va multumesc foarte mult pentru ca cititi si imi spuneti ce credeti. inseamna foarte mult pentru mine sa stiti. si imi cer scuze pentru aceasta intarziere de mai mult de o luna:)
Prietena mea cea mai buna, Anca, isi alege tocmai acest moment sa isi faca aparitia in incaperea mea si dupa cate observ este insotita de o asistenta nu prea bunavoitoare. O aud vorbind cu aceasta dar intelesul cuvintelor ei imi scapa. Sau poate nu vorbeste cu asistenta ci cu mine?
-Fata, ce dracul a fost in capul tau? Cum ai putut sa faci asa ceva?
Si continua sa vorbeasca, sa rosteasca cuvinte care isi pierd intelesul in mintea mea. Este ca si cum ceva ma impiedica sa o inteleg, lipindu-mi privirea de usa ce sta intredeschisa. Astept pe cineva sa isi faca aparitia, dar pe cine sau de ce am sentimentul acesta nu pot sa explic.
-Vali? Ce ai? Hei! Uita-te la mine! Tipa Anca furioasa ca nu ii acord atentie.
Cu greu reusesc sa imi dezlipesc privirea de usa si sa ma uit in ochii ei caprui-verzui. Are niste ochi asa de frumosi si de inocenti si buni... sunt puri ca si ea, de altfel. Nu stie ce inseamna sa fi sufocat de singuratatea ce te inconjoara incercand sa te omoare cu acele maini cu gheare ingrozitoare si ma bucur nespus ca nu stie de asemenea lucruri. De altfel, de aceea si suntem prietene, ca eu sa o protejez de toate lucrurile care m-au schimbat pe mine, iar ea sa ma invete din nou sa zambesc atat de sincer. O iubesc pe aceasta satena si as face orice numai sa stiu ca este in siguranta, fericita. Ma intreb cum am putut sa uit de aceasta promisiune in seara in care am incercat sa ma omor. Dar este atat de usor sa uiti de asemenea lucruri cand esti singur... este infricosetor cat de usor este...
-Si unde era iubirea asta cand inghiteai pastilele? Ma intreaba fetita de unsprezece ani care apare langa Anca, uitandu-se acuzator la mine.
I-as raspunde numai ca daca m-ar auzi prietena mea ar crede ca am innebunit, nu ca nu sunt putin nebuna, dar asta o stiu doar eu, nu si altcineva si as prefera sa ramana asa pentru moment. Asa ca imi tin gura sperand din tot sufletul ca va disparea, insa normal ca nu o face. Niciodata nu au facut ce le-am spus, niciodata nu m-au lasat in pace atunci cand le-am spus sa o faca.
-O, hai nu imi spune ca ti-e teama ca te va crede nebuna... zice fetita.
-Valentina! Tipa Anca din nou vazand ca nu ii raspund.
-Nu mai tipa la mine. Te aud! Tip eu inapoi. Nu stii ca nu trebuie sa tipi la cineva care este bolnav?
Intreb incercand sa imi crucisez mainile in dreptul pieptului insa o durere ma trasneste atunci cand imi indoi mana dreapta fortandu-ma sa mi-o intind instinctiv. Am uitat ca am branula in mana care ma hraneste sau cine stie ce face, ca nu stiu la ce foloseste.
-Ba da. Dar acea regula se aplica pentru cei care se imbolnavesc involuntar, nu pentru cei care si-o fac cu mana lor. Tu nu ai dreptul la acea regula. Ce a fost in capul tau? Nu te-ai gandit deloc la cei pe care ii lasi in urma? Sau te-ai gandit si nu ti-a pasat? Intreaba ea cu lacrimi in ochi pe un ton aproape smiorcait.
Ma simt prost, vinovata. Nu m-am gandit decat la mine atunci cand am facut-o, acesta este purul adevar. Un adevar care ma roade, ma mananca pe interior insa nu il pot rosti pentru ca atata timp cat nu il aud, nu este adevarat. Cel putin asta vreau sa cred, asta ma mint in continuare cu buna stiinta. Imi las privirea in jos, dandu-i astfel de inteles ca are dreptate.
-Dar nu am venit sa ma cert cu tine. Am venit sa te vad, sa iti demonstrez ca ii pasa cuiva de soarta ta. Nu am vrut sa cred atunci cand am aflat ce s-a intamplat. Imi spuneam ca tu nu ai face niciodata asa ceva, stiu cu cata pasiune spuneai o data ca cei care se sinucid sunt niste lasi si pareai atat de bine... nu ma asteptam...
-Nimeni nu se astepta, Anca. Nu este vina ta, nu este vina nimanui. Este doar a mea. Eu am ales si nu imi pare rau. Imi pare rau ca nu a reusit.
Ei puteam sa ii spun asta chiar daca stiam ca o raneam, puteai sa ii marturisesc acest crud adevar.
Se uita la mine fara sa creada ce aude si apoi aud o plesnitura cum rasuna in incapere. Imi dau seama ca acela este sunetul contactului palmei ei cu obrazul meu. Acesta ma inteapa in timp ce usor se inroseste. Imi duc mana la el, nevenindu-mi sa cred ca m-a lovit.
-Sa nu mai spui niciodata asa ceva, m-ai auzit?! O sa te faci bine si o sa uiti toata aceasta intamplare, o sa vezi, zice ea printre hohotele de plans care au curpins-o.
-Bine. Cred ca meritam asta, soptesc dupa cateva minute in care o aud cum incearca sa se controleze.
-Da, o meriti din plin, zice linistindu-se putin.
-O, hai, te rog, termina o data. Am inteles ce vrei sa spui. Asta mi-a spus si fratemiu, in mai putine cuvinte, dar acelasi lucru.
-Domnisoara? Este timpul sa plecati. Stresati pacienta si chiar trebuie sa se odihneasca, sa se calmeze, zice o asistenta aparand din senin.
Anca se uita urat la blonda ce aparuse dar nu se impotriveste.
-Mai vorbim. Sper ca atunci cand ma intorc sa nu mai ai atatea idei in capul ala tampit al tau, bine? Intreaba in timp ce se apleaca sa ma pupe pe obraji si sa ma imbratiseze.
-Ma mai gandesc.
Si uite asa pleca impreuna cu asistenta lasandu-ma din nou singura cu gandurile mele. Nu stiu daca trec doua ore de la vizita prietenei mele ca Vladimir isi face aparitia cu o punga in mana.
-Buna, raza de soare! Ti-a placut escapada de aseara? Ma intreaba facandu-mi cu ochiul.
-Da. Multumesc ca m-ai ajutat sa ies. Nu cred ca m-ar fi lasat aseara asistenta aceea sa ies afara nici daca as fi rugat-o in genunchi.
-Asta pentru ca erai deja in genunchi, zise ciufulindu-mi parul.
Gestul acela este atat de familiar... imi aminteste de un baiat care statea pe la mamaia. Numai ca nu imi aduc aminte exact cine era sau cum il chema.
-Nu ca nu as fi recunoscatoare sau ceva de genul acesta, dar cum de te afli aici? Il intreb curioasa.
Ma uit la el, numai ca acesta nu imi acorda atentie. Se uita intrebator la punga ce o tine in maini. Oare ce o fi acolo? Si de ce se uita cu atata indarjire la ea?
Apoi in secunda urmatoare, de parca atunci ar fi auzit ceea ce am spus isi ridica privirea zambitor si imi raspunde.
-Cum aseara nu am fost de garda si in seara asta nu sunt, m-am gandit sa vin sa vad ce faci, imi raspunde uitandu-se direct in ochii mei.
Este atat de aproape de mine, daca m-as aplica putin spre el aproape ca l-as saruta. Iar tentatia este atat de mare... inca putin si... si nu trebuie sa fac eu acel pas pentru ca il face el. Se apropie de chipul meu si isi lipeste buzele de ale mele fara sa se grabeasca sa ma sarute. Este un sentiment atat de placut... a sta atat de aproape de o alta persoana, simtindu-i rasuflarea pe pielea mea. Nici nu imi mai aduc aminte de ultima data cand pur si simplu am stat asa langa cineva. Am si uitat cat de bine este. Si apoi dupa ce a stat asa cateva secunde mi-a departat buzele si m-a sarutat. Este atat de bine sa fiu sarutata. Nu stiu cat a durat acest sarut, dar atunci cand s-a terminat imi parea foarte rau. A durat prea putin pentru gusturile mele, asa ca mi-am pus mana pe ceafa lui si am vrut sa il tin pe loc pentru a-l mai saruta o data, insa nu ma lasa.
-Scuze, nu trebuia sa fac asta. Stiu ca esti intr-o pozitie ciudata si vulnerabila, zice indepartandu-se de mine si luand punga ce o lasase din mana.
-Da... poate nu a fost cea mai stralucita idee, dar mi-a placut. Dar asta nu inseamna nimic, zic eu repede vazand sclipirea ce a aparut in ochii lui.
Vreau doar sa depasesc cat mai rapid acest moment care devenea stanjenitor. Acea sclipire a disparut, inlocuita de o expresie de om ranit care ii apare pe chip. Ma face sa ma simt aiurea pentru ca am spus ceea ce am spus.
Este o zi ciudata astazi, mult prea ciudata pentru gusturile mele. Vreau sa ii zic ceva ca sa schimb lucrurile dintre noi, sa imi iau inapoi cuvintele, insa inainte sa apuc sa rostesc un cuvant apare o alta persoana in incapere.
-Ce cauti aici, paramedicule? Nu este c-am devreme pentru tura ta? Intreaba pe un ton amenintator Stephen.
Oh, Doamne! Ce cauta aici? De ce a venit din nou sa ma vada? Inima incepe sa imi bata nebuneste la auzul glasului sau, iar respiratia incepe sa mi se ingreuneze. Nu imi vine sa cred ca dupa atatia ani inca mai am sentimente pentru nemernic. Din cauza ca sunt pierduta in propria mea lume nu imi dau seama ca cei doi au inceput sa se certe. Sunt prea acaparata de propriile mele sentimente. De ce nu il pot uita nu stiu. Au incercat sa trec peste dar m-am tot intors la acele amintiri frumoase pe care le traisem impreuna.
-Da tu ce cauti aici? Orele de vizita s-au terminat. Revin-o mai tarzui, il aud pe Vlad spunand.
-Nu se aplica si pentru mine. Vreau sa discut ceva in particular cu Vali.
Asta imi atrage atentia. Ce avea el de discutat cu mine? Eu nu vreau sa discut nimic cu acesta, oricat de mult trupul meu tipa dupa atingerea lui. Nu as vrea altceva decat sa ma las imbratisata de bratele sale puternice... o, nu! Iar cad in acea capcana!
Din senin inima incepe sa ma intepe si cred ca mi-am pierdut toata culoarea din obraji pentru ca ei doi inceteaza sa se mai certe si se posteaza langa mine. Vlad imi ia mana stanga in timp ce Stephen mi-o ia pe cea dreapta.
-Vali, scumpo ce se intampla? Te simti bine? Intreaba Vlad ingrijorat.
-Iubire, chem doctorul? Intreaba Stephen.
Auzind acel cuvant, „iubire”, incep sa ma sufoc. Este prea mult pentru mine, prea multe sentimente au iesit dintr-o data la suprafata iar eu nu pot sa le fac fata.
-Nu... nu... nu pot respira, reusesc eu sa rostesc.
-Doctore! Tipa Vlad disparand din incapere, fugind sa aduca doctorul.
De ce pleaca el nu inteleg. Doar este paramedic, nu? De ce nu ma ajuta cu ceva?
-Nu te ingrijora, iubire, sopteste Stephen dandu-mi parul de pe frunte dupa ureche pentru a nu mai sta in ochii mei.
Ceva din ochii lui ma ingrijoreaza, ceva nu este in regula. Stie un fapt care il sperie, pe care nu il poate accepta. Dar ce? Ce poate sa il sperie atat de tare incat sa il tradeze in acest mod? Nici nu vreau sa ma gandesc la posibilitatea ca eu sunt sursa acestui comportament. Nu vreau sa cred ca inca mai are sentimente pentru mine dupa atatia ani! Ar fi un gand pur egocentric.
-Voi fi aici pentru tine pentru totdeauna. Nu te voi lasa sa ma parasesti! Ai inteles? Sopteste printre dintii inclestati strangandu-mi dureros de tare mana.
Desi chipul ii este lasat in jos si nu ii pot vedea ochii imi dau seama ca plange. Pentru prima data il vad plangand si asta se intampla in clipa in care eu am o criza. Ii pot simti durerea din spatele acelor cuvinte. As vrea si eu sa plang, sa il plesnesc pentru ca imi face asa ceva in aceste momente insa nu am forta necesara deoarece simt cum intunericum imi cuprinde mintea.
`ello!
Tocmai voiam sa te intreb cand postezi iar, pentru ca am observat ca nu ai mai trecut de mult pe aici.
Asa..sa incepem cu partea rea: in mare m-ai dezamagit...as putea sa dau copy-paste de pe comentariile anterioare, greselile sunt aceleasi. Bine, probabil ca pana acum nu am observat unele greseli aici pentru ca imi place la nebunie povestea, insa dupa ce am observat anumite greseli la alte ficuri ale tale, arata chiar ciudat sa le regasesc si aici. Nu mai stiu exact la care dintre ficuri, dar stiu sigur ca ti-am mai spus la unul dinte ele parerea mea despre limbajul din exteriorul ficului, spatiul dintre randuri si notarea capitolelor, la asta lucrurile se agraveaza aici, eu chiar credeam ca ai sarit peste un capitol, mai ales ptr ca penultimul capitol era " *** " si ultimul era " " adica nimic, si nu prea avea legatura cu antecedentul (uhm...sper ca intelegi la ce ma refer...). Si...am mai gasit si greseli de tastare, dar astea deja nu se mai pun.
In rest, totul e bine, povestea decurge frumos si intamplarile sunt interesante, imi pare rau daca nu reusesc sa spun exact toate lucrurile frumoase ale acestui fic, dar sunt muuulte lucruri frumoase, si eu am o gramada de teme pentru maine si o raceala de toata frumusetea.
Ne revedem la aripi, laevis,sau drumuri, asta depinde de tine.
Buh-bye>:D<
so va anunt ca aceasta poveste se apropie de un sfarsit. vor mai fi inca cel mult 7-8 capitole fara acesta. wow...nu imi vine sa cred ca aproape am terminat o poveste:) prima mea poveste ce are un Sfarsit:)
va multumesc celor care au citit si care si-au impartasit parerile cu mine;) inseamna foarte mult pentru mine.
***
De ce te-ai întors, Stephen? Dupa doi ani în care nu ai mai dat nici un semn de viata, absolut nici un semn, ai aparut în viata mea de parca nimic nu s-ar întâmplat. De parca am fi fost din nou împreuna... cum poti urî si iubi o persoana în acelasi timp? Deja simt cum mi se pune un nod în gât atunci când amintesc cum a facut sa dispara singuratatea din sufletul meu cu simpla lui prezenta.
A treia oara când ne-am întâlnit nu a mai fost o simpla întâmplare.
Un zâmbet îsi face aparitia sfios pe chipul meu la amintirea acelei întâmplari. Cumva reusise sa faca rost de numarul meu de telefon. Cum, de la cine, nu am reusit sa aflu nici pâna în ziua de azi, însa nici nu am vrut cu adevarat sa aflu.
M-a sunat într-o zi, cred ca era opt seara si m-a invitat a doua zi la o înghetata. Nici nu am stat sa ma gândesc cu cine vorbesc, tot ce era în mintea mea atunci era înghetata. Era si este un fel de drog al meu. La orice ora din zi sau din noapte, fie vara, toamna sau iarna daca vreau înghetata ma duc si caut pâna gasesc. Asa ca atunci când am auzit de înghetata nu am refuzat si am fost de acord sa ma întâlnesc cu acesta fara a încerca sa îl refuz. De abia dupa ce a închis mi-am dat seama ce am facut. Cum puteam eu sa accept o întâlnire cu el? A doua zi începusem serios sa ma gândesc sa nu ma duc. Era adevarat ca exista ceva interesant la persoana lui care ma intriga dar nu doream sa ma implic în nimic. Nu doream sa cad în vreo gluma proasta de-a lor.
El era frumos asa ca niciodata în viata mea nu mi-as fi închipui ca poate sa se uite la cineva asa de comun ca mine. Nu ca as fi vrut. Nu doream sa ma implic în acel sens cu baietii, pur si simplu nu vedeam scopul. Nu faceau altceva decât sa îti complice viata cu întrebari inutile, la fel cum Stephen începuse sa o complice pe a mea. Dar eram curioasa sa vad unde duc aceste „întâlniri”. Chiar daca eu nu puneam accent atât de mult pe modul în care arata cineva nu eram idioata si eram mult prea constienta ca acest lucru conta si înca conteaza cel mai mult în societatea în care traim. Simteam acest adevar pe pielea mea în fiecare zi în care vedeam cum sunt ignorata. M-am întrebat de multe ori ce aveau ele si eu nu aveam însa niciodata nu am reusit sa gasesc raspunsul.
Îmi amintesc ca în ziua în care a avut loc întâlnirea eram atât de emotionata si de câte ori am încercat sa formez numarul lui pentru a anula. Însa niciodata nu l-am lasat sa faca conexiunea fiindu-mi teama sa vorbesc cu acesta, nedorind ca el sa ma considere o lasa. Nu vroiam sa fug mai ales ca nu aveam de ce sa fug, nimic nu avea sa se întâmple între noi doi, deci nu aveam nici un motiv sa ma îngrijorez. Sau cel putin asa credeam. Toate aceste lucruri, gânduri se bazau pe faptul ca niciodata un baiat de vârsta lui, cu patru, cinci ani mai mare ca mine avea sa se uite la mine ca la o potentiala prietena.
Din cauza ca nu eram si nici nu am fost niciodata cocheta, ma duceam de obicei la scoala si peste tot pe unde ieseam în blugi largi negri si tricouri largi. Câteodata ma îmbracam mai elegant însa acele zile erau atât de rare, iar ceea ce eu consideram elegant oamenii din jurul meu considerau straniu si ciudat. Nu îmi placea cum se uitau colegi mei la mine atunci când schimbam blugii si tricourile largi pe altceva si niciodata nu avusesem tupeul sa îi înfrunt. Eram prea mica pentru a-mi tine capul sus si a înfrunta toate privirile. Dar în ciuda acestui fapt, doream sa fiu draguta pentru întâlnirea cu el, nici eu nu stiam de ce. Pur si simplu doream sa fiu la înaltimea lui. Vroiam sa le demonstrez tuturor ca nu îmi pasa de ceea ce spun, ca pot fi si eu la fel de frumoasa si cocheta ca celelalte. Cred ca, de fapt, sunt singura ca în acea clipa în care ma uitam în oglinda de înaltimea unui om de pe hol a aparut scânteia care urma mai încolo sa devina o adevarata flacara în ochii mei. În acel moment când ochii mei cinici si sceptici au vazut reflexia mea au fost multumiti de ceea ce era în fata lor. Aveam parul facut codite subtiri si mi le legasem într-o coada de cal lasând doar una libera din crestetul capului. Ma machiasem cu fard albastru si alb si îmi dadusem cu rimei negru care îmi lungea genele, care era si asa destul de lungi si fara ajutorul rimelului. Si aici m-am oprit, întotdeauna aici m-am oprit cu machiajul, pentru ca nu îmi place sa îmi încarc tenul cu fond de ten si alte porcarii. Iar pentru prima data în viata mea ma îmbrac cu costumasul din blugi pe care mi-l luase mama mea. Bluza era fara spate, legându-se dupa gât si având câtiva nasturi în fata iar pantalonii erau trei sferturi si aveau buzunare ce se încheiau cu fermoar. As putea spune ca eram atragatoare din cauza decolteului în „v” pe care îl avea bluza. Mi-am luat o geaca din blugi si m-am încaltat cu o pereche de cizme înalte pâna la genunchi cu toc de sase centimetrii, negre. Pot spune cu mâna pe inima ca eram atragatoare, exact ceea ce îmi dorisem.
Era pe la mijlocul lui octombrie si pâna atunci fusese o toamna destul de calda, aproape nici nu îti venea sa crezi ca era toamna daca nu era pentru frunzele care începusera sa cada. Asa ca nu era foarte cald pentru sandale dar nici foarte frig pentru cizme, însa întotdeauna îmi placusera cizmele.
Ies pe usa multumita de felul în care aratam pentru prima oara în viata mea.
Cu cât ma apropiam de locul unde trebuia sa ne întâlnim cu atât pasii mei deveneau mai mici, mai înceti. Inima începuse sa îmi bata atât de tare încât ma surzea. Nu stiam ce înseamna aceste lucruri dar îmi era teama de ele, îmi era frica de ceea ce se ascundea dupa colt asteptând sa înlocuiasca aceasta anticipare atât de dulce. Asa ca am facut ceea ce stiam cel mai bine: m-am oprit, am inspirat si le-am îngropat. Eu nu puteam sa simt asa ceva si mai ales pentru un baiat! Un baiat pentru numele Lui Dumnezeu! Le-am îngropat si în acea secunda am decis ca ma voi purta cu el la fel cum ma purtam si cu ceilalti baieti. Aveam sa fiu unul dintre baieti din nou, dar atunci în inocenta mea, în încapatânarea tineretii mele de a refuza sa vad adevarul eram mai înteleapta decât aveam sa fiu vreodata în viata mea. Pentru ca nu stiam atunci asta, dar refuzul meu de a nu vedea baietii ca altceva în afara de niste simpli amici ma salva de durere si m-ar fi salvat si de el daca as fi refuzat sa îmi deschid ochii, daca nu as fi cazut în capcana pe care a tesut-o cu atâta grija si maiestrie.
L-am vazut de la câtiva metrii departare cum statea în foisor si astepta rabdator. Ma astepta, pe mine. Nu îmi venea sa cred dar nu puteam nega ceea ce ochii mei vedeau. Eu, de felul meu, sunt atât de punctuala încât câteodata ajung înainte cu cinci, zece minute, sunt asteptata de cineva. Ma uitam cu curiozitate la ceas sa vad daca nu cumva am întârziat si am ramas surprinsa atunci când am vazut ca de fapt mai erau cinci minute pâna la ora stabilita. Prima persoana care era la fel de obsedata de punctualitate ca si mine. M-am dus la acesta pentru a nu-l mai lasa sa astepte, stiam si înca stiu cât de enervant este sa astepti si nu puteam sa îl las sa treaca prin aceeasi plictiseala.
- Hei! Îl salut eu încercând sa zâmbesc.
- Oh, buna, zice el zâmbind cu adevarat. Nu ma asteptam sa apari atât de devreme.
Am ramas uimita atunci când l-am auzit. Nu era atât de devreme. Mai erau doar cinci minute pâna la ora stabilita. Dar îmi scutur capul alungând impresia pe care mi-au produs-o cuvintele lui.
- Pai... nu îmi place sa întârzii si nici sa fiu asteptata, deasemenea nu îmi place sa astept.
- Sunt de acord cu tine. Arata o lipsa de respect.
Ma simteam aiurea, nestiind ce sa îi mai spun. Si apoi mi-a picat fisa. Trebuia sa îl avertizez înainte sa îsi faca cine stie ce iluzii. Nu vroiam sa creada ca doar pentru ca acceptasem acea întâlnire însemna ca îi dadea dreptul sa spere ceva. Nu prea credeam ca se astepta, dar vroiam sa am eu constiinta linistita. De fapt, vroiam sa ma linistesc, sa ma linisteasca spunându-mi ca era doar o întâlnire între amici.
- Sa stii ca mie nu îmi plac baietii, deci sper sa nu crezi ca aceasta este o întâlnire, îi zic eu serioasa, chiar încruntându-ma putin.
- Desigur. Nici nu îmi faceam sperante, sincer. O fata simpatica asa ca tine, este imposibil sa fie singura, raspunde zâmbind si dându-ma peste cap.
Am ramas înmarmurita. El credea ca eu glumisem si ca de fapt am prieten si de aceea am zis ceea ce am zis. Apoi dupa ce cuvintele lui au patruns îndeajuns de adânc în capul meu, m-a pufnit râsul si ma asez pe una din bancile din foisor încercând sa ma opresc.
- Oh, Doamne. Vai! Am exclamat eu printre hohote încercând sa ma opresc dar fara nici un succes.
- Ce este? Ce am afirmat de este atât de amuzant? Întreaba curios.
Era si mai haios în acea clipa cu sprâncenele lui negre ce erau clar pensate unite într-o privire întrebatoare.
- Oh, gata. Nu mai râd, nu mai râd, am repetat de câteva ori pentru a ma calma.
El a continuat sa se uite urât la mine. Eu l-am ignorat. Am înteles ca nu a înteles ce se întâmpla, dar daca avea putina rabdare aveam sa îi explic.
- Nu am prieten. Nu sunt o fata simpatica, nu sunt cineva cu care baieti ar vrea sa stea. Si sincer, nici eu nu sunt foarte încântata de compania lor în acel sens, îl lamuresc într-un final.
- Si atunci de ce ai acceptat sa te întâlnesti cu mine? A întrebat apropiindu-se de mine, uitându-se cu acei ochi ca peruzeaua în acea secunda direct în ai mei.
O întrebare buna. De ce am acceptat sa ma întâlnesc cu Stephen?
Nu stiam atunci raspunsul pentru ca eram prea mica si proasta pentru a întelege anumite sentimente, anumite subtilitati, dar acum îl stiu. Ma intriga si înca o mai face. Are un fel de a fi care îl completeaza pe al meu. Reuseste sa ma înteleaga atunci când alti nu pot, ma consoleaza atunci când ceilalti nici nu stiu ca trebuie sa fiu consolata. Ma citeste ca pe o carte deschisa, fapt care ma streseaza si ma încânta în acelasi timp. Trezeste în mine asemenea sentimente contradictorii cum nimeni altcineva nu a mai facut-o pâna acum.
As vrea sa pot da timpul înapoi si sa ma mai bucur înca o data de acele momente petrecute alaturi de el în care cu atâta usurinta a alungat singuratatea din sufletul meu. Nu as putea niciodata sa regret atât de mult faptul ca l-am întâlnit încât sa ma gândesc sa fi ales o alta cale. Da, m-a ranit. Da, poate daca nu ma învata ce este iubirea atunci poate nu as fi fost aici, dar în acelasi timp nu as fi stiut ce este extazul si fericirea. Toate lucrurile bune au si o parte rea. Niciodata nu vom învata sa pretuim momentele frumoase daca nu stim ce este durerea si disperarea.
Ma uit cu ochi tristi la inelul cu piatra albastra în forma de inimioara ce înca îl port pe mâna stânga pe inelar. Inel pe care initial l-am primit de la mama mea dar pe care Stephen l-a pierdut si mi-a dat altul identic. Piatra acestuia contine atâta fericire amestecata cu durere încât niciodata nu am fost în stare sa îl scot de pe deget de când l-am primit. Câte nopti nedormite am petrecut gândindu-ma ca daca reusesc sa îl arunc atunci o sa uit de tot si toate? Atât de multe încât le-am pierdut sirul. Dar niciodata nu am reusit sa îl scot, niciodata nu l-am tinut în palma pregatindu-ma sa îl arunc desi de multe ori visam despre asta.
Si apoi din cauza ca ma simteam atât de bine, de împacata într-un mod ciudat cu aproape toate lucrurile prin care trecusem, a trebuit sa apara acea amintire în fata ochilor mei. Nu puteam sa îmi amintesc doar clipele frumoase care m-au facut ceea ce sunt azi. Nu. Nu puteam sa îmi amintesc de momentul în care încurajata de Stephen sa fiu asa cum îmi place mie am hotarât sa sochez lumea din jurul meu cu modul în care ma machiez si ma îmbrac. Stephen m-a încurajat sa ies din cochilia mea si sa nu mai tin seama de ceea ce spun cei din jurul meu pentru ca ei sunt doar o turma fara minte care nu au identitate si personalitate. Nu toti sunt asa, este adevarat, dar multi sunt si acei multi pateaza pe cei putini. Si alaturi de el mi-am format propria personalitate, propria mea identitate. Nu mai eram doar o alta eleva din ultima banca ci eram si sunt eu, cea care nu da doi bani pe ce cred alti, care încearca sa demonstreze tuturor ca aparentele însala, ca nu conteaza cum arat, conteaza ceea ce am în cap. Oh, si aveam si înca am multe în capul asta sec al meu. Dar toate aceste amintiri frumoase, placute care îmi încânta inima si sufletul cu melodia lor armonioasa sunt patate de una singura care le domina, le otraveste cu durerea ei. Nu cred ca o sa pot întelege vreodata cum o singura întâmplare poate otravii cu atâta aviditate, rautate o mie perfecte. Cum un singur nor poate pata o zi splendida, distrugând-o.
- Nu o sa poti uita niciodata si cum nu poti uita, nu poti trece peste, nu este asa? Ma întreaba fetita de unsprezece ani ce apare în fata mea, stând pe picioarele mele.
- Tu ce cauti aici? Nu ai scoala, ceva la care trebuie sa fi prezenta? O întreb uitându-ma urât la aceasta.
Deja încep sa nu le mai suport, aceste personalitati ale mele care apar din senin spunând tot felul de lucruri. Ce stiu ele? Sunt blocate într-o anumita perioada a vietii mele si nu pot concepe niciodata lucrurile prin care trec în aceste clipe. Niciodata.
- Te las sa înnebunesti singura, zice suparata înainte sa dispara.
- Sunt deja nebuna daca te vad pe tine! Tip eu enervata.
Nu mai apuc sa mai spun ceva din cauza ca simt din nou cum intru în acea criza, cum încep sa ma sufoc iar inima ma înteapa atât de tare încât cred cu tarie ca cineva ma înjunghie. De ce mi se întâmpla asta tocmai acum?
Ca de obicei întrebarile mele ramân fara raspuns în timp ce eu cad în acel somn, în acea inconstienta... nici nu stiu cum sa o numesc...
`ello>:D<
:-wTocmai mi-ai stricat ziua.
Cum adica Sfarsit? Cum adica 7-8 capitole? Ok, inteleg, ai mai multe ficuri, vrei sa incepi altele noi si probabil esti ocupata, dar...am vreo sansa sa te conving sa faci si aici o parte a doua? Sau, macar sa faci capitolele urmatoare mai lungi? Mult mai lungi?
Totusi, sa revenim la capitol. E ( marea surpriza: ) ca de obicei: superb. Descrierea este minunata, din nou sentimente uimitor de bine descrise si acea descriere a obiectelor cu care eu nu ma prea inteleg, si peste care uneori sar, ai reusit sa o transformi si este chiar... placuta pentru mine. Dialog, naratiune, totul e ok, dar am gasit ceva:
antepenultimul capitol era notat " *** " , penultimul apitol nu era notat deloc, iar ultimul capitol este notat tot " *** ". Acum chiar ca nu mai pricep ce ai vrut sa faci, de ce ai scris asa, si in mare nu inteleg mai nimic.
Inca sunt suparata. Sunt suparata si pe mine pentru ca imi plac finalurile, si sunt suparata ca ma supar pe degeaba pentru ca pana la urma e totusi doar alegerea ta, dar... ai putea te rog sa imi spui daca am vreo sansa sa te influentez? As putea face cateva chestii...
Anyway, spor la scris>:D<
Ah. Scuze ca nu am lasat si la capitolul anterior dar am uitat. Acum sunt aici.
Cel mai mult imi place ca folosesti dialogul foarte bine si nu este sec si cliseic ! Deci mi se pare cam multicel dar se imbina totusi perfect cu naratiunea si descrierea care pot spune ca la descriere ai mai putea sa adaugi macar putin asa ca pe o ultima suta de metrii. Nu ma bucur ca mai sunt asa putine capitole dar macar esti in stare sa faci un fic` cap coada, admiratie, lady pentru asta. In rest imi place, ti.am mai zis, nu am ce sa iti spun de rau.
multumesc mult pentru ca cititi si pentru ca imi spuneti ce credeti despre aceasta poveste:)
sper ca si ceilalti care citesc sa imi spuna ceea ce cred despre aceasta poveste.
acum continuarea.
***
- Stephen, ce parere ai despre cei care se sinucid? L-am întrebat eu pe brunetul care statea în spatele meu, tinându-ma în brate.
Stateam amândoi pe pled, uitându-ne când la stele, când la reflexia acestora în apa tulbure a râului.
Îl cunosteam pe Stephen de vreo sapte luni. În tot acest timp am devenit prieteni foarte buni, iar acest tip de seri nu erau ceva neobisnuit pentru noi. Devenisera o obisnuinta pentru mine ca macar o data pe saptamâna sa ma întâlnesc cu el doar pentru a vorbi. De obicei eu îi povesteam ceea ce se întâmplase sau ce ma suparase iar Stephen îmi explica despre conceptiile sale. De multe ori am încercat sa îl fac sa vorbeasca despre trecutul sau, despre familia sau sa îmi povesteasca pur si simplu o zi din viata sa, însa el doar zâmbea si schimba subiectul. Întotdeauna l-am lasat sa scape deoarece simteam ca era un subiect delicat pe care nu putea sa îl discute cu oricine. Eram putin trista, dându-mi seama ca înca nu avea încredere în mine pentru a fi îndeajuns de confortabil pentru a discuta asemenea lucruri cu mine, dar întelegeam ca acest fel de lucruri cer timp si eram dispusa sa îi acord timpul de care avea nevoie. Eram constienta ca o prietenie adevarata nu se naste în câteva luni, avea nevoie de mai mult de sapte luni pentru a ajunge la acel nivel de încredere. Dar eu nu îmi doream altceva decât prietenia lui iar el... pai în acel moment nu credeam ca dorea altceva de la mine.
Fiind mica si nestiutoare nu mi se parea nimic ciudat sa merg singura cu Stephen pe plaja si sa stam îmbratisati. Stiam ca asta fac cei care erau îndragostiti dar ma gândeam ca asta pot face si doi amici, deci nu îmi faceam griji. De obicei stateam amândoi întinsi pe pled sau în fund, eu în bratele lui în timp ce el se sprijinea de trunchiul unui copac. Asa stateam si în acea seara, numai ca Stephen îsi pusese capul pe umarul meu, lucru pe care nu îl mai facuse pâna în acel moment. Numai ca nu i-am dat importanta atunci deoarece eu înca eram în stadiul în care nu credeam ca un baiat asa ca el putea sa ma placa pe mine. Stiam ca aparentele nu erau atât de importante, dar niciodata nu mi-as fi putut imagina ca Stephen ar fi putut fi interesat de mine, ca ar putea sa ma placa pe mine pentru ceea ce eram în interior.
- Stephen, ce parere ai despre cei care se sinucid? L-am întrebat din nou pe acesta care dupa câte îmi dadusem seama visa la cine stie ce cu ochii deschisi.
Astept câteva secunde înainte sa vorbesc din nou.
- Stephen! Am zis iesind din îmbratisarea lui pentru a ma uita direct în acea mare întunecata si albastra.
Se pare ca atunci când am iesit din bratele sale s-a trezit la realitate.
- Ce este? Întreaba ridicându-si sprânceana dreapta.
Arata asa de serios când se uita la mine ridicându-si sprânceana, întotdeauna îmi amintea de mama mea atunci când nu îi convenea ceva.
- Te-am întrebat ceva iar tu nu ma ascultai! Am zis eu putin suparata.
- Scuze, papusa. Poti sa mai repeti o data?
Urasc când foloseste tot felul de porecle atunci când vorbeste cu mine, dar oricât m-as plânge sau l-as ameninta el continua sa îmi spuna în tot felul. Banuiam ca asta face parte din farmecul sau, pe mine una nu ma încânta prea mult.
- Te-am întrebat ce parere ai despre cei care se sinucid.
- Consider ca cei care recurg la un asemenea gest sunt slabi sau orbi pentru câteva ore. Vezi tu, fiecare dintre noi se poate afla într-o situatie atât de teribila, de depresiva, de fara de scapare încât nu vede alta solutie decât sa se omoare dar ceea ce ne împiedica pe unii dintre noi sa facem acest pas este scopul. Un parinte care nu are ce sa le dea copiilor de mâncare alege sa traiasca pentru ei, pentru ca ei sunt viata lui. Un adolescent depresiv alege sa traiasca doar pentru ca cineva i-a acordat atentie, l-a înteles si spera ca acesta sa fie în continuare ancora sa. Fiecare are nevoie la un moment dat de ceva de care sa se agate. Nu toti, însa, gasesc acea ancora de care sa se agate si atunci recurg la aceasta scapare, îmi spune Stephen întorcându-ma cu spatele la el si luându-ma din nou în brate.
- Deci, nu îi condamni pentru ceea ce au facut? Am întrebat încercând sa înteleg ceea ce mi-a spus, sa asimilez tot ca o buna eleva.
Eram atenta la fiecare cuvânt pe care îl rostea cu acele doua buze atât de apetisante, retinându-le pentru a putea sa le diger mai târziu când aveam sa ma gândesc mai mult, mai bine la ceea ce îmi spusese.
- Nimeni pe lumea aceasta nu poate sa condamne pe cineva. Nu au dreptul. Poti zice ca îi înteleg, dar daca spui asta vin eu si te întreb de unde stii? Ai trecut prin ceea ce a trecut acea persoana pentru a întelege? Este complicat, dar nu poti niciodata sa condamni o asemenea persoana, indiferent daca si tu ai trecut prin asa ceva sau nu.
- Înteleg... am soptit eu sprijinindu-mi capul pe pieptul sau.
- Dar ce este cu tine si aceste întrebari? De ce tot timpul îmi lasi impresia ca nu te simti bine în aceasta lume? Mi-a soptit el la urechea mea trimitând un fior pe spatele meu.
- Poate pentru ca este adevarat. Stii... nu ti-am zis asta pâna acum, dar esti singura persoana care ma întelege. Ma simteam atât de singura pâna sa te întâlnesc pe tine... am lasat fraza neterminata nestiind cum puteam sa îi explic ceea ce simteam.
Din fericire, nici nu a trebuit sa o fac deoarece a înteles. A înteles fara ca eu sa fiu nevoita sa îi explic. M-a strâns mai tare în brate, punându-si din nou capul pe umarul meu. Nu aveam nevoie de cuvinte în acele clipe. Gestul sau era de ajuns pentru mine pentru a ma face sa înteleg ca stia despre ce vorbeam.
Ma trezesc încercând sa respir în patul din spital. Ma uit în jurul meu încercând sa îmi dau seama ce se întâmpla. Si apoi îmi amintesc. Îmi amintesc ca au trecut atâtia ani din acea seara când l-am întrebat despre cei care se sinucid.
Sunt înca bulversata de acel vis. A fost atât de real... chiar daca aveam acele gânduri care veneau din prezent, eu chiar credeam ca ceea ce visam era prezentul. Daca cineva avea sa îmi spuna ca visez nu l-as fi crezut nici într-un milion de ani. Atentia îmi este atrasa de o greutate ce sta pe picioarele mele, imobilizându-le. Ramân uimita când îl vad pe Stephen dormind pe un scaun de spital cu capul pe picioarele mele. Cum de nu l-am vazut pâna în acea clipa nu îmi pot explica, însa el continua sa stea linistit acolo fie ca eu îi constientizez prezenta, fie ca nu.
De când oare nu l-am mai vazut dormind asa?
Cu siguranta mai mult de doi ani. Am uitat cât de inocent, cât de copil arata atunci când doarme. Inima deja începe sa bata mai tare la acea priveliste. Îmi amintesc cum stateam în bratele lui si pur si simplu ma uitam la el cum doarme. În acele secunde credeam ca totul era perfect, ca totul avea sa fie bine dar în special ca vom fi împreuna pentru totdeauna. Cât de tare m-am înselat! Nici nu îmi vine sa cred cât de oarba am putut sa fiu.
Lacrimi apar în ochii mei atunci când îmi dau seama încotro ma îndreptau amintirile. Ceva din adâncul meu dorea sa îmi amintesc din nou acea seara teribila de acum doi ani.
Seara în care eu i-am marturisit ca îl iubesc, iar Stephen s-a comportat de parca ar fi câstigat. De parca m-ar fi câstigat. În acea clipa totul, absolut totul a cazut pe inima mea, de parca toate lucrurile s-ar fi naruit. Stiu ca peste câteva luni si-a dat seama de greseala facuta, însa era prea târziu. Inima mea era deja distrusa. Eu eram deja distrusa.
Si nimic din ceea ce ar fi spus sau facut nu ar fi schimbat asta. Iar de acolo totul s-a degradat. Nici nu mi-am dat seama ca deveneam încet, dar sigur, din ce în ce mai retrasa, ca ma închideam în propria mea lume refuzând sa socializez. Am fost atât de ranita de ceea ce s-a întâmplat încât îmi era teama sa încerc sa îmi fac alti prieteni. Îmi era frica de o alta dezamagire, de o alta deceptie. Îmi dau seama acum ca nu a fost cel mai bun mod de a rezolva problema si ca aceasta solutie a mea nu a fost deloc cea mai buna. Daca as putea sa dau timpul înapoi as schimba multe, as alege alte solutii, alte alegeri. Din pacate nu stiu daca voi mai avea o a doua sansa sa îndrept ceea ce am gresit.
Sunt trezita din gândurile mele de Stephen care se trezeste.
- Hei, straine, îl salut încercând sa zâmbesc, însa nu prea îmi iese.
- Hei! Cum te simti? Întreaba Stephen întinzându-se sa îmi ia mâna dreapta în a lui însa eu o iau înainte ca acesta sa reuseasca sa mi-o prinda.
Pare putin întristat de reactia mea, însa încerc sa nu îl las sa ma afecteze. Chiar si dupa doi ani eu înca mai tin la el, desi Dumnezeu stie cât am încercat sa îl uit.
- Uimitor, ma simt bine. Este prima zi în care cu adevarat nu ma doare nimic, raspund eu stiind foarte bine ca nu era un adevar complet, dar nu stia asta.
Din punct de vedere fizic nu aveam nimic, nu ma durea nimic, dar din punct de vedere sufletesc... ei, bine aceasta era cu totul o alta mâncare de peste.
- Ai vorbit cu parinti tai... despre ceea ce s-a întâmplat? Ma întreaba uitându-se în alta parte.
- Înca nu am vorbit. Stiu ca trebuie sa apara din clipa în clipa... fac o pauza încercând sa nu las durerea sa ma copleseasca.
Nici nu pot sa ma gândesc la lucrurile prin care i-am facut pe parintii mei sa treaca. Nici nu îmi pot închipui prin ceea ce trec, gândurile care îi chinuie în toate acele secunde cât sunt departe de mine. De ce nu m-am gândit la toate aceste chestii în acea noapte în care am ales sa ma sinucid, nu stiu. Sunt o proasta care nu s-a gândit nici o secunda la cei din jurul ei. Dar adevarul este ca nu am stiut ca le pasa atât de mult.
- Valentina? Sopteste Stephen punând mâna pe umarul meu.
Îmi ridic privirea pentru a ma uita în acei ochi albastri ai sai. Vad acolo ceva, dar nu îmi dau seama ce este si nici nu prea îmi doresc sa aflu.
- Pleaca. Lasa-ma în pace si pleaca! Tip eu la Stephen dupa ce ma îndepartez de atingerea sa.
Stephen se uita uimit la mine însa nu comenteaza ci doar se ridica, îsi întinde putin oasele si se îndreapta spre iesire. Numai ca înainte sa închida usa dupa el, mai spune ceva.
- Toata lumea greseste, Vali. Unii mai mult decât altii, dar nimeni nu are dreptul sa condamne pe cineva si este valabil si pentru tine.
Îmi lasa impresia ca si el atât cât a dormit a visat despre acea noapte sau ca s-a gândit în aceste câteva minute cât a stat aici la acea noapte, dar alung gândul acest imediat din mintea mea.
Are dreptate, în mare parte. Exista cineva care poate sa ma condamne si chiar o face, iar acea persoana sunt chiar eu. Am facut o mare greseala când am facut ceea ce am facut, stiu asta acum. Îmi pare rau acum, însa este prea târziu. M-am trezit prea târziu si nimic nu mai conteaza.
Într-un sfârsit las lacrimile sa cada, desi stiu ca nu ma vor ajuta cu nimic. Nu mai pot sa le tin adânc îngropate în mine.
Hey>:d<
Oh, trebuie sa incepem numaratoarea inversa, nu? Incepem de la 10? Kiddin`, ar fi frumos. Imi tot vin idei cu ce ai putea sa faci ca sa prelungesti ultimele capitole, dar apoi imi aduc aminte de Stephen. Vreau sa`l vad cum sufera cat mai repede ( I`m eviiil ) .
Imi plac foarte mult acele pete de culoare, acele amintiri, si combinatia dintre prezentul mohorat si clipele de fericire pe care cei doi le`au trait. De asemenea imi place faptul ca desi este un fic scurt reusesti sa ne faci sa cunoastem cu adevarat un anumit personaj, sa`i intelem in special modul de a gandi si durerile ei interioare.
Era cat pe ce sa uit de greselile de tastare. Nu am gasit niciuna si te rog sa ma scuzii pentru ca nu mai pot sa stau acum sa caut, dar presimt ca o sa caut in zadar.
Si...scuze de intarziere (partea buna e ca reputatia mea de intarziata e inca nepatata:d)
imi cer miii si miii de scuze pentru ca a durat atat de mult sa pun continuarea, dar va anunt ca am terminat de scris povestea si acum nu mai trebuie decat sa o scriu pe laptop si sa o postez. sa speram ca pot sa postez mai des decat am facut-o pana acum, dar sunt ocupata cu invatatul pentru teste, am proiecte si in cateva saptamani intru in sesiune, deci nu va promit nimic;)
si acum fara alte cuvinte urmatorul capitol.
***
În a şaptea zi au venit părinţi mei. Nu este o întâlnire care să îmi facă plăcere. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, îmi iubesc nespus de mult părinţi deşi cred că asta sună puţin ciudat venind din gura mea, dar este adevărat. Îi iubesc şi nu vreau să îi văd suferind. Credeam că atâta timp cât sunt departe şi nu mă vor vedea, atunci pot să mor fără să îi afecteze prea mult, dar acum că văd cât de mult îi afectează mă doare. Nu m-am gândit nici o clipă la aceştia. Nu m-am gândit la cât de mult o să sufere din cauza acţiunilor mele. Ar fi trebuit, ştiu asta acum, însă nu am făcut-o.
Prima care intră în cameră este mama mea şi apoi este urmată de tatăl meu. Amândoi arată de parcă ar fi pierdut un copil şi poate chiar l-au pierdut. Încă nu stiu dacă scap sau nu. Nici nu vreau să mă gândesc la moartea mea iminentă.
- Ce faci, maimuţă? Mă întreabă mama mea încercând să zâmbească în timp ce mă mângâie pe cap.
- Bine, ce să fac? Răspund eu uitându-mă oriunde altundeva numai la ea sau la tatăl meu nu.
Nu pot să îi privesc ştiind ce am făcut. Ştiind cât de mult i-am rănit şi cât de mult încă îi rănesc.
O tăcere grea, plină de tensiune se lasă peste încăpere. Nu am ce să le zic, ce să le explic, la fel cum nici ei nu au ce să îmi spună. Mintea nu mai vrea să îmi funcţioneze. Nu mă pot gândi la nimic în aceste momente, este ca şi cum toate gândurile mele au dispărut speriate de cine ştie ce monstru. Cad într-un fel de stare în care nu mai sunt conştientă de cei din jurul meu din cauza liniştii din încăpere. Este ca şi cum aş fi singură în cameră.
Sunt sigură că mama mea a văzut privirea pierdută în spaţiu care s-a aşternut pe chipul meu aşa că a întins din nou mâna să mă mângâie, dar de această dată nu părul meu este cel atins de ea ci obrazul meu. Îşi plimbă degetele pe obrazul meu trezindu-mă din starea în care intrasem. Şi în acea clipă în care se petrece contactul înţeleg cu adevărat realitatea. Toate sentimentele, toate gândurile năvăliseră din nou în corpul meu ragil încercând să mă distrugă. Mă arunc în braţele mamei mele căutând confortul, siguranţa ce o găsesc acolo, pe care întotdeauna am găsit-o acolo.
- Oh, mami, îmi pare nespus de rău!
Exclam eu aruncându-mă în braţele ei începând să plâng cu disperare. Cred că este prima dată când lacrimile mele nu fac altceva decât să spele durerea şi chinul din sufletul meu. Plâng pentru că m-am condamnat singură la moarte dar şi deoarece i-am condamnat pe părinţi mei la ceva groaznic. Aş fi ipocrită dacă aş spune că pot înţelege prin ceea ce trec. Nu am avut copii, nu am pierdut unul ca să pot înţelege.
- Ssstt, maimuţică. Nu mai plânge o să trecem şi peste asta. O să vezi. Bine? Zice ea îmbrăţişându-mă.
Şi tati s-a apropiat atunci când m-a văzut că am început să plâng şi mă mângâie pe cap. Pentru o secundă îmi ridic privirea şi îl văd cum îmi oferă unul dintre zâmbetele lui pline de căldură. Îmi amintesc de zâmbetul acela. Ni-l oferea atunci când eu şi fratele meu eram mici şi făceam câte o boacănă pentru a ne da de înţeles că nu este supărat pe noi. Este modul lui de a îmi spune că nu este supărat pe mine pentru ceea ce am făcut. Nu prea înţeleg de ce nu este supărat, însă mă simt mai bine ştiind asta.
- Îmi pare rău că v-am dezamăgit. Am încercat, pe cuvânt, am încercat dar... nu ştiu... totul părea fără speranţă, fără nici o cale de ieşire. Nu pot să vă explic, izbucnesc eu începând să plâng şi mai tare, strângând-o pe mama mea mai tare în braţe.
Trebuia să îmi dau seama că vor fi amândoi acolo pentru mine. Trebuia să mă gândesc la ei înainte de a înghiţi pastilele. De ce nu am făcut-o nu ştiu. Tot ce sper în aceste clipe este să nu fie prea târziu pentru mine pentru a îndrepta lucrurile. Chiar vreau să le îndrept, chiar îmi doresc din tot sufletul să îmi fac părinţii să fie mândri de mine.
Vocea mamei mele mă trezeşte din propriile mele gânduri.
- Nu ne-ai dezamăgit. Noi suntem de vină deoarece am pus nişte poveri pe umeri tăi care nu trebuiau să se afle acolo niciodată. Te-am forţat să te maturizezi când tu trebuia să îţi trăieşti copilăria. Îmi pare rău, trebuia să ne spui că îţi era atât de greu, nu te-am fi condamnat să ştii, spune continuând să mă ţină în braţe.
Îmi trebuiesc câteva minute pentru a înţelege ceva ce a spus mama mea. Îmi pare bine într-un fel că nu i-am dezamăgit dar nu ştiu dacă pot să o cred. Spune aceste lucruri să mă simt eu mai bine sau chiar le crede? Nu pot să cred că mama mea m-ar minţi în acest fel, în aceste momente. Nu este deloc genul de persoană care să mintă pentru a face pe cineva să se simtă mai bine.
Îmi amintesc că atunci când eram mai mică nu mă consideram deloc frumoasă şi nu vroiam deloc să fac poze deoarece niciodată nu îmi plăcea cum ieşeam în ele. Mama mea întotdeauna dorea poze cu mine şi cu fratele meu, iar eu nu suportam să mi se facă poză. Cel puţin asta până când într-o zi, când am început să mă cert cu mama mea. Nu îmi pot aminti de la ce pornise toată ceartă, însă ştiu ce în mai puţin de câteva minute am ajuns să îi reproşez multe lucruri printre care şi faptul că niciodată nu mi-a zis că sunt drăguţă sau frumoasă. Şi ăsta cel puţin era adevărul. Răspunsul ei a fost că nu dorea să fie una din acele mame care îşi ridică copii în slăvi. Dorea şi doreşte ca şi eu şi fratele meu, Mirel, să fim conştienţi de ceea ce este adevărat, de realitate. Mi-a spus că deoarece eu eram copilul ei, ea întotdeauna mă va considera cea mai frumoasă însă adevărul era şi este că sunt într-adevăr frumoasă. Şi avea, are dreptate, dar numai după ce am auzit-o zicându-mi asta mi-am dat seama de acest fapt. Am ochii frumoşi cu genele lungi şi dese, nasul chiar dacă este cârn este micuţ şi perfect pentru chipul meu oval cu obrajii plini şi buzele atrăgătoare. Faptul că am buza de jos mai groază decât cea de sus îmi dă personalitate. Sâni am, fund la fel, picioarele îmi sunt lungi şi drepte, deci nu aveam şi nici nu am de ce să cred că sunt neatrăgătoare. Dar deşi aceste lucruri întotdeauna fuseseră acolo, eu nu le văzusem, vedeam numai defectele scoţându-le în evidenţă şi hiperbolizându-le. Aveam nevoie de cineva în care să am încredere, care să îmi arate calităţile pentru ca şi eu la rândul meu să le văd.
Cât timp am stat în îmbrăţişarea mamei mele m-am gândit la toate aceste lucruri. Deja în clipa în care îmi dă drumul lacrimile de crocodil se prelingeau pe chipul meu la amintirea tuturor acelor timpuri în care şi ea şi tatăl meu au fost acolo pentru mine.
- Gata, gata, nu mai plânge. Vom trece noi şi peste asta. Dar acum trebuie să te odihneşti. Doctorii au spus că este mai bine dată te linişteşti şi nu îţi mai faci griji degeaba, zice mama mea eliberându-mă din braţele sale.
- Da, tati. Odihneşte-te, vom veni să te mai vizităm şi mâine. Acum ne ducem şi noi acasă că am venit de pe drum direct aici, la spital. Nici nu am fost pe acasă să vedem ce mai este şi pe acolo, spune tatăl meu luându-mi mâna în a sa.
- Nu este nici o problemă, o să încerc să dorm puţin, răspund oferindu-le un zâmbet.
Înainte să plece, mama mea mă pupă pe frunte iar tati îmi ciufuleşte părul. Apoi în următoarea secundă au dispărut din începere şi din nou sunt singură. De această dată, însă, nu simt deloc singurătatea. Mă simt bine, iubită. Asta mai mult ca sigur din cauza vizitei părinţilor mei. Poate din cauza acestei stări eu nu pot dormi. Îmi închid ochii şi încerc să îmi închipui o poveste, cum se derulează în faţa ochilor mei însă nici nu apuc să încep întâmplarea că imediat dispare idea din mintea mea. Încerc să o prind, să nu o pierd atât de uşor doar pentru a păstra alte gânduri negre departe de conştientul meu. Nu vreau să pierd sentimentul minunat de căldură ce încă există în sufletul meu. Să fie înlocuit de acele gânduri negre şi reci care nu fac decât să lase cicatrici în urma lor. Nu pot, nu reuşesc. Idea se strecoară printre degetele mele indiferentă la nevoia mea de a o avea, aşa că o pierd şi cad pradă amintirilor dureroase, numai că de această dată îmi deschid rapid ochi pentru a ieşi din ghearele lor. Nu vreau să mă gândesc la ele, sunt sigură că voi avea destul timp să le retrăiesc pe toate, dar momentul nu este acum.
Mă dau jos din pat pentru a ieşi puţin afară să îmi dezmorţesc picioarele. Înainte de a ieşi pe hol mă uit după una dintre asistentele care mă cunoşteau şi ştiau că nu am voie să mă plimb singură, iar atunci când nu văd nici una ies şi încercând să nu atrag privirile celorlalte asistente mă duc repejor către scări. Cobor cele două etaje destul de greu, însă nu mă dau bătută uşor. Din păcate partea cea mai grea trebuie să îşi facă apariţia şi nu întârzie să o facă. Trebuie să trec de asistenta de la birou care întreabă pe toţi pacienţii: cine sunt şi unde se duc. Aştept vreo zece minute până când văd că este ocupată cu o doamnă mai mult decât isterică. Cât timp ea este ocupată cu doamnă, eu mă furişez şi ies afară ducându-mă în părculeţul de lângă spital. După câteva minute de mers fără nici o destinaţie mă aşez pe o bancă sub umbra unui copac maiestuos.
Nici nu puteţi să vă închipuiţi cât de bine este să simţi vântul călduţ din luna august cum se plimbă pe pielea ta dându-ţi fiori sau cum acelaşi vânt îţi invadează nările cu mirosul parfumat al florilor. Este atât de linişte în acest loc încât este foarte uşor să uiţi de lumea înconjurătoare, de toate problemele şi într-un final de tine. Parfumul florilor este singurul lucru care persistă în mintea mea, care nu dispare. Mă înconjoară şi mă-ncanta, mă mângâie şi mă alină fără nici un fel de prejudecată, pentru acesta nu contează cine sau ce sunt, nu contează nimic altceva decât să încânte omenirea cu aroma sa. Este un scop atât de simplu, de necomplicat care nu este valorificat, care nu este apreciat aşa cum trebuie...
- Bună, şopteşte cineva care mă face să revin din nou la realitate.
Nu îmi deschid ochi deoarece nu vreau să îl încurajez să stea pe bancă. Vreau să fiu lăsată în pace, iar el trebuia să înţeleagă asta dinainte să se apropie. Unii oameni sunt mai înceţi şi trebuie să le desenezi. Aşa şi această persoană care continuă să stea în faţa mea, aşteptând să o invit să stea jos. Oftez înainte să îmi deschid ochi luându-mi rămas bun de la vântul care în acea secundă se opreşte.
Nu mă aştept să îl văd tocmai pe el în faţa mea. Nu ştiu ce caută aici sau cum de m-a găsit. Mintea mea refuză să găsească un răspuns, de fapt, se încăpăţânează să funcţioneze. Îmi imaginez cum arăt în acea secundă. Cu ochii mari plini de uimire, cu gura puţin întredeschisă vrând să rostesc ceva însă neştiind ce, aşa mă vedea în acea clipă. Însă uimirea mea este atât de mare încât nu o pot controla. Nu mă pot controla. Nu îmi găsesc cuvintele, nu îmi găsesc mintea. Nu pot decât să mă uit la el, să îmi întipăresc în minte fiecare detaliu al fizionomiei sale, de parcă o parte ascunsă adânc în subconştientul meu ştie că nu o să îl mai revăd şi nu vrea să mă lase să fac cine ştie ce boacănă. Ceea ce este şi mai rău este faptul că acesta nu spune nimic, stând liniştit cu o mască de necitit pe faţă, uitându-se la mine. De parcă mă aşteaptă pe mine să fac următoarea mişcare. Şi într-un final o fac.
- Bună şi ţie, răspund după circa un milion de ani sau cel puţin aşa pare.
Nici nu termin de rostit bine ceea ce am de spus că el deja este jos lângă mine pe bancă. Asta avea să fie o convorbire lungă, cel puţin asta este presimţirea pe care o am.
Hello dear.
După cum ţi-am spus, am venit cu un comentariu şi la acest fic,îmi cer scuze că a durat atât de mult, dar mi-a luat ceva până să ajung la zi.
Nu o să stau să comentez fiecare capitol în parte, ci o să îţi spun părerea generală şi după o să fac referire şi la ultimul capitol.
Chiar îmi pare rău că nu am lăsat un comentariu mai devreme, pentru că acest fic este, minunat, genial şi aş putea continua aşa până mâine, apreciez faptul că te-ai axat atât de mult pe descriere, care pot spune că m-a captivat. Tot amalgam de sentimente, trăiri, amintiri le-ai descris atât de frumos şi profund de parcă aş fi fost acolo.
Titlul este foarte bine ales şi atractiv, iar ideea este originală iar asta e un plus. Deci, îmi place acest fic, foarte mult.
So, acum în legătură cu ultimul capitol postat.
Mie mi-a plăcut, mai ales ultima parte ceea ce mă face să aştept cu nerăbdare nextu. Descrierea ar mai fi mers pe ici pe colo, dar a fost bine şi aşa. Ma amuzat foarte mult forma de alint ca să zic aşa pe care ia atribuito mama ei.
Să ştii că am văzut câteva greşeli de exprimare şi de tastare, dar cea care ma deranjat oarecum a fost aceasta ,,Îmi trebuiesc câteva minute...'' ai fi putut spune ,,Mi-au trebuit câteva minute'' sau altfel, dar cred că ar fi arătat mult mai bine, iar pe undeva ai uitat sa scrii pluralul la ,,ochii'' astfel că ai scris doar ochi. Ar mai fi cateva greşeli de genu, dar nu o să stau să ţi le enumăr. Cam atât aştept nextu sper că o să mă anunţi, bye, bye.
P.S. Baftă în sesiune.
Oh-oh, apar parintii. Intotdeauna lucrurile se complica cand apar ei. Evident, probabil ca toate persoanele care au vizitat`o au simtit o oarecare tristete, insa e cu totul neglijabila fata de ceea ce simti ca parinte. Si durerea pe care o simti ca si copil, atunci cand esti intr`o situatie asemanatoare.
Nu ma asteptam la "maimuta". Orice, dar nu "maimuta". Nu credeam ca o sa rad vreodata citind acest fic ( cel putin nu inainte de a`l vedea pe Stephen suferind ), dar faza asta mi s`a parut foarte amuzanta, printre toate chinurile de a sta intr`un spital macinat de amintiri atat de chinuitoare.
Nu am gasit greseli de tastare. Nici una. Cateva fraze mai ciudate, dar cui nu i se intampla?
dupa aproape o luna vin cu continuarea...poate o sa dau un edit maine la ceea ce scriu aici in introducere. am zis poate acum postez si ma culc.
***
Este rău, este foarte rău... mai mult decât rău. Sunt singură cu el fără nici o asistentă care să mă salveze sau Vlad care să apară pe neaşteptate în camera mea. Trebuie să mă confrunt atât cu el cât şi cu sentimentele mele singură. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să îl fac în această zi atât de minunată în care soarele străluceşte, iar păsările ciripesc bucuroase este să vorbesc cu acesta. Nu mă uit la Stephen deşi îl simt lângă mine, îi simt ochi măsurându-mă de sus până jos şi deodată îmi simt obraji arzând. Nu am decât o pereche de pijamale subţiri şi un capot c-am la fel de subţire al cărui cordon l-am legat în jurul taliei aşa de formă. Mă aflăm în grădina spitalului, nu aveam de ce să îmi fac griji în legătură cu faptul că am ieşit afară în capot. Nu are ce să vadă, însă parcă îi simt acei ochi albaştrii-verzui cum mă dezbracă încetul cu încetul şi asta mă face să roşesc.
Îmi amintesc privirea pe care mi-a dăruit-o într-o seară când eram pe plajă, uitându-ne la stele. Cum puteam să o uit? Era o privire plină de pasiune, de dorinţă. O privire care ardea orice în calea sa şi la fel ca şi atunci şi acum îi simt dogoarea. În acea seară stăteam îmbrăţişaţi şi ne sărutăm. Limbile noastre dansau cu pasiune pe o muzică auzită doar de ele în timp ce minţile nu mai puteau forma gânduri coerente. Singurul lucru care era în capul nostru era faptul că trebuia să ne atingem, că vrem să ne simţim trupurile atingându-se şi dansând împreună la fel cum făceau şi limbile. Nu m-a atins în acea seară ci doar s-a depărtat de mine punând sfârşit sărutului nostru şi s-a uitat direct în ochii mei cu acei ochi ai lui atât de albaştrii. Chiar dacă era întunecat, sub lumina rece a lunii eu puteam să îi disting ochii. Aceştia arătau ciudat şi mă înspăimântau. Culoarea irisului se schimbase şi din albastru-verzui devenise un albastru închis. Mă privea cu o aşa intensitate şi pasiune crudă încât nu mi-a fost greu să înţeleg ceea ce dorea. Mă dorea pe mine şi dorea aprobarea mea, consimţământul meu. Deşi şi eu mai aveam puţin şi luam foc, deşi nu vroiam în acea clipă decât să îi simt mâinile plimbându-se pe fiecare centimetru al corpului meu, nu i-am dat ceea ce dorea cu atâta ardoare. Am refuzat să îndeplinesc atât dorinţa sa cât şi pe a mea. Nu ştiu de ce am făcut-o. Nu am înţeles atunci de ce l-am refuzat, dar acum ştiu: nu vroiam să fiu doar o altă cucerire. Din acea seară a avut grijă să păstreze un fel de distanţă între noi şi poate asta a dus la ceea ce a urmat peste doar câteva luni.
La fel ca în acea seară mă priveşte şi în această clipă. Aş recunoaşte oricând, oriunde acea privire. Nici nu trebuie să mă uit la el pentru a o recunoaşte.
Nu mai pot să suport liniştea ce domneşte, aşa că oftez luându-mi inima în dinţi, hotărându-mă să îl înfrunt. Nu mai pot să continui să mă prefac că nu există. Există şi este lângă mine şi scoate la suprafaţă amintiri şi sentimente care trebuiau să fie îngropate de mult, pe care nu trebuia să le scoată atât de uşor.
- Stephen... încep eu prin a-i rosti numele dar o dată ce privirile ni se întâlnesc uit complet ceea ce doream să îi comunic.
Este atât de intensă... niciodată nu s-a uitat la mine cu asemenea ochi. Toată inima, toate sentimentele sunt acolo în acea mare neliniştită. De când nu m-am mai uitat direct în ochii lui? Nici nu îmi mai amintesc. Mi se pune un nod în gât care nu mă lasă să vorbesc însă din fericire nici nu trebuie deoarece se pare că înţelege ce se întâmplă şi deschide el discuţia. De altfel este şi imposibil să nu înţeleagă, de când l-am întâlnit m-a citit ca pe o carte deschisă. Nu puteam să am nici un secret faţă de el, nu trecea nimic neobservat de acesta.
- Am auzit că ai fost vizitată de părinţi tăi şi m-am gândit că o să vrei să vorbeşti cu cineva. O cunosc destul de bine pe mama ta şi nu cred că a fost tocmai liniştitoare conversaţia cu ea, zice luându-mi mâinile în ale lui.
- Hm... spun eu.
Când a aflat el asta? Nici măcar nu plecaseră bine părinţii mei când el şi-a făcut apariţia. Probabil i-a văzut când veneau să mă viziteze şi a aşteptat până au plecat sau i-a văzut când au plecat şi a mai aşteptat până să îşi facă apariţia. Dar în fond, ce contează?
Pentru prima dată de când îl cunosc nu mi-a spus în nici un fel, dar este un lucru atât de minor încât nu mă încălzeşte cu nimic. Mă enervează ceea ce a zis despre mama mea. Ea nu este o persoană rea ci este una realistă. Niciodată nu a zis ceva doar pentru a face pe cineva să se simtă mai bine. Dacă nu poţi accepta realitatea, adevărul atunci nu mai întreba, asta îi este deviza. A spus adevărul, realitatea iar această atitudine a ei m-a făcut pe mine să înţeleg mai bine lucrurile din jurul meu. Nu este ea devină pentru acţiunile mele, nu este de vină pentru percepţia mea asupra lumii, nu este nimeni de vină pentru ceea ce am făcut. Îmi iau mâinile din ale lui înainte să izbucnesc.
- Ce şti tu? Nu ştii nimic despre mama mea. Nu ştii nimic despre ce s-a întâmplat între noi! Spun întorcându-mă cu spatele la Stephen.
Speram să înţeleagă şi să plece. Să mă lase în pace şi să plece cât mai este timp, cât încă mai sunt în stare să mă menţin întreagă. Numai că nu am eu norocul ăsta. Mă îmbrăţişează lipindu-mi spatele de pieptul său. Îmi închid ochi încercând să îmi ţin lacrimile sub control. Îmi dau seama cât de mult mi-au lipsit braţele sale înconjurându-mă, strângându-mă, protejându-mă. Nu mă pot abţine şi îmi las capul să se sprijine pe umărul său drept. Parfumul lui pe care niciodată nu am putut să îl uit, să mi-l scot din minte îmi invadează nările, încântându-mi simţurile, făcându-mă să uit că mă enervase cu puţin timp înainte. Are această putere asupra mea de a mă calma fără să facă nimic.
- Iubire, îmi cer scuze. Nu am venit să te supăr, pe cuvânt. Vreau doar să vorbim... vreau să înţeleg de ce... lăsă fraza neterminată neştiind cum să continue.
Puteam să mă prefac că nu îl înţeleg şi să nu îi răspund dar nu am vrut să o fac.
Doi ani au trecut de atunci, doi ani lungi iar el tocmai acum găseşte momentul să discutăm despre acea noapte. Bine, să nu fiu chiar atât de nedreaptă. Adevărul este că m-a lăsat vreo şase luni să mă calmez şi apoi în următoarele câteva luni s-a ţinut de capul meu pentru a vorbi, însă eu niciodată nu i-am dat această şansă. Nu doream să îi aflu scuzele patetice la care s-a gândit luni de zile. Nu vroiam să cad din nou în capcanele sale, în iluzia că este ceva între noi cu adevărat şi că nu a fost doar o glumă proastă. Cel puţin la aceste concluzii ajunsesem. Niciodată nu am lăsat speranţa că poate nu s-a jucat cu mine, că are într-adevăr o explicaţie bună pentru ceea ce s-a întâmpla, să crească. Am strivit-o de fiecare dată când îşi făcea apariţia, nedorindu-mi să sufăr din nou din cauza prostiei mele. Mă păcălise o dată, nu aveam să îl las să mă păcălească şi a doua oară.
- Eu nu vreau să vorbim despre acea întâmplare. Este în trecut. Nu ştii că nu trebuie să răscoleşti trecutul? De aceea se şi numeşte aşa pentru că ceea ce a fost a fost şi nu mai poate fi schimbat. Este prea târziu pentru regrete sau scuze. Mult prea târziu, mult prea multe s-au schimbat, s-au întâmplat, zic eu continuând să îmi ţin ochii închişi şi capul pe umărul său, încercând din răsputeri să nu îmi amintesc de acea noapte, de acea întâmplare.
Îi simt mâinile strângându-se mai tare în jurul trupului meu de parcă îi este teamă că mă va pierde şi vrea să împiedice acest lucru. Din păcate este inutilă încercarea lui. Mă voi strecura printre degetele sale, printre braţele acelea puternice ale lui, chiar pot spune, fără voinţa mea şi voi dispărea în eternitate, uitată de toţi şi de toate.
- Niciodată nu va fi mult prea târziu pentru a îndrepta lucrurile.
Îl aud cum rosteşte cuvintele cu o asemenea determinare care mă sperie, care mă avertizează că trebuie să plec cât mai pot pentru că nu îmi va plăcea ce voi auzi. Simte cum încerc să ies din braţele sale, însă nu face decât să le strângă şi mai tare prinzându-mă în îmbrăţişarea lui. Ştiu că altcineva ar fi fost de-a dreptul încântată de acest gest însă eu nu sunt. Nu sunt pentru că presimt ceea ce urmează.
- Nu... te rog... şoptesc eu implorându-l.
- Mă vei asculta, iubire. Mă vei asculta chiar dacă este ultimul lucru pe care îl vei face, chiar dacă mă vei goni, interzicându-mi plăcerea de a te vedea, de a te ţine în braţe aşa cum o fac în acest moment. Am fost un tâmpit şi un nenorocit şi am greşit atât de rău încât te-am înţeles când mi-ai zis că nu mai vrei să ai de-a face cu mine. Şi am încercat din toate puterile să îţi îndeplinesc dorinţa, însă nu am putut. Nu am putut să te las în pace în totalitate aşa cum ţi-ai dorit tu pentru că... pentru că te...
- Nu! Nu! Nu! Ţip eu zbătându-mă atât de tare încât reuşesc să ies din braţele lui.
Din cauză că nu mă aşteptam să reuşesc să ies, cad în mâini şi în genunchi dându-mi sângele, însă nu contează. Mă ridic şi mă întorc şi îmi pun mâna peste gura lui, în acelaşi timp îngenunchind în faţa sa. Era mult prea inconfortabil să stau în picioare, deoarece banca era foarte joasă şi aş fi stat într-o poziţie ciudată, eu cu mâinile pe buzele lui. Îl opresc astfel din a spune acele două cuvinte care ne vor condamna pe amândoi. Au făcut-o o dată în trecut, nu mai suport să o facă şi a doua oară. Continui să ţip ca o isterică, iar Stephen se vede nevoit să îmi apuce încheieturile mâinilor şi să mă forţeze să îmi lipesc trupul de al său. În clipa în care pieptul meu îl atinge pe al său îmi dau seama că în isteria mea m-am ridicat. Următorul lucru de care sunt conştientă este limba lui invadându-mi gura, începând o luptă pasională cu a mea. Îi răspund la sărut fără să vreau, fără a avea intenţia de a o face, este ca un fel de instinct. Corpul meu răspunde la al lui, recunoscându-l, căzând în acea obişnuinţă pe care o aveam atunci când eram împreună. Când îi simt buzele atingându-le pe ale mele, tachinându-mă, ochii mei se măresc uitându-mă direct în ai lui care sunt întredeschişi şi apoi cu cât mă afund mai mult în acel sărut cu atât ochii mei se închid uşor, uşor. Când nu mai văd nimic, când doar atingerile lui mă controlează cad în gol. Îmi simt picioarele cedându-mi şi trebuie să mă apuc cu mâinile de cămaşa lui neagră pentru a nu cădea. Simţindu-mi slăbiciunea îmi dă drumul la încheieturi şi îşi pune mâna dreaptă pe mijlocul meu, lipindu-mă de trupul său, iar pe stânga şi-o bagă în părul meu, trăgându-mi capul pe spate.
Am pierdut contactul cu realitatea în acea secundă. Nu mai sunt în părculeţul din curtea spitalului. Nu mai mă sărut cu Stephen, nu mai este zi. Şi gândul care umblă prin capul meu este că ştiam că se va întâmpla asta.
Sunt în parcul mare din orăşelul meu. Este o seară minunată, răcoroasă de iulie iar eu sunt împreună cu iubirea vieţii mele. Ne plimbam amândoi pe lângă apă fără să vorbim, bucurându-ne de liniştea plăcută ce ne înconjoară. Din când în când aceasta este distrusă de sunetele armonioase ale nopţii, dar asta nu face decât să mărească farmecul acelei nopţi. Seară este perfectă pentru ceea ce m-am hotărât să fac. Nici nu îmi vine să cred că sunt pe cale să îmi las mândria la o parte, să fiu eu cea care cedează prima, care pune un sfârşit jocului sucit pe care amândoi îl jucăm. Îi dau mâna de pe umărul meu, iar el se uită cu curiozitate la mine, întrebându-mă cu ajutorul privirii ce fac. Îi răspund oferindu-i un zâmbet în timp ce îl iau de mână şi îl conduc spre o bancă situată sub un copac. Locul mi se părea romantic şi perfect pentru ceea ce aveam eu în minte. Nu avea să se aştepte la aşa ceva, aveam să îl surprind şi asta mă bucură şi mai mult.
- Păpuşă, dacă vroiai să ne aşezăm pe bancă puteai să spui. Nu era nevoie pentru tot secretul acesta, zise el aşezându-se şi trăgându-mă şi pe mine în jos pentru a sta în braţele sale.
Astfel mă trezesc că stau cu picioarele peste ale lui în timp ce mâna lui stângă mă susţine pentru a nu cădea pe spate. Ca de obicei îmi rezem capul de umărul său dar de data aceasta nu îmi închid ochii ci mă uit direct în ai săi în timp ce acesta se uită în ai mei.
Se apropie de mine pentru a mă săruta şi ştiu, simt că acum este momentul potrivit pentru a-i spune ceea ce am de zis. Îi pun un deget în dreptul buzelor şi se opreşte la câţiva centimetri de buzele mele. Feţele noastre erau atât de aproape... mă gândesc serios să îl sărut, însă trebuie să spun ceea ce am pe suflet altfel o să înnebunesc.
Mai târziu aveam să regret că nu l-am sărutat în loc să îmi deschid gura ca o deşteaptă, dar nu pot schimba nimic, pot doar asista tăcută la această scenă.
- Vreau să îţi zic ceva. Nu. Taci şi ascultă-mă. Este mai mult decât important, este de-a dreptul crucial. Cred că este timpul ca unul dintre noi să fie cel deştept şi să recunoască într-un final adevărul.
Fac o scurtă pauză pentru a mă uita cu atenţie la el. Nu pot să îmi dau seama dacă mai respiră sau nu, însă nu contează. Nu mă aşteptam să îl surprind, doream să o fac, dar nu mă aşteptam. Niciodată nu îl surprindea nimic, este ca şi cum ştie întotdeauna ce avea să se întâmple. Este puţin înfricoşător, dar mă obişnuisem cu asta.
- Teiubesc! Spun eu într-un suflet, rostind cuvintele legate, apoi îmi ţin respiraţia aşteptându-i reacţia, răspunsul.
Îi văd ochii mărindu-se din cauza curiozităţii şi apoi se micşorează aproape închizându-se, de parcă reflecta la ceea ce am afirmat. Aştept ca din clipă în clipă să îl aud spunând acele două cuvinte. Aveam nevoie să le aud, speram să le aud, mă rugam să le aud, însă mă aşteaptă o mare surpriză.
Îi simt mâna stângă încordându-se şi strângându-mă mai tare şi apoi pe cea dreaptă strecurându-se pe sub bluza mea spre sânii mei, în timp ce începe să mă sărute şi apoi să coboare în jos, pupându-mă pe gât. Îmi trebuiesc câteva secunde pentru a înţelege ce se întâmplă.
Unde sunt cele două cuvinte?
Clipesc de câteva ori, încercând să conştientizez situaţia. Apoi îi simt mâna pe sânul meu şi mi se întoarce stomacul pe dos la gândul că am fost doar un joc.
Un joc! Un afurisit de joc! Totul atât a fost! Ştiam eu că aceasta este o greşeală, m-am lăsat păcălită!
Inima mi s-a spart în acea secundă când am înţeles ce s-a întâmplat. Şi pentru prima dată în viaţa mea nu mi-am putut controla lacrimile. Au început să curgă pe chipul meu, iar eu nu puteam să le opresc. Nu mai conta că eram prea mândră să las pe cineva să îmi vadă lacrimile. Nu. Pe ele nu puteam să le opresc, dar pe Stephen puteam.
Mă ridic atât de repede încât mă împiedic şi aproape că aveam să fac cunoştinţă cu betonul dacă nu m-aş fi prins de bancă la timp. Am fost chiar mai rapidă decât Stephen care în uimirea sa a avut totuşi bunul simţ să întindă mâna să mă prindă, dar numai că nu mai aveam nevoie. Asta a trimis o mică bucurie în sufletul meu. Mintea nu îmi mai funcţionează, iar inima este într-o stare de şoc. Nu pot să simt nimic, nu mă pot gândi la nimic. Sunt un robot şi tot ce ştiu este că trebuie să ajung acasă. Să ajung acasă şi să mă cufund în lumea cărţilor înainte că realitatea să mă prindă din urmă şi să mă zdrobească. Nu pot să mă sparg acum, mai am multe de făcut, de realizat. Ăsta este singurul motiv care mă ţine în picioare. Un vis important de realizat şi apoi pot să mă sparg, pot lăsa bucăţile să se facă praf şi să fie răsfirate de vânt. Dar acum trebuie să ajung acasă.
În clipa în care am conştientizat asta am început să fug. Cu cât mă îndepărtam de el, cu atât lacrimile secau, cu atât respiram mai uşor. Nu m-am uitat o dată înapoi de teamă să nu îmi pierd hotărârea, puterea. Nu ştiu dacă a încercat să mă oprească, dar nici nu îmi pasă. Chiar atunci când ies din parc dau peste prietenul său cel mai bun care a devenit şi al meu de când îl cunosc pe Stephen. Nu m-aş fi oprit, însă m-a luat în braţe, literalmente, şi m-a dus în maşină. Văzuse în ce stare sunt şi a înţeles că nu trebuie să pună întrebări, că dacă voi vrea să vorbesc o să o fac şi singură.
Stau liniştită acolo unde m-a pus. Nu vorbesc, nu îi zic nimic. Sunt încă în şoc şi nu pot să formez o frază coerenta. Singurele cuvinte care se învârt în continuare în capul meu sunt faptul că totul a fost un joc, o păcăleală, o greşeală.
M-a dus acasă fără să mă întrebe dacă vreau să nu să mă întorc. I-am murmurat un „mulţumesc” înainte să închid uşa de la maşină şi am fugit sus unde m-am îngropat în cărţi.
Durerea şi înţelegerea au venit abia a doua zi, dar nu puteam să îmi las părinţii sau fratele să mă vadă depresivă aşa că am zâmbit, m-am distrat deşi sufletul meu ţipa din cauza celor întâmplate. Această întâmplare m-a făcut să îmi dau seama că nu există iubire, că sunt singură pe lume şi că mai devreme sau mai târziu voi fi părăsită, uitată. Nimic nu a mai fost la fel după asta.
Revin la realitate atunci când îi simt mâna ştergându-mi obrazul. Mă uit în ochii săi printre lacrimi şi văd înţelegere, părere de rău, regrete. Dar este mult prea târziu pentru toate acestea. Sufletul meu a fost distrus în acea noapte. Nu văd nici o urmă din aroganţa aceea care era constantă în personalitatea, privirea sa. Nu ştiu de cât timp se uita la mine, însă nici nu vreau să aflu. Îmi întorc capul pentru a nu îi mai vedea privirea.
- Trebuie să mă întorc la mine în cameră, nu aveam voie să ies... rostesc eu continuând să îi evit privirea.
- Iubire... se apucă el să zică ceva însă eu îl opresc înainte de a avea ocazia să termine.
- Stephen, sunt obosită atât fizic cât şi psihic. Vreau doar să dorm puţin... şi să uit. Nu pot să mă confrunt cu toate acestea acum, zic referindu-mă atât la el cât şi la sentimentele mele.
- Nu vei scăpa de această dată, îngerule. Nu te voi lăsa să îngropi totul şi să fugi aşa cum ai făcut în trecut. Discuţia noastră nu s-a terminat... după o scurtă pauză aud nişte cuvinte la care nu mă aşteptam să le aud ieşind din gura lui. Relaţia noastră nu s-a încheiat.
Mă ia în braţe aşa cum mirele ia mireasa şi mă duce în camera mea din spital. Dacă nu aş fi avut atâtea lucruri pe cap în acele clipe poate m-aş fi înroşit şi i-aş fi zis să mă lase să merg singură, însă aşa nu am dat nici o importanţă privirilor uimite ale celor care ne vedeau.
M-a pus în pat şi m-a învelit şi înainte să mă lase singură m-a pupat pe frunte, apoi a ieşit fără să mai zică un cuvânt în plus. Conştientizez fără să vreau că nu a spus „la revedere” sau „pe curând”, că ceea ce s-a întâmplat azi nu s-a sfârşit. Însă refuz să mă mai gândesc o singură secundă la asta aşa că îmi bag capul sub pătură şi după multe minute reuşesc să cad într-un somn fără de vise.
Este ciudat cum atunci când nu doream să cad în întuneric, cădeam iar atunci când doream nu reuşeam.
Viaţa asta, îi place să îşi bată joc de tine în cele mai crude moduri posibile.
Hello dear.
Ştii că am stat şi am aşteptat să îl postezi aseară, dar am fost ,,răpusă'' de somn, oricum iată-mă că am venit în cele din urmă. Mi-a plăcut acest capitol şi ai avut dreptate a fost destul de lung, dar după cum ţi-am spus şi pe mess pe mine nu mă deranjează. Mi-a plăcut reacţia pe care a avuto Valentina la afirmaţia pe care a făcuto Stephen la adresa mamei ei. Şi am rămas oarecum uimită la ceea ce a zis acesta la sfârşit.
Am văzut câteva greşeli şi anume ,,vroiam'' ar suna mult mai bine ,,voiam'' plus că ar arăta mult mai bine. Un alt lucru pe care l-am remarcat este faptul că uneori uiţi să pui virgulă înaintea conjuncţiei ,,dar'' şi undeva ai uitat să pui pluralul şi alte câteva greşeli minore, de care nu mă voi lega. Well cam atât aştept nextu.
Bye, bye.
iti multumesc mult miss pentru ca ai trecut si pe la aceasta poveste si mi-ai spus ce parere ai. Imi cer scuze pentru aceasta postare atat de intarziata. Din fericire pt mine si pacate pentru voi, mai sunt doar 4 capitole mari si late pe care trebuie sa postez. 4 incluzandu-l pe acesta.
***
Când m-am trezit în acea dimineaţă totul era bine, normal. Părinţii mei cu fratele meu m-au vizitat, am vorbit câte ceva cu ei trei, ocolind subiectul încercarea mea eşuată de a mă omorî şi apoi după câteva ore au plecat promiţându-mi că vor veni a doua zi. Dar aici totul s-a terminat. Normalitatea zilei s-a dus pe apa sâmbetei cu venirea lui Vlad la mine în cameră.
Nu îmi amintesc când a fost ultima oară când m-a vizitat, însă nici nu vreau să îmi amintesc sau să mă gândesc prea mult la acea vizită.
- Bună, zice el zâmbindu-mi în timp ce se aşează pe marginea patului meu.
Oh, Doamne, chiar nu îmi trebuie asta. După ceea ce s-a întâmplat ieri cu Stephen de abia am putut să mă adun, să mă opresc din a înnebuni din cauza durerii. Masca mea este făcută fărâmiţe iar eu nu mai pot să mai lipesc şi nici să ignor găurile din ea, trebuie să mă confrunt cu ele. Doar că eu nu vreau, ţin cu dinţii de această mască deteriorată a mea pentru că este singura care mă menţine sănătoasă. Dar, din fericirea pentru el a fi rea şi meschină ia prea multă energie. Energie pe care eu nu o am.
- Bună, Vlad. Cărui fapt îi datorez prezenţa ta aici? Îl întreb încercând să zâmbesc.
- Ştii, am impresia că tu chiar nu îţi aminteşti de mine. Chiar nu îţi aminteşti, nu te prefaci că nu mă cunoşti, zice el întinzând mâna pentru a mă mângâia pe obraz.
Are o privire ciudată de parcă gândurile sale l-au dus într-un alt timp, într-o altă lume, ceea ce îl face să arate trist. Nu pot să îi şterg acea expresie pentru că este adevărat ceea ce a spus. Nu îmi amintesc să îl fi cunoscut vreodată în viaţa mea, însă el pare să mă cunoască pe mine de undeva.
- Hm... cred că este şi normal să nu îţi aminteşti... ne-am distrat două veri acum foarte mulţi ani, iar apoi când ne-am întâlnit din nou erai prea amorezată de tâmpitul acela pentru a mă observa şi pe mine prin peisaj... însă eu te-am observat pe tine să ştii, zice atrăgându-mi atenţia.
Două veri... acum foarte mulţi ani... este posibil să vorbească despre perioada când îmi petreceam verile la mamaia? Dar atunci... asta înseamnă că este...
- Da. Corect, chiar el este, spune văzând pe chipul meu că mi-am dat seama de identitatea lui.
- Piticania aceea enervantă erai tu? Exclam uimită. Credeam că eşti de vârsta mea!
- Ca să vezi! Altcineva care te-a minţit! Zice Vlad pe un ton care nu îmi place deloc.
Mă uit urât la acesta, iar el îşi cere repede scuze. Pentru câteva momente îmi amintesc de băiatul cu părul şaten ca pământul şi ochi albaştri ca cerul. Era aşa de amuzant şi întotdeauna mă făcea să râd. Chiar ne distram atunci când eram împreună şi apoi mă trăsneşte. Motivul pentru care nu mi-am amintit cine este mai devreme este părul său. Părul care în loc să fie saten este negru ca pana corbului.
- Ce s-a întâmplat cu părul tău? Erai şaten...
- Natura să întâmplat cu el. Şi oricum îmi place mai mult cum îmi stă brunet decât şaten.
- Nu ştiam că se poate întâmpla aşa ceva, spun eu uimită. Sigur nu te vopseşti?
Se înroşeşte puţin în obraji atunci când îl întreb, ceea ce mă face să cred că am dreptate aşa că continui.
- Vreun motiv special pentru care o faci? Îl întreb bănuind că există cineva pentru care o face.
Mă simt bine discutând cu Vlad. Este ca şi cum aş vorbi cu prietena mea cea mai bună. Nu trebuie să fiu atentă la fiecare mic detaliu de teamă că cine ştie ce se va întâmpla. Îmi amintesc cât de bine mă înţelegeam cu el atunci când şi el dorea să se înţeleagă cu mine.
- Nu pot să îţi spun, este mult prea personal, zice acesta într-un final.
Arată atât de simpatic când se fâstâceşte că îmi vine să îl îmbrăţişez. Îmi aminteşte de un mic ursuleţ de plus drăguţ.
- Dacă nu vrei, asta este. Nu te oblig. Deci de ce nu mi-ai zis de la început că tu eşti? M-ai lăsat să cred că eşti doar un necunoscut căruia i s-a făcut milă de mine. Ruşine să îţi fie! Zic eu făcând pe supărată.
Este atât de bine să mă port în acest fel, îmi aduce aminte de anii când eram doar un copil şi mă jucam cu ceilalţi copii de pe strada bunicii mele. Nici unul dintre noi nu aveam nici o grijă şi nici nu ştiam ce înseamnă să îţi baţi joc de celălalt sau să îl faci să se simtă prost. Mai existau mici răutăţi dar nici unul dintre noi nu le punea la suflet. Eram fericiţi şi neştiutori, într-un cuvânt complet inocenţi. Este atât de uşor să cad în acea personalitate a mea, acea identitate care a existat atâta timp cât a existat şi inocentă, când sunt cu cineva pe care îl cunosc din acel timp de mult uitat că nici nu îmi dau seama că o fac.
Mă trezesc îmbrăţişându-l şi pupându-l pe obraz, bucuroasă că revăd pe cineva cu care am copilărit. Nu pot explica de ce această schimbare se petrece în mine, dar ea are loc.
- Dacă ştiam că vei fi atât de bucuroasă să mă vezi îţi ziceam mai de mult cine sunt, zice îmbrăţişându-mă puţin stângaci de parcă nu s-ar fi aşteptat la reacţia mea.
- Oh, Doamne! Te-am sărutat! Exclam eu depărtându-mă de acesta.
- Teoretic ne-am sărutat este corect.
Spune asta zâmbind, însă zâmbetul îi îngheţă pe buze văzând şocul de pe chipul meu şi normal, aşa cum numai mie mi se întâmplă asemenea momente, interpretează greşit.
- Bun, văd că numai amintirea acelui incident te dezgustă. Nu înţeleg că ce dracul încerc tot timpul să îţi atrag atenţie, să mă observi, să îmi conştientizezi existenţa. Însă eşti atât de obsedată de nenorocitul acela încât nu mai oferi nimănui nici o şansă! Ţipă el întorcându-se şi lovind peretele cu pumnul.
Eu clipesc de câteva ori, nevenindu-mi să cred că se poate enerva atât de uşor. Cu siguranţă nu mă aşteptam la o asemenea reacţie din partea lui. Revin la personalitatea mea matură, deoarece înţeleg că nu mai este copilul de atunci, nici unul dintre noi nu mai este copilul de atunci şi nici nu vom putea reveni vreodată în acel moment.
La naiba! Tocmai când începeam să uit de ultimii câţiva ani, vine el cu furia lui tâmpită şi dă totul peste cap! Naiba să îl ia!
- Nu este adevărat! Spun eu aproape ţipând, aprovizionată cu energie din cauza furiei care se trezise în mine.
Furie şi supărare. Furie pentru că a stricat momentul în care am căzut în mica mea iluzie, mica mea lume iluzorie şi supărare pentru că este adevărat ceea ce spune numai că nu m-am lăsat niciodată să conştientizez acest fapt. Şi cum puteam? Cum poate cineva să ateste că motivul pentru care nu suportă să sărute pe altcineva este un fost iubit care încă îi bântuie mintea şi inima refuzând cu o îndârjire diavolească să le dea drumul? Poate există această posibilitate şi am fost eu mult prea oarbă să o văd şi o lasă deoarece nu am înfruntat niciodată problemele care aveau legătură cu el. Nu, nu le-am înfruntat şi le-am lăsat să mă mănânce de vie încetul cu încetul sperând că o dată şi o dată le voi uita, că se vor dizolva şi vor dispărea. Dacă nu aş simţi atât de multe aş crede că sunt doar un mort viu, doar o carapace a ceea ce am fost o dată.
- Spune-mi adevărul. Spune-mi că într-adevăr ai stat cu cineva mai mult de o lună de când te-ai despărţit de Stephen. Hai, minte-mă, te provoc! Zice el continuând să stea cu spatele la mine.
Nu pot decât să ghicesc durerea din spatele cuvintelor lui, dar motivul pentru care acea durere este acolo nu îl cunosc, nici nu cred că vreau să îl cunosc. De ce îl deranjează atât de tare faptul că eu nu am avut o adevărată relaţie de când m-am despărţit de Stephen?
- Nu pot minţi... şoptesc recunoscând astfel că are dreptate.
Nu am putut să am o relaţie cu cineva, cu altcineva din cauză că îmi era şi încă îmi este teamă. Teama de a fi rănită din nou de persoana în care am încredere. Nu am mai vrut să fiu niciodată atât de vulnerabilă cum am fost în acea seară teribilă. Este uşor să spui că lasă, că vei trece peste dar este atât de greu să o faci. Nu şti cât de greu este decât în momentul în care eşti pus în acea situaţie. Atunci înţelegi, atunci vezi.
- Ai vrut o şansă, însă nu ai primit-o pentru că nu o pot oferi. Nu îţi pot da acea şansă. Nu pot să mă mai implic într-o relaţie şi să dau tot şi să primesc nimic. Da, am fost egoistă şi lasă. Dar dacă ai observat asta de ce nu m-ai lăsat în pace? De ce ai vrut sau de ce vrei să stai cu mine?
- Te plac, Valentina. Te plac mai mult decât îţi poţi tu închipui şi nu vreau decât să fac să dispară acea luminiţă tristă din ochi tăi căprui. Când te-am văzut pentru prima dată după un an şi ceva pe targă nu m-am putut gândi decât la cum să te salvez, cum să te ajut să supravieţuieşti chiar dacă tu nu doreai asta. Am crezut că am trecut peste infatuarea pe care o aveam pentru tine însă m-am înşelat. Când te-am văzut cum dormeai în pat, în spital, arătai atât de liniştită şi inocentă, fără urmele urâte ale dureri mi-am dat seama că încă îmi doresc şansa mea de a te vedea dormind aşa în braţele mele.
Numai mie mi se poate întâmpla aşa ceva. Ai crede că joc într-o telenovelă proastă. De ce viaţa mea trebuie să fie atât de complicată? Nu este de ajuns că trebuie să mă joc de-a şoarecele şi pisica cu Stephen, mai trebuie să mă confrunt şi cu Vlad acum?
- Ce ar trebui să îţi răspund? Ce vrei de la mine de îmi spui toate astea acum? În caz că nu ţi-ai dat seama eu nu o să mai ies de aici decât într-un coşciug! Ţip la el simţindu-mă neajutorată.
Nu sunt proastă. Ştiu de ce doctori nu m-au lăsat să plec şi de ce toţi cei care mă vizitează în ultimul timp sunt atât de atenţi cu mine. Nu voi mai ieşi de aici pe picioarele mele şi nu mă deranjează asta. Este adevărat că nu mai sunt la fel de sigură că la început că nu voi lăsa în urma mea durere şi lacrimi dar nu mai este alegerea mea. Soarta şi-a băgat nasul unde nu îi fierbea oala.
- Oh, deci într-un sfârşit începi să realizezi că există oameni cărora le pasă de tine, nu?
Atenţia îmi este atrasă de persoana care tocmai a vorbit. Nu am mai auzit-o de ceva vreme şi începusem să cred că m-a părăsit supărată că nu o ascult mai deloc.
- Nu te obosi să răspunzi, ştiu că nu poţi din cauza acestui băiat chipeş, zice apărând în spatele lui Vlad şi îmbrăţişându-l, plimbându-şi mâinile pe pieptul şi abdomenul său. Care dacă mă laşi să adaug, se află aici pentru tine, pentru că te place. Deci va fi trist când vei da ortul, ai înţeles?
Poate nu este chiar o telenovelă proastă până la urmă. Poate toate aceste amintiri şi întâlniri au scopul lor pe care eu că o încăpăţânată refuz să îl văd, să îl conştientizez.
- Cum ar fi faptul că există persoane care nu te vor uita niciodată? Care de câte ori îşi vor aminti de tine li se va întrista inima şi ziua? Zice ea.
Cea care vorbeşte acum este doar un personaj al imaginaţiei mele, al minţii mele bolnave. Arată sau mai bine zis este persoana care eram eu când aveam şaisprezece ani. Dar nu are aceeaşi privire pe care o aveam eu la acea vârstă. Are ochii aceia pe care am ajuns să îi urăsc din toată inima. Acei ochi căprui plini de depresie, tristeţe şi multe alte lucruri pe care aş prefera să nu le numesc. În ciuda acestor lucruri ea zâmbeşte şi continuă să îl mângâie pe Vlad pe abdomen.
Nu ştiu de ce ochii mei rămân fixaţi pe mâna care se plimbă pe trupul acestuia. Îi urmăresc fiecare mişcare cu o obsesie nebună. Îmi dau seama că îmi doresc să fac eu asta, să simt căldura cuiva topind gheaţa din inima mea.
- O poţi face dacă vrei. Trebuie numai să zici şi te va lua în braţe, te va mângâia, te va încălzi, zise aceasta înainte să dispară.
- Valentina? Îl aud pe Vlad strigându-mă.
Nu îmi dau seama a câta oară este când mă strigă dar pare pregătit să se apropie de pat pentru a vedea ce se întâmplă cu mine de nu răspund.
- Da, scuze. M-am pierdut puţin printre gânduri.
- Mi-am dat seama că nu ai auzit ce ţi-am zis mai devreme. Ţi-am zis că dracul nu este atât de negru. Te vei face bine o să vezi, zice el apropiindu-se şi luându-mi mâna în a sa.
Îmi vine să râd dar mă abţin, ştiind că se va simţi jignit dacă facă asta. Din păcate nu pot fi atât de sigură că Vlad, nu pot să îi împărtăşesc speranţă sau optimismul. Şi de parcă soarta a vrut să îi dovedească lui că optimismul său nu este întemeiat intru din nou într-o criză. Nu mai pot să respir şi inima mă doare îngrozitor. Nu înţeleg ce se întâmplă şi că de obicei din cauza lipsei de oxigen intru în inconştienţă. Aş vrea să mă trezesc în curând şi să îi văd pe toţi înainte să se întâmple inevitabilul.
Ok, am intarziat deja exagerat de mult, si a fost foarte urat din partea mea, dar nu e doar vina mea ca raman fara cuvinte dupa fiecare capitol. Si chiar daca imediat ce m`am intors am aparut direct aici, tot s`au dus pe apa sambetei cele trei randuri pe care ma chinuisem atat de mult sa le scriu la capitolul anterior. Un singur gand ma mai incalzeste in situatia de fata: imi amintesc ca marii scriitori ajung doar foarte rar sa auda parerile simplilor cititori.
Oricum, destul de sfasietor sa aflii abia pe ultima suta de metrii cate persoane tin la tine si sa fii incapabil sa faci ceva ca sa le demonstrezi cat de mult tii la ele sau cat de mult iti pare rau, desi chiar daca realizam sau nu, se intampla foarte des.
De fapt, de fiecare data cand termin de citit un capitol si`mi dezlipesc ochii de monitor vad lucrurile altfel, cat de monotone sunt dramele asemenea acesteia si cat de rare sunt acele finaluri fericite. (Ma intreb ce o sa se intample dupa ce o sa citesc ficul in intregime, ditamai horror`urile:)))
Un lucru e sigur: Vali o sa continue sa fie unul dintre personajele mele favorite, probablil orice s`ar intampla de acum incolo in fic, indiferent ce masca ar purta. Oricat ai incerca sa imi explici, eu o sa continui sa o vad ca pe o victima, intr`o continua cadere, si care ajunge intr`un moment de nesiguranta sa`si sape singura groapa, si prefer sa imi pastrez aceasta imagine a ei mult timp dupa ce ficul o sa se termine.
Revenind la capitolele postate, intamplarea din penultimul capitol a fost prezentata minunat, ca de obicei, de fapt intreg capitolul, si...de fapt tot ficul a fost narat pur si simplu superb. Cat despre Vlad, sincer, ma asteptam la un comportament de acest gen din partea lui, sa puna si alcool peste sarea de pe rana, ignorand starea actuala a lui Vali. Dar, ce pot eu sa le fac, decat sa`i cert pe degeaba? "Stephen, ai un coleg de celula, il cheama Vlad!"
Imi cer mii si mii de scuze pentru intarzierea exagerata, si spor la...postat, si scris la celelalte ficuri:D
imi cer mii de scuze pentru aceasta pauza atat de mare dar uite ca intr-un sfarsit am venit cu o continuare pe masura. inca 2 capitole si aceasta poveste se va sfarsi.
***
- Iubire... îi aud vocea lui Stephen distrugându-mi somnul, însă refuz cu încăpăţânare să îmi deschid ochii să îl confrunt.
- Iubireee...
Îl aud din nou şoptind. De această dată îmi deschid ochii ridicându-mă în fund furioasă. Vreau să îi spun câteva cuvinte de dulce însă acestea se pierd dinainte de a avea ocazia să ajungă în aer. În faţa mea nu stă Stephen, nu stă nici măcar o iluzie a lui făcută de mintea mea ci sunt cuvintele sale. Cuvintele sale sunt în faţa ochilor mei scrise cu slove de foc şi nu orice fel de cuvinte.
- Nu vei scăpa de această dată, îngerule. Nu te voi lăsa să îngropi totul şi să fugi aşa cum ai făcut în trecut. Discuţia noastră nu s-a terminat. Relaţia noastră nu s-a terminat.
Îmi întorc capul în dreapta încercând să scap de acele cuvinte şi rămân uimită să văd altele plutind în aer şi scrise cu aceleaşi slove.
- Şi totuşi, nu ai vrea să te trezeşti? Nu ai vrea să vii lângă mine? Să te ţin în braţe...
- Da. Tu nu vrei să fi aici, tu vrei să fi moartă şi să uiţi de tot. Să uiţi de mine.
- Vreau să te întorci.
- Voi fi aici pentru tine pentru totdeauna. Nu te voi lăsa să mă părăseşti. Ai înţeles?
- Toată lumea greşeşte, Vali. Unii mai mult decât alţii, dar nimeni nu are dreptul să condamne pe cineva şi este valabil şi pentru tine.
Peste tot pe unde mă uit cuvintele lui apar în faţa ochilor mei. Fiecare cuvânt al său este încărcat cu mii de înţelesuri, cu mici bombe care de abia aşteaptă să explodeze. Cum de mă face să înnebunesc şi tot ceea ce trebuie să facă este să apară şi să îşi deschidă acea gura? Cum de are puterea asta? Acea gură cu buzele acelea apetisante pe care aş vrea să le pot simţi pe trupul meu încă o dată. Îmi închid ochii închipuindu-mi cum buzele acelea îmi ating pielea, cum lasă în urmă numai foc şi căldură.
Îmi scutur capul, dându-mi seama că mă gândesc la el în acel mod. Nu este un semn bun acesta, niciodată nu este dar cumva nu mă pot opri. Nu îmi pot opri inima din a nu mai simţi toate acele lucruri, acele sentimente dureroase pe care el le trezeşte în mine.
Care îi este scopul? De ce se află aici? Ce vrea de la mine?
Aceste întrebări mă chinuie din prima secundă în care a apărut din nou în viaţa mea şi nu le găsesc răspunsul. Nici nu mă gândesc bine la asta că iar îmi apar cuvintele lui.
„Relaţia noastră nu s-a terminat.” Aceste vorbe apar şi par a fi răspunsul tuturor întrebărilor mele. Vrea să fim din nou împreună. Este nebun dacă vrea aşa ceva după doi ani despărţiţi. Şi eu sunt şi mai nebună pentru că nu găsesc tăria de a refuza o asemenea propunere, asta dacă o va face.
- De ce te gândeşti la toate astea acum? Ce rost mai au? Mă întreabă fetiţa de unsprezece ani ce apare încă o dată în faţa mea.
Mă uit în ochii ei şi mă văd pe mine: singură, tristă, depresivă şi nebună. Da, nebună din mai multe motive. Primul pe lista mea este gândul că mă pot întoarce la Stephen dacă îmi va cere asta. Nu îi pasă de mine, nimănui nu îi pasă de mine. Mă vor uita la câteva luni după ce o să mor, îşi vor vedea de viaţa lor iar eu nu voi deveni decât o amintire din alte timpuri.
- După ce te-au vizitat cei mai importanţi oameni din viaţa ta încă mai crezi că te vor uita? Nu poţi să vezi că ei chiar ţin la tine? Că nu te vor uita niciodată? Că vei fi mai mult decât o simplă amintire? Vei fi o durere constantă care niciodată nu se va mai închide? Spune fetiţa.
- Ce cauţi aici? De ce nu vrei să mă laşi în pace? O întreb eu.
Îmi dau seama că mă enervează, nu îmi dau seama de ce. Ceea ce spune nu este adevărat. Nu poate fi adevărat. Ce ştie ea? Nu ştie nimic. Şi totuşi... nu pot să exclud tot ceea ce zice. Am câteva dovezi cum că eu nu am dreptate... dar pot risca să cred aşa ceva? Ce aş avea de pierdut? Oricum sunt sigură că în câteva zile voi muri, mai contează dacă aleg să cred în ceea ce spune? Da, contează. Contează deoarece dacă într-adevăr este adevărat atunci înseamnă că eu sunt doar o egoistă. M-am gândit doar la mine fără să iau în considerare durerea pe care aveam să o provoc celor din jurul meu. Nu am absolut nici o scuză. Nici măcar faptul că eu aveam şi încă am impresia că nimănui nu îi pasă nu este o scuză îndeajuns de bună.
- Părerile de rău nu mai sunt de folos în situaţia ta. De fapt, nici nu ştiu de ce am mai încercat să te facem să vezi adevărul... spun în acelaşi timp trei fete.
Una are unsprezece ani, alta are şaisprezece ani iar ultima şi cea mai mică are şapte ani. Aceasta stă în spatele celor două de parcă i-ar fi teamă să se apropie de mine, de parcă nu suntem una şi aceeaşi persoană.
Picătura care umple paharul făcându-l să dea pe afară este teama din ochii ei. Văd groaza provocată de ideea că va muri la doar douăzeci de ani. Lacrimi încep să curgă ca două râuri învolburate pe obrajii mei.
- Deci îţi aminteşti, şopteşte ea continuând să se uite la mine cu aceeaşi privire.
- Cum aş putea uita? Între eu.
Şi apoi văd ceva absolut teribil, ceva ce nu mi-am dorit să văd niciodată în viaţa mea. Văd cum moartea apare în spatele celor trei fete şi le îmbrăţişează. Este aşa cum toată lumea îşi închipuie când vorbeşte despre moarte ca despre o persoană. Este îmbrăcată într-o pelerină neagră cu gluga trasă peste faţă acoperind-o complet, însă ochii sclipesc ca două mici stele roşii. Mâinile ies de sub mânecile lungi şi nu sunt deloc o privelişte frumoasă. Sunt lipsite de carne şi de piele, doar oasele ţinute de Dumnezeu ştie ce.
- Plecaţi... şoptesc eu cu lacrimile curgând în continuare pe chipul meu.
Dar acestea nu schiţează nici cel mai mic gest cum că ar avea vreo intenţie de a scăpa, s-au resemnat cu soarta lor, o acceptă deşi nu sunt bucuroase. Aşa ar trebui să fac şi eu. Ar trebui să o accept, să fiu resemnată, de ce îmi doresc să lupt cu ea acum? Nu asta mi-am dorit? Nu mi-am dorit liniştea, frigul, singurătatea, inconştienta morţii? De ce vreau să fug şi să le iau şi pe cele trei cu mine?
Văd mâna osoasă cum se apropie de mine şi nu pot suporta gândul de a fi atinsă de aceasta. Mă îndepărtez de ea numai că aceasta continuă să avanseze. Cu cât încearcă să se apropie de mine cu atât eu mă îndepărtez mai mult. Teama pune stăpânire pe mine şi îmi simt inima începând să galopeze şi să îmi pierd abilitatea de a respira. Trebuie să scap. Fără să îmi dau seama cad din pat şi cad într-un gol negru, un abis cumplit asemănător celor din visul meu.
„S-a terminat.” Mă gândesc în timp ce las groaza, teroarea să pună stăpânire pe mine. Vreau să ţip, să plâng, să mă zbat însă trupul meu nu mă ascultă. Cad şi atât. Voi continua să fac asta până la sfârşitul timpului dar voi înnebuni până atunci şi când într-un final durerea se va opri şi eu voi adormi nu o să mai conteze deoarece nu o să mai fiu conştientă de ele.
- Aaaa! Ţip ridicându-mă în fund.
Mă uit în jur şi observ cu o recunoştinţă imensă că sunt încă în patul din spital. Totul a fost un simplu vis, doar un vis mult prea real, însă sentimentele încă există şi tot ceea ce am simţit în vis vine acum năvălind, acaparându-mi inima. Nici nu ştiu ce să fac mai întâi, cu ce sentiment să mă confrunt sau ce să închid pentru a-l analiza mai târziu. Sunt pe pragul de a avea o cădere nervoasă când simt două mâini puternice îmbrăţişându-mă. Doar în secunda în care sunt în braţele acelui necunoscut îmi dau seama că tremur atât de tare încât un cutremur de şapte grade este mic copil pe lângă mine. Dar nu mă pot controla. Nu pot opri acel tremurat deoarece nu mă simt în siguranţă sau mai bine zis nu mă simţeam în siguranţă. Acum că sunt ţinută în braţele cuiva, oricine ar fi această persoană încep să mă simt mai bine. Încep să mă mai liniştesc.
- Gata, gata, păpuşă. Eşti în siguranţă, spune mângâindu-mă pe spate.
Îi recunosc vocea şi prima mea intenţie este aceea de a ieşi din braţele sale însă nu am făcut-o. Am nevoie de prezenţa lui pentru a alunga singurătatea care mă prinsese în ghearele sale. Oftez şi rămân pe loc încercând să nu mă mişc pentru a păstra contactul dintre noi la minim.
Stăm aşa până când reuşesc să mă calmez. Când încetez să mai tremur îmi dă drumul cu oarecare reticenţă în timp ce eu încerc să îl ignor.
- Mulţumesc, Stephen. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine, îi zic eu zâmbind.
- Îmi poţi spune ce s-a întâmplat? Arăţi palidă de parcă ai fi văzut o fantomă, spune acesta mângâindu-mă pe obraz.
- Nu vreau să îmi aduc aminte. Am avut doar un vis extraordinar de urât, îngrozitor, oribil. Numeşte-l cum vrei, toate adjectivele negative i se potrivesc.
- Iar ai avut acel vis despre moarte?
- Poţi spune şi asta, afirm eu uitându-mă în altă parte deoarece Stephen stătea exact în locul în care se afla moartea în visul meu.
Îmi atrage atenţia o păsărică de afară care se aşează pe pervazul ferestrei începând să cânte. Nu ştiu ce mă atrage la această pasăre. Niciodată în viaţa mea nu mi-au plăcut şi asta din cauză că sunt prea drăguţe şi sensibile şi uşor de omorât. Nu îmi plac animalele care pot fi uşor de omorât, care nu se pot apăra. Asta din cauză că mă ataşez mult prea repede de asemenea animăluţe iar atunci când acestea mor mă doare foarte tare. Îmi amintesc de căţeluşul meu pe care l-am lăsat singur cu fratele meu. Nu îmi fac griji pentru că nu l-ar îngrijii. Dar fratele meu nu îi acordă prea multă atenţie. Şi nici Max, acesta este numele căţeluşului meu, nu este prea ataşat de fratele meu. A fost chinuit prea mult de acesta pentru a se putea ataşa de Mirel.
Clipesc de câteva ori, dându-mi seama că fără să vreau am început să mă gândesc la nişte chestii care nu au nimic d-aface cu situaţia mea din acest moment. Apoi în secunda următoare simt mâna puternică a lui Stephen pe umărul meu. S-a săturat de aşteptat în acea linişte şi de aceea a decis să acţioneze.
- Nu vreau să te deranjez, serios, nu vreau dar trebuie să vorbim, iubire. Trebuie să vorbim despre motivele pentru care ai făcut aşa ceva, zice el luându-mi mâinile între ale lui.
Eu continui să mă uit când la acesta când la mâinile noastre încercând să găsesc o cale de a scăpa. Nu vreau să mai vorbesc despre motivele mele. Am vorbit destul. M-am plictisit eu de cât de mult am vorbit şi m-am gândit la acestea. Sunt întemeiate? Nu ştiu. A fost alegerea corectă? Cu siguranţă nu. Am rănit multe persoane? Posibil, câteva. Pot zice că am avansat cu răspunsul la această întrebare de la „nu” la „posibil, câteva”. de ce am avansat? Din cauza tuturor persoanelor care m-au vizitat şi care mi-au demonstrat că le-am rănit, dar cumva nu pot să cred că i-am rănit atât de mult pe cât afirmă aceştia. Poate afirma nu este tocmai cel mai bun cuvânt deoarece nu mi-au zis că i-am rănit, dar ceva de pe chipul lor, din expresia afişată îmi dădea de înţeles acest lucru. Asta văd şi pe chipul şi în tonul lui Stephen în această clipă. Durere. Şi nu o pot nega mai ales atunci când este în faţa mea. Nici măcar dacă mi-aş închide ochii nu aş putea să fug de durerea din vocea sa, dar ce pot să fac acum când fapta este deja îndeplinită? Nimic. Orice aş spune nu l-ar ajuta nici pe el, nici pe ceilalţi să treacă peste.
- Motivele sunt multe, diverse, puerile, de neînţeles. În acest moment ele nu mai contează, înţelegi? Întreb eu uitându-mă la Stephen pentru a vedea dacă înţelege.
- Foarte bine, să lăsăm motivele pentru altă dată. Vrei să fi cu mine? Mă întreabă uitându-se cu atâta speranţă în ochii, de parcă încerca cu privirea lui să mă convingă şi pe mine că totul va fi bine.
Nu mă aşteptam la o asemenea întrebare în această clipă. Bănuiam că are ceva asemănător prin mintea aceea bolnavă a lui însă nu mă aşteptam să fie atât de sincer, de direct. Mă gândesc foarte bine înainte să îi răspund, ignorând bătăile disperate şi asurzitoare ale inimii mele. Ca de obicei aleg să simt după ce iau o decizie atât de importantă. Nu îmi pot lăsa inima să îmi întunece mintea, ultima dată când s-a întâmplat asta aproape că am înnebunit din cauza durerii.
- Nu.
Un cuvânt simplu cu atâta putere iese pe buzele mele şi îl lasă prostit pe Stephen. Se aştepta la un răspuns elaborat şi nesigur, la o scuză lungă cu multe motive pentru care nu vreau nicidecum la ceva atât de simplu rostit cu atâta îndârjire şi încredere şi cel mai important seriozitate. Clipeşte de câteva ori căutându-şi cuvintele.
- Poftim? Întreabă înghiţind nodul ce i se formase în gât.
Uite un cuvânt pe care nu credeam că o să îl aud vreodată venind din gura lui pe un asemenea ton. Acesta întotdeauna mă citea ca pe o carte deschisă. Într-un fel mă simt bine pentru că am reuşit să îl uimesc dar nu mai îmi este de folos acum, este prea târziu.
- Ce nu înţelegi, Stephen? Întreb zâmbind ironic. Nu văd care este scopul. O să mor în curând! Nu înţelegi? Trăiesc pe timp împrumutat şi o să se termine o dată şi o dată. O să mor! Înţelegi? O să mor!
Şi uite aşa mă transform dintr-o persoană care este stăpână pe sine într-una care este spartă în mii de bucăţele.
Oh, cât de mult mi-aş dori să am ocazia de a-l vedea cum se ţine după mine încercând să mă convingă să îi mai ofer o şansă sau cât de uimit ar fi când m-ar vedea că sunt cu Vlad. Mi-ar fi plăcut să îi dau o şansă lui Vlad. Mi-ar fi plăcut încă o zi împreună cu iubitul meu frate şi cu părinţii mei, iar în momentul de faţă îmi doresc să fac atâtea lucruri pe care le uitasem când mă pregăteam să iau acele pastile. Ştiu că în această secundă nu fac altceva decât să îmi plâng de milă, să îmi blestem restul zilelor deoarece m-am omorât singură dar am dreptul ca din când în când să mai fac şi asta.
Poc!
Aud mai întâi sunetul unei palme ce loveşte un obraz şi apoi îmi simt capul întorcându-se fără voia mea spre stânga şi într-un final durerea îşi face apariţia. Mă înţeapă obrazul dar o merit. Ştiu că o merit.
- Eşti cea mai idioată persoană pe care am întâlnit-o vreodată în viaţa mea! Când te-ai prostit în halul acesta? Aveai mai multă mite şi mai mult bun simţ când erai mică, ce dracul s-a întâmplat cu tine?
- Viaţa! Asta s-a întâmplat c mine! Realitatea! Şi alte mie de lucruri care au apărut să mă strivească şi nimeni nu avea să înţeleagă dacă le explicăm şi apoi a trebuit să mă confrunt şi cu nopţile nedormite în care îmi aminteam cum ţi-ai bătut joc de mine! Ce tupeu jegos ai să vi aici de parcă nimic nu s-a întâmplat şi să mă întrebi aşa ceva aşteptând să mă întorc la tine. Da, poate încă ţin la tine dar a ţine şi a alege să stau cu tine sunt două lucruri diferite. Voi continua să ţin la tine dar niciodată nu voi mai fi cu tine! Izbucnesc eu ducându-mi mâna la obraz, frecându-mă.
- Mori! Eşti pe timp împrumutat! Numai asta aud de la tine de fiecare dată când vin aici. Ţi-a zis vreun doctor asta? Ţi-a zis că nu mai ai nici o şansă? Ai înghiţit nişte pastile pentru numele Lui Dumnezeu! Dacă nu te-au omorât în acea seară atunci nici nu te vor omorî după opt zile! Continuă Stephen ridicându-se în picioare şi începând să se plimbe prin încăpere ca un leu prin cuşcă în timp ce încearcă să se calmeze.
În această clipă şi eu mi-aş dori să fac aşa ceva însă picioarele mele sunt c-am instabile în ultimul timp şi nu aş vrea să cad în faţa lui. Dintr-un motiv necunoscut mie acesta se încăpăţânează să vadă nişte lucruri care nu pot fi trecute cu vederea. Cum ar fi faptul că sănătatea mea nu este tocmai bună şi pare a se înrăutăţi pe zi ce trece, doctorii care nu vor să mă elibereze şi crizele în care intru din ce în ce mai des... cum poate să ignore aceste lucruri nu înţeleg, dar nu mă simt în stare să fiu eu cea care îl aduce cu picioarele pe pământ. Nu vrea să vadă adevărul, foarte bine nu o să fiu eu cea care îi strică iluzia, realitatea se pricepe foarte bine la aşa ceva şi fără ajutorul meu.
Tocmai când vreau să vorbesc văd dezastrul intrând pe uşă. Din nefericire pentru mine Stephen nu ratează intrarea duşmanului. Vlad se opreşte chiar în faţa unui Stephen foarte nervos, ceea ce este şi mai rău este faptul că Vlad ţine în braţe un buchet enorm de trandafirii roşii ca sângele, culoarea mea preferată, floarea mea preferată. Detaliu care nu îi scapă brunetului.
- Ce cauţi aici? Mârâie stephen înaintând un pas în timp ce Vlad se dă înapoi cu unul.
Stephen arată exact ca un lup care este gata să sară la gâtul cuiva, iar Vlad nu arată ca o victimă uşoară însă nici ca un adversar pe măsura nebunului.
- Este o ţară liberă. Am venit să o vizitez pe Valentina. Oricum cred că ai stat şi aşa prea mult timp şi nu cred că mai eşti binevenit.
Dar nu mai apucă să termine fraza deoarece în timp ce vorbea a pus mâna pe umărul lui Stephen şi la dat la o parte din calea lui pentru a mă vedea. Numai că ceea ce a văzut nu am fost eu i obrazul meu care încă era foarte roşiu. Apoi totul a început să meargă în reluare pentru mine deşi realitatea era alta. Vlad a scăpat buchetul de trandafiri şi s-a întors furios spre Stephen pe care l-a lovit cu pumnul său drept. Acesta nu a avut timp să reacţioneze aşa că s-a trezit dându-se câţiva paşi înapoi cu un obraz care îl durea îngrozitor. Se pregătea să îl lovească pe Vlad când eu am coborât din pat şi l-am îmbrăţişat pe Vlad pe la spate pentru a nu cădea.
- Vă rog, nu vă mai bateţi. Vă rog, nu merit. Vă rog, şoptesc eu ţinându-mă strâns de Vlad.
- La dracul, Valentina! Ţipă Stephen trântind uşa atunci când plecă.
Mi-aş fi dorit s îl pot opri însă lucrurile erau şi aşa destul de complicate fără prezenţa brunetului şi oricum este mai mult decât clar pentru mine că ei doi nu puteau sta în aceeaşi cameră fără să se ia la bătaie.
- Nenorocitul ăla te-a lovit! Cum a îndrăznit să facă asta? Mă întreabă continuând să stea aşa cu mâinile mele ţinându-l strâns.
- O merit, crede-mă. Relaţia dintre mine şi el este aşa de complicată încât nici eu nu o pot înţelege câteodată.
Îi dau drumul şi cu greu reuşesc să mă întorc în pat. Ai crede că picioarele mele sunt făcute din gelatină, nu din oase şi tendoane şi muşchi.
- Nu contează dacă o meritai sau nu. A dat în tine! Într-o fată nu dai nici măcar cu o floare nu contează dacă o merită sau nu, zice luând buchetul şi apropiindu-se de pat.
- Putem să nu mai vorbim despre asta, te rog?
- Desigur.
Are şi el dreptate, dar şi eu am. Stephen mă cunoaşte cel mai bine din întreaga lume, ştie că aveam nevoie de un apel de trezire şi încă mai am nevoie de unul, de aceea nu îl pot condamna pentru că m-a lovit.
- Nu mă cunoşti, Vlad. Nu mai sunt fetiţa aceea cu care te jucai pe stradă, cu care alergai prin noroi în picioarele goale.
- Dar aş vrea să te cunosc, numai dacă mi-ai oferi această şansă... spune el apucându-mi rapid mâinile în ale lui.
Mă gândesc cu tristeţe la faptul că nu îi pot oferi şansa pe care el şi-o doreşte pentru că... dar îmi amintesc de palma pe care mi-a dat-o Stephen şi mă opresc din a rosti acel gând, acel cuvânt. Poate are şi el partea sa de dreptate. Poate dacă mă voi gândi la lucruri optimiste totul va fi bine, totul se va îndrepta. Aşa că încerc să fac tocmai asta. Uit de tot ceea ce mă deranja sau deranjează şi încerc să mă gândesc la viitorul meu, dar acesta este mai mult decât complicat. Stephen vrea s fie cu mine din nou, acum a apărut şi Vlad care vrea să îi dau o şansă iar eu nu ştiu pe cine să aleg inima mea îl vrea cu ardoare pe brunet în timp ce mintea îmi aminteşte de durerea pe care acesta mi-a provocat-o şi vrea să îi dea o şansă paramedicului. El ar fi alegerea corectă, sănătoasă, sigură. Aş avea un nou început fără amintiri dulci-amărui între noi, însă nu pot să o fac deoarece dacă va dori să îi ofer inima mea cum aş putea să îi explic că aceasta îi aparţine altcuiva. Nu pot intra într-o nouă relaţie cu cineva atâta timp cât inima mea nu îmi aparţine. De ce nu poate viaţa mea să fie simplă? De ce nu pot uita şi să trec mai departe?
- Vlad, îţi mulţumesc pentru şansa pe care tu mi-o oferi. Faptul că vrei să stai cu o persoană cu atâtea probleme ca şi mine... să ştii că înseamnă enorm de mult pentru mine şi te rog, să mă crezi că nu vreau să te rănesc. Nu mi-am dorit niciodată să rănesc pe cineva însă nu îţi pot oferi această şansă în acest moment din viaţa mea. Dacă vei dori să mă cunoşti după ce voi ieşi din spital mă voi bucura nespus însă până atunci nu pot face nimic.
La început se uită la mine foarte urât dar atunci când am terminat şi mi-a digerat cuvintele, a înţeles că nu îl respingeam. Şi-a dat seama că într-adevăr nu era momentul pentru a începe o relaţie de orice fel cu cineva când exista posibilitatea de a se întâmpla orice. Mă pupă pe frunte, strângându-mi mâinile şi mai tare.
- Înţeleg şi să ştii că nu mă va deranja dacă va trebui să te mai aştept câteva săptămâni sau luni.
O luminiţă din privirea să îmi aminteşte foarte mult de Stephen. Ceva mă împinge să spun o prostie, să îl fac să îmi promită ceva însă îmi ţin gura. Nu îl pot obliga să îmi promită aşa ceva. Poate sunt eu nebună dar nici chiar atât de nebună. Însă că de obicei destinul îmi dă planurile peste cap. Un doctor intră în încăpere şi nu arată deloc de parcă ar aduce veşti bune. Parcă timpul s-a oprit în loc. Doctorul se uită de la mine la Vlad şi înapoi la mine. Nu ştie ce să mi spună sau cum să o facă.
- Bună ziua, doctore, îl salută Vlad ridicându-se şi dând mâna cu acesta.
- Bună ziua, răspunde continuând să aibă aceeaşi expresie criptică.
Nu îmi place absolut deloc cum stă situaţia. Presimt că ceva rău se va întâmpla.
- Domnişoară...
Cunosc tonul acela şi nu pot să primesc veste singură. Trebuie să fie toţi cei care m-au vizitat cu mine să audă ce are doctorul de zis deoarece dacă îmi spune mie eu nu voi mai fi în stare să le zis.
- Nu! Altădată, mâine îmi spuneţi. Mâine când toţi vor fi aici, zic eu repede oprindu-l pe doctor.
Acesta îşi înclină capul şi iese din încăpere uşurat, lăsându-mă singură cu Vlad care are o privire pierdută. Îl las în pace să se gândească numai el ştie la ce în timp ce eu îmi trag pătura peste cap pentru a dormi. Cu cât uit mai repede ziua de azi cu atât o să pot să îmi păstrez masca de indiferenţă mâine când doctorul va spune în sfârşit ceea ce are de anunţat. Nu ştiu cât timp a mai stat Vlad cu mine dar atunci când m-am trezit acesta nu mai era. Din nou singură...
Şi uite aşa, în liniştea morbidă a camerei îi sun pe toţi cei care m-au vizitat în ultimele zile pentru a-i anunţa să vină mâine să mă viziteze deoarece am ceva important să le spun.
Shit, eu deabia acum realizez ca e sfarsitul...E ciudata senzatia, nu stiu cum sa iti explic. E ca si atunci cand trebuie sa ma duc la o inmormantare si tot aman. doar ca nu e inmormantare, e doar un anunt. Si nu un anunt pentru orice persoana, ci pentru Vali.
Revenind la capitol. Baietii astia`s tampiti? Dracu sa o ia de treaba, tipa`i pe un pat de spital, in stare grava si ei se gandesc doar la tampenii. Si ma refer la ambii, pentru ca Vlad, fiind paramedic ar trebui sa stie starea in care se afla Vali, si oricat de prost ar fi Stephen ar trebui sa stie si el ca situatia ei nu e tocmai roz. Si chiar daca ar fi, sa o loveasca? Pf...eternal torments and endless tortures for both of`em. Cum dracu sa poti sa...pff...in fine, iadu`i de voi, guys...si nu ala bun. Am eu grija de asta.
Cat despre scriere, well....fie nu am fost atenta, fie nu ai avut greseli de tastare. Inclin spre a doua optiune. Ai repetat la un moment dat de exagerat de multe ori cuvantul "intelegi", deci fie are Vali un tic verbal, fie aia e o repetitie ne la locul ei. Si s`a repetat cam des. In rest totul e la fel de incantator si adorabil ca si cum ne`ai obisnuit pana acum.
inca un capitol si pun un mare Sfarsit la aceasta poveste:)
***
Ziua de azi nu a putut să vină mai repede. Niciodată în viaţa mea nu mi-am dorit ca o zi să întârzie să apară atât de mult. Mă gândesc cu o groază absolută la momentul îngrozitor când vor afla vestea despre sănătatea mea. Nu m-am minţit niciodată de când stau aici însă una este să bănuieşti că ceva este rău şi alta este că acea bănuiala să fie transformată într-o certitudine absolută fără cale de întoarcere.
Ştiu că eram resemnată în acea seară atunci când am luat pastilele, că moartea era ultima mea scăpare dintr-o realitate îngrozitoare însă de atunci lucrurile s-au schimbat tulburător. Nu mai sunt atât de sigură că sunt singură pe această lume, că acea era ultima mea cărare pe care puteam să merg. Îmi dau seama în această clipă că percepţia mea asupra lumii înconjurătoare era greşită şi poate încă mai este greşită dar conştientizez că nu sunt atât de sigură pe cât credeam. Mă gândesc la toţi cei care m-au vizitat în afară de părinţii mei şi pe care nu aşteptăm să îi văd. Fratele meu împreună cu câţiva foşti colegi de liceu au apărut zilele acestea aducându-mi flori şi jucărioare de pluş. Nu mă aşteptam la apariţia lor şi chiar m-au bucurat.
Mă trezesc din gândurile mele de Stephen care nu este deloc fericit. Chiar nu vreau să stau fie şi o clipă singură cu acesta după toate cele care s-au petrecut doar cu câteva ore înainte, însă nu găsesc în mine puterea necesară de a-l da afară. Ceea ce mă îngrijorează este faptul că nu îmi pot da seama dacă este supărat din cauza zilei de ieri sau din cauza întâlnirii de azi. Nu se apropie de patul meu ci se rezemă de peretele din faţa mea, păstrând distanţa între noi.
- Bună, zic după câteva minute de tăcere.
Deja nu mai suportam liniştea. Mă face să mă simt de parcă am făcut ceva rău, de parcă eu sunt de vină şi acum mă tratează cu tratamentul de tăcere ca să mă pedepsească.
Îşi ridică privirea şi se uită la mine cu acei ochi ai lui albaştrii de parcă vrea să mă strângă de gât cu propriile sale mâini. Nu pot să îl privesc direct aşa că îmi las ochii în jos unde din întâmplare văd cum îşi băgă mâinile în buzunare şi şi le strânge. Este furios, mult mai furios decât credeam ceea ce mă face să mă simt şi mai rău decât înainte. Probabil că în ochii lui faptul că l-am îmbrăţişat pe Vlad şi i-am zis lui să plece eu deja am ales cu cine aveam să stau şi acum vreau să îi dau vestea. De aceea stă aşa de ameninţător... aşteaptă să mă audă spunând acele cuvinte.
- Bună şi ţie, spune pe un ton care trimite şocuri pe spinarea mea.
După o scurtă pauză în care a continuat să se uite aşa urât la mine vorbeşte din nou, dar în cuvinte îi pot percepe tristeţea, durerea. Acesta este ultimul lucru pe care mi l-am dorit, să rănesc pe cineva.
- Deci, de ce m-ai chemat aici? Mă întreabă. Am înţeles de ieri pe cine ai ales, nu cred că este cazul să îmi desenezi.
Da, este mai mult decât furios, este rănit şi acum încearcă să mă rănească şi pe mine, deşi sunt sigură că mai încolo îi va părea rău pentru comportamentul copilăresc de care dă dovadă.
- Pentru informaţia ta nu de aceea te-am chemat. Doctorul are ceva important să îmi spună şi vreau ca toţi cei care sunt importanţi pentru mine să fie de faţă şi tot pentru informaţia ta să ştii că nu am ales pe nimeni şi nici nu voi alege. Soarta a ales pentru mine şi nu cred că voi doi v-aţi calificat mai departe în planurile ei.
Nu apucă să îmi răspundă deoarece Vlad cu încă un fost coleg din liceu intră în încăpere. Mihai, fostul meu coleg, vine şi mă îmbrăţişează dându-mi un mic tigru siberian din pluş. În timp ce îl îmbrăţişez mă uit la cei doi care s-au aşezat în locuri diametral opuse şi care se uită la Mihai de parcă ar vrea să îl omoare. Fostul coleg după ce mă pupă pe obraz se uită la Vlad aşteptând ca şi acesta să mă îmbrăţişeze dar văzând că nu se mişcă se aşează pe pat la picioarele mele.
Nu vreau să se lase iarăşi liniştea din cauză că tensiunea dintre mine şi cei doi băieţi ar fi crescut şi nu vreau ca Mihai să se simtă mai prost decât în această clipă.
- Mihai, unde ai intrat? Îl întreb eu pe şaten, care nu se aştepta la o asemenea întrebare.
- Nu contează. Cum te simţi tu? Când îţi vor da drumul din acest loc absolut îngrozitor? Mă întreabă schimbând subiectul.
În acest timp, Stephen îi aruncă lui Vlad priviri care ar putea ucide dacă ar avea această putere iar Vlad nu se lăsa nici el mai prejos.
- Vom afla asta destul de curând trebuie doar să avem puţină răbdare.
- Mai vine cineva azi? Întreabă Stephen fără să se uite la mine.
- Da, îi răspunde Vlad pe un ton puţin mârâit.
Nu ştiu cum să descriu modul în care a rostit acel simplu cuvânt, însă a făcut-o într-un mod atât de ostil încât în face pe Stephen să îi arunce o privire ucigaşă. Le trebuie o bătaie bună ăstora doi, din păcate nu sunt în stare să o administrez.
În cameră îşi fac apariţia trei foste colege din liceu şi prietena mea cea mai bună. Toate patru cu flori.
- Hei, ce mai faceţi? Le întreb eu zâmbind.
- Bine, dar noi întotdeauna facem bine. Tu ce faci? Mă întreabă Anabelle, o fată pe care o cunosc din generală.
- Momentan destul de bine, încă respir.
Deja încep să mă plictisesc de această întrebare idioată, însă nu am ce face. Anca vine şi se aşează pe pat lângă mine, aşezându-se în aşa fel încât să îi poată privi pe cei doi băieţi care îmi dădeau viaţa peste cap şi să îi poată atenţiona să se comporte frumos fără ca eu să văd. Este un gest frumos din partea ei, însă o citesc ca pe o carte deschisă şi îmi pot da seama atunci când este cu spatele la mine dacă se uită sau nu urât la cei doi.
Anabelle după ce aşează florile se duce să stea lângă Stephen ceea ce trimite un mic pumnal plin cu gelozie în inima mea însă reuşesc să mă controlez. În acest timp celelalte două îl acostează pe Vlad. Stephen nu îi acordă deloc atenţie lui Anabelle ceea ce o face pe aceasta şi mai îndârjită, iar Vlad arată foarte stânjenit între cele două.
- Alea două nici când sunt în spital nu se potolesc, şopteşte Mihai în urechea mea înainte să se ridice şi să îl salveze pe paramedic de cele două nebune.
Îi zâmbesc recunoscătoare iar el doar înclină uşor din cap transmitandu mi că nu este nimic.
- Este de rău, nu? Întreabă Anca imediat după ce Mihai se îndepărtează.
Asta aştepta, să nu mai fie nimeni în apropierea noastră care să ne poată auzi. Mă uit înspre Stephen şi observ că acesta a înţeles cumva ce a şoptit Anca şi aşteaptă cu nerăbdare răspunsul meu. Ce să îi zic? Orice răspuns i-aş da ei îl va vedea şi Stephen şi nu vreau să afle acum. Nu aş putea suporta să îl văd ieşind pe uşă furios. Vreau să fie în aceeaşi încăpere cu mine până când vom afla cu siguranţă care este situaţia. Ştiu că este o dorinţă egoistă din partea mea, dar nu îmi pasă, vreau să fiu egoistă pentru o zi. Aşa că mint.
- Nu ştiu.
Răspund lăsându-mi capul în jos, ascunzându-mi ochii şi automat şi lacrimile, care apar fără aprobarea mea, după perdeaua pe care o crează părul meu. Trebuie să îmi ţin emoţiile, durerea în frâu încă puţin şi apoi când această paradă se va sfârşi le voi elibera, le voi lăsa să mă consume pentru că şi aşa nu mai contează. Doar puţin. Inspir, expir, inspir, expir. Uite aşa îmi opresc lacrimile din cursul lor natural. Normal că nu îi pot păcăli pe cei trei care văd prin aceste mici trucuri ale mele adevărul. Doar că înainte de a putea acţiona apar şi ultimele persoane care trebuiau să apară. Părinţii mei împreună cu fratele meu îşi fac intrarea.
Mirel arată ca de obicei, nimic nu este schimbat la el însă la părinţii mei văd multe lucruri schimbate. Mama mea a mai slăbit în ultimele câteva zile, iar tatăl meu se uită nesigur prin încăpere de parcă se aşteaptă ca cineva să apară în orice clipă şi să mă fure de lângă ei. Îmi distrug inima şi mai rău decât este ea distrusă, dar asta este o dovadă de egoism pur din partea mea. Eu am provocat această durere în inima lor şi în loc să mă gândesc la ei, la cum aş putea să îi alin, eu că o egoistă tot la mine mă gândesc, tot la durerea mea.
- Mami, tati, copile! Şoptesc îmbrăţişându-i pe toţi trei.
Inspir din nou şi încă o dată reuşesc să împing lacrimile şi durerea înapoi de unde au venit. Nu mă păcălesc zicându-mi că mai încolo nu va fi la fel de dureros, va fi mult mai dureros şi vor fi atâtea lucruri care vor năvăli peste mine încât s-ar putea să înnebunesc dar atâta timp cât trec peste ziua de azi, ziua de mâine nu mai contează.
- Gata, gata, le spun ieşind din braţele lor. Vlad, vrei te rog să îl chemi tu pe domnul doctor? Îl rog eu pe paramedic.
Acesta înclină din cap şi dispare.
- Doctorul are veşti bune? Te va elibera? Mă întreabă mama mea cu speranţă în glas.
Este atât de mare speranţă ei încât îi luminează şi ochii care până acum erau acoperiţi e o pâclă groasă de parcă viaţa a părăsit corpul şi a lăsat în urmă doar carcasă. Mi se strânge inima şi mi se pune u nod în gât la gândul că există foarte multe şanse ca acea speranţă să fie zdrobită, ca eu să fiu cea care o distruge pe femeia care a avut grijă de ea.
- Nu ştiu, dar să sperăm că da, de abia reuşesc eu să spun încercând să zâmbesc dar esuez lamentabil.
Poate totuşi nu a fost o idee atât de bună să îi chem pe toţi să afle ceea ce are de spus doctorul. Acum este prea târziu să dau înapoi. Fie ce o fi nu mai am nimic de pierdut în aceste clipe.
În timp ce eu vorbesc cu părinţii mei, Vlad dispare ducându-se să îl aducă pe doctor. Mă mir cum de nu s-a luat de gât cu Stephen pentru această „onoare”.
- Nu ţi-a zis nimic? Mă întreabă frate-miu uitându-se plictisit la mine.
Nu mă deranjează absolut deloc privirea sa deoarece ştiu că este modul său unic de a ascunde ceea ce simte cu adevărat. Ştiu că acolo undeva adânc în inima lui îl doare, numai că nu ştie sau poate nu poate să arate.
- Nu am vrut să îmi spună. Am vrut ca voi toţi să fiţi aici, să fiţi cu mine când aflu ce are de spus, îi răspund uitându-mă ca un vultur la viitoarea lui pradă la uşă.
Vreau şi în acelaşi timp nu vreau ca doctorul să apară în încăpere. Pe de o parte îmi doresc să ştiu ce are de anunţat şi pe cealaltă îmi doresc să prelungesc acest moment la nesfârşit. Nu ştiu cum vor reacţiona, cum voi reacţiona când voi afla. Până acum am reuşit să îmi ţin grijile sub control însă cu cât se apropie momentul îngrozitor, final cu atât devin mai îngrijorată. De ce sunt atât de nervoasă nu îmi pot da seama. Adică este doar vorba de viaţa mea, viaţa mea pe care eu am aruncat-o pe fereastră cu propriile mele mâini. De ce mi-ar păsa dacă voi continua să trăiesc sau nu. Pentru că mi-au fost deschişi parţial ochii, de aceea.
Toată lumea se întoarce cu faţa spre uşă atunci când aud scârţâitul. Deodată o linişte grea, apăsătoare se lasă peste noi toţi. Vlad arată de parcă ar fi văzut o fantomă sau de parcă s-ar fi transformat într-una. Veştile nu vor fi bune. Mă uit pentru o secundă în direcţia lui Stephen şi îl prin exact când înghite în sec. Nici Anca şi nici părinţii mei nu par să rateze paloarea lui Vlad. Ca o cireaşă pe tort nici doctorul nu pare să arate prea bine. Nu vreau să mă gândesc la ameninţările pe care le-a primit de la cei doi nebuni sau poate doar de la unul singur. Nu îl cunosc îndeajuns de bine pe Vlad pentru a băga mâna în foc şi a afirma că ar fi în stare să îl ameninţe pe doctor.
- Bună ziua! Spune doctorul uitându-se la toţi din încăpere.
Nimeni nu îi răspunde, toţi ochii sunt pe el aşteptând să afle mai repede ce veşti aduce, oricare ar fi acele veşti. Într-un mod ciudat este mult mai bine să ştii decât să nu şti, chiar dacă sunt veşti proaste. Cel puţin atunci când eşti conştient de pericolul iminent poţi încerca să faci ceva să îl împiedici sau să îl întârzii. Ei bine, am întârziat acest moment cât de mult am putut este vremea pentru mine să îmi accept soarta, să aflu finalul sau poate începutul vieţii mele. Oricum aş privi acest moment este o răscruce pentru mine.
- Medicamentele pe care le-ai ingerat, deşi am reuşit să scăpăm de o mare parte din ele nu am putut să le luăm pe toate şi cele care au rămas au provocat o multitudine de complicaţii. Am încercat în aceste zile să refacem ceea ce au distrus însă am descoperit ieri o problemă de sănătate genetică pe care în mod normal am fi putut să o reparăm dar din cauza medicamentelor nu avem ce să facem.
Vlad şi Stephen îl întrerup în acelaşi timp. Vlad doreşte să treacă peste acest moment deoarece el înţelesese deja unde avea să ajungă doctorul în timp ce stephen este curios să afle cât mai repede verdictul. Nu o să îi placă. Nu o să le placă deloc.
- Doctore, treci la subiect! Glasurile bărbăteşti, puternice ale celor doi se aud întrerupându-l pe medic.
- Îmi pare rău. Nu ştiu cum să vă spun asta, să sune mai bine. Adevărul este că orice fel de cuvinte aş folosi nu pot să schimb situaţia, întorcându-se cu faţa spre părinţi mei îşi lăsă capul în jos şi continuă. Fica dumneavoastră nu mai are mult de trăit. Va muri într-o săptămână cel mult. Nu mai putem face absolut nimic pentru ea.
Linişte.
Boom.
Ce a fost asta? Mă întreb curioasă. În liniştea aceasta mormântală în care s-ar auzi şi un ac căzând acel sunet pare ciudat, nelalocul lui.
Boom. Boom.
Din nou, de data asta două diferite.
Boom. Boom. Boom. Boom.
Ce se întâmplă? De ce sunt atât de diferite aceste sunete ca de tobă? Să fie de la inima mea? Nu. Îmi cunosc bătăile inimii, nu bate aşa. De fapt, în această secundă în care absolut totul a îngheţat în eternitate inima mea s-a oprit.
Boom. Mami. La ea îmi zboară gândul dar înainte de a mă adânci aud...
Boom. Tati. Privirea mi se îndreaptă spre el şi spre faţa lui lipsită de culoare.
Boom. Mirel. Mă uit instantaneu la Mirel care arată de parcă nu crede ceea ce a spus medicul. Arată de parcă vrea să îl întrebe dacă este adevărat dar îi este teamă să audă din nou aceleaşi cuvinte.
Boom. Stephen, Atenţia mi se îndreaptă spre el. Stephen, Stephen. Nu îmi vine să cred. Este pe jos în genunchi uitându-se la mâinile lui de parcă sângele meu i-a pătat frumuseţea şi delicateţea degetelor sale.
Boom. Anca. Lacrimile curg fără conţineri pe chipul ei dar nimeni nu le vede, nimeni nu le şterge, nici măcar ea nu este conştientă de existenţa acestora.
Boom. Vlad. Acesta nu se uită la nimeni. Podeaua îi este cea mai bună prietenă în aceste clipe dar văd ca de abia reuşeşte să mai stea în picioare, are nevoie neapărat de un scaun dar nu are energia să caute unul. Dacă nu ar fi stat sprijinit de perete ar fi căzut cu siguranţă.
Aceste sunete sunt inimile lor care sunt pe cale să se spargă din cauza mea şi nu vreau asta. Nu vroiam să ştiu aceste lucruri. De ce observ tocmai aceste elemente care nu fac decât să îmi conteste cu încăpăţânare credinţa? Să mă facă să îmi pară rău pentru acţiunile, mai bine zis alegerile mele. Nu! O să mă uite! O să dispar din mintea lor peste câteva luni! Nu este adevărat! Ochii mei mă mint, inima mă minte! Nu este adevărat! Ba da! Ba nu!
Mă contrazic singură începând să plâng. Nu vreau să îmi deschid ochii pentru că dacă o voi face atunci voi vedea cât de imbecilă era durerea mea, cât de nefondată, eronată, tâmpită putea să fie faţă de această nouă durere care îşi face loc încet în inima mea împreună cu realitatea. Aceasta este cauzată de conştientizarea în adevăratul sens al cuvântului a durerii pe care eu, da, eu am provocat-o celor pe care îi iubesc. Care mă iubesc. Care trec prin iad în aceste secunde.
- O săptămână... doar una sau mai puţin, şopteşte Stephen ridicându-se, atrăgând atenţia tuturor.
- De ce pierdem timpul acum? Trebuie să ne distrăm! Vreau la plajă, Vali! Vreau să ies cu tine şi cu Anca, vreau să merg la grădina zoologică cu tine! Trebuie să le facem! Ţipă Mirel luând-o pe Anca de mână şi apropiindu-se de pat. Vreau să mai fi sora mea şi să ne batem şi să ne certăm aşa cum obişnuiam.
- Nu! Ştiam eu că nu mă urăşti! Zic eu pe un ton ironic.
Am primit doar un zâmbet slab ca mulţumire pentru încercarea mea de a fi la fel ca altădată dar îmi dau seama cât de falsă am fost.
- O să le facem pe toate şi mai multe... cu toţi, afirmă tatăl meu întorcându-se cu faţa spre Stephen când a rostit ultimele două cuvinte, invitându-l astfel şi pe el să participe.
Mama mea, întotdeauna atât de practică, de realistă, nu uită nici măcar un detaliu. Se uită direct în ochii medicului şi îl întreabă ceva vital pentru planurile noastre.
- Va putea să plece de aici? Nu îi punem viaţa în pericol dacă facem ceea ce s-a sugerat, nu?
- Va obosi dacă va merge şi dacă se încântă sau din diferite motive inima începe să îi bată mai tare va începe să se sufoce şi va muri. Organele îi vor ceda, primele vor fi plămâni şi inimă. Va avea crize de genul acesta chiar dacă nu se va emoţiona cu cât se apropie de... data... finală.
- Deci... nu o veţi lăsa să plece? Întreabă Anca ştergându-se într-un final lacrimile.
- Ba da. Nu vreau să sun dur, dar situaţia ei nu se va schimba. Ea va muri chiar dacă stă sau nu aici. De ce să îşi petreacă restul de zile într-un loc atât de oribil, ca spitalul?
Cu acestea spuse, tatăl meu pleacă împreună cu doctorul pentru a se ocupa de eliberarea mea imediată. Stephen îmi face bagajele deşi nu am venit cu multe, o să plec cu o groază de jucări din pluş din spital. Sper să le doneze unor copii care au nevoie de ele mai mult decât mine. Mihai şi celelalte trei fete au dispărut undeva pe parcurs, probabil din cauză că nu ştiau ce să spună. Anca îl ajută pe Stephen la adunat jucării, în timp ce mami şi frate miu sunt lângă mine, mângâindu-mă amândoi. Este prima dată când Mirel mă mângâie. Este atât de enormă durerea lui încât mă sufocă şi pe mine. Durerea tuturor din încăpere mă sufocă, aproape că o poţi tăia cu cuţitul dacă vrei. Vlad după ce aşteaptă să mă uit în direcţia lui îmi suflă un pupic şi dispare. Ceva îmi spune că este ultima dată când îl voi vedea.
Şi am dreptate.
te rog nu-mi spune ca chiar va muri adica e pers principal asta nu e drept nu? e atat de trist incat mi-au dat lacrimile chiar o sa se termine asa adica nu va ramane cu nici unu? ea chiar nu sa gandit la inimile frante pe care le va lasa in urma ei ? sper ca daca aceasta saptamana va fi ultima din viata ei sa fie si cea mai frumoasa ori cum iti ador ficurile sunt pur si simplu uimitoare esti o adevarata sciitoare continua tot asa si te+as ruga sa ma anunti si pe mine cand pui nextu la asta sau la aripi insangerate daca nu am timp sa verific. succes la scris in continuare
o sa ma uriti dar din pacate nu sunt deloc multumita cu ultima parte din acest capitol asa ca il voi rescrie dar ca sa nu va fac sa asteptati inca cine stie cate zile pana sa postez, m-am gandint sa postez acum ceea ce am si sa postez ultima parte atunci cand o rescriu:)
***
Soarele începe să apună, să pună un sfârşit la această zi absolut groaznică. Razele lui încep să prindă nuanţe de roz, portocaliu şi chiar mov creând o imagine de nedescris. De departe, de unde sunt eu acum, să vezi cum acele raze oferă cu atâta căldură o aură fiecărui copac din acest loc absolut malefic este o încântare. Aproape că îl transformă în ceva ireal, că îţi dă un sentiment de vis. Chiar te face să uiţi pentru câteva minute ce este acest loc, ce semnifică el. Apoi de parcă tabloul nu ar fi fost şi aşa de o încântare feerică mai adie şi vântul aducând cu sine acel parfum minunat al florilor de vară. Îmi doresc să îl simt din nou, atât vântul cum mă mângâie, cum mă alină ciufulindu-mi părul cât şi mirosul parfumat al florilor care mă făceau să uit de tot ce era rău în lume. Din păcate aceste mici plăceri îmi sunt acum interzise, înlocuite de altele poate mai importante, poate nu dar asta voi afla mai târziu.
Stau şi mă uit la toată acea mare de oameni care s-au adunat la... îmi vine greu să pronunţ acel cuvânt, dar este doar un efect rezidual din viaţa mea, aşa că reuşesc să îl spun ştiind că ar trebui să simt ceva, însă nu pot... mormântul meu. Da, acela sub salcia imensă este mormântul meu şi acolo stau cu capul plecaţi o groază de oameni. Pe unii îi recunosc, pe alţii nu. Pe unii îi urăsc, alţii îmi sunt indiferenţi dar mai există un grup. Un grup de şase persoane pe care le iubesc. Acum, de abia acum, după ce am murit pot înţelege, pot concepe cu adevărat sentimentele, atât pe ale mele cât şi pe ale celor din jur. Nu mai pot simţi, nu mai pot iubi, nu mai pot plânge ci pot doar înţelege. Atât şi nimic mai mult, poate doar de atât ai nevoie. Aş vrea să spun că îmi vor lipsi dar sunt doar vorbe goale, nesusţinute de acel sentiment de lipsă, de dor.
Văd durerea imensă pe care am lăsat-o în urma mea şi aş vrea să pot susţine cu ceva cuvintele: „îmi pare rău”, dar nu pot. Le pot rosti dar nu le mai pot simţi. Însă înţeleg cu adevărat, întru totul durerea lor, disperarea, dorinţa de a schimba ceva. Concept toate aceste sentimente, înţeleg şi sentimentele mele care m-au forţat să fac ceea ce am făcut şi mă pot gândi la ele fără ca acestea să mă mai rănească. Nu mai au acea putere incontestabilă, enormă pe care o aveau asupra mea, numai că nu mă mai ajută cu nimic această înţelegere. Nu pot schimba lucrurile, nu pot schimba alegerea care m-a adus atât pe mine cât şi pe ceilalţi în această poziţie. Drumurile noastre au fost forţate să se împartă în două căi diferite care se depărtează din ce în ce mai mult.
Drumuri care cu siguranţă nu se vor mai intersecta niciodată...
Mama Valentinei
Stau pe patul ei, înconjurată de hainele ei, de caietele pline de cuvinte scrise de fata mea şi nu ştiu, nu pot înţelege de ce sunt atât de uimită de ceea ce găsesc. Mă simt de parcă nu mi-am cunoscut deloc fiica şi mă doare. Cât de mult mă doare faptul că am fost departe de copii mei atâta amar de vreme nimeni în lumea aceasta nu poate măsura, nu poate înţelege.
Când copilul meu s-a transformat în această persoană pe care nu o recunosc? Nu îmi amintesc. Şi-a jucat atât de bine rolul încât m-a păcălit. Am crezut cu adevărat că ea este bine, că a reuşit să treacă peste toate obstacolele şi că s-a descurcat, dar acum îmi dau seama că a existat ceva în viaţa ei, un obstacol, peste care nu a putut trece, iar eu nu am putut să fiu acolo să o ajut. Mă înconjor cu lucrurile ei sperând că va intra pe uşa acum şi va ţipa la mine că mă uit prin caietele ei. Numai că ştiu că nu o va mai face niciodată. Drumurile noastre au fost pentru totdeauna separate. Acum nu pot decât să mă ridic şi să îmi continui viaţa. Ştiu că nu o să pot trece niciodată peste moartea fiicei mele, nici nu vreau să mă mint cu asemenea minciuni pe care nici măcar eu nu le cred, dar trebuie să mă gândesc la fratele ei pe care îl iubea atât de mult şi sunt sigură că ar fi dorit ca el să reuşească în viaţă. O să am grijă de asta, cu un copil am dat greş, nu o să dau cu cel de al doilea. Nu voi mai face aceeaşi greşeală de două ori.
Mă ridic din pat şi iau toate acele caiete care au furat de la Valentina sentimente şi gânduri care mă vor alina de acum încolo. Nu vor fi de ajuns, nimic nu va fi de ajuns, nimic nu va astupa golul pe care l-a lăsat în sufletul şi inima mea însă mă vor alina, puţin, dar o vor face.
Tatăl Valentinei
Ce o dura atât să se pregătească? Mă întreb lovind încă o dată butonul din mijlocul volanului care acţionează claxonul. Vreau să termin cât mai repede cu ziua asta tâmpită! Ziua în care îmi îngrop copilul. Nu ar trebui să existe o asemenea zi niciodată în viaţa unui părinte. Această zi tâmpită, oribilă, nenaturală în care te uiţi la un necunoscut cum aruncă pământ peste o cutie de înălţimea unui om în care se află nimeni alta decât o fată tânără, care avea toată viaţa în faţa ei dar care este moartă pentru totdeauna. O fată care îmi era mie fica, pe care trebuia să o învăţ cum să facă filme, subtitrări, cum să instaleze windows-ul stă acolo în cutia aceea. Fica mea pe care am văzut-o făcând primii ei paşi, rostind primul ei cuvânt, luând primul ei zece, care credea absolut tot ceea ce spuneam este moartă. Stau la volan şi mă gândesc de câte ori mai trebuie să repet acest fapt până când o să încep să cred că este adevărat. Pentru mine faptul că ea a murit nu s-a înregistrat încă aşa că nici nu mă doare nimic, dar când se va înregistra nu vreau să îmi închipui cât de mult mă va durea, dacă voi putea să mai respir din cauza durerii. Nici nu vreau să îmi închipui cât de mult o doare pe soţia mea moartea ei deoarece ea a fost şi este mult mai apropiată de copii decât sunt eu. A fost mult mai apropiată de Vali şi uite că totuşi tot s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, însă nu vreau să dau vina pe soţia mea. Nu ea este de vină, viaţa aceasta nenorocită este vinovată, doar ea şi nimeni altcineva. Drumurile noastre au fost pentru totdeauna despărţite de crudă soartă...
Toată această întâmplare mă face să mă întreb dacă nu cumva suntem nişte părinţi răi, nepotriviţi. Un copil s-a sinucis, iar celălalt este atât de retras şi de nesociabil încât nu ştiu cum se va descurca în viaţă. Calculatorul ăla este viaţa lui şi nu ştim cum să schimbăm asta. Aş vrea să nu mă mai gândesc la toate aceste lucruri, însă nu pot să fac ca şi struţul şi să îmi ascund capul în pământ sperând în van că problemele vor dispărea. Această întâmplare este un fel de alarmă care mă face să realizez că deşi la suprafaţă lucrurile par a fi în regulă, în realitate nu sunt. Nu pot să nu mă întreb ce se ascunde după faţada băiatului meu, asta dacă se ascunde ceva cu adevărat grav. De asemenea nici nu pot să ignor faptul că ei doi sunt... au fost diferiţi, foarte diferiţi. Valentina avea inima atât de mare încât orice lucru rău o afecta dar ascundea acea durere sub o mască impenetrabilă şi refuza să se confrunte cu acele probleme, în timp ce Mirel este nepăsător şi nu dă deloc importantă lucrurilor din exterior.
Mă uit la ceas şi văd că este târziu. Lovesc încă o dată claxonul, atrăgându-le atenţia celor de sus că este timpul ca ei să coboare şi să plecăm. Nu putem să întârziem, nu azi.
Fratele Valentinei, Mirel
Atâţia oameni aici, la slujba de înmormântare... atâţia ipocriţi au apărut, nici nu îmi vine să cred. Cum pot avea tupeul să corupă prin simpla lor prezenţă împuţită ultimul drum al surorii mele? Ar trebui să îi dau afară pe toţi, să le strig în faţă că ei sunt de vină, numai ei, dar cumva, nici eu nu ştiu cum, reuşesc să îmi menţin calmul şi să mă concentrez pe alte lucruri. Dar nu pot să nu mă gândesc... unde erau ei când ea avea probleme? Când noi amândoi aveam probleme? Ipocriţii! Au venit aici doar ca să bârfească sau să se mire cum o fată bună (Ha! Ce glumă! Acum spun că era bună iar atunci când trăia nu ştiau cum să o ponegrească şi pe ea şi pe mine!) ca ea s-a sinucis sau să afirme că se aşteptau la un asemenea gest. Dacă se aşteptau de ce nu au zis nimic? Dar adevărul este că nici o dată, nici măcar pentru o singură secundă nu i-a interesat, că nici măcar nu ne cunoşteau. Nu ştiu decât maxim un sfert din adevărata noastră personalitate şi vin aici ca nişte ipocriţi şi spun că le pare rău, că dacă vrem ceva, orice sunt acolo pentru noi. Unde au fost când părinţii noştri au fost nevoiţi să plece şi să ne lase singuri? Nu oferă ajutorul decât atunci când ştiu că nu ai nevoie de el. Halal oameni!
Sunt furios şi mă simt neajutorat, dar de fapt cel care este vinovat sunt eu, nu ei. Eu am stat în acelaşi apartament cu ea şi nu mi-am dat seama de ceea ce îi trecea prin cap sau cât de greu îi era şi ca să înrăutăţesc lucrurile i-am mai dat şi bătaie de cap. Nu făceam niciodată ceea ce mă ruga şi îi făceam întotdeauna probleme. Nu o ajutam cu absolut nimic... şi îmi pare foarte rău pentru că m-am purtat în acel mod absolut oribil. Poate dacă nu mă certam tot timpul şi o ajutam şi eu cu câte ceva prin casă nu s-ar fi întâmplat asta... este numai vina mea... mă voi schimba, surioară, jur că mă voi schimba şi nu te voi uita niciodată. Am învăţat o lecţie importantă de la tine, de fapt am învăţat multe lucruri dar nu am vrut să îţi arăt asta şi nu voi uita niciodată nimic din ceea ce am învăţat. Îmi pare rău că nu ţi-am spus asta niciodată şi ştiu că acum este mult prea târziu, dar sper din tot sufletul că mă poţi auzi: „Te iubesc, Vali.” Întotdeauna te-am iubit chiar dacă nu ţi-am zis asta sau nu ţi-am dat de înţeles. Îmi pare nespus de rău acum că nu am făcut-o dar sper din toată inima că mă vei ierta. Oh, şi îţi promit că voi avea grijă de mami şi de taţi, aşa că stai liniştită ştiu cât de mult îi iubeai şi cât te-ai străduit să nu îi dezamăgeşti. Te rog să îmi dai măcar jumate din puterea ta pentru că nici eu să nu îi dezamăgesc, să nu te dezamăgesc nici pe tine. Ştiu că mă vei privi de acolo de sus şi vei avea grijă de noi toţi.
Întind mâna dreaptă şi o mângâi pe Vali pe obraz. Lacrimi apar în ochii mei. Lacrimi ce nu pot să descrie durerea pe care o simt, care îmi macină sufletul. A lăsat un gol, ce nu va fi niciodată astupat, în inima mea. Ştiu că drumurile noastre nu se vor mai intersecta niciodată atunci când îi simt pielea rece ca moartea.
Vladimir, paramedicul
Este a patra oară când pun mâna pe uşa de la biserică şi nu reuşesc să o deschid pentru a intra în incintă. Dorinţa de a o vedea, de a mă convinge cu proprii mei ochii este atât de mare încât mă obsedează însă nu este îndeajuns încât să mă facă să distrug acea adunare. Mă întorc dar nu am puterea de a pleca de tot din acea zonă aşa că mă duc în parcul din apropierea bisericii şi mă aşez pe o bancă lăsând gândurile să îmi rătăcească.
Am fost atât de criptic când vorbeam cu ea... trebuia să îi explic totul, dar nu am făcut-o. Nici nu am dreptul să intru în acel loc deoarece nu mă aflu printre prietenii sau cunoştinţele ei şi am lăsat-o cu familia ei şi cu acel aşa numit iubit în ultimele zile înainte să moară. M-a sunat şi m-a rugat să mă duc să o văd pentru că vroia să vorbească cu mine, dorea să primească nişte răspunsuri însă eu nu vroiam să i le dau aşa că nu m-am dus. Nu puteam să o fac. Asta din cauza egoismului meu, din cauză că dacă îi ziceam adevărul aveam să realizez cât de mult ţin la ea şi atunci m-ar fi durut îngrozitor de tare când ar fi murit... nu că acum nu mă doare, am fost un prost să cred că dacă nu recunosc nu mă va durea. Simt un gol în inima mea acolo unde ar fi trebuit să se afle ea. Îmi vine să mă lovesc, să mă dau cu capul de toţi pereţii din cauza prostiei de care am dat dovadă în viaţa mea. Dacă aş fi avut mai mult curaj, dacă m-aş fi purtat ca un adevărat bărbat nu aş fi fost în această situaţie cu siguranţă, iar ea, poate, nu ar fi fost acum într-un coşciug moartă. Dintr-un motiv pe care nu îl cunosc nu pot să îmi amintesc cum arăta în ultimele câteva săptămâni, imaginea care apare în mintea mea atunci când încerc să o văd este una de demult, dinainte să plece părinţii ei definitiv în străinătate, dinainte să înceteze să îşi petreacă vacanţele în altă parte. Îi văd ochii aceia căprui plini de bucurie şi inocentă, nepătaţi încă de răutatea lumii şi zâmbetul care întotdeauna lumina totul în jur sau poate asta numai eu vedeam, dar nu conta. Acel zâmbet vroiam să îl fac să apară în aceste ultime săptămâni cu încăpăţânare, vroiam ca un egoist gândindu-mă numai la mine să îl mai văd încă o dată, crezând că asta o va face bine, că dacă va zâmbi va fi bine dar adânc în mine ştiam că era doar o minciună. Zâmbetul pe care îl afişa era adevăratul, singurul ei zâmbet pe care mai era în stare să îl schiţeze era o grimasă oribilă care arăta fals şi nu puteam şi încă nu pot să cred că reuşea într-adevăr să îi fraierească pe cei din jur cu acea chestie.
Mă ridic în picioare şi mai arunc o singură privire spre clădirea impunătoare în care se află trupul ei acum şi mă întorc cu spatele şi plec. Nu mai au nici un rost toate aceste mustrări de conştiinţă, toate aceste regrete. Trebuie să învăţ să trăiesc cu ele şi să învăţ din această experienţă să nu mai las nimic la voia întâmplării, să nu mai las deciziile în mâinile altcuiva. Nu o voi uita niciodată şi deşi ştiu că drumurile noastre au fost despărţite, nu pot să îmi năbuş speranţa că poate, undeva, cândva acestea se vor intersecta din nou. Oricât de ciudat sună asta, eu cred cu adevărat că există o viaţă de apoi şi că o voi revedea acolo cu acel zâmbet unic pe chipul ei inocent urându-mi bun venit.
Anca, prietena cea mai bună a Valentinei
- AU! Exclam eu aproape îndeajuns de tare încât cei care sunt la câţiva metrii buni depărtare de mine să se întoarcă să îmi arunce priviri ucigaşe pentru că am îndrăznit să întrerup solemnitatea înmormântării.
Solemnitate, demnitate... sunt nişte cuvinte pe care oricât de mult încerc mintea mea refuză cu înverşunare să le asocieze acestui ritual tâmpit şi sucit. Ce demnitate este în moarte? Ce fel de demnitate ai când ştii că trupul îţi va putrezi şi vei fi mâncat de viermi din interior către exterior? Nu e nici un pic. Nu văd, nu pot concepe motivul pentru care toţi aceşti oameni s-au adunat aici să plângă în jurul unei gropi şi a unei cutii de lemn ce conţine un trup din pământ gol. Ei nu pot înţelege că Ea nu mai este? Că tot ceea ce fac nu are nici un rost decât poate să le dea un loc unde să se ducă din când în când să îşi amintească de Ea, dar dacă vrei să îţi aduci aminte de Ea atunci de ce nu te duci în locurile în care a zâmbit şi s-a distrat, în care ai văzut-o stând pierdută gândindu-se la cine ştie ce idee minunată şi înduioşătoare? Acolo, în acele locuri dăinuie amintirea ei. Acolo dacă te duci poţi să surprinzi pentru o secundă, o simplă, singură secundă imaginea ei. De ce să plângi în jurul unui trup fără de suflet când poţi să te bucuri că a părăsit acest loc corupt, dezastruos şi dăunător care nu făcea decât să îi putrezească sufletul inocent şi bun? Ştiam că ea este una din acele persoane prea bune pentru lumea asta şi că ne va... că mă va părăsi mai devreme decât trebuie, decât are voie, decât îmi doresc eu. Nu pot spune că din cauza acestei ştiinţe eram pregătită pentru plecarea ei timpurie, nu, nu pot şi deasemenea nu pot spune că nu sufăr, că nu îmi va lipsi, că o voi uita. Ar însemna să mă mint pe mine şi nu am de ce să mă mint, nu am pentru ce sau pentru cine. Sufăr, mă doare să o ştiu plecată într-o lume distanţă departe de mine dar în acelaşi timp simt o bucurie imensă pentru ea pentru că a avut curajul să facă ceva ce eu nu aş face niciodată. Ştiu că a regretat decizia ei în ultimele zile, dar a regretat-o tot din cauza noastră, cei care o iubesc care au stat lângă ea arătându-i cât de mult o vom lipsi, cât de greu ne va fi fără ea în viaţa noastră. Mă bucur pentru că drumurile noastre s-au intersectat şi am avut ocazia să cunosc o persoană atât de minunată şi de puternică şi de bună care să îmi dea speranţă şi să cred în mine. Nu pot să fiu supărată că ele nu se vor mai intersecta niciodată pentru că ştiu că s-au despărţit doar ca să se intersecteze cu ale altora care au nevoie de ajutor. Asta era problema ei, avea inimă prea bună şi prea mare şi era rănită mult prea uşor de mizeria lumii. Cu siguranţă cineva atât de bun nu are ce să caute aici fără un gardian care să îl păzească de urât, deşi poate că dacă ar fi avut aşa ceva nu ar fi ştiut să aprecieze frumuseţea din sufletele celor din jur.
Părăsesc cimitirul fără nici o intenţie de a mă întoarce în acel loc care nu este deloc un loc care să îi placă Valentinei şi mă duc în parcul unde ne-am întâlnit prima oară pentru a-i aduce un ultim omagiu prietenei mele amintindu-mi de toate întâmplările fericite trăite împreună.
oau e atît de trist cred că nu mă mai pot opri din plîns căci eu sunt mai sentimentală de fel ,imi pare atît de rău chiar nu merită asta ,păcat totuşi că ea moare si deabia la sfarşit işi dă seama si ea ce a făcut şi deabia aştept să văd ce părere va avea stefan sau cum il chiamă.nu cred că sar fi intamplat toate astea dacă el nu o ranea,,,oricum ms că mai anunţat şi spor la scris
Am spus ca voi veni, zis si facut. Scuze doar de intarziere.
Tu vrei critica, dar eu nu stiu pe ce sa-ti dau critica >.<. Tie, descrierea iti sta in sange, pe bune acum. Mi-au dat si lacrimile. In fiecare capitol am gasit descriere si sentimentele erau accentuate foarte bine. Figuri de stil foarte frumoase si nelipsite, iar acele repetitii pe care le puneai intentionat, nu stiu cum, dar nu deranjau deloc. Chiar aratau frumos. Mi-a placut mult cum ai conturat personajul si mentalitatea acestuia era foarte incalcita, dar totusi se intelegea ceea ce doreai tu sa exprimi. Faza cu psihologia ti-a iesit, cel putin eu, asa cred.
Dialogul si naratiunea erau mereu prezente. Dialogul chiar mi-a placut si a fost plin de surprize. Actinea linistita, nimic de comentat.
Ce a fost deranjant erau acele cuvinte scrise cu caps si dadeau impresia ca tipi la noi. Asta era prin primele capitole, ca dupa nu le-am mai observat. Tot la inceput, chiar in primult capitol - parca - , ai avut tu o parte, ceva gen: "nu cred ca va intereseaza.." mie asta mi-a batut la ochi si nu prea mi-a placut ca ai pus-o.
De asemenea cand treceai de la o actiune la alta si era un interval de timp destul de mare, ai fi putut lasa un rand liber si chiar sa pui trei stelute "***" in mijlocul randului.
Ai trecut si pe diacritice, ceea ce mi-a placut [poate ar trebui sa ma dau si eu pe ele, in fine]. Ar fi fost frumos, chiar daca nu ti-ai numerotat capitolele, acele stelute sa le pui in mijloc.
Acum, la ultimult capitol, am observat lipsa unor virgule.
Ultimul capitol a fost cireasa de pe tort. Mi-au dat si lacrimile. A fost dragut si interesant ca ai pus gandurile a celor mai importante personaje, si totusi, pe Stephen nu. Foarte trist, majoritatea povestii a fost trista, dar povestita intr-un mod foarte frumos.
Asta e parerea mea si nu am ce sa critic. Poate altii da, dar eu nu. :]] Respect din partea mea.
Bye.
...Ce mai poti sa spui atunci cand nu mai ai cuvinte? E...incredibil, asa cum spunea si ☆♥Я◊sЄ♥☆, desrierea ti`e in sange, si ideile sunt cele mai bune. Si...da, mi`ai smuls si mie niste larcimi, dar cine poate citi asa ceva fara ca macar o lacrima sa`i apara?
Stiam, stiam ca o sa fie uimitor, stiam ca un fic de asemenea calitate trebuie sa aiva un final pe masura, dar cand ajungi intr`un final sa citesti capitolul e deja o cu totul alta senzatie. Imi imaginam ca o sa fie induiosator, si a fost, chiar mai mult decat credeam, stiam ca in general scrii minunat, dar acum parca te`ai intrecut pe tine insati. Ideea se poate privi acum dintr`un alt unghi, si e cu adevarat uimitor cum poate modela un om talentat o lume intreaga si sa creeze un destin atat de tragic precum cel al lui Vali.
Si totusi, nici acum nu stiu cu siguranta in care tabara ma aflu. Mi`am dorit atat de mult un final trist, si inca apreciez enorm faptul ca ai ales un astfel de sfarsit, insa in acelasi timp o consider pe Vali o pierdere mult prea mare. Un astfel de final este tragic prin simpla sa existenta, nu stiu daca intotdeauna trebuie sa sacrificam cele mai pretioase personaje pentru a crea un sentiment de acest gen. Vreau sa zic...putea sa moara si Vlad sau Stephen, oricum nu erau prea cuminti...
Astept cu nerabdare capitolul final, si iti multumesc ca iti faci timp sa ne delectezi cu deosebitul tau talent.
multumesc tuturor celor care m-au ajutat pe parcursul acestei povesti cu parerile lor, inseamna foarte mult pentru mine si in anumite momente cand credeam ca aceasta poveste nu merita sa mai imi pierd timpul sa o transcriu pe calculator mi-ati oferit un suport uimitor:) sa stiu ca exista cineva care citeste este pentru mine cel mai mare compliment pe care il voi putea primi vreodata. din pacate trebuie sa pun un sfarsit acestei povesti si fara a o lungi uitati-l:
Stephen
Razele soarelui dispar încet de pe bolta cerească făcând loc nopţii şi ştiu că ar trebui să plec, să mă duc acasă sau oriunde altundeva numai să nu mai stau aici uitându-mă ca un nebun la locul proaspăt acoperit de pământ în care se află acum EA. Dar nu pot. Ştiu ce privire am în acest moment şi nu pot să mi-o schimb, să o ascund sub o mască de piatră prefăcându-mă că totul este bine şi frumos şi deasemenea nu pot nici să înfrunt acele întrebări groaznice de: „Eşti bine?” sau şi mai rău acele afirmaţii cumplite care vor să aducă confort şi alinare dar care nu fac altceva decât să îl facă pe subiect să îşi dorească doar să urle de durere. Nimeni nu poate să înţeleagă golul din sufletul meu pe care l-a lăsat în urmă această dispariţie bruscă a ei. Aş fi putut trăi ştiind că ea nu este cu mine dacă aş fi ştiut că este fericită, dar aşa... o lume care nu o conţine şi pe Valentina este o lume fără culoare, fără sclipire, fără viaţă. Cum de s-a hotărât soarta să o fure în acest mod jalnic şi mişel nu pot să concep.
Simt vântul care a început brusc să bată dar nu îmi pasă. Altădată nu aş fi ridicat privirea şi m-aş fi uitat fascinat la pomii din jurul meu, la felul în care frunzele lor dansează pe o melodie mută compusă de adierea blândă, la sunetul liniştitor pe care acestea îl compun, dar asta era cândva de mult când lumea făcea sens. Această imagine care se creează în mintea mea este înlocuită instantaneu de o amintire dureroasă care îmi face inima să mi se strângă. Îmi amintesc mult prea clar pentru sănătatea mea cum eu stăteam pe un pled ţinând-o în braţe pe Valentina undeva în pădurea de la marginea oraşului. Stătea între picioarele mele cu mâinile mele în jurul taliei micuţe şi cu spatele lipit de pieptul meu şi se uită fascinată la natura ce îşi vedea de treaba ei nebăgându-ne pe noi în seamă. Era atât de fericită încât pur şi simplu radia atrăgându-mi atenţia, făcându-mă să nu îmi pot dezlipi privirea de ea. Era o încântare să o fac fericită şi erau destul de rare momentele în care Valentina uita de toate traumele ei din trecut şi redevenea acea faţa plină de dragoste şi căldură. Acela era unul din momentele în care arăta lumii zâmbetul său adevărat, când îmi arăta mie zâmbetul ei adevărat şi când inima mea se oprea la priveliştea feerică ce mi se arată. Mă întristez când îmi amintesc că acea imagine este pierdută pentru totdeauna, închisă între patru bucăţi de lemn.
Aş vrea să o urăsc, să dau vina pe ea pentru toată această suferinţă pe care o simt numai că nu pot deoarece nu este vina ei, este vina destinului, a sorţii, a Lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi făcut drumul ei atât de greu cu siguranţă nu ar fi ajuns aici. Gândindu-mă la asta îmi dau seama că o parte din vină o port şi eu deoarece dacă i-aş fi dat răspunsul corect, dacă aş fi rostit trei amărâte de cuvinte, dacă aş fi rămas lângă ea să o susţin moral şi sentimental, dacă aş fi fost acolo atunci când ea avea cea mai mare nevoie sunt sigur că aş fi putut împiedica această întâmplare nefericită. Cad în genunchi când accept într-un sfârşit ceea ce ştia inconştientul meu de mult timp şi anume: că eu sunt picătura care a umplut paharul, că eu am făcut-o să ajungă în acest punct.
- Îmi pare rău, şoptesc deşi ştiu că nu mă poate auzi şi este mult prea târziu pentru scuze.
Numai că simt nevoia să o spun, să îmi cer scuze pentru toată durerea pe care i-am provocat-o involuntar şi voluntar.
Nu vreau să plec. Dacă ar fi după mine aş rămâne acolo pentru totdeauna încercând să... să nu ştiu ce să fac. Amintirea ei va rămâne veşnic vie în mintea mea. Nu voi uita niciodată cum mirosea a diferite flori, cum zâmbea, cum ochii ei sclipeau când era încântată de ceva, cât de bine se potriveau braţele mele de parcă ar fi fost făcută pentru a sta acolo. Nu. Aceste amintiri vor rămâne imprimate în mintea mea până când voi muri, dar trebuie să mă gândesc şi la ceilalţi, trebuie să mă gândesc la cât de supărată ar fi ea dacă aş face ceva nesăbuit.
- Mai vreau o şansă... doar una... promit că de această dată totul va fi altfel, eu voi fi altfel, şoptesc din nou uitându-mă la pământul din faţa mea.
Pentru o secundă, o infimă, neimportantă de secundă simt mâna cuiva trecând prin părul meu şi un sentiment de regret mă cuprinde. Îmi închid ochii pentru a ţine sub control lacrimile ce mă ameninţau că o să cadă şi în faţa pleoapelor apare imaginea ei zâmbindu-mi bucuroasă.
- Pleacă...
Aud vântul şoptind şi mă ridic în picioare instantaneu uitându-mă în jur încercând să găsesc persoana care are tupeul să se joace în acest mod morbid cu mine, dar constat că seara s-a instaurat şi sunt singur în cimitir. Plec de acolo fără să mă m-ai uit înapoi nici măcar o dată.
Este deja ora unsprezece când într-un final ajung acasă şi mă duc direct în vechea cameră a fratelui meu pentru a mă prăbuşi în pat să dorm. Mă simt epuizat psihic după ziua pe care am petrecut-o. O înmormântare şi apoi o plimbare lungă vizitând locurile cele mai dragi Valentinei, nu a fost cea mai strălucită idee a mea deoarece nu am făcut decât să îmi măresc dorul, dorinţa de a fi lângă ea şi mai mult. Vreau doar să dorm, să visez lucruri neimportante, să creez o irealitate în care totul este perfect, doar că după câteva ore de zvârcolit prin pat reuşesc să adorm şi ceea ce visez nu este ceva pe care l-aş cataloga drept fericit.
Mă aflu într-un loc superb, o pădure de un verde cum nu am mai văzut niciodată în viaţa mea. Vântul bate uşor mişcând frunzele. Totul pare atât de ireal încât atunci când o văd pe Valentina apărând într-o superbă rochie albă nu mă întreb cum de este posibil aşa ceva. Se uită la mine cu o privire care îmi frânge inima. Arată de parcă este împăcată cu soarta ei şi mă doare asta deoarece aş fi vrut ca acea privire să fie pe chipul ei când era în viaţă, nu acum în moarte. Fac un pas spre ea întinzând mâna dar Valentina se dă cu un pas înapoi menţinând distanţa dintre noi şi dă din cap în semn că „nu”.
- Vreau doar să te îmbrăţişez, spun făcând încă un pas spre ea.
- Îmi pare rău, Stephen, dar nu pot. Ştii, încalc foarte multe reguli apărând aşa în visul tău dar nu puteam să te las... spune Valentina cu o expresie tristă dându-mi de înţeles că ar vrea să îmi zică mai multe dar nu ştie dacă poate.
- Valentina, dacă nu mă laşi să te ating, atunci de ce ai venit aici? O întreb renunţând la a mai încerca să mă apropii de ea.
- Pentru că vreau să îţi spun cât de rău îmi pare pentru că am făcut ceea ce am făcut şi vreau să îţi mărturisesc că nu eşti tu vinovat. Nu am fost suficient de puternică să trec peste toate greutăţile pe care soarta mi le-a aruncat în drum. Tu, ceea ce ai făcut nu a fost decât o mică parte din motivul pentru care m-am sinucis. Vreau să înţelegi că alegerea a fost a mea şi numai a mea şi a fost una greşită dar nimeni în afară de mintea mea bolnavă nu m-a împins la un asemenea gest drastic. Te rog, nu te m-ai învinovăţi pentru ceea ce s-a întâmplat. Nu ar fi schimbat nimic dacă ai fi fost lângă mine, doar ai fi amânat, atâta tot.
O ascult dar nu vreau să o cred, nu vreau să cred că sunt nevinovat, nu vreau să cred că numai ea este vinovată dar nu pot să rostesc nici un cuvânt. Stau împietrit în loc uitându-mă la ea şi ascultând-o. Atunci când termină de vorbit se apropie de mine şi îşi apropie buzele de ale mele, lăsându-mă să mă bucur pentru o secundă de prezenţa ei dar atunci când întind mâinile să o lipesc de trupul meu ea dispare şi mă lăsa singur în acea pădure.
Mă trezesc brusc din somn şi mă ridic în picioare încercând să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Mă uit la luna plină ce străluceşte neostenită pe cerul înstelat şi încet îmi amintesc de visul pe care l-am avut. Îmi ating buzele gândindu-mă la Valentina şi la drumurile noastre care au fost pentru totdeauna separate dar nu simt decât o mare tristeţe, nu vinovăţie, nu durere, nu regret doar tristeţe la gândul că nu o voi mai revedea niciodată.
Epilog
Este aşa de ciudat că avem atâta timp pentru a ignora, dispreţui, a răni când viaţa nu este decât o picătură între acest moment şi următorul. Şi este atât de neînţeles de trist că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori, că nu zâmbim, că nu ne bucurăm de viaţă aşa cum trebuie? Noi, care atât de repede murim, ar trebui să ştim să preţuim acest timp atât de unic pentru că nu îl mai putem recupera.
Oricât de grea pare a fi viaţa, oricât de singur crezi că eşti, oriunde te-ai afla chiar şi în cea mai adâncă şi neagră gaură formată numai din disperare trebuie să nu uiţi niciodată că există cineva dincolo de toate aceste sentimente care este gata să te ajute, să te susţină, să te aducă înapoi deoarece chiar dacă tu nu îţi dai seama acea persoană are mai multă nevoie de tine decât tu ai de ea. Aşa că nu renunţa la viaţa ta atât de uşor, luptă-te, zbata-te, supravieţuieşte acolo unde poate alţii au dat greş deoarece o dată ce vei trece de toate acestea vei vedea că totul va fi bine
Câteva sfaturi din partea cuiva care nu a supravieţuit dar a atins o înţelepciunea care cu siguranţă nu merită nefericirea provocată celor care mă iubeau.
Iţi mulţumesc că mi-ai spus.
Foarte frumos şi ţin să te felicit pentru superbele capitole şi ideile tale minunate. Am fost pe punctul de a da apă la şoricei. Foarte frumosă descrierea şi ai reuşit să transmi acele emoţii. Ce ma impresionat a fost acel epilog de la final. Prima dată când văd aşa ceva într-un fic, dar arată foarte bine. A fost frumos conţinutul său.
Visul a fost cireaşa de pe tort. Cu toate că nu are voie, ea s-a riscat şi asta pentru ţine la Stephen. A arătat neliniştea ei, faptul că nu putea să se odihnească în pace văzându-l cum se macină.
Nu ştiu ce aş putea să mai zic. Felicitările mele.
Bye
And now let`s start...in primul si in primul rand imi doresc foarte mult sa`ti multumesc ca ti`ai facut intotdeauna timp sa scrii, ca nu ai abandonat acest fic, indiferent de problemele pe care le`ai fi avut.
In al doilea rand, a fost o deosebita placere sa citesc acest fic scris de tine, pentru ca ideea este minunata, si probabil ca doar in cele mai rele cazuri ar fi putut deveni un fic prost, dar tu ai incununat o idee extraordinara cu un talent iesit din comun, si ai reusit sa creezi o asemenea capodopera in miniatura.
In al trilea rand, asa cum am spus si mai sus, lungimea ficului nu este prea inbucuratoare. Te inteleg daca nu ai timp sa mai scrii acum, si stiu ca mai ai si alte chestii de terminat, asa ca o sa astept. Tot ceea ce incerc sa te rog este sa nu uiti personajele, si, in caz ca vreodata o sa doresti sa scrii ceva si n`ai avea idei )desi ar fi un pic imposibil), sa reinvi personajele intr`un alt cadru, pentru ca pe langa cititorii pe care i`ai avea in mod normal, s`ar mai adauga si cititorii vechi, care o sa le duca dorul.
Aceasta poveste a fost pentru mine un adevarat deliciu inca din primul moment, si desi am inceput sa`l indragesc deabia mai tarziu, in timp ce avansai cu avansai cu scrisul am inceput sa`l apreciez cu adevarat, principala atractie fiind finalul pe care il ador atat de mult. Pe parcurs m`am atasat si am inceput sa urasc (desi "urasc" este un cuvant prea puteric) diferite personaje, dar oricine si oricat ar incerca cineva sa`mi explice care este adevarata fata a Valentinei, am considerat`o, o consider, si o voi considera o minunatie de fata, indiferent de ce a facut ea...cat a trait, Dumnezeu s`o ierte. Ceea ce am apreciat cel mai mult pe parcursul intregului fic a fost abilitatea ta incredibila de a reda perfect sentimentele si trairile unui personaj de altfel atat de complex si diferit, si puterea ta de a face cititorii sa`ti inteleaga ideile si principiile. Am apreciat, si apreciez in general munca ta de efortul depus, desi de multe ori ti`am neglijat, in mod involuntar, operele. Admir calitatile extraordinare din acest domeniu pe care le detii, admir imaginatia si eforturile tale, si nu in ultimul rand te admir pe tine, ca scriitor si ca persoana.
Un alt motiv ca sa iti multumesc este acela ca acum mi`ai facut alegerea mai usoara, si imi este usor sa spun care este ficul meu preferat. Iti urez mult succes la scris in continuare, sa nu te opresti, si din nou iti multumesc pentru aceasta minunata poveste.