Vreau sa scriu aceasta poveste de foarte mult timp. este o poveste de dragoste dramatica inspirata din realitate, o sa incerc sa o fac si putin psihologica, insa nu stiu cat de bine imi va iesi.
Toate repetitiile sunt intentionat puse, deasemenea daca sunt niste propoziti sau idei care nu fac sens si acelea sunt intentionate. starea mentala a personajului principal in acest prim capitol este serios deteriorata asa ca este absolut normal sa existe lucruri care nu fac sens. eu cel putin m-am chinuit ceva timp sa le integrez si sa fie cat mai real.
Sper ca cei care citesc sa imi lase si un coment cu parerea lor.
A, nu vor exista creaturi supernaturale de nici un fel, este o poveste pur realista.
Drumuri care nu se vor mai intersecta niciodată...
***
O altă zi tipică, normală, obişnuită. O altă zi la fel ca celelalte, la fel ca cea de ieri sau cea care va veni de mâine. Ori dacă vreţi să fiu mai exactă, este în mijlocul nopţii când stau şi mă gândesc la toate lucrurile prin care am trecut, la toate visele pe care le-am avut, la speranţele pe care mi LE-A distrus, ori poate pe care eu mi LE-AM distrus? Aceasta este o altă întrebare pe care o adaug pe lista mea deja prea lungă cu întrebări ce vor un răspuns. Este ora două şi nouăsprezece minute, iar eu nu pot dormi şi pe deasupra mai sunt şi singură în casă. Tipic. Nu este nimeni lângă mine să vadă cât de mult am decăzut – ce bine. Cât de mult m-am afundat în acel întuneric fără de sfârşit, din care nu ştiu dacă mai am puterea de a ieşi vreodată. De altfel, nici nu vreau să mai ies; pentru ce să lupt, pentru ce să trăiesc? Este cea mai bună ocazie - la această oră târzie, atunci când toate măştile cad lăsând adevărata faţă să îşi facă apariţia, ocazie de care profita sentimentele mele pentru a mă chinui.
Aşa că stau şi mă gândesc, uitându-mă la reflexia mea din oglindă, la momentul în care totul a început. Totul are un început la fel cum acelaşi „tot” are şi un sfârşit, iar pentru mine sfârşitul a venit. Nu pot să nu reflectez la acel moment crucial, punctul în care drumul meu s-a despărţit în două. N-am mai avut niciun cuvânt în legătură cu cel pe care voiam să continui, pur şi simplu mi s-a spus: „Ia-o pe aici.”; şi asta am făcut. Cred că asta este cel mai greu de acceptat: faptul că nu am avut nici un cuvânt de spus, nici o părere de exprimat, nici o decizie de luat. Poate dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, poate nu l-aş fi întâlnit, poate nu aş fi fost în această clipă aici - stând în fata oglinzii – uitându-mă la persoană cara stă în faţa mea, persoană pe care nu o cunosc. Poate ar fi fost altfel. Dar cum pot trăi eu gândindu-mă la tot ceea ce a fost şi ceea ce nu va mai putea să fie niciodată? Sau şi mai rău, gândindu-mă la ceea ce nu a fost şi nu pot schimba în veci?
Îmi iau ochii din oglindă şi mă îndrept cu paşi mici, dar hotărâţi în baie, acolo unde o altă oglinda mă întâmpină, o altă reflexie se arată, o altă persoană pe care nu o cunosc îşi face apariţia. Atenţia mea nu mai cade pe aceste lucruri – deja mult prea cunoscute pentru mine şi mult prea tipice – ci pe mică cutie cu medicamente de pe raft, care parcă îmi face cu ochiul. Nu ştiu ce sunt, nu înţeleg scrisul de mână de pe etichetă, însă sunt convinsă că dacă iau destule, gândurile se vor opri, sentimentele vor dispărea şi totul va cădea în uitare, iar eu voi fi lăsată să dorm, în pace. Nu tu vise, nu tu speranţe, nu tu inima făcută bucăţele, doar un mare nimic care mă va înconjura ca un giulgiu de mătase negru şi rece.
- Însă cu ce preţ? Mă întreabă copilă de doar unsprezece ani ce a apărut din senin în dreapta mea.
Oh, Doamne. La vederea ei, inima începe să îmi bată şi mai tare şi o mică durere ca un pumnal, ce este înfipt în inima mea, apare, supărându-mă. O cunosc atât de bine şi ea, la rândul ei, mă cunoaşte pe mine. De ce ai venit? Mă întreb în sinea mea. Ochii ei căprui, ce poartă o privire atât de serioasă pentru o copilă aşa de inocentă, sapă în sufletul meu, forţându-mă să îmi amintesc şi celelalte lucruri din viaţa mea. Îi zâmbesc încercând să fac să dispară acea privire, dar ştiu că totul este inutil. Zâmbetul meu se dizolvă încet în lacrimile toxice ce încep să se prelingă pe chipul distorsionat din cauza tristeţii. Măştile au căzut, zidurile s-au dărâmat, iar eu am rămas goală şi vulnerabilă în faţa unor forţe mult prea greu de învins.
- De ce ai venit? Şoptesc eu, ştiind că nu o să îmi răspundă.
Ea continuă să aibă aceeaşi expresie serioasă şi aşteaptă să spun ceva al cărui răspuns nu îl ştiu. Poate pentru că întrebarea pe care tocmai am pus-o este una fără rost, deoarece ştiam răspunsul mult prea bine. A venit din cauza mea, din cauza gândurilor negre care mi-au prins mintea în ghearele lor botezate în sânge. Un alt pumnal mic intră în inima mea, iar eu îmi duc mâna în dreptul ei încercând să...nu ştiu ce să fac exact.
- Tu faci asta, şoptesc mai mult pentru mine decât pentru mica şatenă, copia fidelă a ceea ce sunt azi.
Ştiu că a înţeles ce am zis. Este, de altfel, şi imposibil să nu înţeleagă din moment ce ea sunt eu şi invers. Ciudat, nu? Dar acesta este adevărul. Mă văd pe mine cum eram acum nouă ani, exact înainte ca rotiţele să se pună în mişcare şi destinul să mă aducă pe acest drum fără de ieşire.
- De ce nu mă laşi să o fac?! De ce de fiecare dată apari în faţa mea ca un înger al speranţei şi mă faci să las viaţa să continue în acest trup de pământ? Dar tu nu eşti un înger al speranţei, o nu, o ştiu mult prea bine. Tu doar maschezi cu lumina ta cruda realitate, mă păcăleşti.
Da, sunt nebună. Port o conversaţie cu cineva care nu există şi totuşi, ce înseamnă de fapt nebun şi ce înseamnă de fapt sănătos? Nu contează...
- Dacă nu ţi-ai dori să fii păcălită, SĂ FIi SALVATĂ, nu aş mai fi aici, spune ea de data aceasta schimbând expresia serioasă cu una plină de fericire.
- Ştii prin ceea ce am trecut! Cum poţi sta acolo neatinsă de nimic? CUM?! Ţip eu disperată la ea.
- CUM poţi tu uita credinţele tale? Promisiunile făcute... ai uitat ceea ce ai spus? Ceea ce ai crezut până ATUNCI? Sunt laşi cei care se sinucid. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, deci trebuie să suporţi consecinţele. Taci, îndură şi luptă. Nu asta era deviza?
- DISPARI!!! Ţip eu, închizând ochii, refuzând să o mai văd.
Când îi deschid sunt din nou singură; doar eu şi reflexia mea, persoana pe care nu o cunosc. Unde este privirea acea dăruită de ochii mei căprui care nu exprimau decât bunătate şi sinceritate? Ce s-a întâmplat cu chipul meu uman? Nu cunosc fata cu ochii trişti, plini de durere, care se uită înapoi la mine. Nu o cunosc şi nici nu vreau să o cunosc. Mă vreau înapoi. Iau cutia de medicamente şi un pahar cu apă. Dacă am de gând să o fac, în nici un caz nu o să fie în baie, încercuită de lumina falsă şi drogată a becului din încăpere. Aşa că ies pe balcon şi mă aşez pe jos, uitându-mă la cerul înstelat al nopţii. O noapte perfectă de toamnă. O noapte perfectă şi tipică în care eu să cad în uitare şi să mă las îmbrăţişată de nimic. Perfect, frumos, dramatic? Poate. Dureros? Posibil. Singură scăpare? Da.
Mă uit la pastilele din mâna mea, închid ochii, le înghit luând o gură de apă din pahar şi aştept. Nu o să dureze mult, o ştiu mult prea bine. Până când se vor întoarce acasă eu o să fiu deja de mult pierdută, fără speranţă.
Nu am avut dreptate – nu de parcă ar fi prima oară când mă înşel – înainte să fiu înconjurată de întuneric îl aud pe fratele meu deschizând uşa de la balcon, strigându-mi numele. Probabil mă căutau, negăsindu-mă la mine în cameră. Numai că gândul meu nu mai este la el sau la ceilalţi. Da, sunt egoistă. Nu mă interesează durerea pe care o las în urma mea. Gândul meu se îndreaptă din nou spre acea zi. Totul ar fi fost altfel, dacă şi numai dacă nu aş fi păşit pe acest drum. O ştiu mult prea bine, însă este mult prea târziu pentru regrete. E mult prea tarziu când sunetul ambulanţei îmi răsună în cap, iar în jur totul se învârte, în timp ce brunetul cu ochii blânzi mă zdruncină, poruncindu-mi să stau trează, să nu cumva să închid ochii. Cumva, văd furia alimentată de neputinţa sa: nu poate face nimic pentru că nu ştie ce am luat, cât şi nu doreşte să îmi facă rău, dându-mi un medicament care să reacţioneze cu ceea ce am înghiţit. Viaţa râde de mine. Ironic, tipic, normal, de aşteptat. Paramedicul semănă cu El, poate chiar este EL. Nu pot să îmi dau seama deoarece mă cufund din nou în inconştienţă. Nu pot decât să sper că este pentru ultima oară.
Ei bine, am vazut ca ai postat o noua poveste si cum nu am reusit nici pana acum sa-ti dau un coment la celelalte ficuri *scuze*, ma voi revansa cu un coment aici prin acesta.
Din pacate, de obicei imi place sa comentez mult, dar avend in vedere ca nu prea am ce comenta, voi fi scurta. Ai avut un inceput foarte bun, pe mine una m-a atras si a fost foarte promitator. Repetitiile sunt dese, insa ai specificat de ce, plus ca nu ma deranjeaza foarte rau[ si eu mai fac asta]. Poi, pot spune ca imi place, dar nu ma impresioneaza foarte tare. Am inteles in mare parte despre ce este vorba si tin sa te felicit pentru idee si pentru talentul si imaginatia de care dai dovada. Este originala 100%, iar povestea parca ar fi rupta din viata. Cuvintele demostreaza asta, chiar daca vorbirea ta este literara, iar expresiile folosite sunt foarte bune. Personajul principal. nu ii stiu numele, dar nu-i nimic grav, este chiar bine, ma tine in suspans pot spune. Cat despre personalitatea sa, este destul de bizara si tipica unei fete cazuta intr-o mare depresie. Intuitia imi spune ca a suferit din cauza unui barbat, probabil a facut-o sa sufere, insa sper sa dai detalii in capitolul doi despre asta, sunt tare curioasa.
La gramatica stai destul de bine, insa tin sa-ti spun ca ai o mica problema, uiti mereu cate un "i":
oglinzi- oglinzii
nopti- noptii
ochi- ochii
Cam acestea au fost. Plus mici greseli gramaticale:
hotariti- este defapt hotarati
multe- mult [aici nu cred ca ai fost atenta]
Greseli de tastare nu am vazut, iar asta demostreaza cata importanta ii dai ficului si ca te straduiesti ca totul sa fie bine.
Descrierea a fost buna, nimic de comentat. Ai conturat foarte bine sentimentele fetei si starile sale au fost foarte bine redate. Te-ai descurcat bine la acest capitol, experienta si cartile citite si-au spus cuvantul aici, insa as dori sa descri si locurile si lucruile din jur. Naratiunea mi-a placut, a fost buna, te descurci minunat. Dialogul, nu in exces si deloc sec. A fost invaluit de o aura de mister, iar cuvintele folosite in el contureaza foarte bine misterul cu care ai facut acest capitol. Actiunea a fost buna, usor grabita spre sfarsit, puteai sa detaliezi mai mult acolo. Si asa, nu a fost plictisitoare si am citit cu placere fiecare fraza.
Folosesti expresii foarte frumoase si cuvinte diferite fata de vorbirea normala. Sunt curioasa ce se va mai intampla. Ce se va mai intampla cu acesta fata, daca va supravietui. Hmpf... degeaba ma intreb eu, caci trebuie sa astept raspunsurile ceva vreme.
In concluzie este un fic interesant si original. Este o poveste obisnuita din viata normala, ce se poate intampla oricui in pragul depresiei. Chiar daca acum nu sunt lamurita in totaliate [probabil este vina mea ca nu am citit asa de profund], dupa cateva capitole voi fi la curent cu totul si iti voi spune cu mare placere parerea mea, care cred ca va fi una foarte buna.
Cam atat am avut de spus. Astept capitolul doi ca m-ai lasat in suspans, si nu am nicio idee despre ce s-ar putea intampla.
Ador cum descrii sentimentele, atat de intens incat parca nu mai e nevoie de nimic pentru a aduce povestii ceva special. Uneori, mi se intampla, cand citesc un fic, sa-mi doresc sa abia in el ceva la care numai eu ma astept, devenind dezamagita cand imi dau seama ca nu exista. Este ca un moft, ca un obiect ce eu mi-l doresc in camera mea dar nu-l pot obtine. Ei bine, la tine e cu totul diferit. Nici nu mai pot sa-mi doresc ca fic-ul sa aiba ceva ce numai eu imi doresc ca realizez cu stupoare ca tu deja mi-l oferi.
Incepi cu ceva normal, cu ceva ce te duce cu gandul la o viata banala, cu nimic deosebit decat cea a mea, ca cititorului. In minte incepe deja sa-mi deruleze propria viata, mai mult sau mai putin deosebita, ce ar trebui sa fie reflectia vietii pe care personajul principal o duce. Totusi, mintea mea, ca cititor, se opreste in loc atunci cand incepi sa descrii ce inseamna cu adevarat normalitatea pentru personajul central, viata ce o duce ea zi de zi.
Am ramas placut surprinsa, am savurat fiecare fraza, fiecare detaliu pe care personajul mi-l oferea in dorinta de a cunoaste mai multe despre ce s-a intamplat cu aceasta. Am observat ca descrii sentimentul pe care multi l-au simtit, dar nu toti la fel de intens. Nu imi e teama sa recunosc, ca in unele momente mi-am regasit propria gandire, dar fiind mult prea mandra pentru a accepta asta in fata altora.
Ador cu cate dedicatie si cat suflet pui cand iti exprimi sentimentele, atunci cand scri, facandu-l pe cititor sa simta pana si cel mai neinsemnat detaliu. Prin modul tau de a scrie, invalui cititorul intr-o lume ce poate nu ar crede in veci in ea si totusi, in nestire, se afla in ea.
Pur si simplu povestea mi-a starnit un interes greu de descris, o adoratie pentru tot ce inseamna viata fetei. Poate e ciudat, dar e placut sa citesc prin ce suferinta a trecut acesta.
Oricum bafta in continuare, multa inspiratie si astept capitolul urmator.
multumesc Blood_Saya pentru parerea ta si sper sa citesti in continuare>:D<
multumesc Onytsa pentru ca ai trecut pe aici. Pot sa iti spun ca nu este vorba despre un barbat, cel putin nu el este singurul vinovat.
Deci am venit cu o continuare...nu stiu de care este motivul dar inspiratia pentru aceasta poveste imi vine numai seara cand trece de ora 12 si afara totul cade intr-o liniste eterna;))
Sper ca si ceilalti care citesc sa imi lase parerea lor.
***
Paramedicul seamănă cu El, poate chiar este El. Nu pot să îmi dau seama deoarece mă scufund din nou în inconştienţă. Nu pot decât să sper că este pentru ultima oară.
Din păcate, eu nu am norocul acela; încă o dată devin conştientă sau intru într-o stare care seamănă foarte mult cu conştienţa, cu realitatea. Nu ştiu cât timp a trecut, dar când deschid ochii, nu îmi dau seama că nu mă aflu unde trebuie. Trebuia să fiu într-un pat de spital – nu? – Înconjurată de... de cine? Cei cu care am copilărit – cei pe care îi credeam prieteni mei care m-au părăsit, m-au renegat – colegii mei pentru care sunt cantitate neglijabilă şi care la rândul lor sunt pentru mine o cantitate neglijabilă? Părinţi mei sunt plecaţi în afară, celelalte persoane care se numesc cică rude nu dau doi bani nici pe mine şi nici pe familia mea; poate doar fratele meu, dar el este ocupat cu şcoala şi oricum nu aş vrea să piardă lecţii importante din cauza mea – deşi sunt sigură că lui i-ar conveni. Mamaia? Trebuie să aibă grijă de baba aia nebună care cică este mama tatălui meu. HA! Ce glumă! Ce mai mamă a mai fost şi ea, dar nu am chef să vorbesc despre ea, poate altădată o să îmi chinui mintea cu amintiri despre ea şi despre aşa numitul meu bunic. Poate altădată, asta dacă va mai exista o „altădată”.
Stai! Cunosc locul acesta: este fosta mea clasă din generală... clasa a cincea „C” de la cretini, mai bine decât „B” de la boi sau „A” de la analfabeţi. Cât de aiurea este să fii numit analfabet în clasa a cincea? Chiar dacă nu erau prietenii mei cei mai buni, mă înţelegeam foarte bine cu majoritatea colegilor. Îmi lipsesc şi îmi doresc să pot să îi revăd o dată, o singură dată, atâta cer.
Momentan clasă este goală şi arată părăsită, aşa, fără nici urmă de copil în ea. Băncile albastre sunt mai mici decât îmi amintesc, iar catedra nu mai are aceeaşi interdicţie pe care o ştiam atunci când eram mică – aveam impresia că dacă mă apropiam prea mult de catedră o să apară un profesor şi o să mă certe că am intrat în acel spaţiu care le aparţinea exclusiv profesorilor. La ferestre încă mai sunt vechile perdele albe, chiar nu ştiu din ce material, cu diferite flori brodate pe acestea. Un zâmbet îmi apare pe chip atunci când văd că pe pereţi încă sunt planşele făcute de fosta mea învăţătoare. Este atât de bine că mă aflu aici. Mă simt împăcată şi calmă, chiar puternică; de parcă nimic nu m-ar putea distruge, nici măcar amintirea acelei întâmplări în care el m-a strivit la fel cum un om striveşte o pană în mâna sa mare şi puternică; însă această stare nu durează prea mult. Trebuia să mă aştept la asta. Liniştea aceea nu o merit, de ce aş merita-o? Mi s-a arătat doar ceva ce nu mai pot avea niciodată. Este mai rău decât dacă eu i-aş fi dat unui copil o ciocolată şi după ce a luat o bucată din aceasta, i-aş lua-o înapoi, fluturându-i-o pe la nas. Mă simt aproape la fel ca acel copil, doar că de o sută de ori mai amplificat este sentimentul meu. Vreau să plâng şi să lovesc cu piciorul în podea ca un copil răsfăţat, însă rămân impasibilă în dreptul uşii, uitându-mă la clasa care din senin începe să se umple cu chipurile şi corpurile foştilor mei colegi şi apoi mă văd şi pe mine, apărând. Sunt cinci rânduri a câte şase bănci în clasă, iar locul meu este pe rândul din mijloc, cel de-al treilea, în ultima bancă – sunt printre cele mai înalte fete, de aceea stau în spate şi, în plus, nu am probleme cu vederea, aşadar văd perfect la tablă.
Arăt la fel cum îmi amintesc că arătăm la unsprezece ani: părul lung până la mijloc, des, cu firul gros şi cu mult volum – un păr imposibil – şaten care este legat tot timpul într-o coadă; ochii lipsiţi de orice fel de expresie, căprui; nasul mic şi cârn; obrajii plini, fără pic de culoare, deoarece am pielea anormal de albă – atunci când mi se fac poze, pielea mea este atât de albă şi mată, încât reflectă lumina, dând impresia unei străluciri angelice – şi o gură cu buza de sus mai mică decât cea de jos, de un roz pal. Arăt atât de serioasă, mult prea serioasă pentru un copil de doar unsprezece ani, dar viaţa întotdeauna a ţinut să îşi arate colţii atunci când venea vorba de mine, aşa că nu mă mai miră nimic. Aş vrea, însă, să mă duc la mine şi să îmi spun că totul va fi bine, că nu este nimic rău în a zâmbi din când în când, dar cumva ştiu că nici nu va şti că sunt acolo, lângă ea. De ce să mă obosesc? Oricum nu cred că va schimba cu nimic situaţia. Drumul meu va fi la fel fie că pot vorbi cu mine, fie că nu.
Şirul gândurilor mele este întrerupt de profesoara ce intră în clasă. O recunosc, este profesoara de religie.
– O, super. Este acea zi. De ce tocmai acea zi trebuie să o retrăiesc? De ce nu pot să retrăiesc clipe mult mai frumoase şi mult mai dragi mie? De ce nu pot doar să uit tot ceea ce m-a rănit, tot ceea ce m-a influenţat să ajung în acel punct? DE CE?
Însă, aşa cum mă aştept, nimeni nu are un răspuns pentru mine sau pentru întrebările mele. Nu pot decât să stau şi să mă uit la ceea ce s-a întâmplat deja şi este pe cale să se întâmple din nou, pentru a doua oară în viaţa mea. Oare aceasta să fie viaţa de apoi? Dacă aceasta este, atunci am făcut o mare greşeală; mai bine rămâneam în realitatea în care totul s-a petrecut decât să vin aici şi să retrăiesc totul de la început.
- Basarab Andreea Corina Valentina!
- Prezenţă! spun eu, trezită din gândurile mele de către profesoara de religie care îl suplineşte pe profesorul nostru obişnuit.
Poate nu este chiar corect să spun „eu”. Eu sunt aici, blocată undeva între moarte şi viaţă sau chiar în viaţa de apoi. Pot fi eu şi eu şi ea? Da, ştiu, sună aiurea, dar cum pot să mă exprim? Nu cred că s-au inventat destule cuvinte pentru ceea ce simt şi pentru situaţia în care mă aflu; aşadar mă folosesc de cele pe care le am, deci momentan o să îi spun „EU”, deşi nu este tocmai corect.
- Bună idee, zice o voce.
Sincer nici nu ştiu de unde vine, poate să vină din capul meu sau din afara capului meu.
- Vin din afara capului tău, zice din nou aceeaşi voce care îmi distrage atenţia de la ceea ce se întâmplă în clasă.
Profesoara şi cu EU deja au avut acea discuţie enervantă în care EU îi explicam care era istoria din spatele prenumelor mele multe; o ştiu, de altfel, pe de rost. Părinţi mei au vrut să împace şi capra şi varza şi vânzătorul şi mi-au pus trei prenume: unul i-a plăcut mamei mele, unul i-a plăcut tatălui meu şi cel de-al treilea este după naşa mea, ca aceasta să nu se supere, vezi Doamne. Deşi eu una, sincer, nu înţeleg de ce trebuie copilul să poarte numele naşei sau naşului sau un nume ales de aceştia. Ce, doar nu este acesta al lor, nu? Când or avea şi ei un copil, atunci să îi pună ce nume or vrea ei, dar nu au nici un rost aceste gânduri. Degeaba cred asta, pentru că nu schimbă cu nimic situaţia în care Eu sunt pusă din nou şi din nou şi din nou, de fiecare dată când apare un profesor nou.
- Gândeşti prea mult. Ţi-a mai spus cineva asta? spune din nou acea voce care deja începe să mă calce pe nervi.
- Cine eşti?
- Eu sunt tu, doar un altfel de tu.
- Adică? Chiar nu înţeleg...
- Evident, dacă înţelegeai, ţi-ai fi dat seama de asta mult mai devreme. Tu eşti compusă din mai multe personalităţi care au trăit în diferite etape ale vieţii tale. Eu sunt personalitatea pe care tu te-ai chinuit să o alungi după ce te-ai despărţit de El, îmi explică ea mie.
- Iar EL! De ce întotdeauna trebuie să mă dau cu capul de EL?! ţip eu disperată, însă vocea sau personalitatea mea sau ce o fi fost ea – nu ştiu şi nici nu mă interesează – dispare lăsându-mă să mă uit liniştită la spectacolul numit: „Viaţa mea”.
- Deci cum îţi spun colegi? mă întreabă profesoara după ce i-a calmat pe colegii mei care pufniseră toţi în râs.
Da, numele meu întotdeauna este un subiect extraordinar care stârneşte râsul de fiecare dată şi care nu face decât să mă mai împingă puţin în cochilia mea, de parcă nu aş fi destul de închisă în mine şi fără acest impediment, dar normal că ceilalţi nu ştiu acest lucru şi continuă să râdă până când profesoara le spune să tacă din gură.
- Valentina mă strigă toţi cei care mă cunosc, zic eu cu o voce destul de slabă.
Şi acesta este ultimul lucru pe care îl văd, deoarece întunericul începe să înghită încăperea şi oricât de mult încerc eu să apuc cu mâinile decorul clasei, tot ceea ce prind este un mare nimic, iar în urechi îmi răsună râsul colegilor mei, înnebunindu-mă. Cad din nou în braţele care oferă dependenţă, cele ale inconştienţei, şi mă las purtată de liniştea pe care mi-o dăruieşte fără să pun întrebări, bucuroasă pentru că am scăpat de acel infern, de acel chin prin care treceam în fiecare zi de şcoală. Cum am putut să cred vreodată că mă înţelegeam bine cu ei? Cum au putut să îmi lipsească vreodată aşa numiţii mei „colegi din generală”? A, da, acum îmi amintesc. Asta s-a întâmplat deoarece am uitat clipele rele şi urâte din trecutul meu, refuzând să le recunosc şi aducându-mi aminte doar de cele frumoase, care deşi foarte rare, îmi colorau sufletul în culorile frumoase ale curcubeului, dar acum s-a terminat cu minciunile. Acum toate cărţile se dau pe faţă, acum tot adevărul este dezvăluit, iar eu nu pot să îmi sting teama care s-a născut în sufletul meu, teama că în curând mă voi trezi şi voi retrăi o altă scenă din viaţa mea care mi-a lăsat o altă cicatrice pe inima mea pură în acel moment din viaţă. Din nou, mă trezesc sperând că este ultima oară când cad în inconştienţă, că nu o să mă mai trezesc şi că destinul mă va lăsa să mă odihnesc.
Am mentionat ca ador aceasta...sa o numesc bibliografie? Nu, sa o numesc bibliografie ar fi un gest naiv si prostesc din partea mea. Oricum, ador acest fic ca sa renunt la el.
Dar sa revenim. Mi-a placut, desi trebuie sa mentionez, nu a mai fost asa intens ca in primul capitol. Oricum ai descris totul perfect, oferindu-ne intelesuri prin simple actiunii. Mi-a placut introducerea fetei in acel spatiu al amintirilor, aceea lume pe care ea o credea uitata dar realiza ca aceasta inca exista inauntrul ei. Imi place cum introduci personaje, desii nu fizice, totusi dai impresia ca ea se invarte in jurul a mai multor personaje decat in jurul ei. Spun asta pentru ca am observat ceva foarte interesant. Ea oricat incerca sa se aproprie de realitate, de lumea pe care o doreste, inevitabil ajungea tot la o ea, la o latura de a ei. E ca si cum, intreaga lume se invarte in jurul ei. Iarta-ma daca gresesc, e doar o simpla idee.
"-Basarab Andreea Corina Valentina!" Dintr-un motiv necunoscut m-a facut sa zambesc, dar nu intr-un mod rautacios, ci de apreciere. Este un lucru destul de mandru sa posezi trei prenume, desi o parte din viata ta detesti acest lucru. Este o dovada a mentalitatii omului, ca nu se poate aprecia, ca prefera sa-si gaseasca singur defectele decat i le spuna altcineva. Dar, cu toate astea, el nu-si observa propria-i greseala.
Ai avut mici greseli, iata-le:
cincia - cincea
brpdate - brodate
buacata - bucata
aceasi - aceiasi
despratit - despartit
rasulor - rasul
Cam asta am observat, greseli minore dar e bine sa ti se aduca la cunostinta.
Mi-am spus parerea despre fic, nu cred ca mai pot adauga ceva. Iti urez multa inspiratie si dorinta de a scrie in continuare.
In sfarsit m-am decis cu draga inima sa citesc capitolul doi si imi pare tare ca rau ca am intarziat, insa mai bine mai tarziu, decat niciodata.
Tin sa te anunt ca ficul tau incepe din ce in ce mai mult sa-mi faca pe plac si fiecare rand citit ma bucura nespus. Povestea incepe sa se contureze si am inceput deja sa prind firul povestii. Este foarte interesanta si foarte bine elaborata. Ai un vocabular foarte bine dezvoltat, insa, la inceput ai folosit putin vorbirea normala si a sunat putin cam ciudat, eu fiind obisnuita cu vocabularul tau literar. Imi place foarte mult, ai facut-o pe acesta EU sa fie in pragul disperarii si din aceasta cauza povestea a devenit foarte dramatica, iar asta imi place la nebunie. Are vedenii cu Ea cand era copil, pierzandu-se in mintea sa, repetand fiecare etapa a vietii sale. Sunt amintiri destul de dure si triste, iar te-ai priceput foarte bine sa le redai.
Cand ai facut descrierea fetei, sincera sa fiu, mi-au dat lacrimile. Imi amintea de mine, cum aratam, cum ma coportam, cum eram cu colegii... Ai descris foarte bine acel pasaj si ai transmis exact sentimentele traite de fata intr-un mod spectaculos, pot spune.
Ma bucura tare mult sa`ti citesc lucrarea deoarece este foarte bine compusa, iar detaliile sunt puse la punct. Am totusi ceva sa- ti zic: uiti cate un "i". In rest nimic, toate au fost bune si frumoase.
Astept capitolul urmator si mai repede, sunt tare curioasa ce se va mai intampla.
Ja!
S-au facut deja observatiile necesare,nu are rost sa repet
In esenta imi place ideea, e interesanta. Sinuciderea asta ca singura cale de scapare mi se pare destul de dubioasa,dar numai ca aspect general, pica bine in ficul asta.
Ai cateva scapari ce-i drept, repetitii uneori fara a fi necesare,insa mergi pe drumul cel bun.cel putin din punctul meu de vedere.
Am observat ca iti place sa accentuezi sentimente ca disperarea si durerea, si spre deosebire de altii, o faci bine.
Ai o inclinatie spre starile emotionale si mai putin pe esenta intamplarii si iese ceva interesant,observ. Ce ti-as putea spune,ca sfat, ar fi sa amplifici [desi nu stiu daca asta e cuvantul] ideea asta a dezorentarii pe care ai conturat-o la inceputul capitolului,mi-ar placea sa vad ce iese. Oricum,asta-i un sfat pur subiectiv.
Multumesc mult Anita, Onytsa si Jigoku pentru parerile voastre.
Sper ca si ceilalti care citesc sa le impartaseasca cu mine.
***
"Ceva era schimbat acum cand din nou deveneam constienta. Ceva era gresit, foarte gresit, parca imi simteam corpul. Nu mai eram in acea lume a amintirilor, dar refuzam sa cred ca traiesc si ca inca fac parte din acea realitate de care fugisem, care ma doborase la pamant si imi sfasiase sufletul. Insa ceva imi spunea ca tocmai acela era adevarul. Incet imi deschideam ochii pentru a inspecta locul in care ma aflam. Acesta era primul semn ca nu mai traiam in acea lumea a amintirilor. Atunci cand m-am trezit nu a existat nicio perioada de intuneric in care eu sa ma acomodez cu trupul meu. Acum exista, acum eu dadeam comenzile, eu decideam cand vruiam sa vad lumea inconjuratoare, nu altcineva. Incet, lumina artificiala a becului din incapere imi invada mintea, ranindu-mi la inceput ochii si facandu-ma sa vad mici luminite multicolore, care dansau peste tot prin campul meu vizual la fel ca niste mici licurici bucurosi. Nu era o lumina puternica, dar din cauza faptului ca nu am mai deschisesem ochii de ceva timp era normal sa ma deranjeze si sa ma doara. Nici eu nu stiam cat timp a trecuse pentru ca aveam impresia ca se dusesera secole de cand ma aflam in aceasta realitate. De aceasta data chiar ma aflam intr-o camera de spital, aici, unde crezusem ca sunt la inceput, cand ma „trezisem” dupa incercarea mea, esuata, de a ma sinucide. Ciudat era ca eram singura in aceasta incapere, fara alti pacienti. Oare crezusera ca o sa ma deranjeze daca o sa am companie? Nu stiu, nu puteam sa spun ce a fost in capul celui care a decis ca eu trebuie sa stau aici. Aveam un aparat care arata semnele mele vitale si care ma fascina pentru doua minute intregi, ceea ce era ceva, avand in vedere ca atentia mea nu mai statuse mai mult de cateva secunde asupra unui singur lucru de ceva vreme. In bratul stang era o branula infipta care ma hranea cu nu stiu ce solutie. Nu scria nimic. Ciudat, de obicei scria numele substantei, din cate stiam, pe punga ce statea cu susul in jos atarnand de acel suport. Cumva, branula ce penetra bratul meu, exact pe partea opusa unde este cotul, ma fascina. O amintire ma chinuia despre orele cand singura imi dadusem gaura in spranceana, cu o branula. Nici acum nu imi venea sa cred ce putusem sa fac. Eu, cea care aveam o frica ingrozitoare de tot ceea ce inseamna ace si doctori, fusesem in stare sa imi bag o branula in spranceana fara nicio problema. Iar apoi, dupa sterilizasem locul, imi pusesem un pierce cu capetele semanand cu capatul unei sulite. Inconstient mi-am dus mana dreapta, libera de orice fel de chestie care m-ar putea incomoda in miscarea acesteia, la spranceana unde inca se afla pierce-ul. Zambeam, dandu-mi seama ca nici acum, cand sunt in realitate, eu, singura stapana asupra mintii si amintirilor mele nu pot sa nu imi amintesc anumite lucruri din propria viata. Era ca si cum dupa fiecare colt ma asteapta o alta memorie gata sa isi arate poveste, gata sa raneasca sau sa vindece ceva in inima mea.
Fusesem trezita din aceasta stare, in care paseam atat de des, de catre persoana care intrase in incapere. Nici nu imi mai dadeam seama cand alunecam incet spre acea lume care ma impinge la lucruri nebunesti. Nu il cunosteam pe cel care venise spre mine. Pentru prima data imi dadusem seama ca ma incapatanasem sa vad doar mobila din incapere, refuzand sa observ ca nu era nimeni langa patul meu asteptand ingrijorat sa ma trezesc. Insa asa cum era normal nu puteam sa fug la nesfarsit de acel fapt atat de dureros. Sa fii singur intr-un pat din spital, intr-un loc pe care il urasti cu toata fiinta ta, era patetic. Concluzia era ca eram si eu patetica, poate mai mult decat patetica, dar refuzam sa cad din nou in acea auto-compatimire. „Hai sa plangem pentru saraca Valentina, a avut o viata atat de grea! „
”Nu! Nu! Nu!” Imi spuneam eu in gand, dand din cap pentru a da mai multa forta acelui cuvant mut.
„Nu ma duc acolo, nu acum, nu vreau acum.” Mi-am fortat atentia din nou asupra barbatului care intrase si ce purta un tricou negru cu o poza a solistei de la Within Temptation si o pereche de blugi foarte strimti de un albastru inchis. Era un barbat tanar, de vreo douazeci si ceva de ani, brunet, cu ochii verzi, blanzi, cu trasaturi frumoase, intr-un mod masculin si cu un corp bine facut de atlet – se si vede de la o posta ca facea un sport sau poate se ducea la sala. Nu avea acele trasaturi feminizate pe care unii baieti le au, ale sale erau pur masculine si foarte atragatoare.
„Paramedicul”, imi soptise cineva in ureche, aproape ca putusem sa ii simt rasuflarea cand rostise asta. Nu imi intorsesem privirea sa vad cine este, deoarece stiam mult prea bine ca era doar mintea mea razna, care proiecta lucruri ce nu existau in realitatea, ci continuam sa ma uit la el, in ochii lui.
Acesta fusese putin uimit cand intrase, probabil din cauza faptului ca ma vedea constienta. Dar isi scuturase capul, un gest ce mi se paruse putin amuzant, si imi oferise cel mai cald si linistitor zambet pe care il detinea. Nu era un zambet din acela timid si stangaci, ci unul plin de incredere, tupeist, care dezvaluia o dantura perfecta, de un alb orbitor si care parea sa spuna: „Sunt aici, nu o sa plec prea curand si tu nu ma poti ignora.” Isi trasese scaunul ce statea in colt langa patul meu, luandu-mi mana in a sa si se asezase pe acesta, facandu-l sa scoata un sunet dezaprobator.
Nicio clipa nu-l scapasem din ochi, eram mai rau decat o pisica ce isi urmarea prada cu o obsesie aproape daunatoare pentru sanatatea sa, insa asta nu inseamna ca mintea mea nu lucra. Dimpotriva, ea lucra constant, analizand situatia in care ma aflam si mai ales chinuindu-ma cu intrebarea: „De ce este el aici? De ce el si nu altcineva care ma cunoaste si care, credeam, ca tine la mine?”. El care semana atat de mult cu EL, cu cel care imi fransese sufletul pentru ca nu se multumea doar cu inima mea. Chiar nu stiam ce era mai rau: realitatea in care traiam, intr-o continua suferinta si depresie sau lumea aceea a amintirilor, in care eram fortata sa retraiesc momentele cruciale din viata mea, provocandu-mi astfel alta suferinta poate mai dureroasa? Singurul lucru care tot aparea si in realitate si in acea lume era El si inca nu stiam de ce. Insemnase foarte mult pentru mine si il iubisem, da, il iubisem, dar nu EL era de vina pentru tot ceea ce mi se intamplase si nu ar fi trebuit sa ma tot intorc la acesta. Poate o sa inteleg cand totul o sa se termine, de fapt, sper sa inteleg inainte ca totul sa se termine.
Sprancenele mele se uneau creand niste mici riduri pe frunte din cauza incercarii inutile de a afla raspunsuri la intrebari mai mult sau mai putin imposibile. Paramedicul isi apropie mana de chipul meu si cu un deget imi ridica coltul stang al gurii, intr-o incercare de a ma scoate din gandurile mele negre. Uimitor, insa reuseste sa imi fure un zambet trist, adevarat, dar este totusi un zambet.
-Este un inceput, zice el continuand sa zambeasca.
-Ce cauti aici? Este prima intrebare care imi paraseste buzele.
Intotdeauna am avut o curiozitate iesita din comun, care a trecut intotdeauna de bariera timiditatii mele, iar cateodata sufeream din cauza aceasta. Cateodata nu trebuia sa aud sau sa stiu raspunsul la intrebarea mea. Insa nu puteam niciodata sa imi tin gura si cred ca nu as fi putut sa tac nici daca viata mea ar fi depins de acest lucru, cel putin nu atunci cand curiozitatea era implicata.
-Ma gandeam ca ai nevoie de cineva care sa stea langa tine, pareai atat de singura si de parasita asa cum stateai inconstienta in acest pat. Dar nu l-am lasat sa termine.
-Ti s-a facut mila de mine, soptesc eu incercand sa inec durerea provocata de cuvintele sale.
Era una ca eu sa cred ca sunt patetica si penibila si tipica si era acelasi lucru pentru mine daca altcineva credea aceste lucruri. Dar era cu totul alta mancare de peste atunci cand o spunea, atunci cand imi spunea mie in fata ca el crede acele lucruri. Durea.
Totul s-a petrecut atat de repede din acel punct. Am vazut expresia lui care nega cuvintele mele, dar nu voiam sa o constientizez. In mintea mea se invartea acea zicala care spune ca ochii verzi nu trebuie crezuti niciodata, iar el avea ochii verzi, la fel ca EL. Tot ceea ce voiam eu era ca acea durere sa dispara din inima mea si sa imi dea pace, dar in loc sa plece, ea se intensifica si in cateva secunde nu mai puteam sa respir. Incercam si ma luptam cu toata forta mea sa imi fac plamanii sa functioneze, dar nu vruiau, se incapatanau sa stea nemiscati ca doua stane de piatra. Stiam ca poate ar fi fost mai bine pentru mine sa imbratisez moartea si sa ma las purtata de ea pe valurile abisale ale linistii si pacii. Dar nu puteam sa nu lupt impotriva ei, inca nu retraisem tot, povestea mea inca nu ajunsese la final, trebuie sa mai rezist putin, inca putin si apoi sa ma las in voia ei, moartea.
Camera cu lucruri luase forme anormale, distorsionate in timp ce paramedicul se chinuia sa ma ajute. Chemase asistenta si medicul pentru ca se auzeau in fundal niste zgomote ale unor oameni ingrijorati. Simteam ceva rece si ud cum cazuse pe obrazul meu. Lacrimi poate? Daca da, atunci ale cui? Insa nu mai puteam sa vad ce este, deoarece intunericul deja imi acaparase vederea rupandu-mi astfel contactul cu acea realitate.
-I-am promis fratelui tau ca voi avea grija de tine si nu imi incalc promisiunea! Spunea cineva cu o voce atragatoare, probabil acelasi cineva care imi luase din nou mana in a sa si imi transmisese incapatanarea sa de a nu da drumul.
A fost ultimul lucru pe care l-am auzit, care mi-a umplut urechile si mintea, singurele cuvinte care in mod ciudat mi-au tinut de cald acolo, in drumul meu spre inconstienta.
De aceasta data nu m-am mai rut sa fie ultima oara cand cad in acest abis fara de sfarsit. De data aceasta cazusem cu speranta ca poate o sa mai am ocazia sa il vad pe fratele meu, fie doar si pentru un minut, cat sa ii multumesc, cat sa ii cer scuze ca il las singur. Undeva, in adancul meu, stiam ca el a venit la spital si a plecat doar din cauza ca i-a promis paramedicul ca va sta cu mine. Desi motivul pentru care el a facut acest lucru imi scapa la acesta ora, dar aveam sa-l aflu, imi jurasem ca il voi afla. Pentru fratele meu, insa, aveam sa ma intorc inapoi sa ii spun: „La revedere!”, sa il pup pe frunte. Doar pentru el. El merita."
Nu am putut ignora acest topic cand am vazut ca ai pus continuarea
Sa vedem... nu stiu daca te va afecta acest comm ~ nu ca as vrea asta ~ nu stiu daca il vei lua in considerare dar trebuie sa spun ceea ce gandesc.
Acest capitol chiar nu te reprezinta, chiar nu pare a fi scris de tine. Inafara de greseli ~ mananci litere ~ dar si faptul ca a fost incurcat, putin spre plictisitor ~ sau poate mai mult ~ greu de inteles si de urmarit, toate acestea duc spre dezamagire. Primul capitol a fost fantastic, uimitor si nu am cuvinte sa il descriu, al doilea a fost intre, iar acum, acesta, ma duce cu gandul ca o iei in jos. Fallen, stiu de ce esti capabila, stiu ca poti urma sirul unei povesti fara sa-l duci in punctul de... banal. A fost fara farmec, fara o actiune care sa ma determine sa citesc in continuare. Am citit in speranta ca va exista ceva ce va sterge toata impresia de dinainte, dar nu a fost nimic. Totul continua in jos, catre banal, plictisitor, prea nesemnificativ ca sa aibe ce cauta in acest fic. Fraze care practic nu le-am inteles, atat de incurcate si care parca intentionat le-ai fi complicat ca sa aduci acestei povesti o infatisare cat mai filozofica, dar cu regret iti spun ca nu ti-a iesit. Si a mai fost ceva, nu stiu ce ai vrut sa exemplifici, dar daca ai o explicatie rezonabila te rog sa mi-o spui imediat ce ai ocazia. Cand fata il vede pe " paramedic" intrand, este o fraza cam asa:
Prima oara spune ~dar eu nu imi intorc privirea sa vad cine este..." dar apoi ~ ci continui sa ma uit la el..~
Poate am inteles eu gresit, oke, te rog sa-mi explici. Dar daca nu, te rog nu ma obliga sa renunt la acest fic. Are o poveste captivanta, bine pusa in evidenta, dar tu continui sa decazi astfel incat ma faci sa am o gandire nu prea buna despre acesta, si sa renunt.
Uite si greselile:
ca inca - aceasta e categoric cacofonie . fallen, chiar nu pot crede ca tu ai scris acest capitol. puteai pune ~ ca tocmai ~ sau orice altceva iti trecea prin cap.
ma doborat - m-a doborat
inconstient - personajul principal e fata, de ce ai pus la masculin? inconstienta*
sa isi arate poveste - povestea
urechile si minte - mintea devine suparator
incapataneau - incapatanau
lucrur - lucru
Cam aste sunt, unele foarte grave ca sa pot sa le trec cu vederea.
Mi-am spus parerea despre acest capitol, incearca sa te inalti, esti o scriitoare prea buna pentru a ramane jos.
Bafta cu urmatorul capitol si multa inspiratie. Astept cu nerabdare sa vad cum va fi!
ai destul de multe probleme capitolul asta:p
pe majoritatea le-a punctat destul de obiectiv Saya. Intr-adevar, cateva greseli de tastare, repetitii .. nu prea dau bine toate astea
In schimb imi place ca ai legat ideile logic, ca de obicei, de altfel
Mi-a placut ideea cu sala de clasa si toata povestea din jurul ei,bravo.
Am mai observat ca n-ai mai accentuat la fel de intens sentimentele si ai concentrat ceva din poveste si pe caracterul general al personajelor, le-ai conturat mai bine si-mi place asta,incep sa-mi fac niste idei.
Multa bafta in continuare, spor la scris
Multumesc pt parerea ta anita, spre ca acest capitol sa fie mai pe placul tau.
Ms Jigoku pentru opinia ta. Sper sa continuati sa le impartasiti cu mine si sper ca si ceilalti care citesc sa imi spuna parerile lor.
***
Din nou acolo, din nou mă trezesc în acea lume a amintirilor, la fel ca şi data trecută, numai că acum scenariul s-a schimbat; dar de ce trebuie să mă trezesc aici? De ce nu pot să rămân în dulceaţa ignoranţei pe care mi-o oferă întunericul ce se înfăşoară în jurul meu ca un fin giulgiu de mătase? Nu vreau să fiu aici, nu vreau să mai trec prin aceste întâmplări încă o dată, nu mai pot, vreau doar să dorm, să uit, să mor... Îmi închid ochii într-o încercare inutilă de a refuza să văd ce se întâmplă, dar nu pot să stau aşa pentru mult timp. Ceva din mine mă forţează să îi deschid, să fiu un martor mut la aceste întâmplări şi să sufăr, ştiind că nu pot să fac nimic pentru a schimba şirul lor. Nimic. Acest fapt mă termină, sapă în sufletul meu şi îl distruge, îl mănâncă, mă mănâncă şi nu o să se oprească, decât după ce a terminat, după ce a lăsat carcasa mea goală aruncată într-un colţ îndepărtat al lumii sau poate că nici acolo nu o să se afle trupul meu... Poate o să dispar fără să las un singur lucru în urma mea. Când ochii îmi sunt deschişi – ţin să precizez, fără voia mea – observ cu tristeţe că lumea se creează, prinde culoare şi formă în faţa ochilor mei – este, într-un mod ciudat, care mă sperie, conectată la mintea mea; cu cât devin mai conştientă, cu atât acest loc prinde formă şi culoare şi chiar viaţă. Şi, totuşi, nu înţeleg de ce trebuie să revăd aceste lucruri.
- Care este scopul acestor amintiri?! ţip eu către infinitatea înfricoşătoare a acestui loc.
Însă nimeni nu îmi răspunde. În faţa mea tabloul imortalizat în efemeritatea memoriei mele rămâne la fel de mut ca şi până acum. Nu pot să împiedic depresia ce mă cuprinde când văd acest tablou al camerei mele, sau mai bine zis, al fostei mele camere. Încăperea care a cunoscut atât depresia cât şi bucuria mea. Tot ce se află aici conţine amintiri de toate formele care îmi agresează mintea în această clipă, dornice la o şansă de a se desfăşura în faţa ochilor mei, dar una are întâietate, una singură va avea acest drept, una care mă va sfâşia, care mă va lăsa spartă în mii de bucăţele în abisul inconştienţei atunci când se vă sfârşi toată această piesă.
Îmi cobor privirea, nu ştiu de ce sau pentru... De fapt, ştiu, o fac pentru că simt nevoia de a încerca să uit, de a încerca să mă apăr de ceea ce mă înconjoară.
- Nu am suferit destul? Nu am trecut prin atâtea? Vreau linişte, vreau pace, vreau să dorm, vreau să uit, vreau să mor... Lăsaţi-mă să mor..., șoptesc eu, concentrându-mă într-un singur punct gol, lipsit de pericole, dar nu fac decât să îmi îngreunez viaţa, deoarece, fără ştirea mea, lacrimile au ieşit la suprafaţă şi se preling uşor pe chipul meu, aterizând fără nici un zgomot pe covorul de un albastru regal din încăpere. Acesta le înghite, le ascunde, nelăsând nici o pată, nici o evidenţă a acelor mici perle incolore pline de durere pe care ochii mei le varsă fără nici o promisiune că se vor opri prea curând. Cad în genunchi pe covorul moale şi mă întind pe acesta băgându-mi obrazul în moliciunea sa, încercând să simt acel miros specific care îmi încânta simţurile atunci când locuiam aici, dar nu pot să simt nimic. Oare cât timp a trecut de atunci? Oare prin câte am trecut, câte au apărut fără ca el să fie acolo pentru mine ca eu să mă scufund în culoarea şi mirosul său, să mă liniştească şi să mă adoarmă? Nici eu nu ştiu, par a fi decenii, par a fi milenii, dar asta nu contează, contează că eu mi-am pierdut, atunci când m-am mutat, confortul locurilor cunoscute şi iubite, asta este tot ceea ce contează. Apoi, fără voia mea, gândurile se îndreaptă din nou – oare pentru a câta oară? – spre acel moment când covorul a absorbit micile perle, ascunzând orice fel de dovadă a existenţei lacrimilor mele pe acesta.
- Oare şi eu voi dispărea la fel? Oare îşi va mai aminti cineva de mine peste câţiva ani?
Pentru prima dată simt durerea conştientizării că poate sunt la fel ca acele lacrimi, la fel de efemeră şi neînsemnată în minţile şi inimile celor din jurul meu cum au fost şi ele pe covor. Durerea acestui fapt mă sufocă, mă distruge. Am crezut că nimic nu mă va mai putea răni atât de tare după acea întâmplare, se pare că m-am înşelat din nou, nu este ca şi cum ar fi pentru prima oară când mă înşel, deşi, în ultimul timp, acest lucru se întâmplă mult prea mult pentru a fi pe placul meu.
- Numai tu poţi răspunde la acele întrebări. Numai tu ai răspunsul. Noi suntem aici ca tu să îl afli, spune cineva.
Îmi ridic privirea pentru a vedea persoană ce a vorbit şi, spre uimirea mea, observ că aceea este cea care va juca în această piesă.
- Ridică-te şi uită-te, zice ea, înainte să îşi întoarcă privirea de la mine şi să iasă din încăpere.
Cumva ştiu că, dacă aş mai încerca să o întreb ceva, nu îmi va răspunde, aşa că îmi ţin întrebările pentru mine. Desfăşurarea amintirii se opreşte atunci când eu mă încăpăţânez să pun mâna pe acea clanţă şi să o urmez pe acea fetiţă. De ce să îmi provoc singură suferinţă? Nu sufăr destul? Nu mai ştiu ce vreau, nu mai ştiu ce să fac, mă învârt în acest cerc al durerii fără vreo promisiune că o să se sfârşească în curând. Şi oricum, atâta timp cât pot să aleg să stau aici, să mă feresc de ceea ce stă ascuns după acea uşă, aceasta este alegerea mea. Vreau doar să mă scufund cât mai mult în acest covor, să uit de tot, să închid ochii şi să mor, dar, cum niciodată lucrurile nu ies aşa cum vreau eu, scena se schimbă şi mă trezesc în sufragerie. Părinţi mei se află aici împreună cu fratele meu şi cu mine, calculatorul este stins – incredibil, nu stă nimeni la acesta – ceea ce nu este normal, mai ales că şi tati şi Mirel, fratele meu, se află acasă în aceeaşi încăpere cu calculatorul. Şi atunci mă trăsneşte. O, nu! Nu, nu, nu aici, orice numai aici nu! Dar nimeni nu mă ascultă, nimeni nu mă vede, nimeni nu opreşte cuţitul ce intră în inima mea mai adânc decât de obicei.
- M-au sunat cei de la ambasada română din Bucureşti şi mi-au spus să mă pregătesc pentru că peste o săptămână pleacă autocarul spre Spania.
Şi uite aşa se roteşte un cuţit în inima cuiva. Şi uite aşa durerea mă sufocă şi mintea mea mă chinuiește şi ea, obligându-mă să mă uit la această scenă, nelăsându-mă să mă scufund în inconştienţă şi inima mă doare, iar eu nu pot decât să îmi duc mâna tremurândă în dreptul acesteia şi să încerc să scot cuţitul din ea, dar cum pot eu să fac asta când nu îl văd? Când este atât de adânc înfipt, încât sunt sigură că atunci când îl va scoate – cine îl va scoate – o să cad jos din cauza durerii.
- Nu! mă aud eu ţipând, dar pare atât de departe acest sunet, încât îmi vine greu să cred că eu am putut să îl scot.
Îmi forţez picioarele să înainteze. Un pas, doi, trei şi am ajuns la destinaţie. Am ajuns lângă mama mea, lângă cea care m-a părăsit... Este atât de ciudat să o văd prin ochii mei, care aparţin acum nu unei fetiţe, ci unei persoane mature de douăzeci de ani. Arată atât de tânără, de fapt, chiar este tânără în acest moment. Are treizeci şi unu de ani: are părul negru, lung până la umeri şi foarte des, doi ochi negri care pot fi foarte blânzi, dar şi foarte duri, şi o pereche de buze subţiri – ea spunea că acesta este semnul omului dracului. De câte ori îmi spunea asta, îmi amintesc, un zâmbet apărea pe chipul meu; acelaşi zâmbet se luptă cu mine să apară şi acum, numai că nu buzele mele au uitat să zâmbească, ci am uitat ce este acela un zâmbet, ce este aceea fericire... ce este dragostea. Nu mai sunt capabilă să simt aceste lucruri care pictează viaţa în culori frumoase, care dau o perspectivă asupra lumii înconjurătoare distorsionate, ce numai în acele momente de pură fericire şi mulţumire de sine le poţi avea. Sunt mai mult sau mai puţin copia ei, singura diferenţa dintre noi două, în această clipă, este faptul că ea încă mai trăieşte, în timp ce eu dispar încet, trecând în nefiinţă.
Cad în genunchi în faţa ei şi îi îmbrăţişez, murmurând rugi arzânde.
- Te rog, mami, te rog, nu pleca, trebuie să existe o altă cale, te rog nu pune în mişcare aceste rotiţe care m-au adus în acest loc. Salvează-mă!
- Salvează-te singură..., şopteşte cineva, dar nu mă interesează cine.
Nu vreau să îi dau drumul, este poate pentru ultima oară când o văd, când o simt. Lacrimi fierbinţi ce cu flacăra lor ard sufletul meu îşi găsesc libertatea şi de această dată nu mai încerc să mă opresc din plâns. Plâng şi eu şi inima şi sufletul meu, fiecare dintre noi simţind un alt tip de durere, numai eu putând să le simt pe toate în acelaşi timp.
- Nu pleca..., dar vocea mă trădează şi mă înec singură în propriile lacrimi.
Nimic. Rămâne impasibilă, rece, o stână de piatră de neclintit în faţa rugăminţilor mele. Mă întorc spre mine, spre ea care stă fără să spună nimic, gândindu-se la ceea ce ar putea să rostească. O văd cum deschide gura să vorbească, mă văd cum îmi semnez singură condamnarea la moarte.
- Nu spune „bine”, orice numai „bine” nu, orice! zbier disperată, reuşind să înghit nodul ce mi s-a pus în gât şi să rostesc acele cuvinte.
Încă o dacă cuţitul se roteşte, încă o rană deschisă pe inima mea. Oare cât mai pot să suport? Oare când o să se îndure cineva de mine să îmi curme chinul?
- Bine, mami. Ştiu că nu ai altă soluţie.
Şi plec din încăpere pentru a mă ascunde în acea lume imaginară creată pentru a evada din realitate, pentru a uita, pentru a lăsa în urmă toată durerea. Nu pot să nu mă întreb, când nu mi-a mai fost de ajuns acea evadare? Când nu mi-a mai adus nici o alinare lumea aceea minunată unde îi întâlneam pe toţi cei despre care citeam? Când am căzut atât de mult, încât să recurg la acea soluţie?
- Contează? șopteşte din nou aceeaşi voce de mai devreme.
- Nu... cred că nu...
Mă aflu întinsă pe jos, pe parchetul lăcuit din lemn şi nu simt nimic: nu simt frigul, nu simt mirosul specific al acestei încăperi, nimic care ar mai putea să mă aline, simt doar un mare gol, un mare nimic în inima mea care mă doare. Aici, acum, din nou mi s-a semnat condamnarea la moarte, mi-am semnat-o singura, dacă i-aş fi spus că nu vreau să plece sigur, nu ar fi plecat sau... Nu ştiu... Aici a început totul, aici este începutul sfârşitului, iar eu nu am putut să fac nimic să îl opresc. Absolut nimic! Un spectator neputincios să îşi salveze eroul atunci când se uită la o piesă de teatru dramatică, asta sunt eu, un spectator. Penibil.
Nu mai contează nimic, sunt din nou o mână de cioburi, sunt nimic... Unde mă îndrept? Ce pot să fac? Cum pot să îmi revin? Dar vreau să îmi revin? Vreau să mă întorc la acea viaţă de care am fugit? Cine mă va repara? Cine mă va accepta aşa spartă, stricată, un nimic? Mă ascund din nou în acel întuneric, fugind de răspunsurile la aceste întrebări care nu mi-ar aduce decât o altă dezamăgire, o altă durere, o altă depresie.
- Nu vreau să fiu aici, nu vreau să mai trec prin aceste întâmplări încă o dată, nu mai pot, vreau doar să dorm, să uit, să mor... Lăsa-ţi-mă să mor, şoptesc eu înainte ca întunericul să îmi acapareze mintea.
- Nu, spune cineva, o voce de bărbat, puternică şi încăpăţânată şi dubios de cunoscută.
Nu deschid ochii să văd cine este, nu vreau să mai fiu agresată de o altă amintire, de o altă persoană ce ar trebui să stea la locul ei, să mă lase în pace. Numai că o dată cu acea voce o rază de lumină sparge ceaţa şi întunericul din mintea mea şi se luptă cu acestea încercând să îl alunge de tot.
Nu vreau lumină, nu vreau realitate, nu vreau nimic din ceea ce îmi oferă acea lume. Vreau doar să mor, să dorm, să uit, de ce nu înţelegeţi? Până şi încetarea din existenţă sună mai bine decât posibilitatea de a reveni la realitate, la conştienţă.
Sunt prima, he he he.
Oke, acest capitol este splendid, ma bucur ca ai avut incredere si ca ai tinut cont de ceea ce am spus eu. Se vede ca te-ai ridicat, ca ai adus acestui fic ceea ce avea nevoie, felicitari. Acum, sper doar sa nu decazi iar, de aceea vreau sa-ti aduc la cunostinta ca nu trebuie sa scri din obligatie, doar din îndatorirea ca cineva asteapta un nou capitol. Scrie atunci cand simti, scrie doar atunci cand sti ca ai dispozitia necesara. Acestui gen de fic ii trebuie o anumite stare de spirit iar daca nu o ai, va avea de suferit.
Mi-a placut, s-a simtit durerea, stresul si nerabdarea valentinei. Dorinta apriga de a muri, foarte evidenta si totusi cu o urma f f f subtire de ezitare. Oricum, imi place cum introduci personajele si cum decurge actiunea, imprevizibil.
Am observat greseli, iata-le:
infricosetoare - infricosatoare
roial - royal ( din cate stiu eu )
adorma - adoarma
lucrur - lucru
aceasi - aceiasi sau aceeasi
trazneste - cred ca ai vrut sa spui trasneste
amabasada - ambasada
Bucurestu - Bucuresti
atanc - adanc
impaisibila - cred ca este impasibila
treatru - teatru
acund - ascund
Cam atat, destul de multe , fi mai atenta
Asta ar fi tot. Mi-am spus parerea despre tot, acum astept sa vad ce se va mai intampla.
Gambatte si multa inspiratie.
Ja!
Imi cer mii de scuze de intarziere si ca nu am mai trecut pe aici, din cauza scolii.
Cum ti s-a mai spus capitolul trecut a fost foarte diferit fata de cum scriai tu si cum obisnuiai sa ne uimesti. A fost plictisitor si lipsit de esenta. Nu ma atragea sa citesc, insa am facut-o. Ai folosut expresii ciudate si o exprimare cam greoaie, dar ai recompensat golul provocat de capitolul trecut cu acest capitol, care a fost chiar foarte bun.
Nu a mai fost sec si expresiile folosite erau bine conturate. Imi place cum te joci cu sentimentele, le descrii foarte bine.
Greselile de tastare au fost spuse.
Povestea devine din ce in ce mai interesanta. Chiar imi place, este atat de diferita, iar stilul tau de a scrie este uimitor. Personajele sunt foarte bine conturate, cat si sentimentele lor.
Nu am ce comenta, totul este bine.
Astept capitolul urmator si tine-o tot asa.
Succes!
Hei , știu că am întârziat dar obișnuiesc să mă țin de cuvânt așa că am apărut și eu aici să îți las un comentariu. Sincer și fără menajamente.
Mă plictisește. Nu vreau să fiu nesimțită sau altcev, dar în mare parte nu mă face să citesc așa în continuare. Ideea îmi place, e bună doar că mi se pare că pui accent prea mult pe toată treaba asta, cu spitalizarea și sinuciderea ei. Mi se pare cam stupid, fără supărare, nu vreau să fiu prea crudă sau ceva, dar nu mă atrage. Deci, la început a fost OK. Mi-a plăcut începutul. Dar , pe bune, ai înaintat destul cu ficul și tot la spital , moartă nemoartă, printre amintiri nedeslușite... Îmi place cum scrii, să nu înțelegi greșit. Asta îmi place, ai o descriere interesantă, captivantă și un stil foarte frumos *( un stil ce îmi amintește de un anumit autor român, sau o combinație de stiluri a mai multora doar că... nu știu sigur ce autor, ce autori, în fine să lăsăm asta ) .... Dar pe lângă stil, revin la ficul în sine - ai insistat prea mult pe asta. Ok, am înțeles, ia niște pastile și încearcă să se sinucidă, se putea întinde până la un anumit punct toată treaba asta. Dar totuși, prea multe amintiri, prea mult te-ai agățat de sinucidere, de EL. ai repetat aceleași sentimente, aceleași chestii de atâtea ori... doar că prin alte cuvinte și alte circumstanțe. Mi se pare că lungești prea mult acțiunea într-un punct și devine apăsător, obositor, plictisitor. Începutul, prima parte, capitol sau cum o fi, chiar mi-a plăcut dar apoi ai început să o lungești atât de tare pe tema asta că a început să mă obosească și cu greu am putut să citesc fiecare cuvânt în parte.
Sfatul meu? Nu știu dacă sunt în măsură să dau unul, nu zis să grăbești neapărat acțiunea dar ar fi bine să treci peste toată etapa asta a victimei, că își amintește, că leșină, că moare, nici ea nici noi nu mai știm. Mi se par chestii prea exagerate. Am înțeles de primele două dăți când a explicat ea acolo că EL era totul pt. ea și că amintirile ei sunt cum sunt. Mi se pare că bagi prea multe scene cu amintiri din care cu greu, uneori, se poate înțelege ceva.
În rest îmi place cum scrii, adică ai descriere ok dar prea multă pusă într-un anumit punct,nu înțeleg nimic concret și aș vrea niște acțiune și niște descriere a realității, eu una m-am săturat de amintirile ei din câte nu înțeleg mare lucru. Deși am cam priceput eu cum era ea când era mică, cum are mai multe personalități, cu ea din trecut vb. cu ea din prezent, etc. Deci, toate astea le-am înțeles. În concluzie, am înțeles-o pe EA, acum e timpul să treci la următoarea etapă, să vedem ce o să se întâmple după ce a încercat să se sinucidă, poate să descoperim mai multe despre ea prezentă, despre EL, despre ... nu știu... cred că ai prins ideea a ceea ce voiam să spun.
Sper că nu a sunat prea dur, dar asta e părerea mea.
Am găsit niște greșeli de tastare pe parcurs dar nu le-am scris și nici nu are rost să le menționez. Dialogul întâlnit a fost bun, destul de ok, nu extraordinar dar plăcut. Greșeli de exprimare nu am greșit și îmi place cum scrii povestea la persoana I.
Doar că ai început să filozofezi prea mult, asta mă deranjează . Toată filozofia asta amestecată cu acțiunea, înghite toată acțiunea, această filozofie, și eu una mă pierd uneori cu gândul în alte părți... Enfin.
baftă și aștept următorul capitol, sper că nu te-am supărat, dar -repet, am fost sinceră.
edit :
uitasem.
titlu mi se pare foarte interesant și sunt curioasă ce se ascunde în spatele lui, e destul de inspirat și bine ales, să văd dacă se potrivește cu conținutul D:
Multumesc Anita>:D< Zapa si Teh. o sa tin cont de ceea ce mi-ati spus si sper sa urmari in continuare povestea. Le multumesc si celor care citesc, poate se hotarasc sa imi spuna parerea lor:)
***
Vocea aceea... vocea aceea îmi pare atât de cunoscută, atât de cunoscută...
Cuvintele acelea plutesc prin mintea mea, iar eu nu pot să le înţeleg cu adevărat – nu că m-aş fi străduit prea tare. Plutesc în întuneric şi odată cu mine plutesc şi gândurile mele. Este pentru prima dată când mă aflu aici în această lume a întunericului, a nimicului, dar, într-un mod ciudat, nu mă sperie această lume. Să fie oare din cauză că mă simt atât de amorţită? Oare aici nu pot să simt nimic? Dacă este aşa, atunci aici vreau să rămân. Nu m-ar deranja să îmi petrec restul eternităţii în acest loc minunat care mă protejează de mine, de viaţă, de el.
- Trezeşte-te! aud din nou acea voce ţipând.
- Lasă-mă-n pace! răspund eu.
Dar deja mi-a deranjat mintea care se trezeşte ca după un duş rece şi încearcă să îşi aducă aminte a cui voce este. De ce să îmi aduc aminte? De ce tot vreau să mă chinuiesc ? Dar vocea aceea este atât de cunoscută, vocea aceea ne-a adus pace, linişte, serenitate... dragoste. Da, dragoste. Vocea aceea ne-a adus dragoste, dar a cui este? O cunosc, dar a cui aparţine? Cărui chip din memoriile mele se potriveşte acelui ton? Contează? Pentru o parte din mine nu contează, dar pentru cealaltă, da şi aceea mă terorizează, vrând să afle ceva ce sunt sigură că m-ar răni.
În acest moment este ca şi cum mintea mea este împărţită în două: eu şi ea, însă este un lucru atât de normal, încât nu mai intru în panică, crezând că am înnebunit. Asta înseamnă normal la mine: voci care îmi şoptesc în cap, în ureche, copii ale mele apărând din senin cu diverse scopuri, eu luând paharul cu apă şi cutia cu pastile şi murind... sau cel puţin trebuia să mor. Unde am greşit?
- Şi totuşi, nu ai vrea să te trezeşti? Nu ai vrea să vii lângă mine în lumină? Să te ţin în braţe...
Şirul gândurilor mele este întrerupt din nou de acea voce. O, deja încep să o urăsc. De ce încearcă să mă trezească în acea lume, a lui, plină de durere şi suferinţă? Este bine aici unde nu simt nimic, unde parcă tot corpul îmi este paralizat şi nu poate să mă chinuiască nimic şi nimeni. De ce nu înţelege?
Nici nu mi-am terminat gândul, că ceva s-a întâmplat, vocea s-a materializat şi acum din întunericul abisal a apărut o mâna ce mă trage spre... spre ce? Nu ştiu, dar ştiu că nu vreau să merg şi mai ştiu că nu am nicio putere în faţa acelei mâni puternice şi albe, mai albă decât cea mai albă marmură. Şi ea îmi pare cunoscută, de unde, nu pot spune.
- Dă-mi drumul! ţip eu, dar cuvintele mele se pierd, sunt înghiţite de nimicul ce mă înconjoară.
Şi în acea clipă, în acel moment, când o lumină apare de nicăieri şi îmi răneşte ochii, atunci îmi amintesc, atunci vocea primeşte într-un sfârşit chipul pe care l-a căutat şi este chipul său. Al său! De ce? De ce El? De ce nu poate să mă lase în pace să mor liniştită? Vreau doar să mor, nimeni nu-mi va simţi lipsa, nimănui nu-i va păsa, deci de ce trebuie să trec prin chinul acesta de fiecare dată? Nu mai vreau! Vreau doar să uit, să dorm, să mor. Atât şi nimic mai mult.
Am luat pastilele pentru a nu-mi mutila trupul pentru că nu am avut şi nici nu o să am niciodată tupeul de a mă tăia sau de a mă spânzura sau de a face orice altceva trupului meu. Nu pot. Nu merit să fiu pe acest pământ, poate şi de aceea viaţa a ţinut morţiş să îşi arunce toţi aşii pe masă, să îmi demonstreze cât de comună şi nespecială sunt şi chiar aşa este, acesta este adevărul. Trebuia să îmi dau seama de atunci, de când l-am întâlnit prima oară că ceva nu era în regulă, că nu se poate ca un băiat atât de frumos să se uite la cineva ca mine, dar eram prea orbită de atenţia lui care mă făcea să mă simt cea mai frumoasă fată pe planetă pentru a-mi da seama că el este doar o iluzie; dar nu este corect, nu el a fost o iluzie, ci persoana pe care eu mi-am imaginat-o în mintea mea şi pe care am asociat-o cu el. Asta era doar o iluzie, impresia mea despre el, atitudinea lui, comportamentul său faţă de mine, toate erau doar pentru a mă păcăli, pentru a mă face să cad în capcană, doar că mai apoi să mă strivească. De câte ori mi-am spus că dacă îl voi mai revedea vreodată, o să îl fac să plătească? Şi totuşi, acum când stau în faţa lui, nu vreau decât să îl strâng în braţe şi să îl lovesc cu pumnii în piept şi să las lacrimile să curgă în voie pentru că ştiu că, dacă sunt în braţele lui, ele nu mă pot atinge, ele trec fără a lăsa în urmă decât o inimă vindecată, un suflet neatins. Nu pot să nu mă întreb, încă îl mai iubesc? Mai simt ceva pentru nemernicul care m-a distrus? Nu, refuz să cred că mai simt ceva pentru el; de aceea, nu mă arunc încă o dată ca o proastă în braţele sale. De data asta sunt rece, calculată, de gheaţă.
- Bună, îi spun eu celui ce stă în faţa mea, copie fidelă a fostului meu iubit şi, de altfel, şi singurul pentru că nu a vrut să îmi dea inima înapoi atunci când ne-am despărţit, iar eu am fost incapabilă să mai iubesc pe cineva de atunci.
- Hei! răspunde el, făcându-mi cu ochiul cum făcea de obicei ca un tip ce este pus pe rele.
Oh! Şi are şi zâmbetul acela semi-ironic pe care, în acelaşi timp, îl urăsc şi îl iubesc. Aş vrea să mă întorc spatele şi să mă prefac că analizez lucrurile din jur, însă nimic nu există în acest loc unde domneşte lumina. Ştiu, sunt o laşă pentru că nu am curajul să îl înfrunt cum trebuie, dar nimeni nu ştie prin ce am trecut şi toate acele întâmplări îmi invadează mintea, agresând-o la simpla lui imagine. Acei ochi albastru-verzui pe care încă îi iubesc – o, da, cât de mult îi iubesc – care mi-au oferit odată de mult confort, poartă o privire furioasă, iar din cauza asta eu am impulsul de a mă apropia de el şi a-mi băga mâinile în părul lui mai negru decât abisul din inima mea, chiar mai negru decât o gaură neagră. Aş vrea să mai simt o dată moliciunea părului său care acum stă închis perfect într-o coafură ce seamănă cu un mic soare cu ţepi negri. Privirea mi se îndreaptă spre buzele lui şi simt un nod în gând atunci când îmi dau seama că nu le voi mai putea simţi atingerea pe corpul meu niciodată. Îmi iau ochii de acolo, este prea greu pentru mine să rezist tentaţiei de a mă arunca pe el, de a-mi cere scuze. De ce să îmi cer eu scuze? Că nu m-am întors la el când el şi-a dat seama ce mare greşeală a făcut? Nu trebuie să fac asta. Sunt resemnată, vreau să mor, nu mă pot lăsa păcălită de această copie. Atenţia îmi este atrasă de mâinile sale care se află în buzunarele pantalonilor largi cu lanţuri, negri. Şi fără să vreau mă gândesc: „Este furios”. Da, este furios. Întotdeauna când este scos din sărite îşi băgă mâinile în buzunare şi strânge. O dată a strâns atât de tare încât şi-a dat sângele. Îmi scutur capul, încercând să îmi revin şi reuşesc.
- Cât mai ai de gând să rămâi în această stare? mă întreabă el.
- Dar eu nu vreau să mă aflu aici! ţip eu frustrată.
- Da. Tu nu vrei să fii aici, tu vrei să fii moartă şi să uiţi de tot. Să uiţi de mine, zice el cu o voce atât de plină de tristeţe încât mă sufocă.
- Da, de ce te doare? De ce te interesează? M-ai părăsit, m-ai rănit, m-ai lăsat singură fără apărare, fără nimic.
- Vreau să te întorci, spune el, ignorând ceea ce am spus.
- Nu vreau. Nu mă mai întorc, niciodată.
- Ba da. O să te întorci. O să te forţez eu şi o să îţi bag minţile în cap. Ai înţeles?
Şi-a scos mâinile din buzunare şi a parcurs pasul ce se află între noi, punându-şi mâna pe barba mea şi ridicându-mi chipul pentru a se uita direct în ochii mei. Nicicând nu am simţit diferenţa de înălţime – care este de cel puţin douăzeci şi ceva de centimetri – dintre noi aşa cum o simt în această clipă.
- O să te întorci, şopteşte el înainte să se aplece şi să mă sărute.
Mi-am pus mâinile pe pieptul său şi am încercat să îl împing, să îl resping, să îl fac să mă lase în pace, dar el şi-a pus cealaltă mână pe mijlocul meu şi m-a lipit de trupul său. M-am oprit după câteva secunde, dându-mi seama că, orice aş face, nu o să îl pot opri şi încet m-am afundat în întuneric.
- O să te întorci la mine, o să vezi, l-am auzit şoptind în urechea mea, aproape am simţit răsuflarea sa alintându-mi pielea, dar ştiu că asta este numai în mintea mea, că nu s-a întâmplat în realitate.
- Este prea târziu. Sunt pe moarte, nu simţi?
- Şi dacă aş vrea, nu aş mai putea face nimic, mă aud răspunzându-i.
Şi aici totul s-a terminat. M-am trezit în camera mea din spital, neputând să respir, încercând să trag aer în plămâni şi nereuşind. O mână mare şi puternică m-a cuprins şi m-a alintat în timp ce cineva şoptea să mă liniştesc pentru că totul era bine.
He he, ti-am promis ca iti las com. Doar nu credeai ca am uitat, nyu?
Capitolul acesta a fost indeajuns ca sa ma readuca la aceiasi gandire asemeni celei cand am citit pentru prima data ceva scris de tine, si aceea ca te afunzi prea mult in intuneric fortandu-l pe cititor sa te urmeze. Ceata se formeaza usor, aproape inevitabil si poate la inceput nu observi ~ tu ca autor ~ sau poate pentru o perioada mai lunga, pentru ca tu sti deja ce se va intampla ~ cum va decurge actiunea, rostul si povestea fiecarui personaj ~ dar noi nu stim, ceea ce nu este deloc un avantaj. Cred ca vizibil si tie. Adica ai inceput sa povestesti lucruri care sunt deja evidente incat nu-si mai au rostul de a fi inca o data mentionate, apoi incepi cu lucruri ce ar trebui sa le faci clare dar parca te incapatanezi sa mai lasi suspans, sa duci cititorul intr-o stare aparent inofensiva de necunostinta. Acestui fic ~ in privinta cititorului ~ necesita multa atentie si nici un fel de distragere, ca persoana ce citeste sa poata intelege fiecare amanunt. Este putin incurcat si daca nu esti atent te poti pierde in amanunte ceea ce ar duce la... abandonare.
Am gasit niste greseli, iata-le.
derankat - deranjat
plantena - aici cred ca era planeta
Atata am gasit, ma bucur ca acestea nu sunt multe . Incearca acum sa dezvalui cate o pagina din trecutul Valentinei ~ apropo, numele a fost atat de absent incat aproape uiti si cine sau care e valoarea personajului central ~ sa incepi sa dezvalui care a fost motivul actiunilor ei, adevaratul motiv.
Bafta si astept capitolul urmator.
Multa inspiratie!
so, uita-ti un capitol pe care il astepta-ti de mult.
***
M-am trezit in camera mea din spital, neputand sa respir, incercand sa trag aer in plamani si nereusind. O mana mare si puternica m-a cuprins si m-a alintat in timp ce cineva soptea sa ma linistesc pentru ca totul este bine. Nu am deschis ochii sa vad cine este, nu ma interesa si oricum incercarile sale de a ma calma erau sortate esecului pentru ca numai o singura persoana avea acea putere de a ma face sa ma simt in siguranta, iar acea persoana era de mult disparuta din viata mea. Asa ca stateam cu ochii inchisi, fata mea ingropata in pieptul sau in timp ce mainile sale se plimbau pe spatele meu si stand asa simt un miros cunoscut, un parfum foarte discret de crini si incremenesc, devenind rigida in bratelei acelui necunoscut. Daca mai devreme nu imi deschideam ochii din dezinteres acum nu mi-i deschideam din cauza fricii. Imi este frica sa ii deschid din cauza imaginii pe care puteam sa o vad, deoarece o singura persoana folosea acel parfum, o singura persoana stia ca ma calmez mult mai repede daca sunt tinuta in brate cu chipul ingropat in pieptul acelei persoane si doar una singura folosea acel tip de parfum si se afla la nici doua centimetri de mine. Imi simt inima cum incepe sa bata din nou, a iesit instantaneu din acea stare latenta in care intrase in care de abia mai batea si a intrat intr-un ritm alert care imi face sangele sa imi alerge prin vene si ceea ce este cel mai rau este ca ma doare si ma sufoca acest sentiment, aceasta stare... sa indraznesc sa rostesc cuvantul? Aceasta speranta care se naste si creste din ce in ce mai mult in sufletul meu doar la sugestia ca EL poate sa fie acum, aici, tinandu-ma in brate si consolandu-ma si urasc asta, urasc speranta ce se naste in mine la simpla idee ca poate sa fie in apropiere. Il urasc si il iubesc in acelasi timp si nu reusesc sa ies din acest cerc orice as face. Ma vaneaza si ma raneste pana si atunci cand sunt inconstienta. Vreau sa fiu lasata in pace, de ce nu ma lasa-ti in pace?!
Lacrimi fierbinti reusesc sa scape prin gratiile create de pleoapele mele atat de strans inchise incat incep sa ma doara si simt cum camasa dintr-un material atat de fin si de rece se uda incet. In acea clipa in care camasa incepe sa i se uda el isi pune mainile pe umeri mei si pune distanta intre mine si el. Ii simt ochii cum ma iscodesc, cum ma verifica si ma cantaresc si as vrea sa tip sa nu ma mai priveasca, sa ma lase in pace dar nu pot, un nod in gat apare, ucigandu-mi cuvintele chiar inainte sa se nasca, dar nu deschid ochii. Orice s-ar intampla refuz sa deschid ochii, refuz sa ii dau posibilitatea sperantei ce a prins deja radacini in inima mea sa creasca mai mult decat a facut-o. Refuz!
Oh, Doamne! Ii simt mainile cu degete lungi si puternice cum imi maseaza usor umeri facandu-ma sa vreau sa ma las in grija sa, sa nu imi mai pese de nimic... Ce tot zic? Nu este EL, nu poate fi EL, este imposibil, refuz sa cred. Si totusi desi creierul imi spune ca este imposibil, inima tipa ca este posibil, ca este adevarat, ca nu fac decat sa ma mint refuzand sa vad realitatea pe care o stiu atat de bine.
-Hey, scumpete! Deschide ochii, dragoste mica si uita-te la mine, hai stiu ca ma auzi. Deschide ochii, promit ca nu o sa te cert. Uita-te la mine, lasa-ma sa ma scufund in acea culoare calduroasa si primitoare pe care o gasesc intotdeauna in privirea ta, ce zici? Spune el vazand ca eu tot refuz sa il privesc.
Vocea sa! EL este! Stephen! Nu, nu, nu! Ce cauta el aici? Imi vine si mai tare sa plang stiind sigur acum ca Stephen este cel care sta pe scaun in fata mea. Stiu ca ar fi trebuit sa fiu bucuroasa si credeti-ma undeva adanc in inima mea chiar sar de bucurie si fericire, dar nu pot sa o arat, durerea este prea mare. Stephen, Stephen cum poti sa iti mai arati fata stiind ca m-ai omorit? Mi-ai pus pastilele in mana, Stephen, m-ai condus pe un drum al carui sfarsit il stiai mult prea bine si mai ai tupeul sa vii aici si sa ma vezi?
-Stii mult prea bine ca nu el este cauza, spuse fetita de unsprezece ani care aparu din nou in mintea mea.
Aproape ca o puteam vedea in fata ochilor.
-Degeaba spui tu asta, stii foarte bine ca a avut un rol destul de important.
-Cu ce a fost el de vina? Tu chiar nu iti dai seama ca el a fost si inca este salvarea noastra? Tipa fetita la mine batand cu piciorul in podeaua neagra din mintea mea.
-Lasa-ma in pace, pleaca...soptesc eu mult prea obosita sa stau sa ma cert cu un mini mine.
-Te las daca deschizi ochi, trebuie sa vorbesti cu el, trebuie sa ii spui ca nu el a fost de vina si asa, Valentinta, sufera foarte mult din cauza ca ne-a pierdut. Tu ai fost de vina, tu ti-ai facut-o cu mana ta, intotdeauna ti-ai facut-o cu mana ta. Nu vezi ca despre asta sunt toate acele amintiri?
Nu mai vreau sa o aud este ca un ecou enervant care nu se mai opreste niciodata si continua la nesfarsit sa spuna acelasi lucru, asa ca deschid ochi si exact cum ma astept in fata mea sta Stephen si spre uimirea mea si paramedicul care a stat langa mine prima data cand m-am trezit. Este ciudat faptul ca ma mira mai mult prezenta paramedicului decat a fostului meu prieten, dar intr-un fel, intr-un colt ascuns din subconstientul meu eram mai mult decat sigura ca Stephen va afla cumva ca sunt in spital si ca ma va vizita, pe cand paramedicul era doar un strain care nu isi facea decat datoria pentru care era platit iar acea datorie se termina la usile spitalului.
-Te-ai hotarit intr-un final sa ma onorezi cu privirea ta?
Simteam cum mici ace sunt infipte in inima mea la auzul acelor cuvinte, pur si simplu puteam sa simt durerea ce era ascunsa cu iscusinta in spatele acelor cuvinte si acelui zambet orbitor ce il avea pe chip. Stiam ca il doare sa ma vada asa, stand intr-un pat in spital, locul pe care il urasc cel mai mult, aratand mai mult decat patetic cu parul meu lung, saten ravasit si nepieptanat de nici nu mai stiu cand si ochii rosii cu cearcane mari cat pumnul lui incercuindu-mii, dar continua sa zambeasca si sa ascunda ceea ce credea el despre tot acest episod. Deasemenea mai stiu ca tot ce vrea este sa ma scoata de aici si sa ma duca la el acasa sa aibe el grija de mine si faptul ca nu a facut deja asta este doar o noua piatra pe mormantul meu, daca doctori nu l-au lasat sa ma ia inseamna ca intr-adevar sunt foarte grav bolnava si s-ar putea sa nu mai am mult. De ce ma ingrozeste acest gand atat de mult acum? Nu asta am vrut? Ba da, imi sopteste cineva, doar ca moartea pe care tu ai vrut-o si care ti-a fost rapita era mult mai rapida si nu iti oferea atata timp de gandire.
-Hey, hey...spune el punandu-mi mana pe barbie si ridicandu-mi chipul care cazuse intre timp in jos, deoarece eram prea adancita in propriile mele ganduri sa mai stau sa constientizez unde imi sunt ochi. Ce ai facut? Ma intreaba el incercand sa isi tina furia sub control.
Imi venea sa plang si mai tare. Puteam sa ghicesc reprosul ce statea nerostit pe buzele sale si vedeam mult prea bine incercarea lui de a-si tine sprancenele sub control, in timp ce acestea aveau o tenta de a se incrunta, unindu-se deasupra nasului si colturile gurii ridicate in acel zambet ce vroia sa fie prietenos dar care avea o tenta infioratoare ce trimitea fiori reci pe spatele meu.
-Am... am... am inc... am incer... incercat sa ma... si... si... si... sinu...cid, spun eu printre sughituri si suspine, incepand sa plang si mai tare.
Insa nu plangeam din cauza ca imi venise mintea la cap si imi dadusem seama de greseala capitala pe care o comisesem ci plangeam din cauza ca ma agreseau o groaza de sentimente care nu stiau cum sa iasa mai repede la suprafata si ma sufocau. Vroiam sa stau din nou in bratele lui sa ma mangaie, sa faca sa dispara acele sentimente, dar nu puteam sa imi ingadui acest lux deoarece sunt sigura ca daca fac asta nu o sa il mai las sa plece si nu mai pot sa suport sa fiu parasita inca o data.
-Gata, gata, dragoste mica, spune Stephen luandu-ma in brate si tinandu-ma asa pana cand am inceput sa ma potolesc. Te simti mai bine, acum?
Dau din cap in semn ca da si ies din imbratisarea lui desi nu vreau decat sa stau acolo pentru restul eternitati.
O liniste profunda se asterne peste noi, iar eu nu vreau ca aceasta sa se termine pentru ca stiu mult prea bine ca nu imi va placea discutia care va intrerupe linistea si nu o vreau, dar ca de obicei cand Stephen este in preajma nici cel mai minor detaliu nu scapa pana ce nu se vorbeste despre el.
-De ce ai facut-o? Ma intreaba el uitandu-se insistent la mine.
Paramedicul de care aproape ca am uitat sta in coltul camerei, sprijinindu-se de perete si urmareste linistit ceea ce se intampla. Acum ca si Stephen este aici pot sa vad mult mai clar diferenta dintre cei doi si nu pot decat sa imi dau palme, la figurat, pentru prostia mea. Cum as fi putut sa cred vreodata ca paramedicul seamana cu el? Nu au aceasi nuanta ochii lor, iar nasul paramedicului este putin ascutit in timp ce al lui Stephen este carn si simpatic si gurile lor sunt foarte diferite, nu mai spun de statura si de cat de definiti sunt muschii lor, deoarece la aceasta categorie Stephen castiga, nu are competitie.
-Ai de gand sa ii raspunzi? Si eu sunt curioasa sa stiu de ce crezi tu ca ai facut-o, spune copila de unsprezece ani din nou sacaindu-ma.
-De ce nu as putea sa il ignor, asa cum te ignor si pe tine? O intreb eu, dar nu primesc nici un raspuns.
Apoi revenind din nou la realitate imi dau seama ca trebuie sa ii raspund, trebuie sa gasesc un raspuns care sa il multumeasca desi stiu mult prea bine ca in cazuri de acest gen nici un raspuns nu este destul de bun si nu justifica actiunile tale. Si de altfel, imi este frica sa dau glas acelui raspuns pentru ca stiu ca daca il voi auzi nici macar eu nu ma voi crede, asa ca ce pretentie am sa ma creada altcineva? Din fericire pentru mine paramedicul ma salveaza.
-Cred ca ar trebui sa o lasi sa se odihneasca, o sa ma duc sa ii spun asistentei ca sa trezit sa vina sa ii aduca ceva de mancare. Sunt sigur ca este lihnita.
-Cine te crezi tu sa imi spui mie ce sa fac? Spune Stephen aruncandu-i priviri ucigase.
-Sunt cel care a fost cu ea atunci cand a fost adusa aici. Tu unde erai?
-Gata! Incerc eu sa tip, dar tot ce se aude este un cuvant destul de ragusit. Stephen mai vorbim, iti multumesc ca ai venit sa ma vezi, dar chiar sunt obosita si nu pot sa suport atata drama asa ca sunt de parere ca tu si domnul paramedic ar trebui sa ma lasa-ti in pace.
Cei doi se uita la mine uimiti, dar imi spun la revedere si parasesc incaperea lasandu-ma singura cu gandurile si sentimentele mele, intrebandu-ma cum pot sa fac sa scap mai repede din incurcatura in care m-am bagat fara sa vreau.
scuze de intarziere, vin intr-un sfarsit cu urmatorul cap din drumuri Hope you`ll enjoy it.
***
Stau intr-un pat strain, intr-o camera dintr-un spital cu lumina stinsa, uitandu-ma pe fereastra de langa patul meu la stelele ce sclipesc fericite pe cerul intunecat, dar oricat de frumoase sunt, nu reusesc sa imi distraga atentia de la gandurile ce ma macina. De ce nu mai imi sunt de ajuns micile mele trucuri care in trecut functionau atat de bine? de ce realitatea reuseste cumva sa imi sparga zidurile pe care le tot ridic pentru a ma proteja de cruzimea ei? Nu stiu si oricat incerc sa ma mint ca nu m-a afectat aparitia lui Stephen in camera mea de spital, nimic nu merge. Continui sa ma gandesc la el, la felul in care mirosea, la felul in care arata si cel mai important la cat de ingrijorat arata. Sunt mai rau decat o drogata caruia i s-a fluturat pe la nas drogul mult dorit, macar aceea nu mai are mintea intreaga din cauza ca a fost distusa de droguri, dar eu ce motiv am sa ma agat de aceste mici detali? Eu am mintea intreaga pentru ca aceasta este calaul meu, aceasta ma chinuie cu intrebari fara de sfarsit al carui raspuns nu il pot afla sau daca cumva il aflu nu face decat sa ma raneasca si sa deschida rani vechi ce cu greu s-au vindecat. Nu pot sa opresc acea voce din mintea mea care tot pune aceleasi intrebari: „Oare inca mai simte ceva pentru mine? Oare inca ma mai iubeste?”. Si ma doare ca nu pot sa gasesc raspunsul la aceste intrebari si urasc ca imi dau seama ca imi doresc acolo, undeva adanc in sufletul meu ca el sa mai simta ceva pentru mine, sa ma mai iubeasca, ca totul sa revina la normal, ca eu sa ma aflu din nou in bratele lui puternice, sa ma faca sa ma simt din nou in siguranta si iubita, apreciata, respectata... sa ma faca sa uit de realitate asa cum facea... odata... atat de demult... el este drogul ales de mine voit sau poate fara vointa mea, dar el este. Si uite asa ma arunc singura in gura leului si imi amintesc prima mea intalnire cu Stephen sau mai bine zis prima zi in care el si-a facut aparitia, in care drumurile noastre s-au intersectat si uite ca din nou, doar cu acele simple patru cuvinte apare o noua intrebare: ”Oare drumurile noastre se vor mai intersecta daca voi reusi sa traiesc?” Si pentru prima oara de cand m-am nascut, de cand ma stiu m-am rugat sa nu aflu niciodata raspunsul la aceasta intrebare, nu conta daca putea sa fie unul pozitiv, nu vroiam sa stiu. Si cu asta in minte am pornit pe drumul amintirilor... din nou.
Era o zi frumoasa de vara si era vacanta de vara dintre clasele a sasea si a saptea. Ma plictiseam ingrozitor de stat in casa si citit si mami ma tot cicalea toata ziua sa ies afara, asa ca atunci cand doua colege m-au sunat sa ies la o plimbare prin parc am acceptat. Ce a fost in capul meu nici eu nu stiu, dar faptul este ca am acceptat. Asa ca m-am trezit ca ma plimb prin parc cu doua tampite care nu vorbeau decat despre baieti si le barfeau pe colegele noastre care aveau prieteni, in timp ce eu ma intrebam ce caut cu ele. Existau momente de genul acesta cand aproape ca puteam sa ating prapastia ce exista intre mine si ele. De ce tot ies cu acestea daca nu le suport? De ce ma supun acestor ore de chinuri? Nu am nimic in comun cu ele, aceste chesti care nu pot purta o discutie despre ceva serios nici daca viata lor ar depinde de asta si care nu stiu sa vorbeasca decat despre baieti.
Mergeam alatui de ele, adanc scufundata in mintea si gandurile mele fara sa vad nimic din ceea ce ma inconjura si automat fara sa apreciez nimic din acea priveliste. Auzeam ce discutau colegele mele, dar era un fel de sunet ambiental, ceva care stiam ca trebuie sa fie acolo. Le auzeam, insa nu intelegeam ce spuneau; la fel era si cu mediul inconjurator. Era o zi frumoasa de vara, totul era verde si inflorit, florile eliberau ca de obicei mirosul lor parfumat, oameni se plimbau fericiti: unii in pereche ca doi indragostiti, alti cu familia si cu copii lor mici, oameni batrani bucurandu-se de viata ce trecea pe langa ei si bucuria acestei treceri; aceste detali erau neinsemnat, neinteresante, asta cel putin pana am dat peste el. Era cel mai inalt dintre ceilalti doi si mai statea si in mijloc, accentuandu-si astfel superioritatea pe care o avea fata de ceilalti. Mergeau incet, apropiindu-se de noi fara sa vorbeasca, doar plimbandu-se in liniste, uitandu-se drept in fata lor, imi dadeau impresia ca se plimbau ca trei regi printre supusi lor, dar normal asta era doar mintea mea impuiata pana la refuz cu carti de capa si spada. El era brunet cu o frizura ciudata: avea un breton taiat in forma de triunghi ce-i cadea peste ochiul drept si tepi ce formau un mic soare negru in restul capului, ochii nu i-am putut vedea, insa buzele erau de-a dreptul apetisante si ce ma frapatese cel mai tare era ca desi era foarte inalt, cred ca avea aproape un metru si nouazeci si ceva de centimetri, avea niste umeri lati si un trup bine definit, plin de muschi, nu era slab ca ceilalti baieti ce aveau aceasta inaltime. Mi-a atras atentia datorita inaltimii sale si a parului ca de jaist, iar ceea ce era cel mai rau era ca nu imi puteam lua ochi de la acesta. Era perfect, acesta fiind singurul cuvant care imi venea in minte atunci cand ma uitam la el. „Perfect” si un nume al unui personaj dintr-o carte de capa si spada pe care am citit-o in urma cu cateva luni si anume: Floris, imi apareau in minte. Arata exact ca el, dar stiam ca aici se termina asemanarea. Mintea nu imi lasa inima sa spere, sa creada ca el ar putea sa aiba personalitatea acelui personaj. Era imposibil si totusi, desi stiam asta nu-mi puteam lua ochii de la el si asta a fost condamnarea mea la moarte.
Acum dupa cativa ani imi dau seama ca daca nu l-as fi privit atat de insistent si daca si el la randul sau nu m-ar fi studiat atunci viata mea cat si a lui ar fi urmat un alt curs, dar nu a fost sa fie asa, cumva fara sa imi dau seama el a inceput sa ma verifice pe mine. Nu stiu de ce sau ce l-a indemnat sa ma cantareasca, poate doar a vazut ca ma uit insistent la el si a vrut sa vada cat timp am de gand sa raman „uitata”, nici pana in ziua de azi nu stiu care a fost motivul. Ceva m-a facut sa imi ridic privirea, sa mi-o focalizez asupra ochilor sai, ramanand surprinsa atunci cand am vazut ca si acesta ma priveste, iar cand ochii ni s-au intalnit mi-a facut cu ochiul. Nu stiu daca m-am inrosit, insa imediat ce a facut acel gest mi-am lasat privirea in jos, zambind fara sa vreau, dar nu puteam sa nu ma intreb de ce a facut acel lucru, un tip atat de fermecator ca el cu siguranta nu se putea uita la cineva ca mine, asta imi tot repetam in cap.
Eram imbracata cu o pereche de blugi negri, largi si lungi cu turul jos, o curea care din loc in loc avea trei lanturi ce tineau materialul din piele legat si un maieu alb pe corp, iar langa mine erau doua tipe in fustite si bluzite foarte gingase si feminine. Ma simteam ca un baiat intre doua fete asa ca sigur nu se uita la mine. De ce at face-o? Eu nu era ca ele, eu eram unul dintre baieti, nu o fata si mai ales nu aveam nici macar un os care sa fie feminin in mine.
La aceasta amintire simt o durere groaznica cum imi sfasie inima. Tin minte ca si atunci cand mi-am dat seama ca de fapt eu nu sunt deloc feminina a durut. Un lup isi schimba haina, dar naravul ba, asa sunt si eu, degeaba m-as fi imbracat intr-o rochie sau ca o fata pentru ca tot unul dintre baieti as fi ramas, nu ar fi contat ce as fi facut si de altfel nici fizicul nu ma ajuta pentru ca nu eram slaba si eram bine facuta, mai masiva, daca pot spune asa. durea si doare inca, ma doare atat de tare incat lacrimi imi apar in ochi gata sa curga, gata sa imi pateze obrazul cu acidul lor.
Am continuat sa imi tin privirea in jos, numai ca de data aceasta zambetul ce imi acaparase chipul pentru cateva secunde disparuse, facand loc obijnuitei mele expresi: de nimic. Apoi am constientizat ceea ce vorbeau colegele mele. Nu mare mi-a fost mirarea cand am auzit ca discuta despre cei trei din fata noastra si chicoteau din cauza ca cel brunet le facuse cu ochiul, nici macar nu le trecuse o secunda prin cap ca ar fi putut sa imi faca mie cu ochiul, deci mi s-a parut si asta din cauza ca mi-am permis sa cad in acea stare in care pot sa visez cu ochi deschisi. Urasc si iubesc acea stare care ma salveaza de realitate, ajutandu-ma sa trec peste anumite lucruri care in mod normal m-ar distruge, m-ar darama. Am refuzat sa imi redic privirea si din aceasta cauza mi-am dat seama prea tarziu ca scumpele mele colege se dadusera intr-o parte pentru a le face loc celor trei baieti sa treaca, asa ca eu m-am trezit singura in fata lor. Cel din dreapta brunetului, s-a dat intr-o parte zambind curtenitor. Era un baiat simpatic, mai mic cu vreo douazeci si ceva de centimetri decat brunetul, saten spre blond. A fost foarte dragut pentru ca s-a dat la o parte si m-a lasat sa trec, numai ca din pacate am fost nevoita sa trec pe langa brunetul care mi-a atras atentia si imediat ce a trecut de mine l-am auzit spunand: „Sateno”. Stiam ca este vocea lui, cumva vocea aceea groasa de povestitor i se potrivea perfect, nici nu m-am gandit o secunda ca nu ar fi putut sa fie el cel care a vorbit, dar daca aici eram atat de sigura atunci nu puteam sa spun acelasi lucrur despre persoana pe care el a strigat-o. Nu eram singura satena din grup si plus nici nu mi-a trecut o singura mili-secunda prin cap ca ar putea sa ma strige pe mine, eu eram nimic, o cantitate neglijabila pe langa cele doua care erau cu mine. Mersesem pe drumul meu prezenta fizic, nu si psihic pentru ca psihic eram in lumea mea, acolo unde fiecare carte ma exila pentru cateva sute de pagini, cateva zile, cateva ore. Imi era de ajuns aceasta fuga a mea de realitate, de ceea ce traiam, de ceea ce mi se intampla, de felul in care toti se purtau cu mine. Eram multumita sa traiesc asa si imi era de ajuns sau mai bine zis, imi fusese de ajuns pana cand l-am intalnit pe el, cel care mi-a aratat ca ceea ce faceam nu era decat o fuga, decat o cale lasa de a infrunta lucrurile.
Oare cand acea multumire s-a pierdut mai exact? Oare cand lumea acea nu mi-a mai fost de ajuns? Stiu ca el a fost cauza, dar nu stiu cum s-a intamplat, nu mai imi aduc aminte. Ma intreb eu acum cautand sa gasesc raspunsurile la aceste intrebari in acea amintire a primei mele intalniri cu Stephen. „Sateno” asa m-a strigat, pe mine m-a strigat, numai ca in acel moment mintea mea nu mi-a lasat speranta sa creasca, a smuls-o din radacini pentru a evita durerea realitatii. Colega mea s-a intors, cea satena, mi-o si imaginam cu un zambet de om prost pe fata, preamarindu-si in minte frumusetea ei irezistibila.
-Da?! A spus ea intorcandu-se.
-Nu tu, tipa cu blugi negri, a zis din nou aceasi voce distrugandu-i increderea in sine si inghetandu-i zambetul pe buze „satenei”.
Am inghetat in loc, iar pentru o secunda lunga cat o eternitate m-am gandit sa ma intorc, insa nu am facut-o. Era doar o alta feste, o alta insulta pe care viata o arunca in directia mea. Nu aveam nevoie de o alta insulta, de o alta persoana care sa imi demonstreze inferioritatea mea. Am mers mai departe. Primul pas a fost greu de facut, ma simteam aiurea sa fug din fata unei posibilitati de a ma face „vazuta”, iar curiozitatea mea de a afla ce vrea nu imi facea nici ea viata mai usoara, insa am continuat sa merg, pas dupa pas, cu fata inainte ignorand ceea ce se petrecea in spate. Nu mai tin minte cat am mers, daca am apucat sa ma departez de ei, numai ca nu conteaza acest fapt prea mult. Ceea ce conteaza este ca el a venit dupa mine si mi-a prins mana dreapta, oprindu-ma.
-Hey, scumpete. De ce fugi? M-a intrebat.
Nu, visez cu ochi deschisi, asta nu se intampla, nu mi se intampla mie, imi tot repetam in gand incercand sa ma conving ca asa ceva nu era posibil. Mi-am smucit mana din stransoarea lui doar ca nu am reusit sa ma eliberez, era puternic. M-am intors si mi-am ridicat privirea pentru a ma uita direc in ochi lui si am cazut, literalmente, uitand de realitate, uitand de tot ceea ce ma inconjura, pur si simplu pluteam intr-o mare verde, plina de viata. Am cazut iar amanuntul acesta nu i-a scapat, punand un zambet ce ii dadea un aer de om arogant, increzut pe fata si in acel moment l-am urat pentru ca era mult prea constient de ceea ce putea sa ii faca unei fete.
-Ce vrei? Il intreb eu nervoasa si furioasa mai mult din cauza slabiciunii mele decat din cauza altor lucruri.
-Nu fi atat de intepata, vreau doar numarul tau de telefon, a spus el continuand sa zambeasca.
-Nu.
-Dar macar un nume?
-Da, sigur. Andreea, foarte neincantata, zic eu incercand sa par neinteresata.
La auzul raspunsului meu, cei doi prieteni ai sai au pufnit in ras, iar el incerca sa isi mentina zambetul, in timp ce probabil se intreba de ce nu sunt fermecata de faptul ca imi da atentie.
-Stephen, foarte incantat, zice el continuand sa zambeasca in timp ce prieteni sai mureau de ras si incercau sa se abtina.
Deodata lumina este aprinsa de cineva si aceasta brusca trecere de la intuneric la lumina imi raneste ochii, nelasandu-ma sa vad cine este cel sau cea care a aparut in camera mea la aceasta ora tarzie, tulburand linistea in care ma aflam, insa pana ca ochi mei sa se obisnuiasca cu noua atmosfera simt o durere de nedescris facandu-si de cap in abdomenul meu si apoi in secunda urmatoare nu mai puteam respira. In cateva clipe lumina s-a stins pentru mine, iar eu am cazut in inconstienta acolo unde aveam sa fiu tormentat de amintirile mele. Ultimul lucru pe care il aud este o voce de barbat care striga sa il cheme cineva pe doctor si sa i se dea paletele. Paletele? Ce se intampla? Insa nu mai pot sa urmez acest gand, deoarece ceata a pus stapanire pe mintea mea.
Sţiu că ar fi trebuit să las acest reply mult mai repede, dar au fost diferite circumstanţe nedorite şi deloc încântătoare care m-au împiedicat, dar acum am scăpat şi de răceală, nu sunt plecată nicăieri şi îmi merge şi netul, deci iată-mă aici. Îmi cer mii de scuze pentru întârzierea mea considerabilă, dar din păcate nu am prea avut ce face pentru a remedia lucrurile. Sper doar să mă revanşez cât de cât prin acest comentariu mai mult sau mai puţin scurt.
În primul rând vreau să te felicit pentru munca depusă şi mai ales pentru rezultat. Scrii foarte bine, ai un stil foarte plăcut de a scrie, iar eu una sunt mai mult decât încântată de ceea ce citesc. Trebuie să recunosc că ceea ce m-a adus la fic-ul tău a fost faptul că tu eşti autoarea.
Îmi place foarte mult titlul, este foarte sugestiv şi atrage, chiar te duce cu gândul la o despărţire, la o separare. Deşi sincer, m-a cam pus în dificultate, adică nu mă aşteptam ca cei doi să se reîntălnească. Sunt curioasă să văd ce ascunde de fapt acest titlu.
După cum am mai spus ai un stil foarte plăcut de a scrie, chiar foarte personalizat, vreau să spun că ţi-aş recunoaşte creaţia de la o milă depărtare. Ăsta a fost un compliment, chiar dacă a sunat mai ciudat, chiar a fost unul. Ţi-am mai spus că îmi place foarte mult cum scrii şi o repet şi acum, pur şi simplu nu mă pot abţine.
Cel mai mult mă fascinează descrierea ta. Eşti foarte pricepută şi se vede că cel mai bine te simţi atunci când descrii. Fiecare stare, fiecare sentiment, gând vorbă, gest e perfect explicat, definit, transpus în scris. Să nu mai spun că eşti foarte realistă dacă stau să mă gândesc la toate urmările, la toate reacţiile personajelor în diversele situaţii. Îmi place acest lucru. Într-adevăr starea fetei e dusă oarecum la extrem, dar reuşeşti să îi conturezi foarte bine fiecare firicel de depresie, de confuzie, de tristeţe, de respingere faţă de anumite lucruri, chiar faţă de sine la un moment dat.
Andreea e un personaj complex, are o mentalitate diferită, dar tocmai asta o face specială. E genul de persoană care a cunoscut mai mult dezamăgirile vieţii decât fericirile acesteia. O persoană maturizată înainte de vreme, persoană ce înţelege lumea mai bine decât ceilalţi şi poate chiar mai bine decât ar trebui. Personal nu mă deranjează, chiar îmi place mult acest lucru. Aici se vede originalitatea ideii şi valoarea acesteia.
De asemenea îmi place faptul că te axezi pe trecut, pe toate faptele care au adus-o pe fată în starea de faţă, fapte ce au distrus-o, ce i-au modelat personalitatea, schimbând-o şi transformând-o în tot ceea ce este.
După cum am mai spus ai un stil complex de a scrie, eşti o adeptă a detaliilor, dar tocmai acest lucru se potriveşte ca o mănuşă fic-ului, îl pune într-o anumită lumină, chiar aş îndrăzni să spun că îi dă o oarecare tentă filozofică. Pe mine mă încântă toate aceste lucruri.
Fic-ul în sine este foarte bine realizat şi structurat, cel puţin mie aşa mi se pare. Felicitările mele.
Ai nişte greşeli de tastare, dar acesta nu e niciun lucru grav, de fapt toţi avem, e aproape imposibil să nu avem măcar una. Sunt minore, dacă îţi lipseşte vreo literă dintr-un cuvânt, dar nimic mai mult, deci nu e nimic ce nu se poate rezolva.
Şi cred că asta este tot, deja e târziu şi cred că am subliniat cam tot ce mi-am propus.
Mult succes în continuare, spor la scris şi multă imaginaţie.
Aştept next-ul cu nerăbdare .
-Valentina! Valentina! Cineva tipa disperat de undeva dintr-un loc indepartat, dar ea, desi ma uit in jurul meu, nu vad pe nimeni.
-Scoteti-l de aici, acum! Altcineva tipa. Are o criza, tineti-o sa ii fac injectie!
-Doctore! Intra in stop cardiac!
-Seringa, acum!
Ce se intampla? Stop cardiac? Mor! Pana aici mi-a fost? Nu se poate! Nu vreau sa mor asa, nu acum! Vreau sa decid eu cand va veni somnul de veci! Nu te las, soarta, sa-mi furi aceasta decizie, nu te las... Este tot ce mi-a mai ramas, este singurul lucrur pe care eu am putut sa o aleg... nu te las.
Si uite asa, incet imi pierd cunostinta si cad in intuneric.
-Si unde ai ramas? Intreaba o voce prin acea negura.
-Unde am ramas? Intreb eu neintelegand ce vrea sa spuna. Unde am ramas... repet incercad sa imi aduc aminte.
-Vali? Aud pe cineva intreband, iar vocea sa mi se pare cunoscuta.
-Vali? Mai aud o data cum ma striga si de data aceasta simt o mana cum pune mana pe umarul meu.
Este atat de calda, parca imi da forta si ma ajuta sa lupt in acea lume plina de intuneric si teama. Deschid ochii si spre surprinderea mea vad lumina lunii cum mangaie cu razele sale reci persoana ce sta pe scaun langa patul meu. Dar nu sunt in camera mea din spital, sunt undeva prin univers, iar luna este singurul lucru pamantean din acest loc. Imi indrept atentia spre persoana care se afla langa mine si nu ma uimeste sa ma vad pe mine la cincisprezece ani. Acum cinci ani aratam ca ea... dar ochii ei ma frapeaza, ma intriga... ma intristeaza. Are ochii mei, ochii unei persoane ce a cazut la pamant si nu mai poate sa se ridice pentru ca nu mai are de ce sa se ridice. Pentru ce? Pentru cine?
„Are ochii tai” sopteste cineva in urechea mea, iar lacrimi imi inunda chipul din nou. Nu pot decat sa spun ca „Stiu” si doar acest fapt, aceasta neputinta a mea. Fata din fata mea, plictisita de framantarile mele sufletesti se hotaraste sa vorbeasca, iar eu ma hotarasc sa ascult. Sunt curioasa sa aflu ce are de spus in apararea mea sau a ei sau poate in semnarea condamnarii la moartea a amandurora.
-Nu ai spus nimanui de ce ai incercat sa te sinucizi. De ce? Intreba ea uitandu-se la mine uimita. De ce nu ai cautat ajutor? Stiai ca vei ajunge din nou aici. Stiu ca stiai pentru ca eu stiu si totusi, de ce cred, crezi ca nimeni nu va intelege? De ce nu ai cerut ajutorul cuiva in care aveai incredere? Stia semnele... stia semnele...
Nu este deloc coerenta, insa intr-un mod ciudat inteleg ce vrea sa spuna.
-Da, stiam... le stiu... dar nu am crezut ca merit ajutor.
-De ce ai facut-o? Ma intreaba ea luandu-ma prin surprindere cu aceasta intrebare.
Desigur, stiu la ce eveniment se refera. Cum sa nu stiu? Cum pot sa uit prima noapte cand nimic nu mai m-a ajutat sa fug de realitate decat acele nenorocite de pastile? Dar intrebarea ei ma luat prin surprindere, este o intrebare pusa de prietenii mei atunci cand au aflat ce am facut, o intrebare pe care eu am evitat-o cu pasiune, pe care am lasat-o fara de raspuns mintind ca nu imi mai amintesc. Stiu acum ca fugeam de adevar, de fapt intotdeauna am fugit de adevar din cauza ca nu stiam daca pot suporta adevarul. Nici acum nu stiu, dar macar pot sa incerc. Am fost atat de convingatoare incat si eu ajunsesem sa imi cred minciunile, dar cum as putea sa uit raspunsul? La acea intamplare nu este nimic care sa poti sa uiti nici daca vrei, nici daca te rogi nu poti uita. Sa poti sa te lasi trasa in adancimi neguroase de maini periculoase nu este o cale de a rezolva probleme, stiu asta acum.
Nu a fost vina lui, nu a fost pentru el pentru ca sunt inapabila de o iubire de o asemenea pasiune incat sa ma orbeasca fortandu-ma sa ma sinucid ca o cale de a scapa de singuratatea pe care a lasat-o in urma in secunda in care a plecat. Sunt prea manipulata de depresiile mele si de crizele mele pentru a putea sa am o iubire cu adevarat pasionala, dar asta conteaza prea putin. Ceea ce conteaza este raspunsul ce a inceput sa imi arda gatul, obligandu-ma sa il rostesc pentru a putea sa il inteleg, sa il accept. Si clachez. Clacez intr-una din multele mele crize de personalitate, de singuratate, de...
-„De ce” intrebi? Nu stii? Si rad isteric punand aceasta intrebare. Prea bine. Uiti cum a fost cand te-ai trezit rapita, nu, indepartata de drogul tau preferat? Nimic nu ne poate multumi. Aerul toxic al drogurilor nu face decat sa accentueze realitatea cruda in care traim, iar alcoolul ne face sa ne autoevaluam si sa jucam cu cartile pe masa uitand de mastile ce le aruncam cu dispret, uitand ca ele sunt singura aparare pe care o avem impotriva sortii. Si ce ramane cand aceste scapari ti-au, ne-au fost furate? Cartile, desenatul, scrisul? Ha! Nu au mai fost de ajuns. Nu au mai reusit sa ne capteze atentia indeajuns pentru a pastra gandurile si dezamagirile afara. Si atunci? Doar el ramasese si el a plecat, a disparut fara un cuvant, lasandu-ne sa cadem in abis. Culorile au palit fara stralucirea pe care el le-o dadea prin cuvintele pe care le rostea. Frumusetea naturii a cazut in disgratie in ochii nostri pentru ca Stephen era cel care o facea sa arate atat de maiestuos. Dar asta este nimic. Asta este neimportant. Ceea ce a durut, ceea ce ne-a impins pe acel drum a fost altceva. Aduti aminte cum este sa fi intr-o masa de oameni si totusi sa te simti singurul om de pe Pamant. Cum este sa fi intre prieteni si totusi sa simti ca esti dat la o parte, exclus din cerc, ignorat. Cum este sa fi in familie si sa nu te simti iubit. Cum este sa te trezesti noaptea plangand si vrand sa te cuibaresti la pieptul cuiva si sa nu gasesti decat peretele rece care este gata sa iti daruiasca sarutarea nemuritoare. Ce am vazut in oglinda ultima data in acea zi cand ne pregateam sa luam pastilele? Am vazut ochii astia, ai tai, ai mei, ochi care nu ne apartin si totusi care ne caracterizeaza. Ochi reci, lipsiti de speranta...
Si m-am parbusit in genunchi uitandu-ma jos. Si mi-am dat seama ca nu mai exista pat, ca ma ridicasem in picioare doar ca sa cad in genunchi. Patetic.
-Am vrut... am vrut... si cuvintele zburau din mintea mea, refuzand sa se arate pentru a putea sa continui dar am prins cateva si am continuat. Am vrut sa pun un sfarsit la... la chinul meu, la singuratatea ce manca din mine cate putin de cand eram mica. Asta mi-am dorit. Asta am incercat. Am incercat sa scap de acesti ochi, sa nu ii mai vad. Sa nu mai vad cum se prefac fericiti sau bucurosi sau pretenosi. Mi-am dorit putin adevar in viata mea, am vrut sa arat ca pot sa i-au o alegere fara sa fiu undeva departe de realitate, fara sa fiu drogata cu micile mele droguri personale.
Si tonul mi se reduce la o soapta, iar inima isi reia mersul normal si imi ridic privirea pentru a ma vedea dar nu vad decat luna mare si alba in fata mea.
-Rece ca si mine, imi sopteste cineva in ureche.
-Da. Rece ca si mine, aprob eu ironic, gandindu-ma ca daca intr-adevar as fi fost rece atunci nu mi-ar mai fi pasat de nimic si as fi trecut prin viata fara nici o problema, dar nu. Eu vroiam sa fiu iubita, sa simt o pereche de brate cum ma protejeaza, cum ma strange alungand singuratatea.
-Valentina?
De data aceasta vocea este una masculina, apartinand unui baiat pe care il cunosc si normal ca stiu cine este. Simt cum doua maini ma zguduie, trezindu-ma la realitate. Nu stiu daca trebuie sa ma bucur sau trebuie sa ma crizez pentru ca m-a trezit, dar singurul gand coerent care imi vine in minte este intrebarea: El nu a auzit de politica lasa pacienti sa se recupereze?
Atat de tipica si de patetica este aceasta intrebare care ma obsedeaza atat in aceste clipe de tortura crunta incat imi vine sa rad si intr-adevar, la nici cateva secunde camera este inundata de un sunet strident, nebun, aproape neomenesc. Este rasul meu, nu tocmai al meu, dar este sunetul pe care in aceste clipe il atribui rasului.
-Valentina? Se aude din nou acea voce.
Deschid ochi si raman uimita sa vad ca cel care sta in fata mea nu este cel care credeam ca este. Nu este Stephen. Arata ca Stephen, are aceasi tonalitate ca el, aceasi nuanta a parului, aceasi ochi, dar privirea ii este calda, zambetul afisat este afectuos, expresia sa pe care o afiseaza, este de ingrijorare, nicidecum expresia de furie a lui Stephen. Este ceva cunoscut in atingerea lui, dar nu imi pot da seama ce. Aproape ca pot sa spun ca acea atingere am mai simtit-o undeva, candva, dar unde si cand nu pot spune. Nu imi pot aduce aminte. Ma uit la el cu o curiozitate iesita din comun pentru un om normal, dar normal pentru mine si stiu sigur ca ochii mei ma tradeaza deoarece el se departeaza de mine, isi verifica imbracamintea si apoi nelamurit ma intreaba de ce ma uit asa.
-Imi pari cunoscut... de parca te-as mai fi intalnit undeva, zic eu incercand sa prind o amintire incetisata care fuge de mine. Imi scutur capul alungand acel sentiment de familiaritate pe care mi-l dadea persoana sa. tu esti paramedicul, nu? Il intreb eu, dorind sa fiu sigura ca nu il confund.
-Da, numele meu este Vladimir, dar imi poti spune Vlad, zice el lasandu-si privirea in jos.
Este timid? Incredibil! Nu pot crede asa ceva. Imposibil. Cati ani are de afiseaza o timiditate, o inocenta de copil?
-Ce varsta ai?
-Douazeci si noua de ani.
-Si la douazeci si nou de ani mai esti timid? Incredibil...
Intrebarea mea il facu sa se dezechilibreze pentru cateva secunde, dar apoi isi reveni, uitandu-se la mine.probabil nu intelegea cum de puteam sa pun asemenea intrebari fara sa mi se schimbe cat de putin expresia fetei mele. Nu trebuie sa ii explic, de obicei nu o fac, insa in aceasta clipa ma simt obligata sa imi justific actiunile.
-Eu sunt mai dintr-o bucata, asa ca daca ceva ma framanta nu ezit sa intreb... explic eu zambind stangaci.
Si apoi zice ceva ce ma da peste cap total.
-Nu erai asa... nici nu cred ca asta esti tu cu adevarat. Cred ca incerci sa distragi atentia de la tine prin aceste intrebari care socheaza lumea, spune el fara sa ma priveasca.
Chiar mi-a dat impresia ca nu este constient de ceea ce spune. Isi rosteste gandurile fara intentia de a o face, doar ca nu au forma unui gand ci este intr-adevar o afirmatie menita sa o aud.
„Ma cunoaste?” este intrebarea care apare in mintea mea cu litere inflacarate cerand raspuns, dar inainte ca eu sa o pun el se ridica si se indreapta spre usa pentru a pleca. Aud vag un „la revedere” dar nu sunt sigura ca am auzit bine. Intind mana spre el pentru a-l prinde, pentru a-l opri, pentru a-l face sa intarzie cateva clipe, indeajuns pentru ca intrebarea mea sa se formeze, sa prinda un contur insa ceva ma impiedica sa o rostesc. Nu inteleg! De ce pleaca? De ce pleaca asa pe nepusa masa, in toiul conversatiei noastre? Este crud! Si nedrept! Aveam o discutie, nu poate pleca fara sa imi explice ce vroia sa spuna! Vladimir... numele acesta este atat de cunoscut, dar de unde? De cand? Exista? Si uite ca am pus punctul pe „i”. Daca nu exista? Daca exista doar pentru mine?
Deja intru intr-un alt nivel al psihozei mele si eu nu sunt constienta de acest fapt pentru a incerca sa ma opresc, sa ma agat de acea realitate cruda de care de obicei fugeam pentru a-mi pastra ce a mai ramas din sanatatea mea mintala intact.
Mii de intrebari mi se perinda prin minte, fiecare cerandu-si dreptul la atentie dar eu refuz sa le confrunt si imi inchid ochii incercand sa dorm. Stiu ca de abia m-am trezit dar nu pot face fata, nu vreau sa fac fata. Refuz si ma afund in linistea somnului.
Fara cuvinte.
Pur si simplu nu inteleg. Ai ceva...ai un mod de a nara, de a descrie, pe care nu il gasesc si la celelalte ficuri ale tale, pe care pot sa le vad ca niste filme. Aici...aici pe langa asta traiesc cuvintele, ma cuprind si ma fac sa traiesc cu adevarat povestea, sa inteleg ceea ce Valentina simte. Poate si povestea te ajuta, si, dupa parerea mea, aceasta idee iti pune in evidenta toate calitatile legate de scris, si, spre deosebire restu ficurilor la care sfarsitul mi se pare partea cea mai incarcata emotional, aici fiecare cuvant este plin de sentimente.
Critica dura...nu cred ca as putea spune ceva rau in legatura cu povestea asta,si chiar daca as putea,nu as avea ce. Se pare ca, spre deosebire de celelalte ficuri ale tale, aici modul tau de a scrie a ramas acelasi, desi nici in restul nu se observa o prea mare diferenta.
Uhm...cam atat deocamdata, banuiesc ca nu mai are rost sa spun ca mor de nerabdare, si deabia astept urmatorul capitol
A trezesc in plina noapte, transpirata cu inima galopandu-mi nebuneste in piept si pe deasupra nu pot respira. Imi aud inima batand atat de tare incat imi lasa impresia ca vrea sa iasa afara, sa scape din inchisoare de carne in care sta.
Nu imi aduc aminte ceea ce am visat, ce m-a facut sa ma trezesc in aceasta stare, dar orice a fost nu cred ca vreau sa imi amintesc.
Totul este cufundat in intuneric, doar lumina stelelor si a lunii mai alunga acel vald abisal. Intr-un mod ciudat este frumoasa aceasta priveliste, in ciuda singuratatii pe care o emana. Aceasta ora tarzie din noapte este tocmai perfecta pentru a ma gandi la toate lucrurile care mi s-au intamplat in ultimele ore sau zile. De fapt, daca stau sa ma gandesc nici nu stiu cat timp a trecut de cand ma aflu in spital, am pierdut notiunea timpului de mult. Oare de ca ma tin inchisa aici? Nici un psihiatru nu a venit sa ma analizeze, sa isi dea cu parerea in legatura cu sanatatea mea mintala, cu ce este in neregula cu mine. Oricum, i-as scuti de asa ceva daca m-ar intreba chiar ei. Ce este in neregula cu mine? Raspunsul este totul. Dar este putin ciudat ca nu a venit nimeni, insa nu atat de ciudat ca lipsa parintilor mei. Oare de ce nu au venit pana acum? De ce nu m-au vizitat? Nu le pasa? Chiar atat de importanta este munca lor pentru ei? Mai importanta decat propria lor fica?
-Si daca vin ce crezi ca o sa faca, hm? Ma intreaba o fata, o adolescenta, o alta intruchipare a mea dintr-un trecut uitat.
Are dreptate. De ce vreau sa ii vad cand stiu cat de mult i-am dezamagit? Mai bine ca nu au venit, macar nu trebuie sa suport privirile lor indurerate, acuzatoare...dezamagite.
Nu stiu raspunsul la acele intrebari. Nici nu cred ca vreau sa stiu raspunsul la ele. Imi amintesc mult prea bine cat de greu le-a fost parintilor mei in acei ani cand nu aveau de munca si automat din cauza ca nu aveau de munca nu aveam nici bani, lucru ce intotdeauna aducea probleme si tipete si cearta. Numai ca acele probleme au inetat in clipa in care mama mea a plecat in Spania si peste cativa ani a reusit sa il ia si pe tatal meu. Si dupa atatea chinuri uite cum ii rasplatesc: incercand sa ma omor... dar eu nu sunt normala. Stiu acest fapt de cand sunt mica. Nu am reusit niciodata sa ma integrez din cauza personalitati mele ciudate, din cauza ca nu vroiam sa fiu la fel ca ceilalti, o alta oaie din turma, sau poate nu puteam sa fiu ca ei pentru ca nu stiam cum. Nici acum nu stiu. Nu aveam nimic in comun cu copii de varsta mea si durea pentru ca din aceasta cauza nu aveam cu cine sa vorbesc, cu cine sa ma distrez. Eram si inca sunt singura... asta pana cand Stephen a aparut in viata mea.
Prima intalnire mi-o amintesc atat de bine, este inca vie in mintea mea, la fel de stralucitoare ca luceafarul de dimineata, dar a doua intalnire... cea in care l-am cunoscut mai bine este invaluita in ceata in mintea mea.
Eram la o petrecere... la balul bobocilor al liceului Stirbei cu cel care ma invitase, un baiat dragut, dar in ciuda aspectului sau era un nesimtit. Nu stiu exact ce cautam acolo. Imi amintesc ca maicamea ma obligase sa ies afara sa ma distrez si eu m-am trezit cu tipul respectiv si cu o invitatie la bal si am acceptat. Din pacate atunci cand acceptasem nu stiam ca este nesimtit, asa ca dupa dooar doua ore de la inceperea balului am iesit furioasa afara pentru a scapa de acel idiot. Ma simteam umilita si furioasa. As fi vrut sa ma intorc si sa ii dau una in punctul sensibil sa vad daca ii mai ardea de glume proaste in acele momente. Dar nu am facut-o, oricat de mult imi doream, m-am abtinut si nu m-am intors inapoi. Am preferat sa plec, sa ma plimb prin parcul din apropiere pana ma calmez si gasesc o solutie de a ma duce acasa fara sa trezesc suspiciunile parintilor mei. Nu imi placea si nici acum nu imi place sa vorbesc despre sentimentele mele. Tin totul in mine.
Cand am reusit sa ma calmez, mi-am dat seama ca nu pot sa ma intorc acasa fara sa trezesc suspiciunea parintilor mei care ar fi inceput un interogatoriu intens. Si cand ma gandesc ca mai stateau doua saptamani pana sa plece si as fi fost libera sa fac ce vreau... era de abia zece, iar eu trebuia sa ajung acasa la unu cel tarziu. Trei ore in care trebuia sa gasesc sa fac ceva. M-am decis sa stau in parc, sa cobor treptele ce duceau la apa si sa admir frumusetea stelelor si a astrului minunat. Apa era linistita. Arata ca o oglinda imensa, iar acea oglinda reflecta cea mai minunata dintre privelisti: imensitatea Universului. As fi putut sa stau acolo, pe ultima treapta din beton cu malul raului la cativa centimetri distanta, admirand eleganta astrilor pentru restul zilelor mele. Ma linisteau pentru ca erau la fel ca si mine: singure in cine stie ce colt al universului, unice fata de restul, incapabile sa scape de calitatea ce le oferea frumusete. Imi doream sa devin una dintre ele, sa uit de viata pe care eram obligata sa o traiesc, daca intind mana spre ele poate se indura sa ma accepte printre ele... si am intins mana si nimic nu s-a intamplat, desi speram din adancul sufletului meu ca ceva sa ma ia printre stele.
In acea seara mi-a dat seama de cat de mic este orasul in care ma nascusem. Intr-un oras mare sansele ca doua persoane sa se intalneasca din nou din greseala erau aproape nule, insa aceleasi sanse cresteau considerabil cand populatia scadea, mai ales ca nu existau decat doua parcuri in tot orasul. Era inevitabil ca noi doi sa ne intalnim din nou, mai ales daca ne placea sa ne plimbam prin parc, iar mie una imi placea la nebunie.
M-a speriat cand a aparut langa mine de nicaieri. Initial nu mi-am dat seama cine este si ma ridicasem sa plec. El nu m-a lasat. In clipa in care m-a apucat de incheietura mainii stangi si m-a tras in jos sa ma asez din nou, mi-a inghetat inima. Era septembrie, deci nimeni nu era in parc la acea ora tarzie, nimeni care sa ma salveze, iar eu nu aveam decat treisprezece ani. Nu puteam sa ma lupt cu el, deoarece era clar ca era mult mai mare decat mine. Imi amintesc ca mi-a spus ca nu am de ce sa ma tem de el si ca se simtea jignit pentru ca l-am uitat atat de repede.
M-a intrigat. De abia cand m-am asezat din nou langa acel necunoscut, mi-am dat seama ca il intalnisem cu cateva saptamani in urma, in acelasi parc in care stateam aum. S-a purtat diferit fata de cum se comportase prima data cand il intalnisem. Era la fel de captivat de miracolul universului ca si mine si ceea ce era si mai ciudat, ceea ce m-a atras la el, a fost ca in acea seara mi-a aratat ca era la fel de diferit de ceilalti ca si mine. Pentru prima data in viata mea nu ma mai simteam singura. Cat am stat cu Stephen pe ultima treapta, ma simtisem bine si ma uimea acest fapt. Dar era o diferenta mare intre noi: el avea prieteni pe care eu nu ii aveam, in ciuda ciudateniei lui. Nu il invidiam, nici acum nu il invidiez, dar atunci nu o faceam pentru ca nu imi pasa. Era cu mine, ma facea sa ma simt bine, linistita, de parca apartineam acelei lumi si asta era tot ceea ce conta. Nu mai eram o persoana din afara, incapabila sa se integreze. Apartineam cuiva, apartineam grupului sau.
Am vorbit mult cu acesta. A fost prima persoana cu care puteam sa fiu eu insami, sa vorbesc despre cartile care ma pasionau atata, de lumea magica in care intram de cate ori ma cufundam in randurile cartilor. A inteles, spre uimirea mea a inteles. Nu a pus intrebari tampite, nu s-a legat de mine ca persoana si asta m-a linistit pentru ca nu stiam sa vorbesc despre mine, nu stiam sa ma descriu, nu stiam sa imi exprim sentimentele decat doar cele pentru lucruri din afara care aduceau bucurie in sufletul meu.
Imi amintesc ca am vorbit atatea cu el in acea seara si am vorbit atat de mult timp incat nici nu mi-a venit sa cred ca era unu jumate cand mama m-a sunat ingrijorata sa ma intrebe ce se intampla. Nu intarziam niciodata si ma lasa sa stau pana la ce ora vroiam, daca nu era zi de scoala, dar numai daca eram cu cineva pe care cunostea. Numai ca nu ieseam prea mult in oras sau la concerte sau petreceri, nu erau genul meu. Pana cand a sunat telefonul, am fost amandoi izolati in lumea noastra, uitand ca exista si altceva in afara apei, universului si persoanelor noastre.
Mi se pare ciudat acum cand retraiesc acele clipe. Nu imi amintesc exact ce am vorbit sau cum arata, astea sunt in ceata, imi amintesc doar anumite lucruri. Mi se pare ciudat pentru ca nu inteleg unde a disparut acea lume in care paseam atat de usor cand eram mai mica. Am pierdut-o pe parcursul anilor din cauze inca necunoscute mie si imi pare rau. Regret acum ca am schimbat, am dat pe acea scapare altceva ce nu meritam. Am fost incapabila sa vad efemeritatea realtiei mele cu Stephen si pentru asta am platit scump, inca mai platesc.
Totul este asa de aiurea. Vreau sa uit tot ceea ce s-a intamplat pana acum si bune si rele, tot si totusi tot eu sunt cea care se intoarce in trecut vrand sa retraiasca niste clipe de mult uitate si ingropate. Ma gandesc la ceea ce a fost incercand sa vad daca as fi avut alta cale pe care as fi putut merge, dar acest efort, aceasta durere pe care mi-o provoc singura nu aee nici un scop. Am fost condamnata sa ajung aici din prima clipa in care l-am intalnit, mi-a rapit scaparea, a inlocuit-o cu persoana lui si m-a distrus...
Poate cineva sa schimbe trecutul? Poate sa schimbe viitorul uitandu-se in trecut? Cum ai putea sa il schimbi daca te uiti numai inapoi in loc sa te uiti inainte, sa vezi pe unde mergi?
Si in minte imi vin niste versuri dragi mie, pe care le-am uitat... „Moartea lui Fulger” de George Cosbuc, poezia aceasta imi apare in fata ochilor scrisa cu foc.
„Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fi de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic!
Ca tot ce esti si tot ce poti,
Parere-i tot, daca socoti-
De mori tarziu, ori mor curand
De mori satul, ori mor flamand,
Tot una e! Si rand pe rand
Ne ducem tot!
............................................
-Nu cerceta aceste legi
Ca esti nebun cand le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea!
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea!”
Da... de ce sa ma uit inapoi la ceea ce a fost cand viitorul imi bate la usa?
Recunosc ca la inceput a fost frumos sa am cu cine sa vorbesc, sa am pe cineva care sa ma suporte, sa ma incurajeze dar cu cat timpul a trecut cu atat el a devenit ceva mai mult decat un prieten. Undeva pe drum a devenit acea persoana pe care o consideri cu adevarat jumatatea ta, numai ca te inseli si te trezesti ranita si parasita si, cel mai rau dintre toate, singura. Din nou singura.
Cand?
Cand s-a produs schimbarea? Cand l-am vazut altfel decat il vazusem pana atunci? Cand am inceput sa il vad ca ceva mai mult decat un simplu prieten? Cand am inceput sa spun ca poate se va uita si la mine cum se uita la fetele pe care le doreste?
Nu pot sa imi amintesc, desi imi doresc asta din toata inima mea, din toata fiinta. De ce nu imi pot aminti?
Ma dau jos din pat si smulg branula din mana mea stanga care ma enerva la culme. Ignor sangele care incepe sa se prelinga pe bratul meu... un rau micut curgand in jos, inrosind totul in calea lui. Vreau sa ies afara, sa vad cerul instelat, vreau sa gust aerul plin de miresmele necunoscute ale intunericului. Vreau sa intreb aceleasi stele sub care am stat cu ani in urma ce s-a intamplat.
Nu mai vreau sa fiu inchisa intre patru pereti, singura. Ma indrept incet, nesigura pe picioarele mele spre usa inchisa a salonului. Urasc faptul ca de abia ma pot tine pe picioare si pamantul se invarte ametindu-ma, dar nu pot lasa aceste lucruri minore sa ma impiedice din misiunea mea. Reusesc sa ajung la usa, sa o deschid si sa ies pe hol. Nici o asistenta nu se plimba pe hol la acea ora, asa ca ma indrept spre lift. Sunt la etajul doi si oricat de mult as uri lifturile, adevarul este ca sunt putin claustrofoba, nu ma simt in stare sa cobor scarile. Astept nerabdatoare ca liftul sa ajunga cand aud pe cineva vorbind cum se apropie. Sigur este una dintre asistente iar daca ma va prinde ma va trimite inapoi in camera mea si se va asigura ca nu voi mai iesi. Nu trebuie sa se intample asta. Vreau sa vad cerul! Usile ascensorului se deschid in sfarsit, iar eu imi oblig picioarele sa mearga cat de repede inauntru. Am scapat! Cobor la parter, insa pana sa ajung acolo ma prabusesc pe podeaua din metal a liftului. Picioarele m-au tradat. Ce se intampla cu mine, cu corpul meu? De ce sunt atat de slabita?
Refuz sa ma dau batuta. Refuz! Reusesc sa ma ridic si sa parasesc ascensorul, insa ghinionul ma loveste din plin. In fata mea sta o asistenta tanara, frumusica.
-Ce cauti aici? De unde ai plecat? Nu ai voie sa iti parasesti camera, mai ales noaptea! Spune ea punand mana pe incheietura mea.
-Au! Ma ranesti! Vreau sa ies afara! Lasa-ma sa ies afara! Tip eu incercand sa ma eliberez.
Dar ma strange si mai tare, iar eu nu o pot face sa imi dea drumul. Sunt prea slabita sa ma pot lupta cu ea, dar trebuie sa incerc. Vreau din tot sufletul sa vad cerul. Ceva imi spune ca nu voi mai avea ocazia sa il vad asa ca trebuie acum.
-Ana! Striga cineva.
Asistenta si cu mine ne intoarcem sa vedem cine putea sa o strige. Era Vladimir. Cine ar fi crezut ca el era cel care imi venea in ajutor? Poate nu sunt atat de ghinionista pe cat cred.
Vladimir o ia pe Ana de mana si o trage intr-o parte sa nu ii auda nimeni sau mai bine zis sa nu ii aud eu. Nu stiu ce ii spune, dar dupa cateva minute in care eu ma chinui sa stau in picioare Vladimir vine la mine.
-Te duc eu afara daca asta iti doresti, spune el incet.
-Mersi, ii zic eu incercand sa ii ofer un zambet.
Incerc sa ma dus spre el, dar ma prabusesc din nou, cazand in genunchi. Vladimir se sperie si ingenuncheaza in fata mea, verificand sa vada ce se intampla.
-Ma simt bine, sunt un pic slabita atata tot. Linisteste-te, stai calm, ii zic eu incercand sa il linistesc si pe el dar si pe mine in acelasi timp.
Nu pot sa nu ma intreb cu ingrijorare ce se intampla cu corpul meu. De ce ma simt atat de slabita?
Asistenta apare de undeva cu un carucior, iar Vladimir ma ajuta sa ma asez in acesta. Din cand in cand ma uit bucuroasa inspre el, nestiind cum sa ii multumesc pentru ceea ce face. Apoi gura mea o i-a pe din-nainte si strica atmosfera.
-Nu esti un paramedic normal, nu? Il intreb. Scuze, nu am vrut sa intreb asta, imi cer repede scuze dandu-mi seama ca iar am facut o gafa.
-Te cunosc, altfel nu m-as fi implicat. Te-as fi lasat la intrare si as fi uitat de existenta ta, asa cum fac de obicei, dar te cunosc. Am fost prieteni candva, raspunse el zambind.
Ma cunoaste? De unde? Si de ce nu reusesc sa imi amintesc de el? De ce viata mea este atat de dificila si plina de intrebari la care nu gasesc absolut nici un raspuns? Vreau sa il intreb toate aceste lucruri insa ceva ma obliga sa imi tin gura. Atmosfera din jurul nostru este atat de linistita, calma... ma alina, punand balsam pe inima mea insangerata. Asa ca pentru prima data in viata mea aleg sa tac si sa inghit acele intrebari lasandu-la fara raspuns momentan.
Este o noapte frumoasa cu un cer prin de stele maiestuoase. Este acel gen de noapte care parca nu tine cont de timp sau de micile vietati de pe pamant, nesemnificative care continua sa isi traiasca viata asa cum stiu ei mai bine.
nimeni?
poate capitolul asta o sa fie mai interesant.
***
Nu ma asteptam deloc la vizitele unor persoane. Desi nu îmi vine sa cred, este a patra zi de când ma aflu în spital. Doar a patra! Nici nu îmi vine sa cred asa ceva. Eu am impresia ca am stat în acest pat saptamâni întregi, nici de cum doar patru zile. În fine. Nu trebuie sa ma mai gândesc la asemenea lucruri pentru ca ma apuca durerea de cap. Niciodata nu o sa pot întelege timpul, de ce sa încerc sa îi dau un sens tocmai acum când nu mai conteaza? Care este scopul? Nici unul...
Si oricum nici nu conteaza timpul pentru ca doctorii nu au de gând sa îmi dea drumul si spun ca înca nu am iesit din ghearele mortii. Este ciudat... ma simt bine... sau aproape bine. Câteodata ma înteapa inima îngrozitor si nu mai pot sa respir însa nu este chiar asa de rau. Ma gândesc ca aceasta criza sau cum s-o numi ea, nu stiu, poate fi cauzata si de mintea mea, de sentimentele mele. Poate corpul meu nici el nu mai suporta tormentul prin care trec în fiecare zi.
Sirul gândurilor mele este întrerupt de aparitia fratelui meu. Nu spune nimic ceea ce ma îngrijoreaza enorm. Ma astept la niste remarci batjocoritoare din partea lui sau niste replici inteligente care sa ma faca sa ma enervez, însa doar sta la capul patului meu uitându-se la mine.
Ce as putea sa îi spun? Ce poate cineva sa spuna în aceste conditii? Iarta-ma? Nu vroiam sa ajung în spital ci în mormânt? Data viitoare voi fi mai atenta sa îmi îndeplinesc misiunea? Nu stiu de ce am facut-o?
Toate aceste întrebari îmi trec prin fata ochilor, însa nici una nu ma satisface, nici una nu este potrivita. Ele se aseamana mai mult cu mici pumnale rautacioase pe care eu cu mâna mea le înfig în inima celor care tin la mine... sau cel putin asta as face daca le-as rosti. Dar nu sunt niste lucruri pe care eu sa le pot cuvânta.
Si uite asa linistea se lasa în încapere, o liniste grea, plina de întrebari nerostite si durere.
Nu mai suport! Nu au trecut decât cinci minute, însa nu mai suport! Nu pot sta aici simtindu-i ochii albastri cum ma acuza, cum ma judeca si îsi exprima sentinta muta. Mai bine îl aud cum o face folosind cuvintele decât folosindu-se de acei ochi cruzi, reci cu care l-a daruit natura.
- Deci... zic eu distragându-i atentia de la gândurile care cu siguranta se învârteau în jurul întrebarii: „De ce a facut-o?”.
- Nu înteleg de ce ai facut-o! Izbucneste.
Si uite ca a rostit-o. Întrebarea care reusea sa treaca de barierele ochilor si sa ajunga în mintea mea. Mi se pare si normal sa ma astept la ea, numai ca nu detin raspunsul la aceasta întrebare. M-am gândit ce as putea sa spun sa îi satisfaca pe toti, dar nimic din ceea ce as exprima nu va reusi vreodata sa îi faca sa înteleaga. De fapt, daca este sa fiu corecta, am raspunsul numai ca stiu ca nu va dori sa îl auda. Pentru el, în ochii lui albastri ca marea eu mi-am aruncat viata la gunoi din cauza unor sentimente. Si are dreptate, nu neg. Chiar asta am facut. Stiam asta dinainte sa i-au acele pastile. Si totusi tot am facut-o. A fost si este singura cale sa pun capat tormentului, noptilor nedormite, gândurilor tâmpite...
- Nu înteleg, V. Ai luat bac-ul, ai intrat la buget la facultatea la care ai vrut... ai citit atâtea carti, ai fost favorita parintilor, ai atâtia prieteni, ai atâtea momente fericite si totusi ai facut ceea ce ai facut! Tipa dând cu pumnii în pat si lasându-si capul în jos.
Îi pot simti durerea si nu am nevoie de ea, as vrea sa o reneg, sa nu o constientizez, însa nu pot. Trebuie sa stau si sa o vad cum îi îneaca ochii în apa sarata, cum îi strânge inima într-o mâna de fier si îi sufoca plamânii. Cum am putut sa nu ma gândesc la cei pe care îi las în urma? La durerea pe care le-o cauza? Acelasi tip de durere de care eu cu atâta teroare fugeam am cauzat-o celor din jurul meu... cum de nu am vazut asta mai devreme?
Îl înteleg ca este furios si eu as fi furioasa daca fratele meu si-ar arunca viata la gunoi în acest mod. Dar Mirel este diferit, nu ar face niciodata asa ceva. Pur si simplu nu îi pasa, întotdeauna a fost antisocial si a preferat compania calculatorului. Mi-as fi dorit si eu sa fiu asa, astfel as m-as fi salvat de multe dezamagiri dureroase. As vrea sa pot sa continui sa ma gândesc la momente de neuitat împreuna, însa frate-miu asteapta un raspuns si ma simt obligata sa i-l dau.
- Da. Aveam toata viata înainte dar ce rost are ea? Ce rost are acest corp din pamânt? Care este scopul nostru în viata? Eu nu îl mai vad. Nu mai vad motivul pentru care ar trebui sa traiesc, pentru care ar trebui sa ma lupt. Fac facultatea si apoi ce? Ma angajez, ma casatoresc, scot doi copii si asta îmi este viata! Asta îti este destinul? Nu pot sa nu ma întreb: la asta se rezuma tot? Nici unul dintre noi nu este special, nu este menit sa schimbe nimic. O alta statistica în niste chestionare pe care lumea le va uita. Asta suntem. Iarta-ma daca nu ma multumesc cu aceasta soarta.
Spun ultima fraza în soapta, nici eu nu stiu de ce. În mare este adevarat ceea ce i-am zis. Este unul dintre motivele pentru care am încercat sa ma... sinucid... NA! Am spus-o! Dar nu este principalul motiv.
Principalul motiv este pentru ca ma simteam singura si în acea clipa de luciditate crunta mi-am dat seama ca voi ramâne singura pentru restul vietii mele si nu am putut sa îndur acest adevar, aceasta realitate. Nici acum nu o pot îndura, dar macar singuratatea nu mai este atât de cruda acum când frate-miu se afla lânga mine.
De ce cred ca voi ramâne singura? Simplu, pentru ca sunt o persoana ciudata si dificila. Cer întelegere, dar nimeni nu mi-o poate oferi, nimeni nu ma poate întelege, nimeni nu poate sa formeze o relatie cu mine pentru ca sunt atât de diferita, pentru ca am momente în care ma crizez. O singura persoana a reusit sa ma cunoasca, sa ma înteleaga, sa ma accepte, sa ma aline dar el a disparut, este pierdut pentru mine. Asa ca nici nu mai are rost sa ma gândesc la persoana lui, chiar daca se baga cu forta în viata mea. Ne-am pierdut sansa de a fi împreuna.
- Suntem aici pentru tine, spune Mirel luându-mi mana în a lui, distragându-ma de la gândurile negre în care cadeam încet.
- Da. Dar nu vei fi întotdeauna, fratioare, îi raspund eu încercând sa zâmbesc.
- Trebuie sa ma duc la ore, dar promit ca vin mâine sa te vad. Plus, mami si tati sunt pe drum. Trebuie sa ajunga zilele acestea. Asa ca nu mai fi atât de depresiva. Nu esti singura, zise iesind din încapere.
Îmi vine greu sa îl cred mai ales atunci când sunt singura în camera fara cineva cunoscut. Nu îi condamn. Mi-am facut-o cu mâna mea. Sunt constienta de asta. Numai ca nu vreau sa ramân singura. Nu mai vreau sa îmi aduc aminte de întâmplari dureroase. Vreau sa plâng pentru ca sunt o proasta si nu i-am zis fratelui meu cât de mult îl iubesc. Nu am avut curajul sa o fac pentru ca ar fi sunat ca o despartire, un adio si nu vreau sa accept asa ceva. Desi toata aceasta situatie îmi lasa un gust amar în gura, parca este o sansa pe care mi-o da destinul sa îmi iau adio de la cei care tin la mine. Îmi arata cât de prost am vazut eu lucrurile si o face într-un mod atât de dureros nu pentru mine, deja devin imuna la acesti tepi, ci pentru cei care tin la mine. Înteleg într-un sfârsit cât le este de greu sa accepte faptul ca eu am încercat sa ma sinucid. Îi doare, îi manânca pe dinauntru pentru ca nu stie ce este în neregula, de ce am facut ceea ce am facut, dar ceva îmi spune ca va fi si mai greu de acum înainte. Doctorii ma tin aici dintr-un motiv. Daca eram în siguranta atunci ma eliberau...
Ai talent . Vrei sa fiu rea dar de unda mama naibii vrei sa fiu rea ? Totul este perfect .
Ai un talent nativ , stilul tau este mirobolant . Felul tau de a scrie este extraordinar , chiar este minunat .
La descriere te descurci de minune , chiar simt toate sentimentele pe care le simt si personajele .
Naratiunea este perfecta . Greseli de gramatica nu am vazut . Diacritice ai , imi place .
Ideea acestui fic este superba , ai idei originale si stii sa abordezi orice idee si faci cititorul sa inteleaga la ce te referi .
Titlul m - a atras , chiar daca eu vroiam sa aleg celalalt fic >.< .
Fata de primele capitole am vazut ca nu mai scri cu Caps Lock , ceea ce ma bucura enorm de mult , se intelegea ca tipi la cineva . Acum nu mai folosesti -[/i] , ci virgula [/i] , ceea ce este iarasi un progres .
Capitolele sunt lungi , ma pot bucura de capitol , spre deosebire de capitolele mele mici -.- .
Cam atat . Mai mult nu am ce sa zic , adica am dar nu imi vin in cap . Vin cu un comentariu si data viitoare -.-
Hello again. Din nou ma lasi fara cuvinte. Nu inteleg cum o faci, cum poti sa pui atata magie in niste simple cuvinte? Cred ca asta inseamna sa fii un scriitor adevarat si acesta este motivul pentru care nu oricine poate fi un scriitor( de asta`s eu varza:)))
Vroiam sa iti las un comm dur la toate ficurile, dar nu prea mai stiu ce sa-ti spun...de fapt am :
“Stiam asta dinainte sa i-au acele pastile” - verbul “a lua”, adica iau. Am observat asta doar deoarece sunt obsedata de chestiile astea, dar inafara de asta chiar nu mai stiu ce as mai avea de comentat. As putea spune ca e chiar perfect, nu mai stiu ce ai mai putea face penru a-ti imbunatati ficul. Imi pare rau ca las un comentariu atat de scurt unui fic atat de bun, dar ar trebui sa te pui in locul nostru: tu ce ai avea de comentat?
Sper sa te intorci cat mai curand cu next-ul>:D<