
I-am urmat instruncţiunile, iar la un moment dat am simţit nişte furnicături în tot corpul, dar nu am lăsat ca atenţia să-mi fie distrată şi am continuat să mă concentrez. Nu voiam ca totul să iasă prost din cauza mea. Îmi doream ca totul să iasă bine.
La un moment dat am simţit cum Ryan a dat drumul mâinii mele.
- Gata. Asta e tot.
Am deschis ochii şi l-am privit nedumerită. Asta fusese tot ceea ce trebuia să facem? Dar zisese că era o vrajă mai complexă.
Mi-a văzut figura de pe față și a spus că este mai complexă deoarece durează o vreme până când devine complet activă.
- Mai exact cât? A întrebat Chris.
- Cred că până dimineață ar trebui să se rezolve
Acestea fiind spuse am lăsat-o pe Chris să se culce și m-am dus în camera mea. M-am întins pe pat sperând că această vrajă va avea efectul dorit de Ryan.
Când m-a luat somnul deja eram mult mai relaxată decât fusesem toată ziua. Și, mai mult ca oricând, eram convinsă că totul se va sfârși cu bine.
Am sosit, multumesc de anunt! >:D<
Am o vaga presimtire ca vraja asta o sa-i aduca belele fix lui Ryan, din anumite motive, mai ales ca e invatata de la Andrews(probabil) :>. M-a amuzat rau de tot faza cu "Andy si sentimentele", mi-l si inchipuiam ce fata a facut cand i s-a explicat. Mama fetelor ma cam baga la banuieli, nu cred eu ca are probleme la serviciu. Devine din ce in ce mai ciudata, plus ca se comporta asa cu Ryan, care, bietul de el, incearca doar sa ajute. Alex si Chris zici ca au facut schimb de personalitati, asta legat de incredere, pentru ca eroina noastra ramane tot cu minunatul ei pesimism.
Despre modalitati de expunere n-am ce sa zic, imi place ca de obicei cum descrii toate situatiile. Greseli n-am vazut deloc, deja nu ma mai mira.
Stiu ca n-am zis cine stie ce, dar mi-e atat de somn ca de-abia imi tin capul :">.
Astept next-ul! :*
here I am :D
pai, un capitol interesant, se vede ca imaginatia ta a avut de lucru :P
si eu ma gandeam initial la ceva siropos, dar eu ma gandesc tot timpul asa ca... trecem peste
mi-a placut ideea, deja si mintea mea o ia pe alte carari si am chesti de genu "daca o sa..."
altfel spus, m-ai facut curioasa, am impresia ca vraja asta va face mai mult decat sa le arate sentimentele de frica, sau poate doar visez eu :))
oricu, actiunea nu e grabita, descrierea e buna iar greseli deloc
nu ca-s eu foarte atenta, eram prinsa in poveste :D

cam atat, spor la scris si vreau next-ul cat mai repede (nu ca nu le-ai pune deja foarte repede dar acuma ne-ai invatat prost :)))

:*
Multumesc pentru comentarii :x Ma bucur ca va place povestea mea. Intr-adevar acea vraja va avea si cateva efecte neasteptate. Bine, cam unul singur mai important. Veti vedea voi la ce ma refer.
Daca tot v-am invatat prost o sa o tin asa in continuare :P Uitati capitolul 12 sper sa va placa >:d<


Capitolul 12


Când m-am trezit nu pot spune că am simțit ceva diferit la mine. Ryan zisese că ar fi trebuit să-și facă efectul până dimineață, dar asta nu înseamnă că nu se putea înșela totuși. Dar am decis să nu mă mai gândesc la asta. Până la urmă voi vedea ce se întâmplă și gata.
M-am îndreptat spre bucătărie, iar când am ajuns am observat că numai eu lipseam de acolo. Am luat loc la masă fără să am de fapt poftă de mâncare. M-am uitat în jur și am observat că mama nu era acolo. Am privit ceasul ce stătea atârnat pe perete. Arăta ora nouă și treizeci de minute dimineața.
- Unde e mama? Am întrebat.
- Se pare că a fost chemată la locul de muncă, a zis tata.
- Sâmbăta?
Ca răspuns a dat din umeri. Cred că nici el nu știa prea bine unde lucra mama de fapt. Asta era ciudat. Nimeni din familie nu știa prea multe detalii despre ceea ce făcea ea.
Ryan s-a ridicat de la masă anunțându-ne că trebuie să plece acasă. Ne-a mulțumit pentru ospitalitate înainte de a ieși pentru a-și lua lucrurile. Cu ocazia asta m-am gândit că aș putea să mă duc până la magazin. Aveam poftă de o cola rece.
I-am cerut tatei niște bani care, evident, nu m-a putut refuza. Mi-am luat mobilul și exact când voiam să ies pe ușă a apărut și Ryan. A propus că dacă tot plecăm în același timp ar putea să mă însoțească până la magazin. Nu l-am refuzat. Și, mai mult, nu m-ar fi deranjat compania cuiva.
Am ieșit amândoi din bloc și am început să mergem încet spre magazin. Se pare că era în aceeași direcție cu stația unde trebuia să ajungă. Nu îl credeam. Știam mult prea bine că o face special, dar nu am încercat să-l conving să renunțe. Știam că nu am nicio șansă.
La un moment dat m-a întrebat dacă i-aș putea da un sfat. Nimeni nu îmi mai ceruse sfatul de mutl timp. Nu eram tocmai cea mai bună în acest domeniu. L-am întrebat despre ce este vorba și mi-a zis că este o fată pe care o place și că nu știe cum să-i spună. Asta chiar că m-a băgat în ceață. Nu eram bună la astfel de chestii așa că i-am propus să o întrebe pe Chris mai bine. Ea i-ar fi dat un sfat de o sută de ori mai bun ca mine. Cu toate astea a insistat să audă ce am de spus.
- Of, bine. Despre cine e vorba?
- Aș prefera să nu-ți spun. Dar îți voi da un indiciu. Este în aceeași clasă cu noi.
Asta chiar m-a pus pe gânduri. De la noi din clasă? Pe cine oare ar fi putut să placă. Nu de alta, dar fetele mi se păreau cam superficiale. Nu toate. Majoritatea. Dar, până la urmă, de ce mi-ar păsa? Gusturile nu se discută.
- De ce nu-i spui pur și simplu?
Mda, foarte bună propunerea. Bravo, Alex.
Mă simțeam cât se poate de aiurea. Dintre toate persoanele tocmai mie se găsise să-mi ceară sfatul. Parcă mă și vedeam spunându-i vreo prostie.
- Nu sunt sigur că e o idee așa de bună. E mai, cum să zic, aeriană de felul ei. Nu cred că și-a dat seama că o plac și nu aș vrea să o șochez.
- Nu și-a dat seama? Înseamnă că nu merită efortul.
Am zis acest lucru destul de hotărât. În următoarea secundă l-a pufnit râsul. Știam eu că voi spune o prostie. Mi-a mulțumit pentru minunatul sfat, deși știam amândoi că nu îl ajutasem cu absolut nimic.
Mi-am luat sucul moment în care ne-am luat rămas bun fiecare plecând pe drumul lui. Pe drumul înapoi spre casă am trecut pe lângă o fetiță moment în care am avut un presentiment destul de ciudat. M-am oprit și pentru câteva momente am urmărit-o în timp ce se îndepărta. Singurul lucru pe care l-am putut zări cu claritate a fost părul de un șaten roșcat ce îi depășea foarte puțin umerii.
În mod normal m-aș fi gândit că e doar imaginația mea, dar după toate cele petrecute decisesem că poate ar trebui să am mai multă încredere în simțurile mele. Nu aveam chef de alte surprize neplăcute. Nu voiam decât ca totul să se sfârșească mai repede. Ca lucrurile să fie din nou ca înainte.
Mi-am continuat drumul sprând să nu se întâmple nimic ciudat. Nu azi cel puțin.
În rest totul a decurs cât se poate de normal. Păi, cu excepția mamei, care a lipsit aproape toată ziua.
Când a ajuns într-un final acasă părea la fel de epuizată ca în ziua precedentă. Poate că ar fi trebui să o întreb ceva, dar într-un fel știam că nu avea să-mi spună adevărul. Așa că am decis să o las baltă.
Toată ziua am fost pusă la treabă de tata, căruia îi venise geniala idee de a se apuca de curățenie. Numai de curățenie nu-mi ardea mie. Dar nu prea aveam de ales.
În conluzie ziua a fost petrecută ștergând praful prin casă, dând cu aspiratorul, spălând vasele și alte asemenea. La un moment dat eu și Chris ne săturasem să facem totul așa cum ar fi fost corect și am decis să trișăm puțin. Sau puțin mai mult.
La un moment dat l-am trimis pe tata până la magazin sub pretextul că nu mai avem spray de praf. I s-a părut ciudat, dar nu ne-a refuzat. Mai ales după ce ne-am plâns puțin de faptul că noi nu știm de care să luăm, iar mama e prea obosită să meargă.
După ce a aplecat voiam să ne apucăm să facem totul cu ajutorul magiei, dar am fost prinse în fapt de mama.
- Nu e prea frumos să trișați.
- Știm asta. Dar să fim sinceri. O să ne ia o veșnicie să terminăm de curățat toată casa și sincer am cam obosit, i-a răspuns Chris.
- Are dreptate. Doar de data asta. Te rugăm, am zis eu afișând niște ochi de cățeluș nevinovat.
În cele din urmă a acceptat cu condiția să nu ne obișnuim așa. Fericite că am scăpat de un chin în plus am pus în aplicare toate vrăjile pentru curățenie pe care le știam, iar când tata s-a întors casa era lună. A rămas destul de șocat, dar l-am aburit puțin până a renunțat.
Când m-am pus în pat în acea seară eram de-a dreptul epuizată. Mă dureau toate oasele de la atâta treabă. În concluzie am adormit destul de repede. Bine, poate că nu e cel mai bun mod de a mă exprima. De fapt eram undeva între a fi trează și a dormi. Atunci mi s-a întâmplat un lucru cât se poate de ciudat. Am avut un vis în care era prezent Ryan. Partea ciudată era reprezantată de faptul că eram convinsă că acel vis nu îmi aparține. De ce? În primul și în primul rând deoarece eu nu aveam de ce să-l visez. Nu mă gândeam la el chiar atât de mult. Și eram sigură că nu era nici visul lui Chris deoarece ea nici măcar nu era prezentă. De aici am dedus că visul îi aparținea lui Ryan. Nu mi se părea tocmai frumos să trag cu ochiul la visele altora, ca să zic așa, dar cum nu reușeam să-l fac să dispară am sfârșind prin a-l urmări până la final.

Ryan stătea în picoare pe o pajiște destul de frumoasă. Se afla lângă un copac ce părea destul de bătrân. Lângă el se afla o fată: Alex. Stăteau amândoi acolo privind apusul de soare. Ryan s-a întors spre ea și pe un ton puțin nesigur i-a spus că este ceva ce ar vrea să-i zică de ceva timp. Ea s-a uitat spre el și l-a întrebat ce anume ar dori să-i spună.
- Îmi placi... Îmi placi mult...
Fata a roșit și și-a îndreptat privirea spre pământ neștiind ce ar putea spune.


Am deschis ochii ridicându-mă într-un cot. M-am frecat la ochi fiind destul de somnoroasă.
Deci Ryan mă place... Ce drăguț...
Am căscat și m-am întins din nou pe pat. Apoi, realizând despre ce este vorba, am sărit în sus ca arsă. Nu-mi venea să cred ce văzusem.
Ryan mă place. Și a avut un vis în care îmi spunea acest lucru într-un mod cât se poate de romantic...
Ia stai. A zis că vraja arată doar sentimentele foarte puternice. Asta înseamnă că mă place chiar foarte mult. Altfel nu cred că aș fi văzut acel vis. Părea destul de logic. Întrebarea era: și eu ce ar trebui să fac cu această informație? Doar nu era să-i spun pur și simplu că îi văzusem visul.
Am simțit sângele urcându-mi în obraji și am lăsat un oftat greu să-mi scape printre buze. Asta însemna de asemenea că fata despre care-mi vorbise eram eu. Și, ca o zăpăcită ce sunt, i-am spus că nu merită efortul. Cu alte cuvinte, i-am spus că eu nu merit efortul.
M-am întins din nou pe pat gândindu-mă la tot ceea ce făcuse el până acum. Toate acele priviri îngrijorate...
Deci de aceea...
Nu-mi venea să cred. Cum de-mi scăpase? Oare de ce îmi mai puneam astfel de întrebări? Răspunsul era cât se poate de evident. Nu eram niciodată suficient de atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Poate dacă aș fi fost mi-aș fi putut da seama. Numai eu puteam să omit astfel de lucruri.
Problema cea mai mare acum era însă alta. Eu ce simțeam pentru el? Nu voiam să-i rănesc sentimentele. Am încercat să mă concentrez. Voiam să-mi dau seama cum stăteau lucrurile din punctul meu de vedere. Dar era inutil. Cum nu fusesem atentă la el prea mult nu știam ce simt pentru el. Sigur, îi eram recunoscătoare pentru tot ceea ce făcuse: pentru că ne ajuta, pentru că-mi salvase viața și lista poate continua. Dar asta nu mă ajuta. Nu era suficient.
Acum chair că dădusem din lac în puț. Asta mi se părea mai rău decât ceea ce ne făcuse Andrews. Poate din cauza faptului că în acest caz nu mă putea ajuta nimeni.
Of, de ce trebuie să mi se întâmple astfel de chestii mie?
Am ajuns...(moment de cascat ochii)... Wow. :O
In primul rand, banuiam eu ce o sa se intample cu vraja aia, bietul Ryan, cum o fi sa-ti spuna fata pe care o placi ca nu te merita, fara ca macar sa stie ca ea e tipa in cauza? M-a bufnit rasul la faza aceea.
Visul a fost prea dragut, daca eram Alex cred ca in pijamale ma duceam la el, nu mai stateam o clipa ;;). Dar fata asta e prea aeriana, nu intelege nimic. Sunt curioasa totusi daca si ea il place, daca o sa-i spuna ca s-a prins, sau daca ii va zice ceva surorii ei.
Mama lor ma ingrijoreaza din ce in ce mai mult, oare ce pune la cale?/:) La fel si fetita aceea, pariez ca va mai avea de-a face cu ea.
Cred ca Ryan e cel mai dulce baiat, pardon, vrajitor in viata din ficul tau :X.
La capitolul sentimente/ descriere/ dialog/ greseli/ orice altceva nu am ce comenta, capitolul m-a uimit prea tare ca sa ma mai gandesc la altceva.
Anyway, in seara asta esti pe val :)). Tine-o tot asa, astept next-ul! ;)
:)) credeam ca sunt singura care are talentul uimitor de a se baga singura in rahat...
oricum, imi place capitolul, mi-a placut reactia ei intarziata, e cu adevarat aeriana :P
in rest, dialogul nu a fost in exces iar calitatea lui a fost relativ buna
descrierea, nu prea aveai ce sentimente sa descri daca ea nu-i singura pe ce simte, poate doar pe ideea de confuzie puteai sa insisti dar e bine si asa :D
actiunea, ma bucur ca am avut dreptate si vraja aceea a valorat mai mult decat se credea initial, astfel iau fost deschisi ochii lui Alex
" nu merita efortul" :)) poate chiar nu-l merita, sper totusi ca odata cu luminarea sa-si analizeze mai clar sentimentele :P
cam atat, spor la scris

:*
Multumesc pentru comentarii :x Ma bucur ca v-a placut capitolul.
Asa, stiu ca acest capitol e cam scurt, dar n-am avut cum sa-l fac mai lung. Sper sa va placa >:d<


Capitolul 13


Duminică dimineaţă stăteam întinsă pe pat fixând tavanul cu ochii. Încă nu-mi venea să cred că ceea ce văzusem seara trecută fusese real. Chiar atât de zăpăcită eram încât să nu-mi pot da seama când cineva mă place? Poate că fusesem prea prinsă cu tot ceea ce se întâmplase, dar până şi eu ştiam că asta nu era o scuză. Ar fi trebuit să fiu mai atentă. Din cauza acestei aiureli, nu numai că nu-mi dădusem seama de acest fapt, dar era să-mi pierd şi viaţa în acea zi la şcoală. Şi, mai mult, dacă aş fi fost mai atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu, poate că aş fi putut realiza de la bun început că Andrews nu reprezenta nimic bun.
Mă durea capul de la toate astea.
Dar, cel mai important, nu ştiam ce ar trebui să fac cu această nouă informaţie. Nu ştiam ce simt pentru el. Aş fi vrut să-i pot răspunde la fel, dar acum nu eram sigură că pot. Îmi părea rău pentru el. Dar nici nu aş fi fost în stare să-l mint spunându-i că îl plac la rândul meu. După părerea mea, să fac asta era chiar mai rău decât să-i spun adevărul în faţă. Dar în momentul ăsta trebuia să-mi clarific sentimentele pentru că numai aşa puteam lua o decizie bună.
M-am surprins punându-mi tot felul de întrebări. De ce se îndrăgostise de mine? Dintre toate fetele şi vrăjitoarele de pe acest pământ de ce tocmai eu?
Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă consider urâtă sau cu cine ştie ce defecte sau alte asemenea. Nu. Dar nici nu pot spune că sunt minunată în vreun fel. Am o figură destul de comună, sau cel puţin aşa cred. Sunt de nivel mediu în aproape orice domeniu: înălţime, înfăţişare, note şi aşa mai departe. Singurul lucru cu adevărat deosebit la mine îl reprezintă faptul că sunt vrăjitoare.
Nu mă pot lăuda cu prea multe lucruri.
Nici măcar nu făceam vreun sport mai complicat aşa cum era cazul lui Chris.
Gândurile mi-au fost întrerupte de o bătaie în uşă. M-am ridicat şi am vazut-o pe Chris stând în prag.
- Starea ta de spirit minunată de astăzi se datorează visului pe care l-a avut Ryan ieri?
Nu avea rost să-i răspund. Ştia mult prea bine răspunsul. Era logic ca şi ea să fi văzut acel vis. Până la urmă acea legătură era între noi trei.
A venit şi s-a aşezat lângă mine pe pat. Avea o privire înţelegătoare. Întotdeauna ştiuse care e problema atunci când mă supăram sau mă simţem descurajată sau confuză. Şi ştia întotdeauna ce să facă pentru a mă înveseli.
- Ce-ai spune dacă am merge împreună la o mică plimbare? Şi putem discuta despre asta doar noi două.
Am acceptat, iar în zece minute eram gata de plecare. I-am spus tatei că ne ducem în parc pentru a mai lua nişte aer şi pentru a ne plimba.
Am ieşit din bloc şi am început să mergem cu paşi lenţi spre parc. Era o zi atât de frumoasă, nu era aproape niciun nor pe cer.
Am ajuns în parc şi am luat loc pe o bancă privind copii ce se jucau în jurul nostru. Asta mi-a amintit de vremurile în care obişnuiam să venim cu toţii aici când noi două eram doar nişte copii. Pe la vreo şase ani de-abia începeam să aflăm tot ceea ce puteam să facem. Ne duceam la lac şi, cum noi adoram să aruncă cu pietre în apă, învăţasem cum să folosim magia pentru a le arunca fără să le atingem. Asta a pus-o în încurcătură pe mama care nu mai ştia cum să facă pentru ca tata să nu observe.
Un zâmbet melancolic mi-a apărut pe buze. Părea atât de uşor pe atunci. Eram doar nişte copii şi nu ştiam că oamenii nu ar trebui să ne vadă folosind magia. Nu ştiam că dacă am fi fost văzute lumea ne-ar fi considerat nişte ciudate, poate chiar mai rău.
Mama ne-a spus la un momenta dat, pe când aveam vreo treisprezece ani cred, că anumiţi oameni ar merge până acolo încât să încerce să descopere cum funcţionează puterile noastre. La momentul respectiv nu am înţeles exact la ce se referea, dar îmi amintesc că m-a trecut un fior pe şira spinării.
Până acum totul mersese destul de bine. Încercam să ne integrăm în colectiv, ceea ce cred că ne-a ieşit destul de bine. Aveam prieteni cu care ne înţelegeam foarte bine şi cu care puteam discuta despre diverse subiecte. Ne distram împreună, făceam tot felul de prostii şi sfârşeam prin a râde mult timp pe seama acestor întâmplări. Era amuzant.
Dar uneori mă întrebam câţi ne-ar mai rămâne prieteni dacă ne-ar şti secretul. Câţi s-ar dovedi a fi prieteni adevăraţi? Câţi ne-ar accepta pentru cine suntem cu adevărat?
Poate că nici măcar unul...
În anumite momente uram faptul că trebuie să păstrez secrete faţă de gei dragi. Nici măcar nu eram sigură cum va reacţiona tata în momentul în care va afla. Dacă va afla vreodată. Oare mama îi va spune?
Mama. Asta mi-a amintit de faptul că de când cu toată povestea era mai mult plecată. Şi, de asemenea, era şi foarte seriasă. Oare punea ceva la cale?
Ce aiurea. Am ajuns să-mi bănuiesc propria mamă...
Gândurile mi-au fost întrerupte de vocea lui Chris.
- La ce te gândeai?
- La multe. La acest secret afurisit, la prieteni, la mama, la toată această poveste, la Ryan... Sunt confuză. Nu mai ştiu ce ar trebui să fac.
- În legătură cu primele lucruri nu prea avem ce să facem. Să sperăm doar că planul lui Ryan, dacă are vreunul, va funcţiona. Că tot veni vorba de Ryan, cred că aici tu ai o problemă. Puştiul te place destul de mult. Cred că devenise clar mai pentru toată lumea, mai puţin pentru tine, a zis cun un zâmbet pe faţă.
- Minunat. Până şi sora mea ştia. De ce nu mi-ai spus nimic?
- Am sperat că-ţi vei da seama la un moment dat. Bănuiesc că trebuia să mă aştept că nu o vei face.
- Aşa rău stau la capitolul ăsta? Şi acum ce ar trebui să fac? Crezi că ştie că i-am văzut visul?
- Mă îndoiesc că ştie. Cât despre ce vei face... Cred că îţi vei da singură seama. Mai dă-ţi puţin timp şi sigur îţi vei da seama ce simţi pentru el. Nu te grăbeşte nimeni.
Vorbele ei m-au făcut să mă simt mai bine. M-au făcut să realizez faptul că nu trebuie să mă grăbesc nicăieri. Până la urmă, aveam destul timp pentru a-mi da seama ce simt mai exact pentru el.
Totul va fi bine.
Voiam să cred acest lucru.
La o singură întrebare nu-mi răspunsese. La cea legată de mama. Ştiam că e o prostie să o bănuiesc tocmai pe ea că ar pune ceva la cale, dar nu mă puteam abţine. Până la urmă, era clar că ascunde ceva de noi. Nu înţelegeam de ce. Adică, doar aveam şaisprezece ani. Ne obişnuisem demult cu ideea că suntem diferite. Iar pe lângă Andrews şi încurcătura în care ne băgase nu credeam că ar fi putut şti ceva care să ne şocheze şi mai mult decât eram deja.
***

Pe atunci nu ştiam cât de mult mă înşelam. Nu ştiam că ceea ce urma să aflăm va schimba totul. Că singurul secret despre care mama nu vorbise cu noi încă avea să ne schimbe total vieţile... Că nimic nu va mai fi la fel...
Chiar dacă Andrews ar fi dispărut din vieţile noastre şi totul s-ar fi clarificat, de fapt noi nu ne vom mai putea întoarce la vechea noatră viaţă. La obişnuita rutină zilnică. Că nu ne vom mai putea interpreta acele roluri din toţi aceşti ani. Că piesa de teatru nu va reîncepe niciodată... Şi că totul luase sfârşit pentru todeauna în momentul în care el apăruse pentru prima oară în vieţile noastre.
Dar pe atunci nu aveam nici cea mai vagă idee despre ceea ce va urma...
***
Am ajuns. >:D<
Daca am fi pe Facebook as apasa butonul de like pana as obosi :">. Ma uimeste Alex. Prea aeriana, zau asa. Totusi, sper ca macar cu Ryan sa se termine bine, daca altfel nu se poate... Mama lor ma lasa in ceata din ce in ce mai mult. Cat despre ultima parte, ala e un suspans pe care trebuie sa-l respect cam cat timp?:D(sunt cea mai nerabdatoare persoana posibila)
Ce nu am inteles este daca propozitia cu "...in momentul in care el aparuse..." se refera la Andrews sau la Ryan, desi tind sa cred ca e prima varianta. Iar daca e a doua, sunt curioasa ce mai are pustiul. ;;)
Greseli am vazut vreo doua, nimic grav. Astept next-ul cu inima in gat! :*
imi place ca ai evidentiat mai mult confuzia ei, pe asta se bazeaza o mareparte din capitol pana la urma
din ultimele randuri sa inteleg ca inca nu ai ajuns la punctul culminant al povesti, cu siguranta sti cum sa faci oameni curiosi :D
"...când noi două eram doar nişte copii"- aici mergeam mai mult 'copile' dupa mine sau chiar 'copilite', mi-a atras atentia fraza asta ca nu-mi place cum suna....
nu era nevoie sa faci capitolul mai lung, ai fi intrat doar intr-o actiune pe care ai fi lasat-o in aer dupa, e mai bine asa :P

- descrierea e buna
- actiunea nu este grabita, chiar deloc...
adica, capitolul asta nu are asa multa actiune dar e totusi o parte vitala din fic, pentru a ajunge sa cunostem mai bine personajele
- dialog, nu a fost prea mult, ai ajuns sa cunosti cantitatea de dialog pe care poti sa o pui intr-un dialog
ti-am spus odata, cand faceai exces de dialg pe la inceput, sa reduci din dialog cat poti si intr-o zi o sa-ti dai seama singura decat este nevoie :P si cat e maximul, ca sa zic asa...
- greseli nu sunt, niciodata nu sunt la tine, ar trb sa-ti iau exemplul, pacat ca nu-s asa rabdatoare :|

oricum, spor la scris in continuare :D

:*
Multumesc pentru comentarii :* Am venit in sfarsit cu continuarea, sper sa va placa.
Lectura placuta >:d<


Capitolul 14


Următoarea dimineaţă eram destul de buimacă. Toată noaptea mă gândisem dacă să-i spun lui Ryan despre acel vis sau să aştept să-mi mărturisească dragostea lui. Desigur, nu ajunsesem absolut nicăieri.
Când am ieşit din bloc şi l-am văzut acolo aşteptându-ne aproape ca mi s-a ridicat inima în gât. Asta spre amuzamentul surorii mele, pe care mai avea putin si o bufnea râsul. Nu-mi venea să cred. Eu treceam printr-o adevarată criză, iar ea se distra. Eh, dacă nu altceva, măcar acum ştiam sigur că acea vrajă funcţionase.
- Dar voi ce aţi păţit? Nu păreţi a fi în apele voastre.
Deci nu ştie că i-am văzut visul...
Nu ştiam dacă mă simt uşurată sau nu. Cert e că situaţia nu-mi convenea deloc. Şi mă mai simţeam şi nelalocul meu pe deasupra.
I-am răspuns că totul e în regulă şi că doar i se pare, deşi eu nu sunt tocmai cea mai bună mincinoasă şi am luat-o cu toţii din loc.
Am ales să merg în spatele lui Ryan, doar aşa, ca să mă asigur că dacă mi se urcă sângele în obraji el să nu observe. Încercam să mă uit la ceea ce se află în jurul meu, dar era zadarnic. Orice făceam ochii mi se întorceau în cele din urmă spre el. Sau mai exact spre spatele lui. Nu că asta ar fi contat prea mult pentru mine în acele momente.
De ce mă plăcea? Viaţa mea era mult mai simplă când nu ştiam asta. Dar, cel mai important, de ce nu-mi zisese nimic până acum?
După ce am ajuns în clasă ne-am dus fiecare la locurile noastre aşteptând ca ora să înceapă. M-am surprins privindu-l din nou.
Stătea cu capul sprijinit într-o mână şi privea pierdut pe geam. Ochii aceia păreau foarte concentraţi pe ceva anume. Câteva raze de sore îi picau pe faţă făcându-i ochii să strălucească. Avea un corp lucrat, dar nu foarte mult. Dacă nu te uitai cu atenţie nici măcar nu observai acest amănunt. Părea foarte serios, poate prea serios.
Gândurile mi-au fost întrerupte de Chris.
Te holbezi la el.
Mi-am întors privirea fixând-o pe tablă.
Nu mă holbez.
Poate nu acum, dar înainte o făceai.

Nu i-am răspuns. Nu înţelegeam rostul discuţiei, deşi nu puteam să neg că mă enerva puţin. În schimb m-am uitat la ea. Se uita la mine cu una din acele priviri şmechere, sau ştrengăreşti. Asta m-a pus pe gânduri. De obicei ea nu are astfel de priviri.
Ştii care e partea cea mai amuzantă?
De data asta tounul ei se schimbase. Nu mai era amuzat de întreaga situaţie. Părea melancolic, chiar trist oarecum. Am privit-o surprinsă neştiind ce aş putea să-i spun. Nu înţelegeam la ce se referea.
Cred că asta e prima oară când îl priveşti cu atenţie de când a început toată această poveste...
Asta m-a luat prin surprindere. Mi-am fixat privirea în poală gândindu-mă la ceea ce-mi zisese. Dar, oricât mă enerva acest lucru, trebuia să recunosc că avea dreptate. De când apăruse asta era prima oară când îl priveam cu atenţie.
El era doar o persoană care apăruse neinvitată în viaţa mea şi care, după ce ne ajuta să revenim la vieţile noastre obişnuite, ar fi dispărut la fel de brusc cum apăruse. Sau cel puţin asta ar fi trebuit să fie.
Şi atunci de ce au luat lucrurile o asemenea întorsătură?
***

După şcoală Ryan ne conducea acasă. Off, după ce că şi aşa nu ştiam cum să o scot la capăt cu toată povestea, acum mai trebuia să-l şi văd destul de des.
Când mai aveam vreo cinci sute de metri până la bloc Chris s-a oprit brusc, iar eu aproape că m-am ciocnit de ea. Ce o apucase să se oprească aşa?
- Tocmai mi-am amintit ceva. Ar trebui să mă duc la lecţiile de carate azi.
Ia stai aşa. Doar nu încerca să facă ceea ce credeam eu, nu-i aşa? Şi chiar dacă ar fi avut intenţia doar nu credea că sunt chiar atât de fraieră încât să îi permit acest lucru?
- Nu ai lecţii de carate azi, am spus pe un ton hotărât.
- Adevărat. Dar m-a sunat profesoara şi...
- Ba nu te-a sunat, i-am tăiat-o eu. Mergi.
Am început să o împing pe la spate ca să mă asigur că nu va încerca vreo şmecherie. Nu avea să mă lase singură cu Ryan. Nici gând!
Ce soră puteam să am şi eu. În loc să mă ajute ea voia să-mi complice şi mai mult situaţia.
Cred că săracul băiat nu mai înţelegea nimic. Ştiu asa pentru că a întrebat pe un ton cât se poate de nedumerit dacă totul e în regulă cu noi două. I-am răspuns repede un “Da!” sperând să mă creadă.
Am intrat în bloc, iar după ce ne-am luat la revedere de la el am luat-o repede în sus pe scări cu draga mea soră în spate.
Ce-a fost aia? Am întrebat.
M-am gândit să-l ajut puţin, atâta tot.
Mi-am dat ochii peste cap. Ieri mi se păruse că e de partea mea şi că încearcă să mă ajute, iar acum îmi făcea asta. Până la urmă, dacă Ryan chiar voia să-mi spună putea să o facă şi fără ajutor. Îmi venea să-i spun vreo două dragei mele surori pentru minunata ei intenţie, dar m-am abţinut.
Am intrat în apartament şi tocmai voiam să trâtesc ghiozdanul pe jos când braţul lui Chris m-a oprit. M-am uitat la ea nedumerită.
Avea o privire cât se poate de serioasă pe faţă şi părea că ceva nu-i convine.
Orice ai face, fă-o în linişte.
De ce? Ce s-a întâmplat?
Mama e acasă şi vorbeşte cu cineva.

La asta chiar că nu am mai ştiut cum să reacţionez. Şi, până la urmă, ce conta dacă mama vorbea cu cineva sau nu? Nu înţelegeam de ce devenise brusc atât de serioasă. Mai devreme aproape că o bufnea râsul.
Mi-am lăsat ghiozdanul jos încercâd să nu fac zgomot şi am urmat-o până la uşa camerei părinţilor. Uşa era închisă, aşa că a trebuit să ne lipim urechile de uşă pentru a putea auzi ceva cât de cât.
La început nu am putut înţelege mare lucru, dar apoi am auzit vocea ridicată a mamei.
- Nu mă interesează ce trebuie să faci! Fetele mele au dat de belea din cauza faptului că tu nu ai fost destul de atent la Andrews. Ştii ce e cel mai enervant? Faptul că te-am şi avertizat cu privire la el.
Părea destul de supărată. Nu o mai auzise vorbind pe un asemenea ton de când ne prinsese cu cartea de vrăji în mână pe când abia îl întâlnisem pe Andy.
Deci era vorba de Andrews. Dar cu cine vorbea oare?
Următoarea voce pe care am auzit-o aparţinea unui bărbat.
- Ştiu şi îmi pare rău. Este şi vina mea că lucrurile au luat o asemenea întorsătură. Ar fi trebuit să fiu mult mai atent. Dar îţi promit, totul se va rezolva. Ai discutat cu ele despre... ştii tu.
O linişte aproape sinistră a domnit în toată casa înainte de a se auzi din nou vocea mamei. În tot acest timp eu deveneam din ce în ce mai curioasă. Voiam să aflu mai multe.
- Nu încă. Nu ştiu. Nu cred că e o idee bună, având în vedere tot ceea ce li se întâmplă.
- Va trebui să le spui odată şi-odată, ştii asta. Iar la cum evoluează lucrurile nu ştiu cât vei mai putea trage de timp.
Nu mai înţelegeam nimic. Deci mama ascundea ceva de noi? Dar de ce ar face aşa ceva? Ce putea fi atât de important încât să nu ne poată spune acum? Aş fi vrut să intru acolo şi să aflu cu cine discuta şi despre ce anume ar fi trebuit să ne vorbească.
Dar nu am reuşit pentru că brusc am auzit vocea tatei.
- Ce faceţi voi două aici?
Mai aveam puţin şi săream în sus din cauza faptului că fusesem luată prin surprindere. Mi-am întors privirea şi l-am văzut pe tata stând în picoare şi uitându-se la noi nedumerit. Nu ştiam ce să zic. Nu-mi venea nimic în minte în acest moment.
Chris i-a zis o explicaţie conform căreia noi două exersam pentru o piesă de teatru pe care o pregăteam la şcoală. O comedie sau ceva de genul.
A părut că ne crede şi ne-a rugat să ne dăm la o parte deoarce el ar vrea să-şi scimbe hainele. Am executat ordinul lipindu-ne de peretele opus.
Nu ar trebui să-l oprim? Am întrebat.
Sub ce pretext?
Aici aşa era. Ce am fi putut să-i spunem? Ne-am privit una pe alta temându-ne pentru ceea ce va urma. Tata a apăsat pe clanţă şi a deschis uşa. În acel moment am simţit un fior trecându-mi prin tot corpul.
Dar, spre surprinderea amândurora, am observat că în cameră nu se afla decât mama. M-am uitat de jur împrejur, dar nu am văzut pe nimeni altcineva. Iar la cum era camera mă îndoiam că ar fi avut unde să se ascundă.
Oricine fusese persoana cu care vorbise mama mai devreme părea că dispăruse pur şi simplu. Nici măcar eu nu înţelegeam cum era posibil aşa ceva.
A spus că se duce în bucătărie şi a ieşit din cameră salutându-ne ca şi cum nimic nu se întâmplase.
Tata ne-a zâmbit spunându-ne că de-abia aşteaptă să vadă acea piesă de teatru pe care o pregătim.
Ce ironic. Scuza folosită de Chris fusese despre o piesă de teatru. La cât de bine învăţasem să minţim şi să ne prefacem eram convinsă că am fi nişte actriţe minunate.
Mi-am lăsat ochii în podea şi am ieşit din apartament neştiind exact unde anume voiam să ajung. Fără să-mi dau seama paşii m-au purtat spre parc. Mai exact am ajuns la lac. Am luat loc pe iarbă încercând să procesez tot ceea ce auzisem.
Deci, mama vorbise cu cineva reproşându-ifaptul că nu fusese mai atent cu acel Andrews. Apoi mai aflasem că ea ar fi trebuit să vorbească cu noi despre un anumit lucru, dar nu o făcuse. Despre ce anume era vorba şi de ce era atât de iportant? Eram curioasă să aflu, dar, e asemenea, nu eram sigură că doream să ştiu despre ce era vorba. Nu ştiam câte veşti aş mai fi putut suporta. Voiam ca totul să revină la normal. Să mă pot trezi dimineaţa şi să ştiu că totul luase sfârşit şi că totul va vi fi la fel ca înainte. Fără complicaţii. Fără alte minciuni.
Minciuni. Tocmai îi spusese Chris una tatei acum câteva minute. Oare cât va mai dura toată tărăşenia? Nu voiam să mai trebuiască să-l mint pe tata. Aş fi vrut să-i pot spune tot adevărul. Dar, desigur, nu puteam face acest lucru. Mai ales acum.
Am privit cerul întrebându-mă ce urma să se mai întâmple acum.
Oare lucrurile pot deveni şi mai rele?
Mă îndoiam sincer. După un timp am decis că poate ar trebui să mă întorc totuşi acasă. Înainte ca tata să intre la cine ştie ce bănuieli.
M-am ridicat scuturându-mi blugii de praf şi tocmai când voiam să mă îndrept spre ieşirea din parc am auzit o voce mult prea bine cunoscută venind din spatele meu.
M-am întors pe călcâie pentru a-l vedea pe Andrews stând sprijinit de un copac, privindu-mă cu genul ăla de ochi ce sugerau faptul că deja a învins.
- Te grăbeşti undeva?
Nu-mi venea să cred. Ce naiba căuta aici? Şi, pe deasupra, cu acea privire. Mă scotea din sărite. Îmi venea să-l transfor într-o broască râioasă şi să-l trimit pe lună.
- Ce vrei?!
- Vai, dar ce supărate suntem astăzi. Şi eu care nu voiam decât să discut puţin cu tine.
A zis toate astea pe genul ăla de ton pe care adulţii îl folosesc pentru a le explica ceva evident copiilor lor.
Şi-a ridicat o mână trimiţând mai multe pietre în direcţia mea. Mi-a ridicat mâinile la timp pentru a forma un scut care să mă protejeze.
A râs înfundat spunându-mi că am nişte reflexe destul de bune. A mai adăugat că acest lucru nu mă va ajuta cu nimic totuşi.
În acel moment am auzit paşi venind din spatele meu şi i-am văzut pe Ryan şi Chris. Deci aflaseră că dădusem de bucluc şi veniseră pentru a mă ajuta. M-am bucurat că nu eram singură împotriva lui.
Ryan era destul de furios. Mă temeam că ar putea face ceva prostesc.
- Las-o în pace, Andrews! A ţipat el.
- Vai, ce curajoşi suntem. Dar nu va ţine. Nu cu mine, cel puţin, a zis pe un ton superior.
Ceea ce s-a întâmplat după aceea a fost prea rapid pentru ca eu să pot urmări firul evenimentelor. Ceea ce ştiu sigur este că Andrews a dispărut din locul unde stătea pentru ca în secunda următoaresă apară în spatele meu. Nu am reuşit să reacţionez la timp. Şi-a pus un braţ în jurul gâtului meu, pentru ca mai apoi să mă forţeze să mă întorc cu faţa spre Ryan şi Chris.
A spus, cred că mai mult pentru Ryan, că dacă vor încerca ceva eu voi avea de suferit.
Nu pot spune că eram chiar speriată. Eram doar foarte confuză. Nu înţelegeam ce punea la cale sau de ce apăruse tocmai acum.
Am încercat să scap, dar era prea puternic pentru mine. Am încercat să găsesc o vrajă care ar fi avut cât de cât efect asupra lui. Însă nu puteam să gândesc prea clar. Nu după tot ceea ce se întâmplase.
Apoi am simţit cum ochii îmi devin din ce în ce mai grei. Deci nenorocitul folosea o vrajă pentru a mă face să adorm. Am încercat să rămân trează, însă nu am reuşit.
Ultimul lucru pe care l-am văzut au fost privirile îngrijorate ale celor doi...
O.O waaau, acuma ma manca curiozitatea chiar mai tare :))
carate- karate :P ti-am zis sa nu faci greseli din cauza mea :))
si incearca sa foloseti 'cadeau' in loc de 'picau' suna mai bine :P sau cel putin mie asa mi se pare
un capitol lung, frumos si aproape impecabil :D
descrierea, pai presupun ca era speriata din moment ce cei doi au simtit, insa tu nu ai descris prea clar sentimentul de frica :-?
in rest, e bine
actiunea, aici nu am niciodata ce comenta, doar mai lunget comentariu cu ea :D
dialogul, nu e in exces si nici sec :D
m-a amuzat teribil faza in care vroia sa-i lase singuri, parca sunt eu si sor'mea :)))

astept cu nerabdare next-ul, desi stiu ca vine scl :((
Buna, am ajuns in sfarsit si eu :">.
Capitolul asta m-a facut sa-mi fie si mai mila de bietul Ryan. Pe cine si-a gasit sa iubeasca si el! :)) Oricum, din cate vad eu Alex incepe sa il placa asa, putintel, iar Chris incearca sa o ajute. Halal ajutor ;;).
Mi-a placut la nebunie replica " Te holbezi la el." :)), mi-o si inchipuiam cu ochii cat cepele. Acum, la finalul capitolului, am ramas cu un nod in gat. Cine stie ce mai face psihopatul ala? Zau ca as arunca in el cu... tot ce mi-ar veni la mana. De-abia astept sa vad next-ul, sunt curioasa rau ce se mai intampla. :-ss
La capitolul descriere/dialog/greseli n-am ce comenta, ca de obicei :D. Tine-o tot asa!>:D<
Scuze ca nu e nimic bun de comentariul meu dar sunt prea obosita sa mai rationez.
Multumesc muult pentru comentarii :* >:d< Ma bucur ca povestea mea devine interesanta. Am adus in sfarsit capitolul 15, care sper ca o sa va placa ;) Scuzati dimensiunile imense, dar nu am avut ce-i face. Si inca el ar fi trebuit continuat, dar dupaia m-am gandit ca iesea prea mare :)) Deci m-am gandit sa ma opresc aici si sa mai fac un capitol pentru ceea ce va urma.
A, da, si imi cer scuze de cantitatea dialogului in caz ca vi se va parea cam mult, dar la anumite chestii mi s-a parut mai amuzant cu dialog la anumite parti.
Lectura placuta!


Capitolul 15


Primul lucru de care mi-am putut da seama când m-am trezit a fost faptul că mi se cam învârtea capul. Şi încă bine. Ce naiba ce întâmplase?
M-am ridicat şi, după ce mi-a mai trecut puţin ameţeala, suficient cât să mă pot concentra cât de cât, am început să privesc în jur încercând să-mi dau seama unde mă aflu. Locul arăta precum o cameră obişnuită. Într-un fel ciudat îmi amintea de camera din casa lui Ryan. Erau destul de asemănătoare.
Ryan...
Atunci mi-am amintit brusc tot ceea ce se întâmplase. Mă dusesem în parc, iar Andrews apăruse de nicăieri exact când eu voiam sămă întorc acasă. Şi, ca şi cum lucrurile nu stăteau şi aşa destul de rău, m-am mai şi trezit cu el din spatele meu. Apoi mai ştiam că folosise o vrajă pentru a mă face să adorm. Şi cine ştie unde mă aflam de data asta.
Răspunsul l-am primit destul de repede. Tot uitându-mă în jur, la un monent dat, am zărit de partea cealaltă a camerei nişte bare ca acelea pe care le vezi in filmele poliţiste că se află în dreptul celulelor de la puşcărie.
Într-un mod ciudat toată chestia asta mă amuza. Chiar şi mie mi se părea greşit totul. Adică, nu ar fi trebuit să fiu speriată, întrebându-mă ce avea să se întâmple cu mine acum? Asta mi se părea o reacţie destul de normală şi logică de altfel. Dar nu. Eu doar stăteam acolo holbându-mă la acele bare, gândindu-mă la ridicolul întregii situaţii. Deci asta era aşa-zisa închisoare din Lumea Vrăjitorilor. Având în vedere faptul că se presupunea a fi o închisoare camera în sine mi se părea mult prea comodăm, ca să zic aşa.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Ce gânduri aveam şi eu.
Apoi un alt gând mi-a invadat mintea. Până acum nu fusesem niciodată în lumea asta. Cel puţin eu nu îmi aminteam să fi fost vreodată. Şi primul loc pe care îl văd e închisoarea. Asta da ironie a sorţii.
Poate că ar fi trebuit să mă gândesc la un plan pentru a scăpa de aici, dar nu am fost niciodată prea bună la chestii de genul. Şi, decât să dau peste şi mai multe belele, mai bine aşteptam să văd ce se mai întâmplă.
Am studiat camera şi mai atent, dar nimic nu mi-a atras atenţia în mod deosebit. În consecinţă, peste vreo zece minute eram deja plictisită de atâta stat degeaba.
Brusc, am auzit o pereche de paşi ce păreau că se apropie de locul unde mă aflam eu. Încă o dată, sentimentul pe care l-am avut nu a fost de teamă, ci pur şi simplu de curiozitate. Şi eram atât de plictisită încât orice schimbare era binevenită. Paşii s-au oprit în dreptul „celulei” mele, iar de partea cealaltă a „gratiilor” am putut zări o fetiţă care, cel puţin aşa cred, era cu doi sau trei ani mai mică decât mine. Părul blond şi drept îii depăşea cu foarte puţin umerii, bretonul căzându-i într-o parte pe frunte, iar ochii de un albastru deschis mă priveau cu superioritate. Fetiţa asta mi se părea cunoscută. O mai văzusem undeva, parcă. Apoi mi-a picat fisa.
- Tu eşti fata aceea pe lângă care am trecut pe stradă, m-am trezit zicând.
Asta a părut să o amuze pentru că în secunda următoare a bufnit-o râsul. Nu înţelegeam prea bine de ce era atât de amuzată. Spusesem eu ceva haios?
După ce i-a trecut în mare măsură criza de râs m-a privit cu aceeaşi ochi plini de superioritate. Cine mai era şi puştoaica asta, de fapt?
- Nu-mi vine să cred. Ai fost prinsă şi vei fi dusă în faţa consiliului pentru a fi judecată pentru faptele tale, iar tu spui asemenea lucruri.
Tonul, ca şi ochii, se voia a fi superior. Dar tot ce a reuşit să-mi creeze a fost o stare de enervare. Fetiţa asta mi se părea cam îngâmfată.
Dar cel puţin aflasem şi eu de ce mă aflam aici. Şi nu eram prea încântată de ideea de a fi faţă în faţă cu acel consiliu şi de a-l vedea pe Andrews râzându-mi în nas. Acum chiar că trebuia să găsesc o cale de a scăpa de aici. Şi poate că puştoaica aceasta mă putea ajuta. Fără voia ei, bineînţeles.
În astfel de momente faptul că sunt destul de aeriană mă ajută destul de mult. Acest lucru îmi permite să să gândesc destul de raţional în astfel de momente, deoarece, fiincă nu mă prind de pericolul în care mă aflu, nu imediat cel puţin, nu intru în panică.
- Vrei să mai ştii ceva? În momentul în care se va dovedi că eşti una dintre vinovate Ryan va realiza în sfârşit cât de imensă a fost greşeala lui.
Ryan? Ia stai aşa. Deci Ryan o ştia pe puştoaica asta? Acest lucru mi s-a părut destul de ciudat, deci nu m-am putut abţine să nu o întreb de unde îl ştie pe Ryan.
- Deci nu ştii? De fapt, mi se pare chiar normal. El nu vorbeşte despre mine niciodată. Ryan este fratele meu.
Această nouă informaţie aproape că m-a lăsat cu gura căscată. Nu din cauza faptului că Ryan are o soră mai mică de care nu pomenise nimic, ci din cauza personalităţii ei, care mi se părea în totală opoziţie cu cea a fratelui ei.
Îmi venea să râd de propriile-mi gânduri. Până la urmă, de ce mi-ar păsa atât de tare de diferenţele dintre ei? Eu nu trebuia decât să scap de aici.
Acum, această blondă, începuse să-mi spună ceva cum că ea are mai multe şanse să ajungă în consiliu decât fratele ei şi alte astfel de aberaţii. Chestiile de genul nu numai că nu mă interesau, dar mă şi plictiseau. În consecinţă, peste vreo cinci minute am început să casc. Asta a părut să o deranjeze pentru că şi-a întrerupt propoziţia pe la jumătate şi m-a fixat cu o privire destul de supărată.
- Ştii, pentru cineva prins în fapt ar trebui să fii mai respectuoasă. Până la urmă sunt fiica şefului consiliului.
- Îmi pare rău piticanie, dar respectul meu se câştigă. Nu mă interesează absolut deloc cine eşti.
Am zis toate astea pe un ton plictisit peste măsură. Asta a părut să o enerveze şi mai rău. Apoi m-am gândit că poate în felul acesta o pot păcăli şi poate că va face vreo prostie care pe mine să mă ajute. Nu mai aveam prea multe de pierdut în acest moment, până la urmă.
- „Piticanie”? Cum îndrăzneşti? Îţi arăt eu ţie!
Părea destul de nervoasă acum. Ajunsese să ţipe la mine de-a dreptul. Mergeam în direcţia cea bună, asta era sigur.
- A, da? Şi mai exact cum vei face asta? Dacă nu ai observat nişte bare te opresc să faci ceva împotriva mea, am zis pe un ton ce se voia a fi superior.
Drept răspuns a băgat mâna în buzunarul blugilor pentru a scoate la iveală o cheie. În acel moment avea o faţă care sugera că învinsese.
- Tata a avut destulă încredere în mine încât să îmi dea mie sarcina de a sta cu ochii pe tine.
Aşadar lucrurile deveneau destul de serioase acum. Iar dacă spunea adevărul şi acea cheie chiar era de la această „celulă” trebuia sa fac în aşa fel încât să o determin să facă greşeala de a deschide uşa.
Asta o să fie chiar amuzant, am gândit abţinându-mă cu greu să nu zâmbesc.
Am dus mâna dreaptă în dreptul gurii, simulând un căscat plictisit şi am privit-o cu cei mai deznteresaţi ochi de care eram în stare.
- Aşa, deci ai o cheie. Mare brânză. Cred că nici măcar nu e de aici şi că tot ce vrei tu e să te dai mare.
Aici cred ca am atins o coardă sensibilă pentru că expresia feţei i s-a schimbat brusc devenind foarte nervoasă. A băgat cheia în broască pentru ca imediat după aceea să deschidă uşa şi să intre înăuntru. Bineînţeles, cheia a rămas în broască. Fetiţa asta chiar ca era blondă...
Bingo!
Pe un ton plin de subînţeles m-a întrebat ce mai am de spus acum. Drept răspuns i-am trmis cea mai plictisită privire de care eram în stare. A folosit magie pentru a trimite câteva cărţi în direcţia mea, dar le-am evitat fără prea mari eforturi. Văzând că nu are nicio şansă a decis să-şi folosească forţa fizică împotriva mea. Din păcate pentru e, învăţasem câte ceva de la sora mea, aşa că din trei mişcări i-am imobilizat mâinile la spate pentru ca mai apoi să o împing cât colo. A căzut pe podea, iar eu am decis să profit de acest lucru pentru a ieşi de acolo. Am închis uşa şi am încuiat-o luând şi cheia din borască.
Am reuşit! Am gândit fiind foarte mândră de mine însămi.
A venit la uşă strigând în gura mare că nu pot să-i fac una ca asta. Ori era prea sigură pe ea ori era chiar naivă.
- Ei bine, tocmai am făcut-o. Sper să ai o şedere plăcută.
Am zis asta pe un ton ironic, am pus cheia pe jos, într-un loc unde îi era imposibil să ajungă şi am luat-o la fugă pe coridor. Apoi am realizat că ar trebui totuşi să găsesc o deghizare. Până la urmă, nu ştiam ce cred toţi ceilalţi de aici despre mine şi nu prea îmi permiteam să risc. Am intrat în prima cameră pe care am găsit-o, sperând din tot sufletul să fie goală. Şi am avut noroc. Chiar aşa şi era. Mi-am amintit vraja pe care mătuşa mi-o arătase înainte de a pleca şi m-am gândit că aş putea să o pun în aplicare.
Dar în cine să mă transform?
Puştoaica ieşea din discuţie pentru că se presupunea că „stătea cu ochii pe mine”. Singura variantă rămasă era Ryan. Iar, având în vedere faptul că mă holbasem la el cam toată ziua, nu mi-a fost greu să-mi amintesc cum arată. M-am concentrat cât am putut de mult, iar apoi am zis în gând „transformare”. Apoi mi-am dat seama că nu prea aveam idee la cât apune soarele şi nu prea aveam cum să-mi dau seama. M-am uitat la ceasul de la mână care arăta ora şase şi jumătate seara. Nici asta nu mă ajuta. Dar mi-am amintit o vrajă prin care puteam face ca anumite obiecte să scoată un sunet precum ceasul deşteptător la un moment fix. Aşa că l-am setat să sune cu zece minute înainte de apusul soarelui. Asta doar pentru a fi sigură că nu voi da de alte belele. Am ieşit din cameră şi am început să merg în direcţia în care alergasem cu câteva momente în urmă, sperând să nu dau de nimeni până nu găseam ieşirea. Dacă urma să o găsesc bineînţeles.
Am continuat să merg sperând că acel coridor mă va duce undeva. Dar, după vreo douăzeci de minute deja începusem să mă întreb dacă holul ăsta duce undeva sau nu, pentru că încă nu ajunsese nicăieri.
Am auzit paşi venind din direcţia opusă şi am încercat să-mi păstrez calmul. Nu voiam să fiu suspectată de nimeni.
Am rămas de-a dreptul surprinsă când am văzut că persoana care venea spre nime era nimeni alta decât puştoaica de mai devreme. Ok... dar cum se face că venea din faţa mea când eu ştiam sigur că locul unde o încuiasem era în spatele meu? Ce naiba se întâmpla aici?
M-am oprit aşteptând ca ea să ajungă în dreptul meu. Acum aveam o altă problemă. Deşi arătam precum Ryan cu siguranţă nu aveam şi vocea lui. Iar acum sigur urma să fiu pusă în situaţia de a vorbi. Exact acest lucru sperasem să-l evit. Şi totuşi... Cum aveam să o scot la capăt de data asta?
S-a oprit în dreptul meu părând foarte fericită să-şi fadă „fratele mai mare”. Asta mi s-a părut chiar ciudat având în vedere tot ceea ce spusese despre el mai devreme. Am reuşit totuşi să mă abţin să râd.
- Ryan, trebuie să mă ajuţi. Tata mi-a spus stau cu ochii pe pe fata aceea, dar ea a scăpat. Ajută-mă să o găsesc.
- Dar nu ea e vinovată, am zis încercând să imit vocea lui Ryan, fără prea mare succes de altfel.
A întrebat ce s-a întâmplat cu vocea mea şi i-am spus repede că am răcit. A părut că mă crede, chiar dacă s-a strâmbat puţin. Apoi a spus ceva de genul „sigur, sigur, cum spui tu” şi tocmai voia să o ia din loc când s-a întors brusc spre mine cu o figură foarte serioasă pe faţă. Am privit-o cu ochii mari întrebându-mă ce mai era şi de data asta.
Ceea ce a spus aproape că m-a lăsat fără cuvinte. A spus că s-ar putea ca „fata aceea” să ştie cum să se transforme în alte persoane. Am încercat să o aburesc spunându-i că „bineînţeles că eu sunt Ryan”, dar era mult mai deşteaptă decât am crezut eu că este. O subestimasem destul de mult pe această piticanie. S-a gândit ea puţin şi a ajuns la concluzia că singura cale de a şti sigur dacă eram într-adevăr Ryan sau nu era să-i răspund la o întrebare la care numai adevăratul ei frate ar putea răspunde.
Minunat, am gândit sarcastic.
Tot ce mai puteam spera acum era să pună o întrebare la care în mod miraculos să pot şti răspunsul, deşi stiam că şansele ca acest lucru să se întâmple erau foarte mici. Şi am avut dreptate. Întrebarea pe care mi-a pus-o a fost despre numele ei. A spus că deoarece „fata aceea” nu ştia despre existenţa unei surori era clar că nu avea cum să ştie răspunsul. Aici mă cam prinsese. Am încercat să analizez puţin lucrurile. Dacă nu-i dădeam un răspuns riscam ca ea să suspecteze ceva. Dar, pe de alt parte, dacă încercam să nimeresc şi greşeam îşi va da seama că eu nu sunt fratele ei. Lucrurile nu erau deloc roz, asta era sigur. Şi, în momentul acesta, indiferent ce aş fi făcut aş fi ajunge în cele din urmă în acelaşi loc. Numai un miracol mă mai putea slava acum, iar eu nu prea credeam că aşa ceva se va întâmpla.
Până aici mi-a fost.
Apoi am auzit o voce în capul meu. Mi-au trebuit câteva minute pentru a-mi da seama că ceea ce spunea acea voce era un nume. Acest lucru se datora faptului că vocea aceea se auzea destul de slab.
Abygail...
Oare ăsta să fi fost numele acestei fetiţe, care acum mă privea cu cei mai serioşi ochi pe care i-am văzut vreodată? Ei bine, nu prea aveam altă şansă în acest moment, aşa că i-am spus, pe cel mai sigur ton de care eram în stare, că numele ei este Abygail, sperând să am dreptate. Privirea fericită din ochii ei a fost de ajuns pentru a-mi da seama care era răspunsul. Deci nimerisem. Dar încă nu puteam răsufla uşurată. Nu ştiam ce idei mai avea în cap fetiţa asta.
Din fericire pentru mine, nu a mai pus şi alte întrebări. În schimb mi-a propus să căutăm fiecare în altă direcţie. Am încercat să o conving că nu are rost deoarece „acea fată” nu are nicio vină. Dar bineînţeles că nu am reuşit. Aşa că am sfârşit prin a merge în direcţia pe care această Abygail mi-a indicat-o. Adică, nu mi-am schimbat deloc sensul de mers.
Abia când paşii ei nu s-au mai auzit mi-am permis şi eu să răsuflu uşurată. Măcar trecusem cu bine şi peste asta. Acum însă o altă întrebare mi se învârtea în minte: a cui era vocea care îmi spusese numele acelei piticanii?
Ia să vedem. Încearcă să ghiceşti, am auzit o voce ironică în capul meu. De data asta eram sigură cui anume îi aparţinea.
Ryan?
Bingo! Ai câştigat o sută de puncte
, a zis pe acelaşi ton, iar pe mine aproape că m-a bufnit râsul. Nu-mi venea să cred.
Eşti aici?
Nu tocmai aproape de locul în care te afli tu, dar nu-ţi face griji, te ajut eu să ieşi de aici. Apropo, să te transformi în mine a fost o idee genială.

Nu te flata singur. Erai singura mea opţiune, am zis încercând să-i mai tai din avânt.
Tot mă simt bine, deci nu contează.
Mi-am dat ochii peste cap. Prea îşi dădea aere.
Şi? Care-i planul?
Deocamdată continuă să mergi, o să ai parte de puţină distracţie.
Am vrut să-l întreb la ce se referea, dar am realizat că probabil nu-mi va spune oricum. Am continuat să merg întrebându-mă unde anume urma să ajung. În orice caz, acest hol părea că nu are sfârşit, ceea ce m-a făcut să mă întreb şi mai tare la ce se referise Ryan mai devreme.
Am auzit paşi venind din direcţia opusă şi mi s-a părut că Ryan era destul de amuzat de întreaga situaţie. Am înţeles şi eu peste câteva momente de ce. Din direcţia opusă nu venea nimeni alta decât Abygail. Avea o faţă destul de confuză.
Locul ăsta este precum un labirint. Dacă nu-l cunoşti este imposibil să ieşi de aici, m-a lămurit Ryan imediat.
Să ghicesc. Ea nu cunoaşte locul ăsta, nu-i aşa?
Corect. Acum repetă tot ce-ţi spun eu.

- Te-ai rătăcit din nou? Am spus pe un ton amuzat.
- Nu e amuzant. Credeam că am învăţat cum să ies de aici.
- Sigur că da. Se vede.
A părut destul de afectată, dar în loc să se certe cu mine, nu m-a rugat decât să-i arăt cum să iasă de aici. Şi, cu ajutorul lui Ryan, care îmi tot dădea indicaţii, în cinsprezece minute ne aflam într-o încăpere destul de mare ce semăna cu o bobliotecă. De jur împrejur se aflau multe rafturi pline cu cărţi, iar din loc în loc câte o masă, destul de încăpătoare, în jurul cărora se aflau câteva scaune. Mai erau trei persoane în încăpere în afară de noi, mai exact trei bărbaţi de vârste diferite. M-aş fi apucat să-i analizez, însă eram destul de obosită şi nu prea aveam chef. Abygail s-a dus repede la ei pentru a le da veştile proaste, mai apoi oferindu-se să ajute. Desigur, i s-a spus că făcuse destule şi că ei trei se vor descurca. Săraca de ea, nu că nu ar fi meritat. Până la urmă scăpasem cu ajutorul ei.
A venit înapi la mine cu o faţă destul de bosumflată, iar eu i-am propus, la insistenţele lui Ryan, să mergem să mâncăm ceva. Mie una nu mi-era foame, dar nu prea aveam de ales. Am găsit repede o încăpere ce semăna a bucătărie. Am scos dintr-un dulap o cutie cu fursecuri şi i-am pus-o în faţă. Eu am refuzat politicos, dar am sfârşit mâncând şi eu câteva. Nu de alta, dar nu mai scăpam de vocea lui Ryan altfel.
Abygail părea destul de abătută. Puteam presupune că acest lucru se datora în mare parte celor întâmplate.
- Ryan, cum se face că nimic nu-mi iese aşa cum ar trebui? Vreau să spun, uită-te şi tu, tata îmi dă o sarcină cât se poate de simplă, iar eu o dau în bară în stil mare.
De data asta tonul vocii i se schimbase. Nu mai era sigur şi superior. Părea trist, iar figura ei trăda acelaşi lucru. Asta era o schimbare la care nu mă aşteptasem. Într-un fel îmi părea rău pentru ea. Până la urmă dăduse de belele din cauza mea. Nu-mi plăcea deloc întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Nu voiam decât să mă întorc acasă. Tata probabil că era groaznic de îngrijorat din cauza mea. Tot ce puteam spera era ca sora mea să-i fi spus vreo poveste destul de convingătoare care să explice toate acestea. Dar, cel mai mult mi-era teamă că, într-o bună zi, tata nu va mai crede pur şi simplu toate aceste poveşti. Iar, dacă acea zi va veni, vom avea multe explicaţii de dat. În secunda asta îmi era teamă de reacţia pe care o va avea în acel moment. Până la urmă, îi spusesem mult prea multe minciuni până acum. Nu l-aş învinovăţi deloc dacă ar fi furios, dezamăgit. Cred că mi-ar părea doar rău pentru modul în care îl tratasem în toţi aceşti ani. Ajunsesem să minţim atât de bine, încât oricine ar fi crezut că noi de fapt spunem adevărul. Ce ironic suna totul...
Tocmai voiam să-i repet ce-mi spusese Ryan în minte, când ceasul de la mână a început să scoată un sunet strident.
uuuuuuuuuu, devine interesant...
si cum ai putut sa te opresti tocmai in acest moment crucial, rautateee :((
capitolul ma incanta, chiar mai mult decat cele de inainte, ti-am spus ca nu ma deranjeaza lungimea, dupa mine poti sa le faci pe toate asa :))
despre cantitatea de dialog, sincer, nu mi se pare mult, cum ai zis, n-ar fi avut acelas farmec fara, deci nu-i problema :D
actiunea a fost mirifica si interesanta, cum ne-ai obisnuit de altfel :P
descrierea, atat de aeriana ii fata asta :)) mai rau ca mine, asta inseamna ca e grav, ma bucur totusi ca asta ii un avantaj pentru ea, poate odata si odata o sa prind si eu u moment in care sa-mi fie de folos, e totusi ingenioasa, desi imi pare rau de surioara lui Ryan, dar.. soarta...
oricum, a fost buna descrierea, ca aici vroiam sa ajung
greseli, mai, ai avut vateva, in comparatie cu capitolele impecabile pe care le ai de obicei, dar cum ai copiat atat de mult in Word imi imaginez ca iremediabil te-ai plictisit la un moment dat, deci e de apreciat ca-s asa putine totusi :D
hihihi, ce lung comentariu, nu ai mai primit de mult asa ceva de la mine :))
spor la scris mai departe, ce pacat ca nu mai ii vacanta sa vi cu capitolele repede, eh, iti faci tu timp cumva, oricum scoala ii un izvor de inspiratie :)
ups, ma opresc aici, sper ca n-am pus prea mult mutricioare :D
Am ajuns >:D<.
Capitolul asta a fost ceva gen: Nu cred... :)). In primul rand a avut niste faze destul de amuzante, ceea ce mi-a placut. Om aerian ca Alex n-am vazut de cand ma stiu. In locul ei probabil m-as fi agitat ca alte alea, dar ea nu, niciun stres frate ;;).
Abygail ma cam enerveaza, prea se da superioara si cand colo e asa usor de pacalit... Oricum, cand am aflat de faza cu sora lui Ryan am ramas :|. Cumse poate asa ceva? Imi lasa impresia ca nici el nu e mai breaz decat eroina noastra.
Dialogul a fost putin mai mult, dar fara el nu se putea de data asta. N-a fost nici in exces, nici sec, totul perfect, ca intotdeauna ;).
Ti-ai gasit un moment sa te opresti... Sunt curioasa ce o sa faca sa scape basma curata si ce pazeste Chris in timpul asta. Astept next-ul :*.
Stiu ca momentul ales pentru a ma opri nu v-a convenit prea tare, sincer si eu as fi reactionat la fel in locul vostru. In concluzie am decis sa scriu si capitolul 16, cum deja stiam ce urma sa se intample. M-am gandit sa profit putin de weekend ca sa nu va las in aer pana saptamana viitoare sau cine stie cand mai apucam sa scriu :))
Aceleasi chestii ca data trecuta: e luuung(si din nou am trebuit sa ma opresc mai devreme decat mi-am propus) si dialogul care sper din nou ca nu este chiar in exces.
Nu a iesit exact cum mi-am inchipuit eu, dar chiar si asa sunt multumita de el.
Am aberat destul, lectura placuta si sper sa va placa acest capitol :D



Capitolul 16


Apusul soarelui! Uitasem complet de asta. Ce aveam să mă fac acum?
Cred că figura mea trăda nesiguranţa pe care o simţeam în fiecare părticică din corp deoarece Abygail mă privea cu nişte ochi confuzi.
- Ce e cu sunetul ăla?
Ar fi trebuit să mă aştept la o astfel de întrebare. Şi totuşi, nu aveam nici cea mai vagă idee ce aş putea să-i răspund. Am încercat să găsesc ceva, dar aveam un gol imens în minte. Tocmai acum mă găsisem să intru în pană de idei...
Ryan?!
Aproape că i-am ţipat numele în minte. Trebuia să mă ajute să scap cumva basma curată din toată chestia. Până la urmă era sora lui. Trebuia să ştie cum să o păcălească. Sau cel puţin eu speram acest lucru din tot sufletul.
Spune-i că ai antrenamente.
- Am antrenamente acum şi nu am vrut să uit, aşa că mi-am setat ceasul să sune, am spus deşi eram conştientă de tremurul uşor din vocea mea.
- Ba nu ai. Tata a spus că până toată această poveste cu acea piatră se termină nu vei mai avea antrenamente.
Ryan!
Mă gândesc. Dar nu prea am cum să o păcălesc cu asta. Îmi ştie programul.
Şi de ce, mă rog, îţi ştie programul?
Poveste lungă.

- Ce se întâmplă de fapt aici?
Era din ce în ce mai confuză, iar eu din ce în ce mai încordată. Oare doar atât putusem rezista în toată chestia asta?
Ryan, spune-mi, te rog, că ai o idee!
De fapt am. Nu ai decât o singură şansă în secunda asta. Fugi!
Ce?!
Ai încredere în mine. Fă-o!

Mi s-a părut ciudat, însă nu prea mai puteam folosi această vrajă pentru mult timp. Aşa că m-am ridicat repede de la masă şi am luat-o la fugă, renunţând la acea deghizare în timp ce alergam. Nu-mi venea să cred că făceam într-adevăr asta.
Ryan mă ghida, zicându-mi în ce direcţie să o iau, însă nu ştiam cât de departe aş reuşi să ajung în ritmul ăsta. Tot ce mai lipsea acum era ca Andrews să apară de nicăieri.
- Opreşte-te! Ţipa Abygail în spatele meu.
- Îmi pare rău, dar nu sunt chiar atât de proastă!
Nici măcar eu nu înţelegeam cum de puteam să-i mai răspund astfel de lucruri acum. Era pentru prima oară în ani de zile când eram cu adevărat speriată de ceea ce mi s-ar putea întâmpla. Dar nu îmi puteam permite să mă gândesc prea mult la acest lucru. Aşa cum spusese şi Ryan, trebuia să am încredere în el. În momentul ăsta era singura mea speranţă.
Însă nu am mai fost aşa sigură de acest lucru când am dat nas în nas cu o fundătură. M-am uitat disperată în jur, dar nu mai aveam încotro să fug. Ajunsesem la capătul drumului. M-am întors cu faţa spre Abygail, care părea foarte fericită de reuşita ei. Dar am mai sesizat ceva pe chipul ei. Nu ştiam exact ce era. Poate furie, triseţe, confuzie, parcă toate în acelaşi timp. Cred că tocmai realizase că fratele ei fusese cel care mă ajutase până acum. Probabil se simţea trădată, iar eu nu o puteam învinovăţi, deşi ştiam care era adevărul. Mă simţeam prost într-un fel, cu toate că ştiam că eu nu aveam nicio vină în toată povestea. Eu nu eram decât o victimă. Dar cel mai rău mi se părea faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să fac acum. Iar Ryan nu mai dădea niciun semn. Asta m-a făcut să mă întreb de ce. Oare vraja asta pe care o făcusem noi trei avea şi alte efecte în afară de a arăta sentimentel foarte puternice, iar el omisese să ni le spună? Şi dacă era aşa, oare ce anume putea realiza Ryan în aceste momente?
- De ce?
La asta nu am ştiut ce să răspund. Dacă ar fi vorbit şi mai încet probabil că nici măcar nu aş fi auzit întrebarea. Părea sincer încurcată de toată situaţia. Stătea cam la doi metri de mine şi mă privea, fără însă să facă vreo mişcare care să sugereze că ar avea de gând să facă ceva pentru a mă imobiliza sau ceva asemănător.
Nu înţelegeam la ce se referise cu acea întrebare. Nu ştiam ce voia să afle de la mine. Şi, mai ales, nu înţelegeam de ce stătea acolo pur şi simplu, când i-ar fi fost atât de uşor să mă prindă, pentru ca mai apoi să fie răsplătită pentru fapta ei minunată şi pentru faptul că-şi îndreptase greşeala de a mă fi lăsat să scap.
- Nu înţeleg. De ce Ryan are încredere în voi două? De ce s-a întors împotriva tuturor celor de aici? Adică, până la urmă, Andrews ne-a antrenat până acum, iar el vine să spună că el este adevăratul vinovat. Eu... eu nu pot crede că acesta este adevărul. Totul a dus la concluzia că voi două sunteţi vinovate. Şi totuşi... el continuă să susţină contrariul. Ce i-aţi făcut? Trebuie să-i fi făcut ceva, altfel nu-mi explic comportamentul lui.
- Nu i-am făcut absolut nimic. Poate îţi vine greu să crezi, însă acesta este adevărul.
- Nu te cred! O să se demonstreze că minţiţi, amândouă. Veţi vedea voi atunci. Iar, până la urmă, faptul că ai fugit dovedeşte faptul că eşti vinovată. Pentru că dacă spuneai adevărul atunci nu aveai niciun motiv să faci acest lucru.
- Îmi pare rău, puştoaico. Dar eu nu am de gând să fiu judecată pentru ceva ce n-am făcut.
Ai terminat?
Da, am terminat...
În acest caz în spatele tău pe perete ar trebui să existe un buton pe care ar trebui să-l apeşi.

Mi-am lipit spatele de perete bâjbâind cu ambele mâini după acel buton de care îmi zisese. Iar când, în cele din urmă, l-am găsit, m-am trezit că alunecam pe un fel de tobogan. Iar faptul că mă aflam cu capul în direcţia opusă faţă de cum ar fi fost normal nu mă ajuta absolut deloc.
Cred că nu am mai ţipat atât de tare de foarte mult timp.
***

Nu ştiu cât timp a durat, dar când „topoganul” s-a terminat în sfârşit m-am simţit foarte uşurată. Nu fusese o experienţă tocai plăcută având în vedere tot ceea ce se întâmplase mai devreme.
Am simţit că stau cu spatele pe o suprafaţă tare şi denivelată, ceea ce nu era tocmai plăcut. M-am ridicat în picioare, iar după ce ochii mi s-au obişnuit cât de cât cu întunericul ce domnea în jurul meu am reuşit să-mi dau seama că mă aflam într-un fel de peşteră. Asta mi s-a părut ciudat. De ce ar fi o peşteră aici? La un moment dat m-am gândit că o fi vreun fel de pasaj secret. Dar apoi am alungat acest gând. Ce rost avea să fac presupuneri?
Şi acum?
Am auzit paşi apropiindu-se de mine şi am văzut lumina ce provenea de la o lanternă undeva nu prea departe de mine. Am inspirat adânc pregătindu-mă pentru ce era mai rău. Din fericire pentru mine, cel care a apărut de după colţ era Ryan. În momentul în care am realizat acest lucru mi-am permis să răsuflu uşurată. Mă simţeam mult mai bine ştiind că cel puţin acum era lângă mine şi că nu mai eram singură. Probabil că dacă nu aş fi fost atât de încordată din cauza tuturor celor întâmplate i-aş fi sărit în braţe. În acel moment eram fericită peste măsură de faptul că-l vedeam.
- Te-ai distrat? A întrebat pe un ton amuzat.
Drept răspuns am afişat un zâmbet chinuit. Nu prea aveam chef de asemenea glume, nu acum cel puţin. Nu voiam decât să scap o dată din locul ăsta şi să ajung acasă.
Mi-a făcut semn să-l urmez, iar eu m-am conformat imediat.
După vreo zece minute de mers am observat că pereţii încep să se îngusteze. Asta m-a făcut să mă neliniştesc. Nu-mi plăcuseră niciodată astfel de locuri. Mă făceau să mă simt prost. Nelalocul meu, dacă pot să spun aşa.
- Ţi-e teamă de spaţiile înguste? M-a întrebat. Vraja, a adăugat când mi-a văzut privirea surprinsă de pe chip.
În acel moment lanterna a început să se stingă. Atunci chiar că mi s-a tăiat respiraţia. Nu-mi plăcea întunericul, cu atât mai mult dacă mai era şi un spaţiu strâmt. Nici nu voiam să mă gândesc la faptul că s-ar fi putut stinge definitiv înainte ca noi să ieşim din acest loc.
Apoi mi-am amintit de întrebarea lui şi i-am spus că nu-mi plăceau spaţiile înguste dacă mai erau şi întunecate pe deasupra.
Şi-a cerut scuze pentru lanternă, spunându-mi că se grăbise pentru a ajunge aici şi nu apucase să verifice bateriile. Nu am mai comentat după aceea. Nu aveam chef să discut în contradictoriu cu el, nu având în vedere tot ajutorul pe care mi-l acordase toată ziua.
Dar, când lanterna s-a stins definitiv, am simţit cum inima mi s-a oprit în gât. Exact de acest lucru mă temusem. Din instinct am început să bâjbâi cu mâinile după el, în acelaşi timp pronunţându-i numele pentru a încerca să mă orientez în acea beznă. Din fericire, el a fost mai rapid, iar când i-am simţit mâna atingând-o pe a mea m-am mai liniştit. Într-un fel ciudat, faptul că îl ştiam acolo, aproape, mă făcea să mă simt în siguranţă. Bătăile inimii mi s-au încetinit, fără însă a ajunge la ritmul normal, deoarece acum eram conştientă de faptul că încă nu scăpasem de probleme.
Nu ştiu cât timp a trecut de atunci şi până când am văzut o lumină în faţa noastră, cert e că atunci m-am simţit de-a dreptul uşurată. Aceea era, aşa cum se zice, luminiţa de la capătul tunelului. Acea lumină indica ieşirea şi faptul că eram destul de aproape de ea. Am dat drumul mâiniii lui Ryan cu intenţia de a o lua înainte până acolo, însă braţul lui, plasat în faţa corpului meu, m-a oprit. L-am privit nedumerită neînţelegând deloc reacţia lui. Avea o privire cât se poate de serioasă pe faţă şi părea de asemenea îngrijorat. L-am întrebat care era problema, dar singurul răspuns pe care l-am primit a fost:
- Doar stai în spatele meu.
Nu am înţeles, dar am respectat ceea ce mi-a spus el. Când am ieşit din peşteră lumina mi-a invadat ochii şi mi-au trebuit câteva momente pentru a mă obişnui. Imediat ce acest lucru s-a întâmplat am înţeles de ce Ryan fusese atât de serios cu câteva momente în urmă.
În faţa noastră se aflau patru persoane, iar primul care mi-a sărit în ochi a fost Andrews. În acel moment am făcut câţiva paşi în spate, pentru ca mai apoi să dau cu spatele de ceva tare. Mi-am întors capul pentru a observa că uşa prin care intrasem în această încăpere dispăruse pur şi simplu.
Cum...?
- Surprinsă? A întrebat Andrews pe un ton ironic.
Mi-am întors privirea spre cei care se aflau în jurul nostru. În afară de Abygail, i-am mai recunoscut vag pe cei trei bărbaţi ce se aflau în bibliotecă. De data asta i-am privit cu atenţie. Unul din ei părea destul de bătrân, deoarece părul aproape îi albise complet, iar ochii de un căprui închis ne priveau cu seriozitate. Ca şi toţi ceilalţi, de altfel. Ceilalţi doi păreau destul de apropiaţi ca vârstă, poate câţiva ani diferenţă, iar diferenţele constau în înălţime, cel brunet fiind mai înalt, iar cel şaten mai scund, primul având ochii albaştri, iar cel de-al doilea verzi.
- Ryan, te rog să te dai deoparte, a spus brunetul pe cel mai serios şi rece ton pe care l-am auzit vreodată.
Cu toate acestea Ryan nu s-a mişcat nici măcar un centimetru. Nu-i puteam vedea expresia feţei, însă puteam presupune că era aceeaşi cu a tuturor celor ce se aflau în faţa noastră. Aş fi vrut să-i spun ceva, dar nu puteam rosti nici măcar un cuvânt. Tot ce puteam face era să stau acolo şi să privesc ce se petrece în faţa ochilor mei.
- Ryan, te previn, nu ne îngreuna situaţia, a spus Andrews.
Cât tupeu putea să aibă! El era cel din cauza căruia eram în situaţia asta şi tot el dădea sfaturi de genul „nu ne îngreuna situaţia”.
Din nou, Ryan nu s-a mişcat. În momentul imediat următor Andrews a trimis un atac în direcţia lui, totul cu ajutorul unei singure mâini. Nici nu ştiu cum de nu mi-am închis ochii. Cert e că lui Ryan nu a părut să-i fie greu să oprească acel atac, de asemenea folosind o singură mână. Nici măcar nu ştiam dacă aşa ceva e normal sau nu, dar eu una am rămas impresionată de rapiditatea mişcărilor lor. Andrews s-a pregătit pentru un nou atac, însă a fost oprit de o voce ce venea din spatele lui.
- Ce se întâmplă aici?
Toţi şi-au întors privirile în direcţia din care venise acea voce şi am putut vedea un bărbat ce părea să aibă vreo patruzeci de ani, cu părul de un şaten închis şi ochii căprui. Următorul lucru pe care l-am observat a fost că toţi cei de faţă parcă se relaxaseră.
Cel care i-a răspuns la întrebare a fost brunetul.
- Noi doar voiam să ne asigurăm că vinovata nu va scăpa.
- Şi când anume aţi decis voi că această fată este vinovată? A întrebat pe un ton detaşat îndreptându-şi mâna dreaptă spre mine.
- Toate dovezile o indică pe ea, a răspuns brunetul părând puţin încurcat.
- Zău? A întrebat ridicând din sprâncene. Ei bine, eu am venit pentru a vă comunica tuturor decizia mea cu privire la această situaţie.
Nu mai înţelegeam nimic. Cine era acest bărbat? Şi de ce erau toţi atât de respectuoşi faţă de el?
Abygail s-a dus în dreptul lui cu un zâmbet imens pe faţă.
- Ai reuşit să iei o decizie atât de repede, tati?
Ia stai aşa. Tocmai îi spusese acelui bărbat „tati”? Deci el era şeful consiliului vrăjitorilor? În momentul în care am realizat acest lucru m-am simţit puţin cam nelalocul meu. Mi-am lăsat ochii în podea nemaifiind în stare să-l privesc. Cine ştie ce părere avea el despre mine. Şi, mai important, cine ştie ce decizie luase cu privire la mine.
Am rămas de-a dreptul surprinsă în momentul în care mi-a spus că nu era necesar să privesc podeaua şi m-a îndemnat să mă uit la el. Mi-am ridicat încet ochii până când i-am întâlnit pe ai lui. Aceştia nu exprimau ostilitate sau orice altceva asemănător. Erau calzi, chiar înţelegători aş putea spune.
- Da, am reuşit să iau o decizie. Am decis să le dau acestor fete şansa de a-şi demonstra nevinovăţia. Le dau timp până la sfârşitul acestui an şcolar, deoarece îmi închipui că vor fi ocupate şi cu şcoala şi nu aş vrea ca acest lucru să le afecteze mediile.
Aproape că am rămas cu gura căscată. Nu-mi venea să cred. Ne dădea şansa de a ne demonstra nevinovăţia? Dar de ce? Nu mă înţelegeţi greşit, acest lucru mă bucura, dar nu puteam înţelege ce îl determinase să ia această decizie. Credeam că va proceda precum ceilalţi. Şi totuşi...
- Nu accept niciun fel de plângeri. Acum, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să discut între patru ochi cu cei doi.
Toţi s-au conformat imediat, deşi am avut impresia că unii ar fi vrut să protesteze. Aşa că peste cinci minute în cameră ne mai aflam doar eu, Ryan şi tatăl lui.
Tăcerea, care părea că nu se mai sfârşeşte, a fost întreruptă de vocea lui Ryan.
- Mulţumesc.
- Nu-mi mulţumi încă. Mulţumeşte-mi în momentul în care totul se va sfârşi cu bine.
- Aş mai avea o întrebare. Special i-ai dat lui Abygail sarcina de a o păzi sau a fost o întâmplare?
- Mă cunoşti atât de bine, a spus râzând încet. Prima variantă este cea corectă, dar desigur ştiai deja acest lucru.
Ăsta a fost un alt şoc. Deci ştia că voi scăpa? Ştia că propria lui fiică nu ar fi fost în stare să mă păzească calumea? O făcuse din adins? Dar de ce?
- De ce? M-am trezit întrebând.
- Bună întrebare. Pentru că ştiu că voi două nu sunteţi vinovate. Dar, fără dovezi nu am nicio putere, iar toate indică spre voi. Deci, singura voastră şansă este să aveţi destul timp pentru a dovedi contrariul. Eu unul sper din tot sufletul să reuşiţi, pentru că dacă asta nu se va întâmpla...
Numai era nevoie să continue propoziţia. Am fi dat de mari necazuri dacă nu am fi reuşit. Şi nu îmi doream acest lucru. Tot ce voiam era ca totul să revină la normal. Să pot să-mi continui viaţa şi să mă prefac că toate acestea nu avuseseră niciodată loc.
Tatăl lui Ryan a mai spus că probabil eram extenuată după ziua de azi şi că un somn bun mi-ar fi prins foarte bine acum.
I-a indicat lui Ryan o uşă ce se afla de partea cealaltă a încăperii, iar acesta s-a întors spre mine oferindu-mi o mână. Aş fi vrut să mai adaug ceva, dar eram mult prea obosită, aşa că i-am dat mâna şi l-am urmat spre acea uşă.
Înainte de a o deschide s-a întors spre tatăl lui, iar după ce şi-au luat la revedere unul de la altul am păşit amândoi înăuntru.
Ti-am spus vreodata ca te iubesc? >:D< Daca nu, iti spun acum.
Nu pot sa cred ca ai postat capitolul atat de repede dar hei, nicio problema, chiar ma bucur enorm. Ryan devine din ce in ce mai dragut si e amuzant ca inca nu stie ca visul lui a fost vazut de gemene. Oricum, daca nu-l pastreaza Alex, il iau eu! :> La cat e de "deconectata" fata asta, m-am mirat ca s-a speriat si ea odata in viata.
Cand a aparut tot consiliul + pitica aferenta gandeam ceva gen: Nu-i mai scapa nimeni acum. Dar pam pam, a aparut taticul-rezolva-tot, cu planul sau genial si presupunerile corecte. In sfarsit unul mai luminat. M-a amuzat ca s-a gandit la mediile fetelor, in situatia aia notele erau ultima problema.
Din nou, visez ce face Chris in momentele astea, ca Ryan si-a jucat rolul foarte bine pana acum.
Dialog a fost mai mult decat de obicei, incluzandu-l si pe cel mental, dar a avut si el un rost, asa ca totul e super.
De-abia astept next-ul ! :* Cine stie ce o sa viseze Alex de data asta...
Vad ca nu sunt singura care se intreba pe unde bantuie Chris :))
mi-e mila oarecum de micuta surioara, app, imi place mult numele ei :D
un capitol lung, e bine ca a fost si aerisit, ti-am mai spus ca nu ma prea deranjeaza chestia asta, pana la urma suspansul a crescut cu fiecare propozitie :)
dialogul, aaaaa, acum ca ma uit per total la capitol as zice ca ocupa destul de mult, dar pe parcurs, cand am citit, nu ma chiar deranjat... as zice ca era nevoie de el, pana la urma au fost multe interactiuni intre personaje, trebuia sa comunice intre ele :P
ai idei bune, sau sti sa le transmiti bine, cand a luat-o de mana eram cu zambetul pan' la urechi
stiu ca sar de la o chestie la alta aiurea, scz :))
acum celalalte aspecte
descrierea, pai cum descrii din perspectiva celui mai aerian personaj posibil, as zice ca te descurci bine :D
actiunea, aaa, nu e grabita, e multa actiune dar e si un capitol lung, se compenseaza perfect, deci nu-i problema cu ea..
greseli, sincer n-am vazut nici una, nu ca m-as uita vreodata dupa ele dar fata de capitolul trecut unde mi-au sarit in ochii una sau doua, aici totul imi pare impecabil :)
pai, ma bucur ca ai postat next-ul atat de repede, pana la urma te-am sfatuit, oarecum, sa o faci, curiozitatea ma roade ca intodeauna :))
aaaa, cam atat cred, vad ca-mi fac deja un obicei din a lasa comentari ceva mai lungi :]
astept next-ul ca intodeauna si spor la scris ca inspiratie ai destula :))
Mersi de comentarii :x
Asa, am reusit in sfarsit sa copiez acest capitol in calculator :)) Ce as putea sa spun despre el? Hmm, pai, in primul rand ma voi scuza pentru cantitatea dialogului. Stiu ca e mult, plus ca nu stiu cat de bine stau la descrierea sentimentelor. Dar m-am gandit totusi ca descriu din perspectiva celei mai aiurite persoane posibile, desi nu e chiar o scuza.:">
Cam atat cred. Pai, lectura placuta si sper sa va placa acest capitol :D



Capitolul 17


Ok... În secunda asta nu mai înţelegeam cum funcţionează lucrurile. Asta deoarece acum mă aflam în casa lui Ryan. Şi tot ce făcusem fusese să trecem printr-o uşă. Aş fi întrebat cum de era posibil aşa ceva, dar în momentul ăsta eram atât de fericită că scăpasem din locul ăla încât nu mă mai interesa. O singură nelmurire aveam în secunda asta.
- De ce suntem la tine acasă?
- Pentru că se făcuse destul de târziu, iar tatăl tău devenise îngrijorat. Aşa că sora ta i-a spus că noi doi aveam ceva de discutat în legătură cu acel proiect la fizică şi că urma să dormi la mine astăzi.
- Şi tata a înghiţit scuza asta?
- Nu ştiu. Sper. Oricum, Chris mi-a dat un ghiozdan cu manualele pentru ziua de mâine şi câteva lucruri de-ale tale. Sunt în camera de oaspeţi.
Zicând acestea m-a condus în camera de oaspeţi. Mai exact în aceeaşi cameră în care mă trezisem după ce Andrews încercase să mă strângă de gât.
Lângă pat am zărit ghiozdanul de care vorbise Ryan mai devreme. A ieşit din cameră spunând că probabil sunt obosită şi aş vrea să mă odihnesc. După ce am rămas singură am luat loc pe pat fiind de-a dreptul epuizată. După atâta alergătură nu mă mira deloc... Dar, chiar şi aşa, nu credeam că aş fi fost în stare să adorm. Nu după tot ce se întâmplase astăzi.
Mi-am găsit telefonul mobil şi am apelat numărul lui Chris fără să mă uit însă la ceas. Nu credeam că s-ar fi supărat plus că aveam nevoie să vorbesc cu ea. Şi voiam să aflu în detaliu ce se întâmplase cât eu lipsisem.
Spre surprinderea mea, a răspuns destul de repede. Stătuse cumva trează aşteptând să primească veşti despre mine? Nu m-ar fi surprins prea tare acest lucru.
După ce i-am explicat că nu păţisem mare lucru şi că în afară de un oarecare şoc sunt bine am început să-i pun întrebări.
- Nici nu ştii cât mi-a luat să-l conving pe tata că tu eşti într-adevăr cu Ryan... A trebuit să insist foarte mult şi să îi spun ceva cum că e despre partea ta din proiect şi că a trebuit să te duci deoarece eşti paralelă cu fizica, iar el explică mai bine decât mine şi alte asemenea. Şi chiar şi aşa nu sunt convinsă că m-a crezut pe deplin. La un moment dat am vrut să vin cu Ryan după tine, dar nu am reuşit din cauza tatei. Nu m-a scăpat nicio secundă din ochi. Of, nici nu ştii cât de mult îmi doresc să-i învineţesc ochii acelui Andrews.
După ce am mai vorbit câteva minute ne-am urat noapte bună şi am închis telefonul. L-am pus pe noptieră şi mi-am sprijinit capul în mâini.
Tot mai aveam o problemă de rezolvat. Acel vis al lui Ryan. Trebuia să-i spun. Nu mai puteam amâna.
Ok, poţi s-o faci. Am încercat să mă încurajez singură.
M-am ridicat de pe pat şi am început să-l caut. Din fericire, l-am găsit destul de repede. L-am găsit stând pe canapea în sufragerie. Părea îngândurat, poate şi puţin îngrijorat.
Am rămas în tocul uşii neştiind dacă să-i spun acum sau să aştept o altă ocazie. Apoi am realizat că dacă mai amân mult această discuţie probabil că nu-i voi mai spune niciodată.
Am tras aer adânc în piept în ainte de a vorbi.
- Ryan?
Şi-a ridicat ochii spre mine, iar privirea pe care o avea sugera că era destul de obosit. Îmi părea rău pentru el. Adică, trecuse prin atâtea, iar acum urma să mai afle ceva.
M-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva.
- De fapt, aş vrea să vorbesc cu tine. Este ceva ce nu suportă amânare.
M-a privit confuz câteva clipe, apoi mi-a spus să iau loc. M-am dus direct la canapea şi am luat loc lângă el. Mă privea, probabil aşteptând să afle ce anume era atât de important. Dar parcă cuvintele mi se blocaseră în gât.
Perfect! Tocmai acum mi se întâmplă asta...Am gândit nevenindu-mi să cred.
Mă aşteptam ca el să mă întrebe ce s-a întâmplat, din moment ce pur şi simplu tăceam, dar nu a făcut-o. Doar stătea acolo privindu-mă.
- Ei bine... ceea ce voiam eu să-ţi spun... este că... ei bine... Eu ştiu că tu... că tu mă placi...
Ok, deci o zisesem. Am văzut cum expresia i s-a schimbat, simţind acest lucru de altfel, devenind surprins.
- De unde...?
- Ai avut acel vis şi... ei bine...
- Corect. La asta nu mă aşteptam, a spus privind în altă direcţie.
Apoi în încăpere s-a aşternut o linişte mormântală. Asta m-a făcut să mă simt puţin cam nelalocul meu.
Şi acum?
- De ce? M-am trezit întrebând.
- Poftim? A spus privindu-mă din nou.
- De ce mă placi? De ce pe mine? Adică, cred că sunt probabil cea mai aiurită fată pe care o cunosc.
Până şi pe mine m-a surprins hotărârea din tonul meu. Mă aşteptasem să mă blochez, iar eu spuneam toate acestea cu o uşurinţă uimitoare. Dacă mă gândeam bine, de fapt cam ăsta era stilul meu caracteristic.
- Bună întrebare. Păi, dacă tot am ajuns până aici cred că aş putea să-ţi spun. Tu eşti probabil singura fată din câte a întâlnit până acum care să fie în stare să se arunce mereu cu capul înainte indiferent de cât de periculoasă ar fi situaţia. Adică, hai să luăm drept exemplu ceea ce ai făcut astăzi. Şi, în afară de asta, cred că eşti una din puţinele fete din clasă care nu mi-a sărit în cap când a realizat că sunt nou venit în grup. Deşi, la cum te ştiu probabil că nici măcar nu ai observat că fetele au făcut acest lucru.
La aceatsă remarcă am început să zâmbesc. Pentru că avea dreptate. Nu observasem acest aspect.
- Dar, cel mai mult, te plac petru că eşti tu şi niciodată nu încerci să pari a fi altfel decât eşti de fapt. Bineînţeles, excluzând partea cu vrăjitoria.
La ultima remarcă am lăsat ochii în jos simţind că mai am puţin şi roşesc. Şi nu-mi doream acest lucru. Eu nu mă îroşeam niciodată la faţă.
- De ce nu mi-ai spus? Am întrebat nesigură.
Şi-a lăsat ochii în jos şi mi s-a părut că a devenit oarecum trist. Zisesem ceva ce nu trebuia? Of, de ce îmi băteam capul oare? De obicei aflam destul de repede.
- Nu ţi-ai dat seama de acest lucru, deşi cred că devenise clar pentru toţi ceilalţi din jurul tău. La un moment dat am vrut să-ţi spun, dar după ce am vorbit cu Andy în ziua în care am făcut acea vrajă am ajuns la concluzia că ar fi fost mai uşor pentru tine dacă nu ai şti.
- Ţi-a spus Andy asta?
- Nu. El mi-a spus doar că, deşi eşti extrem de aeriană, acest lucru poate fi un avantaj pentru tine în anumite situaţii. Iar eu nu voiam să te încurc. Nu voiam să-ţi dau încă un lucru la care să trebuiască să te gândeşti.
Părea atât de serios şi de trist în acelaşi timp, încât am început să mă simt prost. Se simţea aşa din cauza mea. Şi asta numai din cauza faptului că sunt atât de aeriană. De ce nu putea niciodată să fiu mai atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu? Poate că dacă aş fi fost mai atentă aş fi avut mai puţine probleme în momentul de faţă.
Din păcate, nu prea mai aveam ce să schimb acum. Dar poate că puteam să fac ceva pentru ca în viitor să nu mai fiu atât de... cu capul în nori tot timpul.
I-am atins umărul, ceea ce l-a determinat să mă privească din nou. I-am dat la o parte bretonul din ochi înainte de a vorbi.
- Îmi are rău. O să încerc să mă schimb, să fiu mai atentă în jurul meu şi...
Nu am terminat ce aveam de spus pentru că în momentul următor m-am trezit că şi-a pus braţele în jurul meu trăgându-mă mai aproape de el. Asta m-a luat prin surprindere, iar inima mai avea un pic şi-mi sărea din piept de cît de tare bătea.
Nu mă ţinea foarte strâns doar ferm, dacă pot spune aşa. Nu am încercat să mă îndepărtez sau să-l împing. Nu pentru că mă simţeam prost pentru faptul că nu-mi dădusem seama că mă plăcea. Eu nu făceam niciodată aşa ceva, indiferent de situaţie. Ci pentru că pur şi simplu acest lucru nu mă deranja. De fapt, sinceră să fiu, faptul că mă ţnea aşa îmi dădea un sentiment de siguranţă şi mă liniştea.
- Eşti imposibilă, a spus.
M-a împins puţin înapoi pentru a mă putea privi, ţinându-şi în continuare mâinile pe umerii mei.
- Nu te-a învăţat nimeni că nu ar trebui să te schimbi pentru a te înţelege cu cei din jur? A spus pe genul ăla de ton folosit de adulţi pentru a le explica un anumit lucru celor mici.
L-am privit chiorâş pentru că mie nu-mi place să fiu tratată precum un copil mic.
- Serios acum, nu trebuie să te schimbi. Mie îmi placi exact aşa cum eşti. Bine, în anumite situaţii nu ar strica să fii puţin mai atentă, dar nu e nevoie de o schimbare drastică. Cel puţin eu nu cred acest lucru.
Ceea ce a spus m-a făcut să zâmbesc. Nimeni nu-mi mai spusese asta până acum. Şi, deşi ştiam că nu puteam să rămân aşa aiurită tot timpul, acest lucru m-a făcut să mă simt mai bine.
- Mulţumesc, am spus mai mult în şoaptă. Pentru tot.
Acum chiar că mă simţeam de-a dreptul epuizată. M-am ridicat, i-am urat somn uşor, după care m-am băgat în pat.
Inima încă îmi bubuia în piept, dar nu-mi păsa. În acest moment mă simţeam destul de bine. Ştiam că sunt în siguranţă.
Dar tot mai aveam o problemă de rezolvat. O întrebare căreia trebuia să-i găsesc răspuns: ce anume simţeam eu pentru el?
Ryan...
omg O.O
de ce nu ai continuat :((
de fapt nu plang, sunt cu un ditamai zambetul pe fata :D
ce dragut dragur dragut (pitipoanca din mine isi spune cuvantul :)))
o daa, am iesit de pe mess ca sa ma pot conntra pe deplin la capitolul asta, cea mai inteleapta decizie cu putinta
e asa... nu-mi gasesc cuvintele :))
dar imi place, adica toata faza, mai putin partea in care ea doar se ridica si pleaca... n-ar fi trebuit ceva mai mult, poate un sarut de noapte buna :)), glumesc, dar serios, acolo trebuia sa pui putin altfel, ii cam sec dupa o astfel de scena sa se ridice si sa plece doar cu un noapte buna :)
sau doar imi pare mie rau ca nu... s-au intamplat mai multe :D
o daa, stiu ca o sa te incante comentariul asta.. adica sper...
mi-a placut, da-l incolo de exces de dialog, nu ma deranjat
ii batea inima cu putere... fata, trezesteteee, il plaaci
scz :)) am inebunit

acuma spee ca nu ai de gand sa ma ti pe jar prea mult timp ca te bat :P
prin calculator, ma teleportez langa tine, ma descurc eu, nu sti de unde apar, nu ma subestimati oameni buni

o yeah, stiu ca m-am tacanit dar asa rectionez eu la un capitol ca asta :))))

mai, poate mai mergea descriere, dar eu zic ca ajunge, poate doar confuzia ei in legatura cu sentimentele ce le are pentru Ryan, nu ca ar trebui sa-i fie prea greu sa REALIZEZE, god, credeam ca eu is aeriana, aiurita si toate astea, ai creat un personaj mai rau ca mine....

si daa, te felicit pentru capitolul asta, pur si simplu simteam nevoia sa o fac

dar, ca sa nu ti se urce la cap, descrie si reactile mai mult, trebuie sa transmiti mai multa caldura la scene de genu :D
O, Doamne Dumnezeule mare! :O
Te iubesc(a doua oara). Pe bune, capitolul asta m-a lasat: Ce nai...? Dar te-ai oprit. Fix cand toata actiunea extraordinara putea continua cu ceva mai mult(Nu-s dezamagita, nu-ti fa procese de constiinta. Bine, doar putin...)... Te-ai oprit.
Nu-mi pasa ca e mult dialog, si la mai mult din partea mea. La scena cu vorbitul la telefon mi-o inchipuiam pe Chris cu parul ciufulit si hainele rupte, cu rimelul scurs facand crize de nervi.:D Si tatal ei pe fundal cu multe balonase cu : De ce? Cand? Unde? Cum?.
Parca mai mergea putina descriere cand a luat-o in brate, de exemplu. Ca eu in locul ei luam foc, inchetam si luam iar foc. Dar cum ai zis, e prea aeriana...
Btw, Ryan e din ce in ce mai adorabil, sigur nu poti sa-mi pastrezi si mie macar o bucatica din el?:)) E si dulce, si politicos, si matur... I-a facut cea mai tare morala lui Alex, daca eram in locul ei ma inroseam de fericire chiar si pentru ca ma cearta. Si felul cum parea el asa degajat dupa ce i-a zis de vis... Un scumpilici!:X
Era sa scriu ca te-ai ridicat:)), adica Alex s-a ridicat prea brusc, eu adormeam in bratele lui, zau. Egocentrismul asta, ce sa-i fac?
Acum, o fi ea aeriana si in toate felurile, dar nu accept sub nici o forma sa-mi lase scumpiliciul cu ochii in soare. O omor!:-w Trebuie sa-l placa, sa-l iubeasca, nu concep alta varianta. Ce greu o fi sa-ti dai seama...
Dar, pentru ca ai zis tu ceva ca o sa te omoram noi pe tine, am un presentiment urat ca s-ar putea ca povestea asta de iubire care... inca nu e o poveste de iubire :)) sa se termina prost. Si atunci sa te tii. Vin cu Andra si te batem amandoua :D.
Astept next-ul, next-ul, next-uuuuul!!!! :*
Ok, deci după lungi aşteptări aduc şi eu în sfârşit capitolul 18 :)) Scuzaţi aşteptarea asta atât de îndelungată. Nu voi căuta scuze pentru faptul că nu am mai postat, in concluzie vă urez lectură plăcută şi sper că vă va plăcea acest capitol :D

Capitolul 18


Când m-am trezit in dimineaţa următoare pot spune că mă simţeam destul de bine. Avusesem parte de un somn destul de odihnitor. Dacă stau să mă gândesc bine, cred că nu mai dormisem atât de bine de când Andrews a intrat în vieţile noastre dându-le complet peste cap.
M-am pregătit pentru o nouă zi de şcoală, după care am ieşit din cameră şi mi-am lăsat ghizodanul lângă uşa de la intrare.
L-am strigat pe Ryan şi am aşteptat un răspuns, care însă nu a venit. Asta m-a surprins şi am sfârşit prin a-l căuta în toată casa, fără niciun rezultat, din nefericire pentru mine.
La sfârşit eram destul de confuză şi puţin îngrijorată de asemenea. Ryan nu era genul care să plece pur şi simplu cine ştie unde şi să mă lase singură. Nu credeam acest lucru. Mai ales dacă luam în considerare tot comoprtamentul lui de până acum. Mergea împreună cu mine şi Chris la şcoală şi ne însoţea la sfârşitul zilei până în faţa blocului pentru a se asigura că nu păţim nimic. Adică, să fim serioşi, puştiul ăsta era prea obsedat, dacă pot să mă exprim aşa, de siguranţa noastră pentru a pleca pur şi simplu şi a ne lăsa singure. Singura concluzie la care puteam să ajung acum era că ceva serios se întâmplase. Ceva care îl obligase să plece fără să mă anunţe. Tot ce speram eu acum era să nu fie ceva prea complicat sau grav.
Singura cameră în care nu intrasem încă era bucătăria. Ştiam că nu prea mai avea niciun rost să mă duc acolo, dar nu am reuşit să mă abţin. Am intrat şi am privit de jur împrejur. Nu ştiu exact ce căutam acolo şi ce anume mă aşteptam să găsesc, dar asta nu m-a oprit. Şi cred că am făcut bine, deoarece ceva ce se afla pe masă mi-a atras atenţia. M-am apropiat şi am realizat că acel obiect era de fapt un bileţel din hârtie împăturită frumos.
Am luat-o de acolo şi am desfăcut-o cu grijă, fiind foarte curioasă de ceea ce era scris pe ea. La un moment dat m-am gândit că poate nu e o idee prea bună să umblu prin lucrurile altor persoane şi că poate pe acea bucată de hârtie era scris ceva ce eu nu ar trebui să văd, dar curiozitatea mi-a învins aceste gânduri. Primul lucru care mi-a atras atenţia după ce am despăturit-o a fost faptul că persoana care o scrisese avea un scris de mână foarte frumos şi îngrijit. Nu avea niciun titlu sau orice altceva ce ar fi putut sugera cui îi era adresată aşa că am început să citesc.

A apărut un mic inconvenient şi am fost nevoit să plec în grabă pentru a rezolva problema. Nu îţi face griji, nu e nimic serios.
Ne vedem la şcoală.
Ryan

După ce am terminat de citi am rămas câteva minute acolo, cu acel bilet în mână nefiind sigură de ceea ce ar trebui să cred acum. Un lucru era sigur. Acel bilet îmi era clar adresat mie. Deci apăruse o problemă, iar Ryan fusese nevoit să se ducă să rezolve. Nu eram eu tocmai convinsă de faptul că nu era de fapt nimic serios. Logica mea, aşa cum e ea, îmi spunea că dacă nu era într-adevăr nimic serios atunci el nu ar fi fost nevoit să plece acolo imediat pentru a rezolva.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Nu-l înţelegeam deloc uneori. Chiar credea că după toate cele prin care am trecut nu mai puteam suporta încă o veste proastă în plus? Mă îndoiam că m-ar mai fi putut surprinde ceva în momentul de faţă.
Am împăturit biletul şi l-am pus înapoi pe masă, apoi m-am îndrepat spre uşă. Dacă nu plecam odată sigur întârziam la şcoală, nu că mi-ar mai fi păsat mie de chestia asta acum.
Mi-am pus ghiozdanul pe umăr, am ieşit din apartament şi am închuiat uşa cu cheile pe care le găsisem în apropiere.
Am găsit repede gura de metrou şi nu mi-a fost prea greu să-mi dau seama încotro trebuia să o iau pentru a ajunge la liceu.
Am luat loc pe primul loc liber pe care l-am zărit, punând ghiozdanul pe genunchi. Priveam ţintă geamurile din partea opusă, fără să le văd cu adevărat. Mă tot gândeam la ceea ce se întâmplase până acum. Uneori nu-mi venea să cred cât de mult se putuse schimba totul în doar câteva momente. Încă nu puteam să înţeleg de ce cineva ar face aşa ceva. Adică, de ce ar vrea cineva să fure ceva atât de preţios pentru ca mai apoi să facă în aşa fel încât să pară că altcineva o făcuse? Plus că nu reuşeam să înţeleg ce voia el să obţină prin asta. Dacă tot voia putere sau să pună stăpânire pe Lumea Vrăjitorilor de ce s-ar mai chinui să învinovăţească pe altcineva? Se presupunea că acea piatră avea puteri inimaginabile. Dacă acela era planul lui, atunci mă îndoiam că ar fi fost necesar prea mult efort din partea lui pentru a-şi atinge scopul. Nu credeam că ceilalţi membri ai consiliului ar fi putut rezista prea mult contra unei asemenea puteri, chiar şi dacă şi-ar fi unit forţele. Şi atunci? Ce alt scop ar fi putut avea? Şi de ce tocmai noi? Nu ştiam dacă voi afla răspunsurile tuturor acestor întrebări ce mi se învârteau în minte. Şi, mai ales, nu aveam nici cea mai vagă idee dacă toată această poveste va avea, în cele din urmă, un final fericit. Eram conştientă de faptul că nu ar trebui să gândesc aşa, dar în acest moment nu mă puteam abţine. Totul o luase razna, iar eu nu voiam decât ca totul să revină la normal. Sau cel puţin la modul în care vedeam eu acea, aşa numită, „normalitate”.
Când am ajuns în sfârşit la liceu mă simţeam destul de deznădăjduită. În mod normal aş fi încercat să mă înveselesc, dar nu şi azi. Am urcat cu paşi lenţi scările până la clasă, apoi am luat loc în bancă.
În secunda următoare i-am auzit glasul lui Chris în minte.
Ce ai păţit? Pari destul de tristă, a spus pe un ton îngrijorat.
Mi-am întors privirea spre ea si am observat că se uita la mine cu nişte ochi destul de îngrijoraţi.
Nu sunt tristă. Doar deznădăjduită,am zis, apoi i-am povestit tot ceea ce mă frământa.
Linişteşte-te. Totul va fi bine, sunt sigură, a spus afişând un zâmbet încurajator.
Am zâmbit la rândul meu, încercând să scap de toate acele gânduri negative. Nu avea niciun rost să intru în panică acum. Dar un lucru tot nu îmi dădea pace.
Am privit spre banca în care stăte de obicei Ryan şi am observat că era goală. Acest lucru m-a întristat puţin. Zisese în acel bilet că ne vom vedea la şcoală, iar el nu era aici. Era ridicol, până şi eu realizam acest lucru, dar nu aveam ce-i face.
Şi... s-a întâmplat ceva între tine şi Ryan ieri? A întrebat Chris pe un ton amuzat, iar când m-am uitat la ea am observat că avea oprivire amuzată plină de subînţeles în ochi.
De ce ai crede aşa ceva? Am întrebat pe un ton cât se poate de nevinovat privind îcurcată în altă direcţie.
Te uiţi atât de lung la banca lui... Hai, scuipă tot, a spus pe acelaşi ton.
Am oftat ştiind că nu aveam să scap de ea până când nu recunosc absolut tot. Aşa că, i-am povestit tot ceea ce se întâmplase în ziua precedentă după ce scăpasem de Andrews şi de consiliu.
Nu m-am uitat să-i văd reacţia, deşi puteam să bănuiesc care era, iar tonul vesel cu care mi-a răspuns mi-a dat de înţeles că aveam dreptate.
Drăguţ.
Discuţia noastră s-a oprit aici pentru că în momentul următor profesorul a intrat în clasă.
Cred că speram foarte tare ca Ryan să apară în cele din urmă la şcoală. Dar orele au trecut, iar el nu a venit. La sfârşitul orelor înainte de a ieşi împreună cu sora mea din sala de clasă am mai privit o dată spre banca lui întrebându-mă dacă păţise ceva. Şi, acum, voiam să ştiu tot mai mult la ce problemă se referise în acel bilet. De asemenea începeam să cred din ce în ce mai mult că acea problemă era mai complicată decât îmi spusese el. Altfel ce motiv ar fi putut avea să lipsească toată ziua când îmi spusese că va veni?
Vocea lui Chris mi-a întrerupt şirul gândurilor.
Hai, să mergem acasă. Sunt sigură că puştiul e bine. Tatăl lui e şeful consiliului până la urmă, nu-i aşa? Sigur ştie să-şi poarte de grijă.
Zisese toate acestea pe un ton încurajator. Asta nu m-a determinat să fiu mai puţin îngrijorată, dar m-a ajutat puţin. Am urmat-o şi am ieşit din liceu.
Mergeam cam de cinci minute când telefonul ei a început să sune. A răspuns, iar după ce a vorbit câteva minute şi-a pus telefonul înapoi în buzunar şi mi-a spus că trebuie să meargă la profesoara ei de karate pentru a face câteva demonstraţii în faţa câtorva elevi nou veniţi. Ne-am salutat, iar ea a luat-o în direcţia opusă.
Am luat-o din loc gândindu-mă în continuare la Ryan. Oare ce naiba reuşise să facă de nu venise azi la şcoală?
Ajunsesem la statia de metrou şi tocmai voiam să cobor scările când am simţit o mână pusă pe umărul meu. Cum eram destul de concentrată pe altceva, asta m-a luat prin surprindere şi m-am întors atât de repede că era să-l şi pocnesc pe cel din spatele meu. Abia apoi am observat că cel care îmi atinsese umărul era nimeni altul decât Ryan. Cred că în acel moment m-am relaxat şi mai aveam un pic şi începeam să zâmbesc cu toată gura. Dar am reuşit să mă abţin. Până la urmă nu voiam ca el să-şi dea seama că fusesem îngrijorată din cauza lui.
- Dar ştiu că ai reflexe, nu glumă, a spus amuzat, zâmbindu-mi.
- Nu îmi place să fiu luată prin surprindere. Şi apropo, parcă nu era nimic serios. Şi atunci de ce ai lipsit toată ziua? Am zis încercând să par supărată, încrucişându-mi mâinile la piept.
- Poveste lungă. Îţi povestesc în timp ce te conduc acasă.
Am oftat din greu, după care amândoi am intrat în metrou. Ne-am aşezat la marginea peronului, iar eu aşteptam în continuare mult dorita explicaţie. În loc de asta m-a întrebat unde e Chris. Am oftat din nou şi i-am spus. Apoi i-am ţipat, aproape, în minte să-mi spună explicaţia.
Bine, bine. A fost din cauza lui Abygail. S-a strecurat în apartament pe la miezul nopţii cu scopul, vezi Doamne, să caute acea piatră prin buzunarele tale. Apropo de asta, sa ştii că ai un somn foarte profund.
L-am privit nedumerită câteva momente neînţelegând ce vrea să spună de fapt cu acea afirmaţie.
A fost un scandal monstru în casă. Am fugărit-o un timp înainte să o conving să termine cu prostiile, plus că am reuşit să spargem o vază. Cu toate astea tu nu ai schiţat niciun gest din care să reiasă că ai fi auzit ceva.
Chiar nu am auzit nimic, am zis pe un ton de copil nevinovat.
Mă gândeam eu, a spus amuzat. Aşa că, după ce am convins-o să termine cu toate astea a trebuit să o duc înapoi acasă. Tata i-a ţinut o morală zdravănă în timp ce eu aşteptam să văd ce anume se va mai întâmpla. Iar între timp am adormit. Se pare că nimeni nu a vrut să mă trezească şi uite aşa am sfârşit prin a nu mai ajunge la scoală.
Sora ta e cam enervantă, fără supărare.
Ştiu, crede-mă, dar nu am cum să o conving că Andrews e adevăratul vinovat. Tipul are un talent de a inspira încredere atunci când vrea. Apropo de Andrews, l-ai văzut azi la şcoală?
Din câte îmi amintesc, nu. De ce?
Am întrebat confuză.
Am auzit nişte zvonuri conform cărora cineva, nu se ştie cine, l-ar fi luat puţin la şuturi. Se pare că l-ar fi învineţit un pic.
La asta am rămas câteva minute holbându-mă pur şi simplu la el plină de uimire. Cineva chiar îl învineţise pe Andrews? Uau! La asta nu mă aşteptam. Asta m-a făcut să fiu curioasă în legătură cu cine ar fi putut face aşa ceva. Mă îndoiam că era cineva din consiliu, mai ales că ştiam că ei mă credeau vinovată, iar pe tatăl lui Ryan nu-l credeam în stare de aşa ceva.
Şi atunci cine?
Era clar că respectivul trebuia să fie mai puternic decât el, iar dacă nu era nimeni din consiliu atunci cine ar fi putut face asta? Nu că nu ar fi meritat din plin, dar nu puteam concepe că cineva din afara consiliului ar fi putut fi mai puternic decât ei.
Eram atât de concetrată pe asta încât nu am observat când am ajuns în faţa blocului decât când l-am zărit în faţa mea.
I-am înapoiat cheile lui Ryan, iar după ce ne-am luat la revedere am urcat scările şi am intrat în apartament.
I-am salutat repede pe ai mei şi i-am informat despre Chris, după care am mers direct în camera mea. Mi-am scos toate lucrurile din ghiozdan şi le-am pus la locul lor, apoi m-am apucat să îmi pregătesc ghiozdanul pentru ziua următoare. Aproape terminasem, când am auzit o bătaie în uşă. M-am uitat şi am rămas surprinsă când l-am văzut pe tata stând în prag. De obicei el era ocupat cu treburile lui şi mai mult vorbeam în timpul cinei sau după ce ne terminam lecţiile.
- Putem vorbi? A întrebat pe un ton ce trăda îngrijorare.
- Sigur, am raspuns pe un ton nesigur. Despre ce?
A intrat în cameră şi a luat loc pe pat, invintându-mă să fac acelaşi lucru. M-am aşezat lângă el, fiind din ce în ce mai confuză. De obicei tata nu prea se îngrijora pentru noi. Ăsta era rolul mamei.
- Aş vrea să vorbim despre tine, a spus pe un ton cât se poate de serios.
- Despre mine? Am spus surprinsă. De ce? Ce s-a întâmplat?
- Asta ar trebui să te întreb eu pe tine. De la un timp încoace nu prea pari a fi tu însăţi. La fel şi în cazul surorii tale. S-a întâmplat ceva?
- Nu, bineînţeles că nu, am spus forţând un zâmbet. Doar că au fost diverse probleme la şcoală şi...
- Dacă e ceva ce vei vrea să discuţi cu cineva vreau să ştii că eu sunt întotdeauna deschis, a spus întrerupând-mă.
Apoi s-a ridicat în picioare şi a ieşit din cameră. M-am ridicat în picioare cu intenţia de a mă duce după el să-i spun că totul e în regulă, dar am sfârşit căutând-o pe mama. Am găsit-o în bucătărie stând la masă, cu mâinile sprijinite de masă şi cu ochii în podea. M-am aşezat pe scaunul din faţa ei, moment în care şi-a ridicat privirea spre mine şi am putut observa faptul că era îngrijorată.
Ai auzit discuţia, nu-i aşa?
Da
, a spus pe un ton sec.
Ce facem acum?
Avem două opţiuni. Ori îi spunem adevărul şi sperăm că nu o ia razna, ori încercăm să-l convingem că totul e ok şi că el are doar impresia că voi două vă purtaţi ciudat.
Nu există o a treia variantă?
Am întrebat pe un ton aproape implorator.
A dat din cap in semn că nu.
Minunat. Acum nu numai că îl aveam pe Andrews pe cap, dar mai trebuia să-l convingem şi pe tata că nimic ciudat nu se întâmplă cu noi. Nici măcar nu ştiam cum aveam să facem asta. Mama mi-a sugerat ca pentru început să ne comportăm cât se poate de normal, dar mie mi se părea cam greu în momentul de faţă. Cu toate astea nu puteam să nu încerc măcar. Şi dacă o dădeam în bară, asta e. Trebuia să recunoaştem tot. Nu prea voiam să ajung acolo, cel puţin nu acum, dar eram conştientă că îl minţisem pe tata mult prea mulţi ani şi că la un moment dat tot ar fi trebuit să-i spunem tot adevărul, luându-ne astfel riscul ca el să fie dezamăgit de noi. Dar era prea târziu să mai dăm înapoi tocmai acum...
Ai postaaat *dance*.
Capitolul a fost destul de lung, desi nu prea s-au intamplat lucruri importante. Dar ai batut niste apropo-uri care m-au pus rau de tot pe ganduri. Ma refer mai ales la bataia pe care a luat-o Andrews, incep sa-mi creez o adevarata teorie despre asta.:))
Nu ai nicio greseala, ca de obicei. A fost mult dialog, spus/ gandit, dar mie imi plac mai mult povestile in care personajele vorbesc, asa ca nu m-a deranjat cu nimic. Un singur lucru m-a nedumerit: ai accentuat foarte mult faptu ca Alex isi face griji pentru scumpilici, dar cand l-a vazut teafar si nevatamat nu si-a exprimat fericirea nici macar in propriile-i ganduri. Pai cum vine asta?:|
Concluzie: nu-l merita:)).
Abygail devine enervarea in persoana, deja n-o mai inghit deloc pe pitica aia rasfatata. Capitolul asta a fost plin de ciudatenii, daca ma pot exprima asa. In primul rand Alex si grija ei enorma care n-a lasat niciun semn dupa aparitia lui Ryan, Andrews care si-a luat bataie... Chris m-a ingrozit de-a dreptul, incep sa cred ca familia asta e total paralela cu normalitatea. Nu si-a facut si ea griji pentru Alex, n-a strans-o in brate, nu s-a bucurat ca a reintalnit-o, nimic. Ca sa nu mai vorbim de tatal lor care devine un ghimpe, fara intentie, normal. E trist ca se intampla asa. :o3
Nu mai am ce spune pentru ca inca ma gandesc la faptul ca eroina noastra are logica, dupa cum a zis. Nu prea imi vine a crede, e asa anormala...
Astept next-ul(si sper sa vina mai repede decat de data asta:-W ) :*.
in sfarsiiit am ajuns si eu aici :))
dah, familia poate fi chiar stresanta uneori, dar asta nu are nici o legatura cu fic-ul :P
dea, am inteles la ce te refereai cu lucrurile care au o intorsatura destul de drastica, e un capitol lung poate, totusi imi pare rau ca sa terminat tocmai in punctul culminant :|
adica acuma sunt curioasa de reactia tatalui lor...
personajele imi sunt tot mai dragi, ma cucur ca ala rau a primit o cafteala buna, poate se unesc cu persoana care a facut gestul de eroism, chiar daca e inca inecata in mister fiinta respectiva :D
acum, ce-as putea sa comentez :))
descrierea e ok, poate ca as vrea eu sa vad mai multe sentimente, dar genul asta de fic nu va avea niciodata prea multe, adica noh... actiunea ii baza :P
prin asta ajungem la actiune care o ia incet si placut de-a lungul capitolului
ai avut doua greseli cred, nu ca as avea dreptul sa ma leg de ele dar mai lungesc comentariul :))

cam atat :D
spor la scris spor la scris (pe ritm de rap) :))