Life Hurts

Ok acum nu mai sunt prima dar chiar si asa. Multumesc ca m-ai anuntat si ca ai postyat asa de repede`. Capitolul asta e mai mult decat reusit si minunat adica mie imi place la nebunie si cel mai mult ma atrage ultima parte in care apare Eric waw cine zice ca trecutul e trecut se inseala rau de tot. Inca nu pot sa cred ca Aby a fugit fara sa-i dea nicio esplicatie lui Michael dar sincera sa fiu cred ca si eu as fi facut la fel dar nu prea am prins legatura intre partea in care Aby fugea si cea in care era legata de pat. In fine cred ca o sa imi dau eu seama pana la urma dar intre timp iti zic ca astept cu nerabdare ext-ul. Sa nu uiti sa ma anunti si pe mine.

Yaaayy! Ce intarziata sunt:((. Sorry k nu am comentat de multa vreme la ficul tau dar am avut o groaza de chestii de facut. Deabea mai am timp sa scriu la ficul meu.

Anywei:D, ficul, ca de obicei interesant, bine realizat si imi place tare mult ca ai capitole lungi. Mi-ai dat ce sa citesc nu gluma.. Povestea: devine tot mai interesant. Imi pare tare rau de Aby si de Michael, dar de asemenea incep sa-l urasc pe Josh.
Eric!! Ce cauta el aici..
Nu prevad un viitor fericit daca a intrat el pe-aici.
Oricum, astept nextul si sper sa nu ma uiti cand il postezi:D
Bye, diar:*

Hi girls! Ce e nou? Va spun eu, eu pe aici cu un com:)) Rusine mie. Pot spune ca imi place mult felul in care ai abordat ideea. Imaginatie ai din plin din cate vad. Descrierea este bine pusa la punct. Greseli nu am vazut, iar capitolele sunt destul de lungi si cursive. Mi-a placut ideea povesti de la primul capitol.
In ultima parte am avut parte de un soc, Eric?! Ce pufuletii mei mai cauta si asta aici? Scoate-l afara ca daca nu osa il devoram:))
Biata Aby... imi pare rau ca trece prin toate de una singura. Josh... vai ce dulce e tipul, chiar daca din cauza lui relatia dintre Abi si Michel este pusa in pericol tot de el imi place mai mult.
Imi place fic-ul foarte mult, astept continuarea si nu osa te rog sa ma anunti, pentru ca din cate vad ai destui pe care sa ii informezi:)) Osa fiu cu ochii pe tine

Am apărut şi eu în sfârşit. Scuze, draga mea pentru întârziere. Îl citisem mai de mult, dar am avut nişte probleme şi nu am putut da comm.. [ `` Niciodată nu e prea târziu `` , ne? ]
Nu am văzut greşeli de tastare/exprimare/ortografie şi chiar dacă aş fi văzut, nu le-aş fi spus. Cu siguranţă s-au mai menţionat :].
Michael ăsta! Sunt sigură că nu o urăşte, nu-i aşa? Şi Josh [ - x ; încep să-l detest. Fără supărare, dar trebuie să fie unul bun şi unul rău [ şi da ştiu că nu e rău, dar nu-l suport ] -> aberari .
Eric?! Haide că m-ai făcut curioasă : - ". Adu next-ul ăla mai repede xD.
Kiss and hug >;d<.

Hey! Am ajuns si eu intr-un tarziu pe la tine Am citit ultimele capitole si *wow* ...vad ca Aby a incurcat-o rau de tot Imi place cum folosesti descrierea, greseli nu am vazut, totul este original. Cred ca Aby are o decizie foarte grea de luat, adica ambii tipi mi se par ok si merita sa fie impreuna cu ei. Acum mai e si... Eric, care se pare ca a capturat-o Sper ca totul va fi bine si nu va mai fi nevoita sa treaca inca odata prin asa ceva. Cam atat am avut de spus... spor la scris si sa ma anunti cand pui next-ul *Hugs*

Nu ma asteptam sa cititi atat de multi, chiar apreciez. ^^ Stiu ca am zis ca vin mai devreme cu nextu` dar cauza a fost scoala si alte chestii. * laughs *
Btw, lectura placuta ! <33



Cat mai trebuie sa indur acest calvar? Pentru mine, nu reprezinta decat un cosmar, un cosmar blestemat. Si acum iata ! … Parca ma abat de la adevaratul meu drum, poate ca am un scop anume. Insa, Eric imprastie dezgust, ma face sa ma inec in propriile ganduri, sa nu mai fac diferenta intre fericire si tristete. “ Fericire “… N-am mai gustat din ea de ceva timp, poate doar alaturi de Michael. Michael inca este suparat pe mine, cred ca acum se simte ingrozitor din cauza mea. Mereu va fi vina mea !
Ce rost are sa mai lupt ? In fata lui Eric n-am nicio sansa. O sa ma foloseasca precum o carpa plina de praf, asa cum a facut intotdeauna.
- Gata, surioara ? Sper ca te-ai gandit bine la ce urmeaza, caci … mi-a fost dor de tine.
Tonul acesta il urasc atat de mult, ii detest vorbele impunatoare care ma fac sa ma simt mica, inferioara lui. Si totusi, asa a fost dintotdeauna …
Ceasul din perete isi continua ticaitul in surdina, in linistea atat de apasatoare. Eu imi las privirea sa cada asupra unui punct fix, parca tot cosmarul de acum doi ani derulandu-se in fata propriilor ochi. A fost prima data ! A fost inocenta mea, la naiba !
Scartaitul podelei nu numai ca arata cat de vechi este acest loc, ci si anunta fiecare miscare a “ fratelui meu “. Ajunge in dreptul patului de care sunt legata si-si intinde mana spre mine. Oftez scurt si-l tintesc cu privirea, infruntandu-l cu ceva curaj pe care nu credeam ca-l detin.
Nu mai pot permite sa se intample din nou acea scena, caci eu insami sunt protagonista acestui film infect, numit viata.
Mi-e frica …
Ii simt atingerea ce-mi provoaca repugna, imi mangaie obrajii lipsiti de culoare si buzele-mi reci. Ma intreb ce poate fi mai rece si ma intunecat decat mine, mai intunecat decat chiar acest moment.
Ura pentru Eric imi creste cu fiecare secunda ce se scurge. Doar timpul mai sta intre mine si ceea ce urmeaza.
- Am devenit nerabdator sa te am din nou in brate, sa-ti aud sunetele de durere si sa ma implori sa termin. Da, durerea provocata de mine.
Vorbeste cu atata ipocrizie, n-are habar de nimic.
Brusc, izbucneste intr-un ras isteric, facandu-ma sa imi opresc randul lung al gandurilor. Eu, nestiind ce sa zic, tac, oftand pentru a nu stiu cata oara in acea seara.
Este 11:26 … Timpul parca sta in loc sau mai rau, cineva il opreste din a-si mai continua cantecul vesnic.
Eric, vazand ca nu reactionez, se opreste din acel ras ce-mi dadea fiori, strangand apoi cateva fire din parul meu brunet. Doare, dar nu mai rau decat a durut atunci, in trecut.
Ma forteaza sa-l privesc in acei ochi sfidatori, ca mai apoi sa-mi adreseze cateva cuvinte.
- Spune-mi, Aby … Ma iubesti ?...
Glumeste, nu ?!
Cine ar crede vreodata ca o sa iubesc un nenorocit prefacut ? Dupa cate mi-a facut, dupa cate umbre a adus in rahatu` asta de viata ?! Niciodata !
Desi ma cert cu mine insami si aproape ca explodez de furie, raman calma si ma pregatesc de o noua “ confruntare “. Imi dreg glasul si-mi inchid ochii pentru un minut, iar apoi zambesc usor.
- Javra, sper sa mori putrezind alaturi de lumea ta si de tarfele tale ordinare, ii spun cu acelasi zambet, observandu-se reprosul din vocea mea.
Se incrunta la adresa vorbelor mele, devenind clar mai furios si mai nervos ca niciodata, pierzandu-si atitudinea de mai devreme. Acesta este adevaratul Eric.
- Curva dracului ! Indraznesti sa mi te adresezi cu asemenea tupeu ?! Si eu care credeam ca o s-o iau incet … Tu ai vrut-o !
Spunand acestea, incepe sa traga mai tare de parul prins in pumnul sau si desfacandu-si pe rand nasturii camasii pe care o purta. Nici macar ceea ce spune nu ma mai atinge, déjà a facut-o cu mainile mizerabile.
Stiam ce urmeaza din momentul in care ceasul din perete a batut ora 11:35. Atatea minute pana la un cosmar cunoscut …
Hm …
Eric continua sa se dezbrace cu aceleasi miscari bruste si nerabdatoare, iar eu doar stateam si-l priveam sfidatoare. Apoi, m-a smucit in mod subit, facand sa ma cutremur, el dandu-mi tricoul si hainele pe care le purtam jos. Am simtit precum un fulger palma ce mi-a dat-o, batjocorindu-ma ca acum doi ani. Atunci am fost batuta si violata, nu mi s-au luat in considerare sentimentele si lacrimile varsate. De ce nu ar fi asa si acum ? Aceeasi situatie …
Il aud soptindu-mi la ureche clar si raspicat :
- Ah, da. Frumoasa relatie cu tipu` ala, Michael.
Parca nu mai raspundeam gesturilor sale cand i-a spus numele roscatului cu atata ura. Am simtit cum ochii imi sunt impaienjeniti ca si cum eram intr-o totala ceata.
- Sa nu indraznesti sa te atingi de Michael ! urlu eu la el, disperata si infricosata, dorind sa nu-l amestece pe Michael !
Iar el … Daca ar afla de fapt adevarul, o sa fie si mai rau decat este déjà, o sa ma considere o femeie usoara.
- Prea tarziu …
“ Prea tarziu “ ? Ce vrea sa spuna cu asta ?
Nu mai am timp sa asimilez acele cuvinte fara logica din cauza durerii ce ma cuprinde. Catusele de la maini imi provoaca rani adanci, facandu-ma sa strang din dinti puternic.
Simt cum ma pierd, imi vine sa lesin din cauza penetrarilor lui Eric. Imi prinde buzele intre ale sale, sarutandu-ma agresiv, apoi muscandu-ma pana la sange. Oare exista o durere mai mare ca aceasta ? Nu-mi mai pot tine lacrimile in frau, sunt inutila.
- Asa ! Sa te aud cum tipi, cum urli de placere pentru ca stiu ca-ti place, spuse el adancindu-se mai mult in mine si gemand de placere.
Nu mai pot rosti ceva, parca imi pierd vocea, constiinta. Lacrimile ce continuau sa curga siroaie pe chipu-mi sunt fierbinti in comparatie cu trupul meu, arata umilinta prin care trec.
Palmele si bataile, batjocura la care sunt supusa ma distruge pe dinauntru.
Imi pare rau Michael …
Ultimul gand ti l-am daruit tie, ultima picatura de sange scursa si ultimul minut. Ora 00:00 …

____
Merci Moxxy ca mi-ai zis de greseli. Chiar nu pot sa cred cum de am avut atatea. o.o' Btw, le=am corectat. ^^ Tnx` again.

Hello my dear.
Cât mă bucur că ai venit cu nextu, apropo merci că mi-ai spus. Mi-a plăcut foarte mult începutul acestui capitol, a fost atât de profund. Dar şi restul capitolului mi-a plăcut cu toate că ai fi putut lucra mai mult la descriere. Am văzut câteva greşeli, undeva ai uitat să pui space şi undeva ai scris ,,repugnă şi repulsie'' sună destul de aiurea mai ales că ambele înseamnă cam acelaşi lucru, dar poate că ai vrut să pui în evidenţă ceea ce ,,simte'' Aby pentru Eric. Şi tot aşa pe undeva am văzut că ai lăsat space înainte să închizi ghilimelele. Totul începe să ia o întorsătură din ce în ce mai interesantă. Chiar sunt curioasă să vad ce s-a întâmplat cu Michael. Cam atât aştept nextu. Bye, bye love.
P.S. Eric e un idiot.

Maammaa!! Ce trist:((.
Imi pare atat de rau de Aby. Saraca fata, badjocorita de 2 ori de acelasi criminal imputit numit Eric.
Daca ar fi real, i-as arata eu ce inseamna aia bataie:)). Si nu glumesc.x-(
Ma rog, poate doar putin.
Aniwei, capitolul foarte interesant, dupa greseli de tastare nu m-am uitat si nici nu cred ca au fost iar despre restul nu comentez.
Auzi la ea, ramane fara inspiratie. Daa, cum sa nu. Si dupa ficul meu s-a facut o carte:)).(Eram ironica)
Totusi, mersi ca m-ai anuntat. M-a binedispus capitolul tau dupa ce zi am avut:(.
Don't forget me next time. Byezz..*hugs*

Hello. Am trecut si eu pe aici. Scuze pentru intarziere, dar cineva a uitat sa ma anunte . A fost un capitol destul de dragut. Ai facut o treaba buna. Descrierea a fost buna, desi puteai mai mult, sunt sigura de asta, naratiunea bunicica dar si la ea mai puteai lucra putin, iar dialogul nu a fost sec. Actiunea nu a fost grabita si am vazut mici greseli de tastare, dar nu le-am dat mare importanta, in rest, a fost bine la capitolul estetica. Eric chiar e un idiot. M-ai facut foarte curioasa de ce i s-a intamplat lui Michael. So, astept next. Spor la scris si de data asta, nu uita sa ma anunti.

Omg! [ Am întârziat din nou, îmi cer scuze ]
Revenind Eric e un nenorocit. Hai pe bune! Trebuia să o violeze, iar? Nu putea să-şi găsească altă fată şi să-şi bată joc de aia? Mă rog. Aby e trecută prin multe suferinţe şi umilinţe. Şi mă întreb ce ai făcut cu Michael: |. Aici m-ai lăsat în ceaţă, dar ţi-am spus: dacă-i faci ceva vezi tu : - w. E preferatul meu : x.
Ai avut o greşeală de exprimare, sau în fine mie mi se pare. Aici:
" scurt si-l tintesc cu privirea " - ţintuiesc nu ţintesc.
Se vede că ai evoluat. Mie una îmi place mult mai mult acum <3. Şi trebuie să recunosc ficul tău e foarte bun [ ştiai deja, da? : - w ]
Vreau next-ul! Şi ultima frază a fost preferata mea <3.
" Ultimul gând ţi l-am dăruit ţie, ultima picătură de sânge scursă şi ultimul minut. Ora 00:00..."
E demenţial.

Păăi, este un capitol mai lung şi vă rog să mă scuzaţi, dar aveam deja capitolul scris, doar l-am transcris şi am făcut câteva modificări.. Btw, mulţumesc mult pentru comentarii. ^^' Enjoy !

Capitolul 13


Stăteam nemişcată pe acel pat ce acum mi se părea unul blestemat, locul chinurilor atât de adânci copleşinu-mă într-u totul. Şi mă întrebam dacă tot acest coşmar avea să continue. Parcă ştiam că nu se va sfârşi şi va rămâne ceva necontenit în mintea mea, indestructibil, obosindu-mă zilnic si nelăsându-mă să mai zâmbesc.
Eric stătea şi privea pierdut pe fereastra aburită. Atmosfera era ciudată, liniştea aceea mormântală părea că există numai în ochi-mi, ameţindu-mă doar pe mine. El expira fumul dens dintr-o ţigară; îşi păstrase aceleaşi gusturi când venea vorba de preferinţe. Acelaşi pachet de ţigări Hill`s zăcea pe masa plină de praf, veche din cauza trecerii timpului.
Tot simţeam mirosul înecăcios de ţigară şi rareori tuşeam, încet totuşi, poate de teama să nu mi se întâmple acelaşi lucru ca acum o oră. Hm… O oră plină de chinuri neîncetate…
- O să încetezi vreodată să mă mai torturezi ? îl întreb eu pe brunet, oftând adânc şi lăsându-mi capul să cadă leneş pe perna cafenie. Deja intuiam un posibil răspuns.
Se întoarce spre mine, având, însă, o privire abătută, ca şi cum Eric pe care-l ştiam eu era absent. Oare regreta ceea ce mi-a făcut ? Imposibil ! La ce mă gândesc?...
I-am observat pieptul dezgolit şi transpirat, cămaşa albă ce acum îsi pierduse acea culoare nemaiîntâlnită; iar sliţul pantalonilor îi era desfăcut. Îmi provoca dezgust numai când îmi reaminteam acele scene şi, parcă, retrăiam durerile trupeşti. Totul era imprimat pe corpul meu şi nu numai… Simţeam totul în interior.
- Chiar… vrei să ştii ? îl aud răspunzându-mi în cele din urmă, dar ocolind într-un fel, răspunsul mult aşteptat de mine. N-ai înţelege, continuă el apoi.
Mai trase un ultim fum din mucul de ţigară aproape terminat şi-l stinse pe marginea cristalină a scrumierei.
După o scurtă zăbovire, mai bine spus, ezitare, se apropie cu paşi înceţi, dar siguri, de patul de care încă eram legată. Crezând că mă va certa sau chiar că-mi va pălmui din nou chipul înroşit déjà de la atâta batjocură, îmi inchid ochii asemeni unui copil mic ce-a făcut ceva rău şi-şi aşteaptă pedeapsa, rugându-mă doar să se termine repede. Poate că aşa am fost dintotdeauna, mai prejos de oricine, inferioară lui, lui Eric.
Am auzit scârţâitul podelei timpurii, iar apoi zgomotul paşilor săi, arătând faptul că s-a aşezat lângă mine. Nu îndrăznesc să privesc, sunt dominată de frică, frica ce mi-o provoacă el însuşi.
Probabil realizând teama mea, fiorii parcă vizibili, tresăritul brusc şi neliniştea, îmi atinge blând faţa, mişcându-şi degetele lungi de-a lungul buzelor mele, conturându-le astfel cu atingerea sa. Ce s-a întâmplat cu adevăratul Eric ? Sigur nu este un fals intenţionat ? Cel pe care-l cunosc eu, nu ar acţiona aşa, nu ar îndrăzni să-mi ofere asemenea atingeri, mişcări calme, totul făcut cu subînţeles.
- Chiar atât de înfricoşător sunt ? Mă respingi cu inima…
Nu înţelegeam nimic din ceea ce şoptea în urechea-mi, însă vorbele sale aproape m-au şocat; de fapt, aş minţi dacă aş spune opusul. Uimirea îşi are rostul aici, căci buzele sale mi le cuprind pe ale mele, făcându-mă să mă cutremur pentru a nu-ştiu-câta-oară. Limba lui pătrunde grăbită – la fel ca şi atitudinea sa de altfel – în interiorul cavităţii mele bucale, trimiţându-mi mii de electroşocuri în corp. Organele parcă-mi paralizau încetul cu-ncetul. Şi nu înţeleg de ce face asta, de ce se întâmplă asta… Nu reprezintă nimic, atât pentru mine, cât şi pentru el… nu ?
Brusc, atingerile sale se îndreaptă către braţele mele, spre încheieturile încătuşate şi apoi luând o cheiţă micuţă şi argintie, îmi desface acele legături.
Deşi îmi dăduse drumul mâinilor, sărutul său nu părea a înceta, iar eu nu aveam puterea să mă împotrivesc unui asemenea gest, unei asemenea atingeri. Consider că e un lucru bizar schimbarea aceasta de atitudine, iar milioanele de gânduri ce s-ar putea întinde la nesfârşit, îmi sunt spulberate în urma ultimelor sale acţiuni. Şi e ciudat, căci mă simt mai încătuşată decât fusesem înainte, chiar dacă acum eram complet liberă de acele poveri argintii.
De fiecare dată când mă împotmoleam, întâlneam această ceaţă densă şi-mi părea că, cu cât eram mai îngrozită, cu atât umbra aceasta creştea. Continuă s-o facă şi mă întreb când are de gând să se oprească…
- Doar du-te ! mă trezi vocea sa gravă din propriile gânduri, rupând sărutul în care eram doar noi doi “ participanţii “.
Pare că şi-a pierdut calmul obişnuit şi-mi dau seama de asta după expresia sa, încruntată. Nici nu mai ştiu ce să cred. Comportamentul său mă pune într-o situaţie întâlnită de multe ori. Îşi îndeplinea perfect scopul de a mă face să-mi pierd minţile la un moment dat. Şi totuşi… poate că mai am o şansă.
Mă ridic de pe suprafaţa patului şi fug înspre uşă. Îndrăznesc să mai arunc o ultimă privire către el, însă este pierdut, pierdut în gânduri adânci, încât nu cred că l-ar putea rupe nimeni de pe acel tărâm.
Oare este bine dacă plec ? Dar ce mă opreşte ? Mai ales după câte mi-a făcut…
Îmi închid ochii şi deschid uşa cu putere. Lacrimile îmi înţeapă retina şi parcă este mult mai dureros decât actul în sine. Şi de ce mi-ar mai păsa de tot ? Întrebările izbucnesc de nicăieri, mă copleşesc, mă ameţesc îmbătându-mă în parfumul lor intoxicant şi mă îngroapă în ele înseşi; da, doar sunt întrebările mele fără răspuns, cele retorice. Nu ar trebui să mi se mai pară nimic ieşit din comun.

Priveam luna mişcându-se la unison cu paşii mei mici.
Dacă înainte vroiam să fug cât mai departe, acum parcă amânam momentul creeării unor paşi mai mari şi hotărâţi. Mergeam şi tot mergeam; şi mă întrebam unde, dacă aveam un loc anume care să-mi aparţină doar mie.
După ceva timp, cedasem inconştientă somnului puternic, afundându-mă în calmitatea pătrunzătoare a nopţii.

*

Simt un parfum intoxicant, colonia puternică şi bărbătească - atât de cunoscută.
Inspir de câteva ori şi-mi deschid ochii încă înceţoşaţi de oboseală şi durere fizică. Am rămas un timp nemişcată, vrând să-mi dau seama unde mă aflu, căci tavanul bleumarin îmi era complet străin. Apoi, simt că nu mă pot ridica, ceva îmi blochează mişcarea şi e cauza uni braţ ce stă aşezat pe abdomenul meu. Îmi intorc privirea spre corpul ce emană asemenea mireasmă şi… Dumnezeule ! Michael !...
Este bine... Eric… nu s-a atins de el şi asta mă face să fiu cu adevărat bucuroasă. Ba chiar am uitat pentru o clipă de chinurile ce le-am indurat cu ceva timp în urmă. Dar în niciun caz nu poate afla ce s-a petrecut. Nu.
Rămân un timp în aceeaşi poziţie, urmărindu-i cu atenţie expresia facială, ochii închişi ce par adânciţi odată cu fiinţa sa în acel somn. Buzele – vreau să-i simt dulceaţa caracteristică. Îl iubesc.
Mă intind uşor până aproape de el, nevrând să-i tulbur somnul adânc. Respiraţia călduţă vine precum valuri de apă. Apoi îi ating buzele dulci şi fine, închizându-mi ochii. Mă cufund tot mai mult în savoarea acestui sărut, dornică de mai mult şi-l alimentez cu secunde, ba chiar cu minute.
Subit, braţele lui Michael îmi înconjoară trupul slăbuţ, indicându-mi faptul că s-a trezit. Zâmeşte. Doamne, şi ce zâmbet… Parcă îmi este predestinat numai mie. Nu îndrăznesc să rostesc un cuvânt, în fond, vorbele s-ar irosi. Nu aş auzi nimic din cauza bătăilor inimii mele.
Rămânem pentru un timp înlănţuiti în cea mai intimă dintre îmbrăţişări. Un timp fără sfârşit. O eternitate...


PS: Capitolul următor o să-l postez sâmbătă, duminică sau luni. Depinde de timpul meu. Btw, ştiu că unii dintre voi deja aţi intrat în vacanţă. Vacanţă plăcută, ce-aş putea spune ? * kiss *

Hello dear.
După cum ţi-am spus pe mess eu prezentă întotdeauna la datorie. Vai nici nu ştii cât de mult mi-a plăcut acest capitol. A avut de toate, descriere, dialog, naraţiune şi au fost reuşită. Am fost surprinsă, ba nu ,,şocată'' de ceea ce a făcut Eric, chiar nu înţeleg de ce a făcut asta, dar mă bucur că săraca Aby a scăpat. Şi mai mult mă bucură faptul că Michael este în regulă şi a găsito. Despre greşeli nu poate fi vorba, eu una nu le-am văzut. Într-adevăr capitolul a fost ceva mai lung, dar eu tot voiam mai mult. Well cam atât ne vedem data viitoare love.
Bye, bye.

Hello:] Am ajuns si eu pe aici. Mersi ca m-ai anuntat. Acum, sa revenim. A fost un capitol bun, chiar mi-a placut. M-a cam uimit ce a facut Eric, n-am prea inteles de ce a procedat asa, dar totusi e bine intr-un fel. Naratiunea si descrierea mi-au placut, am simtit foarte bine sentimentele, iar dialogul a fost ok. Am vazut mici greseli de tastare, dar nu grave, iar actiunea nu a fost grabita. So, nu mai am ce zice decat multa bafta cu next-ul si sa ma anunti cand il pui. Spor la scris!

Trebuie sa pui next te rog *-* e cel mai groav FIC DIN TOATE OMGOMGOMG !!!
deci cand pui next ? Omg saraca Aby nu pot sa cred >.<" ce l-as bate pe Eric. Poate o iubeste dar nu stie ce sa faca, cum sa reactineze and so on. As prefera ca Aby sa ramana cu Michael si sa o ajute sa treaca peste chestiile petrecute cu Eric. Nenorocitul sper sa devina gay >.< si sa se duca cu Josh. se merita cred unul pe altul. Vai te iubesc sciitoareo. >.< Promit ca`ti las com la fic de fiecare data si reputatii pentru fiecare capitol O___O doar sa postezi
*im being crazy omg*

Hello imi pare nespus de rau ca nu am postat mai inainte dar acum voi comenta ambele capitole si iti multumesc ca m-ai anutat de postarea lor. Pai penultimul capitol m-a lasat uimita Eric e un nemernic e asa de crud nu pot sa cred ce a facut si pedeasupra de mai simte si vinovat nu ma mir de ce Aby il uraste si eu l-as ura cam ata de penultimul capitol acum ultimul capitol, m-a impresionat mult Michel si, desii sunt curioasa cum a dat de ea, a fost foarte dragut din partea lui sa o duca acasa (la el banuiesc). Pai greseli de tastare nu am vazut mi se pare ca una sau doua dar nici de alea nu sunt sigura. Pai eu astept next-ul cu nerabdare su nu uita sa ma anunti si pe mine bye bye

Ce-am întârziat. >_< Na`, e vară. :]]
All right, my readers, mulţumesc mult pentru comentarii. E cam scurt... T_T

Nu puteam să-i susţin privirea, poate că era prea calmă, dar totodată, tulburătoare, hipnotică. Îşi îndreptă ochii de un verde neperceput către mine. Pare că doreşte să spună ceva, dar e prins într-o pânză a tăcerii. Din nou ...
- Spune-mi, s-a întâmplat ceva ? îl întreb eu, nemaisuportând privirea aceea, calmul şi dorinţa de a eşua parcă.
Totul mă cuprindea şi mă copleşea într-un mod necunoscut mie. Mi-era teamă să nu izbucnească ceva, atât de brusc. Vocea-i era joasă şi răguşită.
- Asta ar trebui să te întreb eu, îmi răspunde oftând adânc, apoi ridicându-se de pe pat cu o graţie caracteristică.
Oftatul acela profund mi-a adus alte temeri. De ce nu bănuiam măcar, că o să se ajungă la această situaţie ? Poate că-s prea oarbă să descopăr o posibilă îngrijorare - o îngrijorare acută.
- Michael ... Uite, încep eu, dregându-mi glasul şi având grijă să articulez orice cuvânt cât se poate de coerent. Regret întâmplarea de ieri, din parc ... cu Josh. Eu doar ... Adică Josh ...
- La dracu` cu Josh, Abigor ! Dispariţia calmului. Izbucnire subită. Tu crezi că mă interesează în acest moment idiotul ăla ?! Realizezi câte griji mi-am făcut ? Îţi dai seama cum m-am simţit - cât de frustrat am fost - când te-am găsit pe marginea bulevardului, leşinată în zăpada extrem de rece ?! Asta vreau să ştiu ... Ce ţi s-a întâmplat ? Aveai hainele rupte, murdare, iar rănile îţi acopereau porţiuni din corp.
Da ... Îmi amintesc acum. Când am împlinit doisprezece ani; mă simţeam o adolescentă în devenire, una împlinită. Au fost cadouri şi multe zâmbete. Regret că pe atunci eram prea chioară şi proastă ca să văd dincolo de acele zâmbete. Erau toate false. Familia, prietenii, aşa-numita " fericire " ... Pueril. Nici măcar nu mă gândeam la viitor.
Apoi.. Eric. Prima palmă, primul sărut dureros - prima dată. Mă urăsc, căci nu am fost îndeajuns de puternică să lupt contra lui.
Nu vreau ca Michael să afle despre adevărata Aby, despre trecutul meu murdar şi ruşinos.
- Răspunde-mi, Aby.
Cum aş putea găsi un răspuns pentru el ? Sunt atât de confuză.
- Eu ... După ce am fugit, am început, dorind să creez o minciună cât mai credibilă, neîndoielnică. Am alergat încotro am văzut cu ochii - mi-era frică de ce-o să crezi despre mine şi am vrut să-mi fac ordine în gânduri. Însă, am căzut din cauza zăpezii şi, mai apoi, a lacrimilor ce-mi înţepau ochii.
Ce credibilitate.
- Off, iubito. Nu te-aş urî niciodată, nu aş putea face asta, pentru că ţin foarte mult la tine. Nici nu-ţi imaginezi. Avea dreptate, nu-mi puteam imagina. Nu eram în stare. Ezită un moment, apoi continuă. Doar că ... ei bine, am simţit urma aceea de gelozie când te-am văzut cu el.
Orbit de gelozie ? Se pare că nu-s singura ce nu vede.
Totuşi, sinceritatea din al său glas, ba nu, din a sa inimă, m-a surprins cu adevărat - când mă aşteptam mai puţin.
Păşesc încet către el, dar chiar şi aşa, după câţiva paşi, durerea din zona bazinului mă străfulgeră într-un mod josnic, îngrozitor. Michael, observând lipsa echilibrului meu, sare în ajutor, apucânu-mă repede de talia subţirică. Astfel, el îngrijorându-se şi mai mult.
- Sunt bine, am nevoie doar de puţină odihnă.
- Bun, pentru că asta o să faci !
Felul în care mi-a vorbit intenţiona să-l facă să pară autoritar, însă mai mult i-a ieşit ca o glumă. O glumă pe chipul unui puşti bosumflat.
Încet, mă puse pe pat, având grijă să nu-mi provoace alte dureri fizice; mângâierea sa afectuoasă mă calma. Îmi îndepărtă câteva şuviţe brunete de pe fruntea-mi palidă, şoptindu-mi, aproape imperceptibil :
- Eşti perfectă, infinit de feminină.
Nu înţelegeam sensul cuvintelor ce răsunau în întreaga cameră. Totodată, mi se păreau ciudat de comune. Totuşi, preferam să rămână doar atât - vorbe fără noimă.
Îmi sărută fruntea, obreajii îmbujoraţi şi calzi, apoi buzele ce tânjeau după acel gust mult aşteptat, după el însuşi.
Suspinam de dor.
Îşi puse capul pe pieptul meu, vrând parcă, să-mi asculte bătăile accelerate ale inimii. Aşteaptă. Nu ştiu ce. Mă privi în ochi preţ de o secundă sau chiar mai puţin, după care merse cu sărutările în zona gâtului. Mâinile sale mă cuprindeau într-o strânsoare mai puternică decât actul în sine, înlănţiundu-mă profund în ale sale braţe. Mi se părea atât de protectiv, iar aceste mângâieri reprezentau mici atenţii ce erau menite doar pentru mine. Consideram ceva cu totul şi cu totul special.
Dar ... Nu a durat pe cât vroiam eu.
Am izbucnit, căci buzele lui s-au îndreptat către abdomen, vrând să mă destindă. În zadar.


Flasback ~

- Aşa ! Să te aud cum ţipi, cum urli de plăcere !
Apoi ... Inconştiinţă.

End of Flashbak ~


- Nu ! Opreşte-te ! Eric !
Tăcere.
- Eric ? repetă Michael şocat.
Cât de dureros putea să fie ...

Hello:*
Cat pot sa-ti ador ficul si ideile... chiar daca e scurt... e de calitate:))
Mi-au placut foarte mult unele partii:
''Prima palmă, primul sărut dureros - prima dată.'' ... sunt simple cuvinte care totusi sunt incarcate cu foarte multe emotii.
- Eşti perfectă, infinit de feminină.... nici eu nu am reusit sa inteleg ce a vrut sa spune, dar mi-a placut:))
- Aşa ! Să te aud cum ţipi, cum urli de plăcere ! ... stiu ca am mai citit-o si in alt capitol... dar ori de cate ori as citi-o tot nu pot sa mi-o scot din cap.
Sincer, cateodata sunt geloasa cand vad ca toata lumea are idei asa frumoase si numai eu stau pe tusa:((
Trecand peste asta... cand ne aduci urmatorul capitol?:D;;):bye:

Mulţumesc, Nixu` Btw, cute nick`. :]
Uite că m-am grăbit să postez. Până şi eu mă bucur.


Mi se părea o confruntare, însă una care se consuma într-o sferă atemporală. Pe durata întregilor priviri tulburătoare, el nu-şi relaxase deloc poziţia rigidă; pumnul îi era încleştat si pregătit de orice. Mânecile lungi ale cămăşii sale albe atârnau lejer peste braţele încordate. Părea să dureze mai mult decât orice pe lume. De parcă starea aceea ciudată de nervozitate se împrăştia cu fiecare firicel scurs dintr-o oarecare clepsidră.
Atât de bizar.
- Cine-i Eric ?
Acea întrebare apăsătoare îmi răpea suflul împărţit cu el, întreaga respiraţie. Într-adevăr, mă temeam să-i răspund şi aş fi fost în stare să neg până la sfârşit.
Lacrimile-mi continuau să curgă, până când obrajii îmi deveniseră uscaţi din cauza acelui fluid. Buzele tremurânde nu îndrăzneau să spună ceva, erau pecetluite cu frică şi durere, iar frazele ce trebuiau rostite în a lui încăpere întârziau să apară. Şi eu mă pierdeam într-un întuneric străin.


* * *


Deschid ochii.
Acelaşi tavan, aceeaşi cameră compusă din patru pereţi - mă întâmpinau într-un fel. Nici măcar cearceaful şifonat şi motolit nu era în stare să-mi exprime uimirea. Doar frustrare ...
Însă hârtia de un alb imaculat de pe noptieră îmi atrase atenţia într-un mod cu totul şi cu totul special. Scrisul îngrijit mă fascină, făcându-mă să am o admiraţie aparte pentru acesta; n-aş putea spune asta şi despre conţinut...

" Dragă Aby,

Îmi pare rău dacă am făcut ceva greşit, dacă am mers prea departe. Nu ştiu ce s-a întâmplat; tu tot repetai numele unui anume Eric. Cine este el ? Este o persoană dragă ţie ? Nu vreau să te presez cu astfel de întrebări.
Am încredere în tine.
Încă o dată, regret cele întâmplate. "

Mai jos, am citit cu voce tare acele rânduri aşternute pe hârtie cu o precizie uimitoare. Îmi erau foarte străine, dar reprezentau ceva nou pentru mine.

" O să fiu întotdeauna acolo pentru persoana iubită. Pentru tine.
Te iubesc ! "

Acel Te iubesc îmi încânta urechile, toate simţurile, chiar şi cele mai ascunse - în locuri imposibile. Totuşi, ceea ce a spus el despre Eric... El, o persoană dragă mie ? Nu are habar de nimic, cât de mult se înşeală. Şi nici n-o să afle vreodată. Simţeam o durere sfâşietoare în piept, iar bătăile inimii continuau să bată. Deşi rar şi încet, le puteam auzi - foarte clar. Îi aparţineau în întregime lui.
Acum ce era de făcut ? Doar nu puteam sta să-l aştept pentru a-i da o explicaţie. Nu ştiu ce-aş putea să-i spun, probabil m-aş încurca din nou în propriile vorbe - ca întotdeauna.
În fine, e imposibil să mai stau vreun minut. Mă ridic încet, având grijă totodată să nu-mi provoc alte dureri abdominale. Înainte de a pleca, aranjez ce pot în camera lui Michael şi " îmi iau tălpăşiţa ".
Fără amintiri neplăcute.
Încă îngândurată, păşesc pe bulevardul Okazawa îndreptându-mă undeva, într-un alt loc, poate cât mai departe posibil. Evit parcul, căci nu aş mai putea rezista o clipă cu acele frânturi din acea noapte. Sărutul, lacrimile şi ... Eric... Oare sunt în stare să lupt contra lui, contra tuturor ? M-am săturat să îmi plâng de milă şi să suspin după orice-mi iese în cale, în această viaţă. Aş implora pe cineva, dar n-am pe cine...
Timpul trecut, iar eu ajunsesem în dreptul casei bunicii.
" Haide, fără tristeţe - măcar un zâmbet. " îmi spun în gând oftând adânc, nedorind însă ca bunica să mă vadă într-o asemenea situaţie : stând şi plângând. În niciun caz nu va afla - nici ea, nici Michael - adevăratul motiv pentru care sufăr.
E un capăt de drum.
Nu aveam altă soluţie decât minciuna, una destul de credibilă ca bunica Hara să mă creadă.
- Bunico ? Am ajuns. Ştii, am rămas la Maya pe timpul nopţii, era prea frig şi doar... M-am oprit un moment, realizând că vorbesc singură. Canapeaua din sufragerie era pustie, doar o pânză slab vizibilă de parf o mai acoperea; de parcă nimeni nu mai locuise acolo de ani buni. Totuşi, unde este ea ? Bunico ? repet din nou, mai speriată ca de obicei, începând să verific fiecare cameră. Prima, a doua... Nu-i nicăieri.
Cu fiecare părticică din cameră pe care o răscoleam, ajungeam să simt o apăsare sufletească, o înţepătură puternică asupra inimii.
Am ajuns la capătul holului. Ultima cameră.
Ochii îmi sunt măriţi involuntar de teamă şi de frustrare. Parcă cineva îmi opreşte reflexele, căci mâna nu doreşte să atingă acea clanţă a uşii. Linişte. Da, şi ce linişte abstractă. O vedeam acolo, vedeam dincolo de acea uşă. Iar atunci... M-am împins brusc în lemnul de nuc.
- Bunico !
Strigam lipsită de putere, fără vlagă, iar în momentul când am zărit-o jos, pe podeaua rece, am... am izbucnit. Pentru a doua oară în acea zi. Până şi strigătul de la început mi se părea lipsit de sens în comparaţie cu acesta şi cu anomalia prezentă. Mii de sentimente mă răscoleau, întreaga minte îmi era mult mai confuză, speriată şi crispată. Nu mai găseam pic de ironie, căci bunica... Adio conştiinţă umană.
M-am prăbuşit alături de ea, înăbuşindu-mi suspinele, dar degeaba. În zadar. Nici eu nu mai ştiam ce simţeam. Fără deosebiri şi fără comparaţii. Până şi liniştea s-a lăsat acoperită de lacrimile mele, de vocea mea răguşită.
Cât de trist mi se părea pe atunci...




În regulă. Ultima frază sigur va pus pe gânduri, nu ? Să vă spun de ce. Eu am deja "gândit" ficul. Am pregătit şi finalul; dar mai e până la sfârşit. :]]
See ya next time.

Hello:*
Cred ca tot ce am vazut si citit in ultimele zile sunt facute special ca sa ma faca sa plang... nu conteaza sunt o fana mare a dramei... desi am avut parte de prea multa in ultima vreme:]
Anyway... ce s-a intamplat cu bunica fetei? Totusi nu a lipsit decat o noapte si cand se intoarce o gaseste pe buny la '' bronzat'' pe podea:)).
Sunt totusi extrem de curioasa ce o sa iasa cand Michal o sa-l intalneasca pe Eric si invers... cu siguranta nu o sa fie prieteni prea buni.... mai ales daca Michal afla secretul lui Aby.
Capitolul asta a fost foarte ... cred ca ai inteles ce vreau sa spun... sper ca ficul nu o sa fie o drama... oricum astept nextu:*:bye:

Buna, imi pare nespus de rau ca nu am venit mai devreme doar ca tu ai cam uitat sa ma anunti iar eu am vazut foarte tarziu si imi pare rau dar pana la urma am ajuns si am citit ultimele 2 sau 3 capitole si acum o sa le comentez ca atare(sau poate nu) Ok pai in primul rand Michael e atat de grijuliu cu Aby iar ea e asa de speriata din cauza lui Eric. Si in ultima parte cand Aby merge acasa si o gaseste pe bunica ei ei bine daca as fii scris eu partea aia era realitate pura deci imi cam imaginez cum se simtea Aby in acel moment. Pai banuiesc ca nu vei intelege mare lucru din marele meu mic comentariu dar nu prea stiu ce e cu mine azi ca numa aiurea vorbesc oricum daca te-am suparat sper sa ma ierti si astept next-ul bye bye

Hello :] Am ajuns si eu pe aici, cam tarziu ce-i drept pentru ca o anume persoana a uitat sa ma anunte ca a postat next-ul si a trebuit sa descopar singura tocmai acum. In fine, sa revenim. A fost bun next-ul, chiar mi-a placut si m-a emotionat intr-un fel. Saraca Aby, prin ce trece, imi pare foarte rau pentru ea. Mai intai faza cu Eric, iar acum cu bunica sa. Nu stiu cat o sa mai reziste in ritmul asta, dar e bine ca il are pe Michael alaturi de ea, asa mai uita din griji. La capitolul descriere stai bine, la fel si in cazul naratiunii si al dialogului. N-am vazut nici un fel de greseli, iar actiunea n-a fost deloc grabita. So, cam atat am avut de spus. Bafta in continuare si te rog nu uita sa ma anunti cand pui next-ul. Bye bye!

Oke`, vă multumesc mult pentru comentarii. *hugs for ma' readers* Deeci, regret că nu v-am anunţat pe unii dintre voi, am fost prea ocupată şi am uitat. >_< Sorry !
Acum, următorul capitol. Şi da, ştiu că-i cam scurt şi lipsit de inspiraţie, dar mă voi revanşa. xD


Rămăsesem blocată, total confuză şi speriată. Conştientă de asta, de gravitatea situaţiei, am început să plâng, iar liniştea s-a lăsat acoperită de sunetul suspinelor mele. Numaidecât, m-am repezit spre bunica ce era nemişcată şi palidă. Doamne, ajută-mă !
Am început s-o mişc, vrând să o trezesc, căci detestam când cineva drag mie era în aşa fel, ba chiar mă uram pe mine pentru neputinţa de care dădeam dovadă.
- Bunico, te rog ! Haide... Uite, eu sunt bine, hai, trezeşte-te. E prea devreme să dormi, m-auzi ?
Eram pe punctul de a înnebuni când vedeam că nu merge nimic din tehnicile pe care le-ncercam s-o trezesc. Cât de imatur mă purtam să cred că doarme; ştiam chiar eu, cât se poate de limpede că nu-i niciun somn... Dar mă încăpăţânam să cred alte bazaconii precum m... Ohh ! Ce ironie !
Mă ridic repede de pe jos, de lângă bunica şi apoi mă reped asupra telefonului dorind să sun la salvare. Nu puteam să stau şi de această dată la fel de neputincioasă ca întotdeauna, să plâng şi să mă las copleşită de teamă. Cu toate că părea un lucru imposibil, vroiam să cred asta în continuare.

Numaidecât, salvarea ajunsese, punând-o pe bunica Hara pe targă şi băgând-o în încăperea maşinii.
- Sunt nepoata ei. Vă rog, lăsaţi-mă să merg cu voi, implorasem medicii din jur.
Păream disperată, dar într-un sens bun - disperată de viaţă.


***

Încă mai aşteptam pe holul spitalului, încercând să mă calmez totuşi. Dar cum aş fi putut reuşi când bunica mea zăcea pe un oarecare pat acoperit de aşternuturi albe, iar ochii îi erau închişi. Speram la ce-i mai bun, însă o stare pesimistă nu-mi dădea voie.
- Domnişoară Abigor ? Numaidecât îmi ridicasem capul spre doctorul care mi se adresase, probabil vrând să-mi spună veşti despre bunica.
Mi-am şters ochii umeziţi cu mâneca bluzei, după care i-am răspuns domnului doctor :
- Da, eu sunt. Ea... Cum se simte ?
Ezitam unele momente când mă puteam gândi la un posibil răspuns cu influenţă negativă asupra mea, cu o banalitate fără măsură. Exact - un răspuns negativ... Doctorul expiră şi inspiră pentru o clipă, îşi închise ochii, iar apoi şi-i deschise spunându-mi pe un ton răguşit adevărul...
- Bunica ta...are leucemie...
Bineînţeles...
De ce întotdeauna - când există momente rare de fericire, de acele sentimente emoţionante - timpul trebuie să strice totul ? Să ne răpească persoanele dragi, să ne creeze noi amintiri dureroase şi chiar să ne pierdem pe noi înşişi... Doar atât poate ?! La naiba cu tot ! Oricât de puternică aş încerca să fiu, nimic nu-mi reuşeşte. Noi, oamenii lipsiţi de sens suntem inutili în faţa loviturilor vieţii. Şi bănuiesc că aşa va fii întotdeauna.
Vestea - da, un adevărat şoc, dar cu toate acestea, parcă era îndeajuns de şocantă pentru mine, încât să mă mai mişte, să mă mai cutremure. A fost doar o tresărire uşoară. Şi poate că mă consideraţi lipsită de scrupule, egoistă şi prefăcută, dar... Doar că mai nimic nu mă mai poate distruge. Este prea târziu, căci sunt deja distrusă - loviturile sunt prea puternice şi pline de greutăţi menite pentru mine.
I-am cerut persoanei de faţă să mă lase să o văd, măcar pentru ultimele ore, minute.
- Sigur, urmaţi-mă, vă rog.
Aşa cum îmi spusese, l-am urmat tăcută şi plină de speranţă totuşi; şi apoi, am zărit uşa camerei sale. Albă - evident, eram într-un spital, totul era dominat de albul impecabil. Ajunsesem să urăsc acea culoare, poate era din cauză că adusese prea multă tristeţe în a mea viaţă.
Ea zăcea pe pat; capul îl avea uşor aplecat în partea dreaptă, spre fereastră, iar ochii îi avea închişi - exact cum credeam. Pereţii aceştia aveau să-mi fie întipăriţi în minte pentru restul bucăţii de viaţă pe care o mai aveam, la fel şi Eric... Şi Michael...chiar şi Josh cu Maya...
Numaidecât, m-am repezit către ea, luându-i mâna între ale mele şi începând să plâng. Chiar mă simţeam îngrozitor, patetic şi eram practic neputincioasă în faţa ei. Oricât de mult încercam să o trezesc, să o alint cu ale mele cusvinte îmbietoare, tot nu se trezea, de parcă devenise o chestie imposibilă. Mai mult, lacrimile nu mi le mai puteam opri, ajunseseră să-mi înţepe ochii - ceva extrem de deranjant. Şi iată-mă din nou... La un capăt de drum, însă nu-i al meu într-un mod bizar - îmi este străin, dar totodată cunoscut prin intermediul ei.

Observam soarele cum apune, până şi cea mai mică rază a lui se ascundea după nişte pleoape cunoscute. Acest apus era dureros, ca şi toată viaţa mea de altfel. Ei...au încetat să se mai deschidă, pupilele presupun că deveniseră la fel de dilatate precum şi pielea sa - totul în jur era rece; corpul ei era rece. Deşi întotdeauna am încercat să fiu tare, să-mi păstrez calmul, nu am reuşit niciodată, iar eu abia acum realizez câte am pierdut în faţa vieţii.
Încă o persoană - a refuzat să trăiască pentru mine, dar e inutil. Mereu va fii inutil...



# Scuze încă o dată că-i aşa scuurt ~

Hello :] Am trecut pe aici, precum ti-am promis. Mersi ca de data asta n-ai uitat sa ma anunti *huugs*. Sa revenim la next. Chiar mi-a placut. A fost emotionant, dar e drept ca a fost cam scurt, as fi vrut mai lung, dar e in regula daca data viitoare il faci mai lung. Ma bucur ca saraca Aby rezista atat de bine in fata unor situatii atat de tensionate si nu lesina sau mai stiu eu ce fac alte persoane cand se vad puse in postura ei. E chiar greu sa vezi cum cineva drag tie se prabuseste incet-incet sub ochii tai, iar tu nu poti sa faci nimic ca sa-l ajuti, e peste puterile tale si te face sa te simti neputincioasa, dar asta e viata, omul se naste si moare si trebuie sa ne resemnam ca am pierdut o persoana draga noua. La capitolul descriere stai bine, am simtit bine sentimentele, naratiunea si dialogul sunt si ele bune. Am vazut doua-trei greseli de tastare, dar nu foarte grave, iar actiunea nu-i grabita deloc. So, cam atat am avut de spus. Bafta in continuare si nu uita sa ma anunti cand pui next-ul. Spor la scris!

Vă mulţumesc că îmi citiţi povestea, care, drept să vă spun - am hotărât de la bun început s-o creez aşa cum văđ eu lumea din prezent. Şi adevărul e că, personajul principal - Abigor - reprezintă o parte a mea.
Am adus un capitol mai mare de data aceasta şi sper că o să vă placă. ^^ Enjoy ~


Şi cum păşeam de-a lungul aleei plină pe margini de oameni bizari şi străini, mă simţeam tot mai pierdută, dar pierdută printre acele veşminte negre. Îmi aduceau destulă tristeţe şi anumite senzaţii cunoscute, însă parcă doream să mă îndepărtez cât mai mult de acea mulţime de muritori falşi. Oare gândeau de fapt ? Oare aveau voinţa si curajul de a mă înţelege ? Nu. Deşi erau aici, pentru mine zăceau precum nişte statui false - din pământ.
Ciudat însă... Nu mai pot stoarce nici măcar o lacrimă, oricât de nefolositoare ar fii ea; e prea târziu. Şi acum încep să duc din nou acea mască la această înmormântare. Cine credea... ? Bunica-i decedată şi eu sunt în viaţă. Sunt geloasă şi invidioasă pe ea - poate prea egoistă.
Ultima floare am aruncat-o eu sub văzul tuturor acelor persoane, ultimele petale albe s-au scuturat în bătaia vântului - da, eu sunt vinovată pentru moartea lor.
Hm, şi când mă gândesc că aşa-zisa mea familie nu a îndrăznit să păşească măcar alături de mine, aşa ar fi fost ceva normal - poate prea logic dacă tot îndeplinesc această funcţie; funcţia de părinti, cei care ar fi trebuit să-mi fie doar mie alături. Dar nu s-a întâmplat nimic şi crede-mă, oricine îmi mai ascultă gândurile şi-mi mai citeşte trăirile, nu cred că va fii capabil să mă-nţeleagă, cu atât mai puţin să mă consoleze. În zadar.
După lunga slujbă a preotului prezent, deja ceilalţi începeau să dispară. Chiar credeau că totul se va sfârşi atât de repede ?


***

Încă mai stăteam în faţa stanei de piatră şi a crucii. Aparţineau dragei mele bunici. Uneori, mă simt ca şi cum aş lua parte la o telenovelă stupidă şi nu am îndrăznit să întreb când se va scrie finalul.
Acele momente de reculegere ce ar fi trebuit să aibă loc - nu s-au întâmplat, dar nu-i prea târziu în această situaţie, nu încă. Închizându-mi ochii, reflectez asupra tuturor amintirilor petrecute cu bunica şi încerc să-mi menţin aceeaşi stare. E greu - pentru oricine ar fi greu dacă s-ar afla unde sunt eu acum. Până şi soarele ce-ncepe să apună mi-e martor. Şi prefer să rămână aşa... Să fiu doar eu cu gândurile-mi ascunse.
Adierea vântului mai scutură câte-o cracă a pomilor din jur, iar în mod subit, se aude un zgomot discret din apropiere. Păreau a fi paşii unei persoane, poate cineva care nu are ce să facă decât să se distreze prin cimitir. " Hm, lipsiţi de noimă. "
Totuşi, privesc întru totul înspre locul de unde provine acele sunete comune şi aştept. Nici eu nu ştiam ce. Cu siguranţă că nu mai ştiam nimic.
Deşi urmăream cu ochi-mi negri împrejurările, degeaba însă. Orice sau oricine ar fi fost, nu-l luam prea mult în serios. Probabil se distra de minune pe seama mea. E timpul să plec.


~ După o lună ~


Eram la începutul lui martie, iar zăpada deja dispăruse, mai rămase doar umezeala specifică, o simţeam în are, pe sol - aproape peste tot. Şi asta anunţa un nou sezon, un nou anotimp. Mai degrabă, o nouă perioadă a vieţii.
În tot acest timp, nu se mai întâmplase nimic important. Doar... Doar timpul pierdut alături de Michael şi de Maya mă mai înveselea. Nu regret faptul că i-am cunoscut pe ei, au început să fie printre puţinele şi rarele persoane importante pentru mine. Totuşi, nu l-am mai văzut pe Josh, iar amica mea refuză să vorbească despre el. Nu înţeleg de ce - doar e fratele său, parte din familie. Ce-aş da să fiu şi eu înconjurată de acel cuvânt. Familie.
Zilele trecute am mers din nou la mormântul bunicii; mă bucuram că era aproape măcar, nu cu trupul - nu aveam nevoie de aşa ceva - mi-era de-ajuns să o ştiu lângă mine cu sufletul, era ceva spiritual, ce se putea simţi doar. Iar Michael nu a dat înapoi când venise timpul să-i culeg cele mai frumoase flori, m-a însoţit peste tot şi asta mă face într-adevăr puţin mai veselă. Cu ale lui săruturi, mi-a mai ridicat morala şi mă făcea să devin o altă persoană. Nu ştiu de ce, dar la acel moment doream să mă schimb pentru el. Îmi dădusem seama uşor că îi displace atunci când eram sunt tristă, când intram în acea stare de depresie din şi din nou... Parcă simţeam ceva nou - cum spuneam, eram dispusă să mă schimb, doar puţin, dar nu ştiam dacă acea încercare va functiona sau dacă măcar va avea un rezultat.
Acum, eram lângă el, în drum spre bunica sau mai exact, spre locul ei veşnic. Era timpul pentru o nouă vizită.

De cum am ajuns, am coborât încet din maşină cu Michael la braţ, oferindu-mi astfel sprijinul său. Din totdeauna a fost aşa.
Zărisem o bucată de hârtie mai mototolită pe mormântul ei şi pot spune că-mi stârnise curiozitatea, căci nu mai venea nimeni la bunica, era imposibil. Oare să fi fost părinţii mei ?... Însă nu, nu se putea să fie ei - nu le pasă. M-am apropiat mai mult de acea hârtiuţă şi am observat un scris destul de îngrijit asternut pe acea culoarea imaculată. De cum am început să citesc rândurile de pe bilet, am lăsat totul baltă, inclusiv florile ce-au căzut zgomotos pe sol...

Draga mea Aby,

Deşi ştiu că acum mă urăşti şi că nu mai doreşti să mă priveşti în ochi, a trebuit să fac asta - da, a trebuit să-ţi scriu această scrisoare blestemată; si am sperat că-ntr-o zi o vei găsi aruncată pe acest morman de pământ, sub care se odihneşte bunica ta... Ştii, întotdeauna am considerat-o şi pe ea parte din familie, poate din cauză că niciodată nu am avut una; până în momentul în care ai tăi m-au adoptat. Eram fericit ce-i drept, dar mi-era teamă totuşi, teamă să nu fiu acceptat aşa cum eram eu într-adevăr - genul de băiat tocilar, inteligent şi cuminte. Astfel, când am ajuns la " destinaţie ", am hotărât să port o mască, o anumită mască. N-o folosisem niciodată, dar realizasem că era timpul în sfârşit.

Ştiu că nu mă vei crede până la finalul acestei scrisori care nu-mi stă chiar deloc în fire, dar încerc, încerc să-ţi capăt iertarea. Dificil lucru, nu-i aşa, Abigor ?
În fine, eu apoi te-am violat, dar nu mă putusem abţine şi-i greu să mă-nţelegi. Mă rog, nu m-ai înţeles niciodată, dar te-am iubit, foarte mult şi poate că şi-acum o fac, dar în tăcere. Prefer să-ti fie ţie bine... Oricum, când te-am văzut prima dată mi-ai plăcut şi nu ştiam ce să fac, nu doream să mă joc cu tine, dar noua mea viaţă m-a obligat. Până şi familia ta; ei şi-au dat seama cine eram cu adevărat şi mi-au spus să mă schimb, să fiu mai dur că cică astfel deveneam independent. În acei trei ani cât am stat în casa ta, continuasem să port aceaşi mască de dragul de a deveni independent. Uneori regretam, dar îmi tot repetam că trebuie să fie aşa. Vroiam să fug cu tine, ştii ? Bineînţeles, asta...după ce aş fi devenit o persoană mai matură, cineva pe care să te bazezi numai tu. Nu am reuşit, căci am căpătat doar a ta ură în acea seară, de ziua ta... Dacă ai ştii cât mă urăsc pentru asta ! Am fost un ipocrit, un imbecil să cred tot ce ei îmi spuneau.

Îmi pare rău pentru tot, Aby. Nu mă vei ierta, nu ? Cu toate acestea, sunt un prost, nu mă pot abţine nici acum şi cerşesc iertare... Vreau doar să-ţi spun că mereu vei rămâne Aby a mea, doar a mea...

Adio.
Fratele tău, Eric.

Lacrimile îmi stăteau în ochi, nu le mai puteam opri, nu mai puteam continua această farsă şi iată, am ajuns să nu mai controlez nimic.
- Prostule ! Eşti un idiot ! Cum poţi să-mi spui toate astea printr-un simplu bilet ?! Crezi că atât merit ?! De ce... Te iert, Eric... şi atunci am început să plâng, să-mi vărs amarul şi nu-mi păsa că Michael era chiar lângă mine.
Cum mai putea să-mi pese când eram atât de îndurerată ? Nu era de-ajuns de fiecare dată când fusesem lovită ? Acum e şi mai rău... Roşcatul sări să mă îmbrăţişeze şi mă mă consoleze. Dar consolarea n-o găseam nici măcar în ale sale braţe, căci niciodată n-am găsit-o, am fost prea inutilă.
- Aby, calmează-te, te rog !
Deşi îmi şoptea acele cuvinte blânde la ureche, eu parcă nu le înţelegeam, nu le înţelegeam rostul.
Într-un final, după lungi clipe de tăcere şi confuzie, m-am mai calmat, cu greu însă, si am început să iau această poveste de la capăt. Da, am început să-i explic totul, fiecare amănunt în parte - lui Michael. El chiar merita să-mi ştie povestea atât de veche şi de comună, prea patetică, exact ca mine.


Era şocat, ce-i drept. Eu nu mai simţeam nimic când îl vedeam aşa, îmi doream să se termine cât mai repede şi să mă pot ascunde undeva departe de privirile curioase şi bănuitoare ale omenirii. Suna banal, dar pentru mine în niciun caz nu era astfel.

Buna, am trecut si eu sa mai las un com. Stii, e ciudat asa sunt si eu am pierdut aproape tot ce aveam mai drag si spre deosebire de Aby pe mine chiar nu ma mai intelege nimeni toti zic ca sunt sadica sau chestii dinastea doar din cauza ca nu imi mai pasa de ceea ce patesc altii. Poate ca nu ma bucur cand cineva pateste ceva dar nici nu imi pare rau iar altii iau asta ca un lucru rau dar eu nu cred ca e din cauza ca lumea nu merita asta. Intradevar capitolul asta e putin mai trist dar sincer eu chiar stiu si am trait sentimentul de a pierde si de a te simtii ca un criminal desii nu esti. Pai nu mai zic nimic si doar ca astept next-ul bye bye.