A trecut o saptamana de la acea intalnire cu cei trei conducatori. O saptamana in care Angelique nu m-a scapat secunda din ochi, in care a trebuit sa invat o multime de lucruri. De la istoria vampirilor pana la lectii de cum pot sa devin un lider bun, cum pot sa ma impun. Ma pregatea pentru aceasta zi. Ziua in care avea sa se tina primul consiliu de razboi la care aveam sa particip. Inteleg de ce este asa de ingrijorata, dar eu nu simt nici un pic de emotie. Am m-ai participat la astfel de consilii pana acum cu tatal meu. Stiu cum merg treburile si de obicei sunt chiar foarte plictisitoare. Nu inteleg de ce este ea atat de nervoasa.
-Credeam ca stiu in ce ma bag, dar nu faceam decat sa ma amagesc. Ce ma astepta in acea camera nu mi-as fi putut inchipui nici intr-un milion de ani. Imi povestisera despre celelalte creaturi care existau in intuneric si printre muritori, dar stiti vorba aceea: pana nu vezi cu ochii tai nu crezi. Asa eram si eu, marturisesc eu celor din jur.
Intr-un sfarsit a venit ora. Ma imbrac cu hainele pe care angelique le-a pregatit special pentru aceasta intalnire. O camasa cu dantele la maneci si in fata, alba, o tunica albastra ca cerul cu nasturi arginti si o pereche de pantaloni din stofa albastrii, la fel ca tunica cu doua linii albe exact pe mijlocul fiecarui picior. Se uita la mina cu un ochi critic si dupa ce imi ciufuleste parul, ma lasa sa plec.
-Arati mai bine asa, cu parul ciufulit, zice ea zambindu-mi.
-Daca tu spui...
Ies din dormitorul nostru. Ce bine suna: „dormitorul nostru”. De atunci, din acea seara, eu si angelique dormeam impreuna. De altfel, mi se pare si normal. Imi scutur capul incercand sa nu ma m-ai gandesc la ea. Trebuie sa ma gandesc la ceea ce o sa se intampla in sala de oaspeti care s-a transformat intr-un adevarat birou. Nu zabovesc deloc in fata usii, ci bat asteptand aprobarea de a intra, care nu intarzie sa isi faca aparitia. Si asa la cat de ascutit ne este auzul, nici nu cred ca m-ai trebuia sa bat, dar bunele maniere isi fac cunoscuta prezenta, din nou.
Ma opresc exact in fata mesei rotunde, ce a fost adusa nu stiu de unde, de altfel si singurul mobilier din camera, exceptand, desigur, scaunele. Incaperea ar parea goala doar cu acea enorma masa si cateva scaune daca nu ar fi fost pentru multitudinea de fiinte ce asteptau ca sedinta sa inceapa. Sincer, nu stiam in ce m-am bagat. In fata mea, de partea cealalta a mesei, stateau Vladimir, se vede clar ca el este liderul, in dreapta sa avandu-l pe Floris, iar in stanga pe Petru, Ruslana statea in spatele lui Floris ca o statuie, gata oricand sa revina la viata daca aparea vreo amenintare. Se vedea clar care este statutul femeilor de orice natura in aceasta incapare, singura femeie fiind Ruslana, careia nu i s-a oferit nici un scaun, nu ca i-ar fi trebuit. Noi vampiri suntem foarte capabili sa stam foarte mult timp in picioare fara nici o problema, dar eticheta cerea respect, eticheta oamenilor. Cei trei vampiri sunt inconjurati de doua clanuri de elfi. Se pare ca elfi ii tolereaza mult mai mult pe vampiri decat o fac varcolaci, din moment ce nici un vampir nu sta langa un varcolac. Pe de o parte stau trei reprezentanti ai clanului Kha`ri, de cealalta parte stau cei din clanul Akras. Nu cunosc pe nici unul dintre ei. Langa elfi din clanul Kha`ri se misca nerabdatori cativa varcolaci din haita Alfa, alaturi de ei aflandu-se si cativa Lycani. Desi Lycanii sunt oameni care se transforma in lupi si sunt la fel de puternici ca varcolaci, acestia sunt de fapt sefii haitei, deoarece ei pot comunica cu ceilalti. In total suntem nouasprezece si cu mine. Floris imi face semn sa ma asez langa scaunul de langa el, care este liber si ajung acolo in mai putin de o secunda. Nimeni nu spune nimic, linistea domneste peste mica adunare si eu ma intreb curios de ce. Am observat, inca de cand am intrat, ca este un scaun liber intre doi elfi, cei aflandu-se in dreapta mea si ma intreb daca nu cumva mai asteaptam pe cineva. Nu apuc sa spun un singur cuvant deoarece de nicaieri apare o lumina ce continnua sa creasca, transformandu-se incet dintr-o mica pata intr-o femeie in toata regula. Ma uit uluit la cea ce si-a facut aparitia. Nu inteleg ce cauta aici. Toti sunt seriosi si poarta o expresie ce nu poate fi descifrata. Nu poti spune nici daca sunt fericiti, nici daca sunt nemultumiti, dar ea zambeste, iar zambetul ei parca incalzeste, literalmente, intreaga incapere. Nu imi pot lua ochi de la ea. Nu stiu si nici nu imi pasa daca ceilalti au aceasi expresie. Tot ce vreau este sa ma duc la aceasta si sa ii beau tot sangele, sa nu irosesc nici o picatura din acel lichid atat de dulce care imi umple narile. Daca ma intreaba cineva cum arata, va pot spune sincer ca nu stiu, pentru ca tot ceea ce vad este vena de la baza gatului sau care pulseaza si pulseaza si pulseaza... aproape ca o aud. Coltii mi-au aparut si sunt gata sa sar la ea cand Floris imi da una peste ceafa atat de tare incat nu imi pot opri capul din drumul sau si ma lovesc cu el de masa din lemn de stejar. Si credeti-ma am simtit pe pielea mea ce fel de lemn este.
-Hey, ce a fost asta? Ma intorc enervat spre el.
-Sa revi cu noi, zise el simpul, neobosindu-se sa imi explice.
Ma uit la Floris curios, dar atentia mea se indreapta din nou spre acea creatura ce a aparut din neant. Acum pot sa vad ca parul ii este de un albastru stralucitor cu mici sclipiri verzui, iar ochii ii sunt de un galben intens, aproape auriu. Nasul ei este putin c-am mare si drept, avand varful indreptat in sus, in timp ce buzele sunt fabuloase, pline cu acel sange atat de dulce. Imi trec limba peste buza de jos, iar ea imi observa gestul, insa continuie sa zambeasca. Oare ce este? Nu pot sa nu ma intreb. Este mult prea ciudata. In aceasta clipa tot ceea ce imi spusese Angelique despre celelealte creaturi supernaturale s-a dus pe apa sambetei.
-Sunt o... facu o pauza scurta in timp ce sprancenele de un albastru inchis, asemanator marii, i se apropie cautand un cuvant potrivit. Oh, cred ca ma poti numi zana, dar inca nu sunt o zana total. Mai am pana sa ajung acolo. Am fost sirena, dar nu conteaza. Orice as fi fost inainte tu tot o sa doresti sa imi bei tot sangele. Sirenele au sangele foarte dulce, zice continuand sa zambeasca de parca ar fi spus ceva total normal.
Ceea ce nu era. Imi raspunse la intrebarile mele carora nu le dadusem glas. Insa imi aduc aminte ca nici eu nu mai sunt normal, acum fac parte din aceasta lume supernaturala si ar trebui sa ma obijnuiesc cu acest fel de intamplari..
Se uita la mine cu o privire curioasa, neintelegand de ce nu stiu acele lucruri. Este foarte sigura ca orice vampir matur putea sa isi dea seama ce este fara prea multa bataie de cap.
-Nu ai mai intalnit o zana pana acum? Ma intreaba intr-un final.
Toti ochi s-au indreptat spre mine, elfi cantarindu-ma de sus pana jos, in timp ce Lycanii si varcolaci se aplecara peste masa incercand sa fie mai aproape de mine, mirosind aerul. Bine, declar aceasta atmosfera ciudata. Ma uit la cei patru vampiri incercand sa aflu daca sa le spun sau nu ca nu am mai mult de cateva luni, insa nu vad nimic in trasaturile de piatra ale fetelor lor. Bine, gresesc. Floris are un mic zambet ironic pe chip, in timp ce se uita cu interes la mine sa vada ce fac. Problema mea este insa rezolvata de unul dintre Lycani. Are parul saten presarat din loc in loc cu fire argintii, care ii tradeaza varsta, si o pereche de ochi inteligenti si vicleni de culoarea pamantului de abia arat. L-am urat instantaneu.
-Sange nou! Sopteste cu nasul incretit in incercarea lui de a mirosii aerul din jur.
-Oh! Exclama zana ducandu-se sa stea intre Lycanul care a vorbit si un elf din clanul Kha`ri. Vladimir, nu este deloc frumos din partea ta sa ma chemi intr-o incapere in care exista un vampir nou-nascut, afirma zana vadit nemultumita, insa continuand sa zambeasca.
Zanele sunt foarte fericite dupa cate pot sa observ. Ciudate fiinte, insa asta nu afecteaza deloc apa din gura mea care continua sa curga din cauza mirosului ei.
-Miryam, nu te-am fi chemat daca nu am fi stiut ca esti in siguranta, zice Petru vorbind despre el la persoana a treia, ca un adevarat rege, cu o voce grava, fara nici o inflexiune.
-Da, Miryam, spune si Floris care o cliupa statea pe scaunul din stanga mea, iar in urmatoarea se afla langa ea.
Miryam isi intoarce capul, in timp ce elful se pune in fata acesteia cu sabia deja in mainile sale. De unde a aparut sabia, nu stiu dar observ o teaca pe spatele sau.
-Stai departe lipitoare, ce esti! Zice elful furios.
Vladimir se ridica in picioare, uitandu-se furios la cel care a indraznit sa ridice sabia in fata unuia dintre ei, in timp ce Petru se uita direct in ochi unui alt elf din acelasi clan. Lycanii si varcolaci sunt pregatiti sa sara in prima secunda in care lupta incepe, in timp ceilalti elfi din clanul Akras, care au fost cei mai calmi pana acum, deja au scos arcurile, pregatiti sa traga in orice moment.
Vad pe fata elfului ura pentru cei ca mine. Ochii lui ce acum un minut erau de un verde dulce si bland, emanand un dezinteres total sunt acum plini de flacarile furiei, verdele transformandu-se intr-unul foarte inchis, aproape de negru.
Miryam in schimb ii multumeste mangaindu-l pe obraz pe elf, care se calmeaza automat si apoi ii ofera mana sa lui Floris. Acesta ca un adevarat gentelman o saruta avand grija sa nu ii zgarie pielea fina, aproape transparenta cu coltii ce i-au aparut cand a fost amenintat si o conduce la locul ei. Ii ofera un zambet strengaresc, reluandu-si locul initial.
-Boromir, ar trebui sa fi mai calm si sa nu-ti mai scoti sabia din argint de fiecare data cand un vampir se apropie de cineva viu. Doar suntem aliati, nu? Intreaba elful ce sta in dreapta mea cu ochii sclipind a amenintare.
Atmosfera incepe sa se destinda in timp ce ceilalti se calmeaza, reluandu-si atitudinile de gheata.
-Gata. Am venit sa discutam despre lupta ce o vom aveam peste trei zile, nu sa ne certam intre noi, cat timp a vorbit Vladmir toti au tacut, ascultandu-l atenti.
Are o voce puternica si desi nu a vorbit foarte tare, glasul sau este plin de puetre si de autoritate. Pana si Lycanii il accepta ca si conducator fara sa spuna nimic. Din cate stiam eu, nu oricine castiga respectul Lycanilor.
-Acesta este Wolf du Solei, noul lider al familiei, ii informeaza Petru facand un semn discret spre mine, desi nu era nevoie.
-Angelique l-a lasat pe el lider? Intreaba uluit batranul Lycan care a afirmat ca sunt un vampir nou-nascut.
-Este alegerea ei. Respectul se castiga in orice caz, zice Boromir putin plictisit.
-L-ai cunoscut deja pe Boromir, cel care l-a pus la punct este Auberon, liderul clanului Akras, cei de langa el sunt: Byamee si Jinx. Cei din clanul Kha`ri sunt: Menres, liderul si Nathel. Liderul Lycanilor, dupa cum ti-ai dat seama, Oris si camarazi sai: Xar si Dahil, ii prezinta Floris, omitandu-i pe varcolaci care maraie dezaprobator, dar sunt repede redusi la tacere de catre Oris.
Fiecare inclina capul usor in semn de respect si recunoastere. Ma accepta in grupul lor, desi sunt sigur ca pentru a le castiga increderea trebuie sa ma impun pe campul de lupta. Nu va fi nici o problema. O sabie sa am in mana si o sa le arat eu lor.
-Miryam, zanele de partea cui sunt? Intreaba Vladimir zambindu-i, doar ca zambetul acestuia trimite un fior pe spatele me.
Este foarte infiorator. Mai bine nu zambea, dar se pare ca Miryam nu imi impartaseste impresia deoarece continua sa zambeasca. Desi daca ma gandesc mai bine, ea a continuat sa zambeasca si atunci cand Boromir mai avea putin si il decapita pe Floris. Clar este ceva in neregula cu aceasta zana.
-De partea nimanui. Atata timp cat nu le distrugi padurea care apartine zanelor Aes Sidhe o sa va lase in pace, nu se vor implica. Acelasi lucru spun si sirenele. Atata timp cat apele nu vor fi murdarite de sangele vostru si mai ales al demonilor nu se vor implica. Magii, vrajitoarele si druizii va vor lasa in pace, nu ii intereseaza razboiul vostru.
-Deci suntem singuri... zice Petru vadit nemultumit.
-Da. Multi dintre supernaturali sunt de parere ca ati facut o mare greseala cu acest razboi, sunt foarte nemultumiti cu voi, vampirii, mai ales. Ati distrus mersul lucrurilor cu incapatanarea voastra si a valahilor de a nu accepta sa impartiti puterea cu italieni. Dureaza de prea mult timp.
-Niciodata! Tipa Floris dand cu pumnul in masa si lasand in urma o crapatura imensa.
Petru se uita furios la acesta, facandu-l sa se aseze inapoi pe scaun si sa isi ceara scuze de la Miryam, pe care o intrerupse. A fost pentru prima data cand l-am vazut pe brunet atat de furios, pana acum era intr-o stare de entuziasm si fericire neobijnuita pentru un vampir, dar acum chiar isi demonstrase parerea despre italieni. O frate si cat ii ura.
-Pot pleca acum? Intreaba Miryam si pentru prima data observ ca nu se simte deloc bine in compania noastra.
Se pare ca pana la urma zambetul era doar modul ei de a ascunde neplacerea provocata de prezenta noastra.
-Desigur, multumim.
Zana dispare mai repede decat a aparut, lasand in urma ei doar mirosul dulce al sangelui sau. Floris se pregateste sa ma loveasca din nou, dar eu ma feresc. Nimeni nu ne baga in seama, cred ca nimeni nu a observat.
-Eu si cu Menres am vorbit si multi din oameni nostri nu vor sa participe efectiv la lupta, dar va vom sustine cu ajutorul arcasilor.
-Nu asta ne-a fost intelegerea, maraie Oris enervat.
-Intelegerea a fost facuta acum multi ani. Ne-am saturat de razboi. Tot timpul sa ne uitam in spatele nostru, sa avem grija sa nu cadem intr-o ambuscada. Copii nostri nu se mai pot bucura de locurile natale asa cum trebuie, raspunde Auberon masandu-si tampla dreapta de parca Lycanul i-ar fi dat o mare durere de cap.
-Daca lupta aceasta nu va fi decisiva, atunci noi ne retragem.
Vladimir sta drept, uitandu-se in jos, ascultandu-i cu atentie pe ceilalti fara sa ii intrerupa. Daca nu i-as auzi degetul cum bate incet in masa, as jura ca este doar o statuie pentru a infrumuseta incaperea.
-Foarte bine. Apreciem ajutorul acordat pana acum, raspunde Petru vadin nemultumit.
-Voi ce decizie luati? Ii intreba Floris pe Lycani.
-Luptam pana la capat, atata timp cat vom fi platiti.
-Este bine de stiut.
-Ma scuzati, dar dumneavoastra ati spus ca va retrageti. Elfii din cealalta tabara se vor retrage si ei? Intreb eu.
Simt fiecare pereche de ochi cum se uita la mine incercand sa ma intimideze. Pana si Vladimir si-a ridicat privirea din punctul ce il interesa atat de mult, cantarindu-ma
-O buna intrebare, aproba Oris.
-Am vorbit cu ceilalti si si ei se vor retrage, daca noi o vom face.
-Cat de multa incredere putem avea in ei?
Proasta intrebare. Boromir loveste masa cu palmele furios, inainte sa se ridice si sa vorbeasca.
-Ce vrei sa zici?!
-Exact ceea ce se intelege, spun eu sustinandu-i privirea.
Cu coada ochiului observ zambetul de pe fata lui Auberon la curajul pe care il am de a ma masura cu un elf cu mult mai batran decat mine.
-Boromir... are dreptate. Din moment ce celalalt clan de elfi s-au aliat cu italieni, nu pot fi de incredere, spune Menres autoritar.
-Dar... vrea sa protesteze insa este intrerupt.
-Stiu ca suntem aceasi rasa, dar nu putem stii cat de mult s-au schimbat. Adevarul este ca italieni nu ne sunt prieteni si sunt doar niste tirani, chiar vrei ca ei sa fie la conducerea lumii vampirilor?
Boromir se aseaza inapoi pe scaun si isi lasa privirea in jos, refuzand sa mai participe la discutie.
„Ca un copil razgaiat caruia nu i se face pe plac”, ma gandesc eu.
Floris scoate o harta de undeva si o pune pe masa, vrand sa incheie acea discutie. Daca am vazut bine, Petru i-a facut semn.
-Voi, zice aratand spre cele doua clanuri de elfi, veti sta in padure si de acolo va veti lansa sagetile. Va vom lasa zece vampiri sa va apere oameni, atata timp cat ne veti apara. Lycanii vor ataca din dreapta de aici, puse degetul pe o campie in fata padurii Sherwood. Varcolaci din stanga, iar noi vom ataca frontal. Vom incerca sa ii inconjuram. Daca planul ne iese, atunci elfii se vor opri din atacul lor, pentru a nu lovi aliati. Clar?
Toti dadura din cap in semn de aprobare, apoi iesira, fiecare ducandu-se spre camera sa. Nu a fost tocmai ce ma asteptam. Daca toate aceste lucruri erau stabilite, de ce ne-au mai chemat? Oricum nimeni nu a avut de comentat nimic despre planul lor. Am vrut sa plec cand il aud pe Vladimir cum ma opreste. Nu mi-am dat seama ca se afla inca in incapere.
-Esti dezamagit, zice regele vampirilor. Te asteptai la altceva?
Ma gandesc putin inainte sa raspund. Sinceritatea nu este apreciata de multe ori, insa eu o aleg.
-Nu Maiestate. Ma asteptam sa existe discutii, pareri, nemultumiri. Toti au acceptat planul atat de usor...
-Desi nu ne sufera nici Lycanii, nici elfii si in nici un caz zanele, ma respecta pentru puterea pe care o posed. Esti nou in lumea noastra, nu ai invatat inca sa iti ascunzi sentimentele, desi recunosc sunt uimit, esti destul de bun si nici nu ai suferit vazand cum lumea ta este inlocuita cu altceva. Poate o sa ai timp sa le traiesti pe toate, poate nu, vom vedea.
Ma uit la el intrigat. Este prima data cand vad tristete pe chipul regelui meu, desi nu il cunosc de mult timp, imi dau seama ca nu este o latura pe care o arata zilnic si oricui. Cuvintele sale mi se intiparesc in minte, tonul lui trist nu il voi uita niciodata, asa cum nu voi uita nici avertismentul sau.
-De ce imi spuneti toate aceste lucruri, Maiestate?
Se gandeste ceva timp inainte sa raspunda. Sprancenele sale se unesc pentru o secunda, dar isi reiau repede locul lor de drept.
-Imi amintesti de mine. Am fost transformat acum multi ani, de o femeie. O femeie ce semana cu Angelique, numai ca era de pe vremea romanilor. Ai grija la ea, atat iti spun. Nu te-a creat pentru a avea un partener, un iubit ci pentru a o ajuta sa isi razbune iubitul.
-L-ati cunoscut pe Louis?
-Da. A fost un vampir pe cinste, insa nu intelege gresit. Suntem cruzi si nu regretam nimic. O sa inveti asta curand.
Nu m-ai spuse nimic, disparand din incapere. Mi-am dat seama cat de uman sunt in comparatie cu ceilalti. O sa imi i-a multi ani sa invat sa fiu la fel de rece si neindurator ca ei. Imaginea primei mele victime imi apare in minte si ma chinuie. „Criminal”, sopteste cineva in mintea mea. Da, sunt un criminal acum. Pentru prima data inteleg ce sunt, ce inseamna a fi vampir si nu imi pare rau. Un zambet urat, plin de rautate apare pe chipul meu. Am puterea sa fiu rau si nu am de gand sa mor prea curand. O, nu. Viata mea de abia a inceput. Pazea!
"A trecut o saptamana de la acea intalnire cu cei trei conducatori. O saptamana in care Angelique nu m-a scapat secunda din ochi, in care a trebuit sa invat o multime de lucruri. De la istoria vampirilor pana la lectii de cum pot sa devin un lider bun, cum pot sa ma impun. Ma pregatea pentru aceasta zi. Ziua in care avea sa se tina primul consiliu de razboi la care aveam sa particip. Inteleg de ce este asa de ingrijorata, dar eu nu simt nici un pic de emotie. Am m-ai participat la astfel de consilii pana acum cu tatal meu. Stiu cum merg treburile si de obicei sunt chiar foarte plictisitoare. Nu inteleg de ce este ea atat de nervoasa."
As vrea sa-ti spun ca ai inceput exemplar, dar nu mintim. Intr-un fragment scurt de genul, ai in jur de 9 propozitii scurte, pe care le-ai fi putut face in vreo 3 bine legate, folosind chestiile alea inutile de genul 'cuvinte de legatura', 'conjunctii coordonatoare', poate ai auzit de ele.
" Ziua in care avea sa se tina primul consiliu de razboi la care aveam sa particip." Asta, de fapt, nici nu e propozitie, trebuia sa pui virgula dupa cea anterioara si sa continui cu asta, ca sa avem si noi subiect.
"lectii de cum pot sa devin un lider bun, cum pot sa ma impun" - bre aici nu-i ca in contextul 'lectii de matematica' , 'lectii de cum...' pur si simplu nu suna. 'lectii despre cum sa conduc o...' ar fi fost o varianta mai fericita.
[/i]"Am m-ai participat la astfel de consilii pana acum cu tatal meu."[/i]
Astea cu cratimele le ador. Sunt simple si dau batai de cap inca. Noroc ca stiu secretul, uite, cand la doua cuvinte succesive se dau cap in cap doua vocale, clar tre' sa scoatem una, asa ca in locu' ei punem ceea ce se numeste 'cratima'. Astfel, de la tine reiese ca fraza initiala era asa ' Am mă ai participat...', ceea ce nu e, pentru simplul fapt ca acolo de fapt NU trebuia inlocuit nimic, trebuia pus un singur cuvant, 'mai', legat, atat. Si nu-mi spune ca e greseala de tasta, ca ai facut aceeasi greseala in poll / 'm-ai ai de lucrat'. Vezi? e simpla si da batai de cap.
"Ma imbrac cu hainele pe care angelique le-a pregatit special pentru aceasta intalnire. O camasa cu dantele la maneci si in fata, alba, o tunica albastra..."
Inca o data, a doua propozitie nu e propozitie, e descrierea vestimentara si vine ca si continuare a primei propozitii, implicit pui doua puncte si incepi descrierea, cu litera mica.
la mina- la mine
"Ies din dormitorul nostru. Ce bine suna: „dormitorul nostru”. De atunci, din acea seara, eu si angelique dormeam impreuna. De altfel, mi se pare si normal. Imi scutur capul incercand sa nu ma m-ai gandesc la ea. Trebuie sa ma gandesc la ceea ce o sa se intampla in sala de oaspeti care s-a transformat intr-un adevarat birou."
In primul rand, din nou, propozitii scurte succesive. Invata sa le legi, si daca nu reusesti, n-ai incercat destul. In al doilea, acelasi 'm-ai' in loc de 'mai' (deci chiar nu era de tastare). Al treilea, e 'ce o sa se intample', nu 'intampla', in cazul in care timpurile verbale nu se schimba si ele in ficul tau, ca si cratima. Astfel, reproducem:
Ies din dormitorul nostru - ce bine suna: „dormitorul nostru", acum ca eu si angelique dormeam impreuna, cum de altfel mi se pare si normal. Imi scutur capul incercand sa nu ma mai gandesc la ea, ci la ceea ce o sa se intample in sala de oaspeti care s-a transformat intr-un adevarat birou.
Eee, cum sunaa?
"Nu zabovesc deloc in fata usii, ci bat asteptand aprobarea de a intra, care nu intarzie sa isi faca aparitia."
Multe curiozitati ale lumii nu imi sunt cunoscute pana in momentul de fata, dar astept cu nerabdare clipa in care voi afla cum soarele ei isi face o aprobare aparitia, ca de altfel cum arata.
" nici nu cred ca m-ai trebuia sa bat"
Aplicand deja cunoscuta teorie a cratimei, rezulta 'mai'. Adica legat.
"dar bunele maniere isi fac cunoscuta prezenta, din nou."
Cred ca sunt sociabile.
Ma opresc exact in fata mesei rotunde, ce a fost adusa nu stiu de unde, de altfel si singurul mobilier din camera, exceptand, desigur, scaunele
Cam multe virgule. Singura virgule pusa ca lumea e cea de dupa “camera”, in rest le-ai pus aiurea total.
"In fata mea, de partea cealalta a mesei, stateau Vladimir, se vede clar ca el este liderul, in dreapta sa avandu-l pe Floris, iar in stanga pe Petru, Ruslana statea in spatele lui Floris ca o statuie, gata oricand sa revina la viata daca aparea vreo amenintare."
Stiu ca vampirii astia sunt mai ciudatei, dar cand vorbesc de unul, cred ca ma refer la unul, deci prea stimabilul Vladimir "statea", nu "stateau", si folosind teoria concordantei timpurilor verbale, nu era nici "statea", ci "sta", ca vorbesti la prezent aci. Exprimarea in aceasta fraza este predominant de speriat.
'Dar eticheta oamenilor cerea respect.' Si n-am nici repetitii inutile.
Descrierea oamenilor prezenti in camera este total dezordonata, si are unicul rol de a ma baga in ceata, sapte clanuri cu cinspe' nume, puteai cu siguranta incerca o asezare mai ordonata.
" imi da una peste ceafa atat de tare incat nu imi pot opri capul din drumul sau si ma lovesc cu el de masa din lemn de stejar"
Ce cap plin de personalitate.
"-Sa revi cu noi, zise el simpul, neobosindu-se sa imi explice."
In primul rand, e 'revii', adica 'vii' si ii adaugi un 're'. 'Simplu'. nu 'simpul', si de fapt ii da deja o explicatie.
" Nasul ei este putin c-am mare si drept,"
Teoria cratimei => 'cam', nu 'c-am'.
Nu-mi place faptul ca ai inceput o a doua descriere asa din neant. Ori o legai cumva de prima, ori faceai una singura.
"Nasul ei este putin c-am mare si drept, avand varful indreptat in sus..."
Pinocchio?!
" insa continuie sa zambeasca"
Jur ca nu stiu ce timp e 'continuie". 'Continua' insa pare familiar, ceva legat de prezent, cred.
"Ceea ce nu era."
Ce propozitie total misto.
"Imi raspunse la intrebarile mele carora nu le dadusem glas."
Daca zici 'imi' nu mai e nevoie si de 'mele', e deja clar ale cui erau si cui raspunde.
"si ar trebui sa ma obijnuiesc cu acest fel de intamplari.."
"Obisnuiesc". Aici aplicam doar teoria limbii romane.
"Toti ochi s-au indreptat spre mine, elfi cantarindu-ma de sus pana jos, in timp ce Lycanii si varcolaci se aplecara peste masa incercand sa fie mai aproape de mine, mirosind aerul."
E 'ochii', 'elfii', 'varcolacii'. Cu doi i la toate, primul este desinenta de plural, al doilea marca articolului.
"-Stai departe lipitoare, ce esti! Zice elful furios."
Teoria virgulei: "Stai departe , lipitoare ce esti!
"Am venit sa discutam despre lupta ce o vom aveam peste trei zile, nu sa ne certam intre noi, cat timp a vorbit Vladmir toti au tacut, ascultandu-l atenti."
Cand zici ca toti au tacut incepi alta propozitie, reformuleaza ideea astfel incat fraza sa aibe continuitate.
Aveam- avea
Puetre- putere
pana acum era intr-o stare de entuziasm si fericire neobijnuita pentru un vampir
Din nou invocam teoria limbii romane, dam cu baghetuta magica, si pac ! Din neobijnuita iese neobisnuita. Pam pam.
Copii nostri nu se mai pot bucura de locurile natale asa cum trebuie
copii- copiii
Inca un i pentru articulare, ceilalti sunt din cuvant si respectiv, desinenta de plural.
Va vom lasa zece vampiri sa va apere oameni
Inca o data, ai uitat articolul.
oameni- oamenii
Nu mai spuse nimic, disparand din incapere
O sa imi ia multi ani sa invat sa fiu la fel de rece si neindurator ca ei.
Din nou invocam teoria limbii romane si facem cratimele sa dispara ca sa fie totul corect. Aplauze !
Pana la sfarsitul capitolului, se mentin omogen - este o problema destul de mare faptul ca tu inca ai greseli elementare in atat de multe locuri, nu stii cand sa termini un cuvant cu doi 'i', ca de asemenea folosirea cratimei in mai multe situatii. Propozitiile sunt simple, si ar trebui cu siguranta unite mai bine, lasate sa curga, deci invata sa folosesti cuvinte de legatura, deoarece exprimarea lasa de dorit in multe locuri, si prin asta ma refer si la vocabular, atat in sensul in care lipseste o varietate mai larga de cuvinte, cat si in cel in care impopotonezi inutil expresii simple, si astfel iese o greseala.
ms toxic pentru aceasta critica o sa incerc sa tin cont de ceea ce ai spus.
sper ca si ceilalti care citesc aceasta poveste sa imi lase parerea lor.
Acum sa ma scuzati, dar acest capitol nu este intreg, din pacate nu am avut timp sa il scriu pe tot, dar promit ca o sa vin cu continuarea cat de repede pot.
Capitolul XVI
Lupta
A sosit si ziua pentru care am fost antrenat si pregatit; soarele cald de primavara se duce incet la culcare - iar razele acestuia dau cerului diferite culori, de la portocaliu-rosiatic la un roz pal – desi el nu ne afecteaza, viata noastra incepe noaptea, rar ieseam afara ziua. Noaptea intotdeauna a fost aparatoarea creaturilor ce constituie cosmarurile si fricile oamenilor si ea va ramane un simbol al groazei, orice ar incerca omul sa faca sa ii distruga acea vraja, aceasta este o partasa tainica a actiunilor noastre, ale vampirilor. Ziua oameni pot sa ne vada mai bine, sa observe paloarea cadaverica a pielii noastre, iar aceasta ii facea sa devina suspiciosi; de aceea preferam lumina slaba a lumanarilor care dadeau un aspect viu pielii noastre. De altfel muritorii credeau mult mai usor in lucrurile supernaturale daca acestea se petreceau pe timpul zilei decat daca aveau loc noaptea, deoarece nu mai puteau sa dea vina pe umbrele infricosetoare ale intunericului.
Revin cu capul pe pamant cand simt mana fragila cu degete subtiri ale ingerului meu, nu ma intorc sa o privesc. Stiu ca are deja ghearele iesite si pot sa simt placerea cu care anticipeaza lupta. Imi transmite prin legatura de sange ce ne uneste imagini ale unei alte lupte, oferindu-mi astfel posibilitatea de a simti frenezia pe care a simtit-o ea atunci cand a ramas singura scaldata in sangele inamicilor ei – se simtea invincibila si in aceasta clipa la fel ma simt si eu – apoi seara s-a incheiat cu o intalnire de neuitat in dormitorul ei cu Louis. Imi dau seama ca imi promite ca asa se va incheia si aceasta seara, sunt la fel de entuziasmat ca si ea. Prima mea lupta! Nu imi vine sa cred. Ma intreb daca ma voi simti la fel dupa, cum m-am simtit dupa ce am omorit-o pe acea fata. O sa simt vinovatie? Nu, nu cred. Orice este permis in dragoste si razboi, asa mi-a spus tatal meu. Adversarii mei merita sa moara doar pentru ca au suparat-o pe mica mea regina.
Soarele a cedat intr-un final si le-a facut loc stelelor si lunii, este o noapte frumoasa... pentru o lupta, cel putin. Vladimir imi face semn sa ma alatur grupului sau format din ceilalti lideri – semn care ma uimeste si ma face sa ma intreb ce doreste. O sa ne mai spuna o data planul? Este atat de simplu incat nu cred ca exista cineva care ar putea sa il uite, dar ma duc spre regele meu – adevarat, fara prea mult entuziasm – dar ma duc. Cum ajung acesta ii concediaza pe ceilalti cu o singura miscare gratioasa din mana dreapta. Este a doua oara cand ma aflu singur in prezenta sa, fapt ce nu imi place deloc, emana putere prin fiecare por al corpului sau si stie asta mult prea bine, de aceea nici nu se deranjeaza sa isi indrepte privirea spre mine, continuand sa se uite spre locul unde cu numai cateva minute se afla soarele. Ce o vrea? Imi inclin capul intr-un salut respectuos, dar acesta continua sa se uite in acel punct, in care acum au aparut stele.
-Vreau sa o omori pe Ruslana, zice simplu fara nici o inflexiune in glasul sau.
Raman uimit. Ruslana, cea care mi-a dat sangele ei in schimbul unei nopti de sex, iubita printului Floris si deasemenea copilul lui Vladimir tocmai a fost condamnata la moarte de catre nimeni altul decat creatorul ei sau poate eu sunt cel care este condamnat la moarte? Am eu vreo sansa de a o ucide pe Ruslana, care este de o mie de ori mai puternica decat mine? Floris nu va fi deloc multumit daca partenera lui va fi ucisa, deci intr-un fel sau altul eu sunt un vampir mort, insa nu pot sa il refuz pe rege oricat de mult mi-as dori sa traiesc; nu o pot face. Nu mai am ignoranta aceea minunata pe care am detinut-o atunci cand l-am vazut pentru prima oara in camera mea. Sunt sigur ca daca as refuza mi-ar taia capul instantaneu. Ce sa ma fac, ce pot sa fac?
-Daca aceasta este dorinta Maiestatii-Voastre... spun eu neterminand intentionat fraza.
Poate se va razgandi...
-Aceasta este dorinta mea.
...sau poate ca nu.
-Printul Floris nu va fi fericit, afirm eu neputand sa imi tin gura.
Vladimir isi ia ochii cu greu de la cerul instelat si se uita direct in ai mei, desi aveam aceea inaltime, ma simt mic. Un gandac. Ma priveste cu o expresie de superioritate amestecata cu indiferenta, facand totul in jur sa para atat de mic si de neinsemnat in fata maretiei sale. Pare plictisit de viata, de toti cei din jurul sau si acum – cand ma uit mai bine in ochii sai caprui-verzui vad o durere in acestia pe care nu cred ca o sa mi-o pot inchipui niciodata. Isi inchide ochii pentru cateva secunde apoi cand si deschide din nou, privirea lui este schimbata. Acum ma cantareste din nou - pentru a nu stiu cata oara de cand ne-am intalnit face asta – si pare sa se gandeasca la ceva, renunta la ideea sa dupa cateva secunde, oftand. Nu stiu ce a considerat, dar imi spune motivul pentru neasteptatul ordin.
-A tradat.
Un cuvant care este incarcat cu atata durere si cu atatea semnificatii, nici nu imi trebuie mai mult sa inteleg.
Isi reia ocupatia, iar eu il las in pace; ma sperie al dracu de tare comportamentul sau si daca as putea nu l-as mai vedea niciodata in viata mea. Si apoi nu mai am timp sa ma gandesc la nimic deoarece aud pe cineva tipand : „La atac!”. Ce s-a intamplat? Este prea devreme. Ma uit in jurul meu si vad Lycanii si varcolacii cum se indreapta spre inamicul ce a aparut din neant. Acum vampirii, toti cei o suta douazeci si cinci, se indreapta si ei sa atace. S-a dat semnalul asa ca incep si eu sa alerg sa intampin adversarul cum se cuvine.
Si haosul incepe.
O ploaie de sageti argintii ce stralucesc feeric in lumina rece a lunii nu intarzie sa apara. Imi simt sangele cum incepe sa fiarba in mine in timp ce si eu alerg spre inamicii mei, dar trebuie sa tin minte ca Ruslana trebuie sa moara azi intr-un mod sau altul. Sabia mea se ciocneste cu a altui vampir. Acesta isi arata coltii intr-un gest agresiv, insa nu ma sperie, imi scot cutitul ce il am la brau si intr-o secunda i-am si taiat gatul. Sabia ii cade din mana numai ca inainte ca aceasta sa atinga pamantul, capul vampirului se rostogoleste deja pe jos, incepand sa fie jucat in picioarele celorlalti luptatori. Asta a fost usor. Urmatorul adversar! Cineva ma bate pe umar, speriindu-ma; ma intorc sa vad cine este, gata sa imi infig spada in gatul acestuia cand il vad pe Floris zambindu-mi.
-Printul meu! Spun eu inclinand usor din cap.
-Primul tau vampir omorit, cum te simti?
-Excitat, recunosc eu lasand capul in jos.
Cu coada ochiului vad cum Floris ridica sabia sa cu intentia de a ma ataca, cred, iar eu nu am timp sa parez lovitura, ramanand uimit atunci cand nu simt nici o durere. Dupa sangele ce se scurge incet in jos pe lama lui imi dau seama ca tocmai mi-a salvat viata. Vreau sa ii spun ca ii datorez viata mea cand observ un lycan venind spre noi, gata de atac. Este sansa mea de a-mi plati datoria si chiar asta fac. In secunda urmatoare sunt in spatele brunetului cu sabia mea infipta adanc in inima lycanului care isi da duhul scotand un ultim urlet de durere si disperare, de moarte.
-Suntem chit acum! Striga Floris disparand in multimea de combatanti ce lupta nu doar pentru viata lor ci si pentru victoria conducatorilor lor.
Ii urmez exemplul intrand in acel haos. Nu stiu cati am omorit, nu stiu nici cat timp a trecut, dar oricat ar fi trecut nu se compara cu eternitatea in care eu lupt – pare ca nu se va mai sfarsi niciodata. Sunt murdar de sus pana jos de sange atat de la semeni mei cat si de la lycani si varcolaci. Elfi nu au intrat in lupta, insa ploaia de sageti de argint desi se rarise tot mai continua sa faca ravagii printre noi. Lupta este aproape pe terminate, cand intru in panica dandu-mi seama ca Ruslana s-ar putea sa traiasca, iar eu trebuie sa o gasesc pentru a o omori. Ce bine ca am baut sangele ei, astfel imi pot da seama unde este si daca mai traieste sau nu. Ma uit in jur, cautand-o mai intai pe campul de lupta deoarece acel sentiment care imi spunea despre starea ei este slab si nu pot sa imi dau seama unde este. Exact in clipa in care vreau sa ma dau batut, o zaresc. Este ranita foarte grav: nu mai are mana stanga, piciorul drept este ranit atat de rau incat o face sa schiopateze si isi tine mana dreapta in dreptul abdomenului, din care – dupa cate pot sa vad – lipseste o parte din partea ei stanga. Aceasta este sansa mea.
Chiar asa nu mai citesti nimeni? Anyway..uita-ti continuarea la capitolul 16.
Ma duc la ea, luand-o in brate, in timp ce aceasta protesteaza, incercand sa scape, nestiind daca sunt prieten sau dusman, dar este prea slabita sa reuseasca si o duc in paduricea din apropiere, nestiind ca cineva ne-a vazut si este pe urmele noastre.
-Oh! Zice ea, surprinsa ca eu sunt „Salvatorul” ei.
-Esti ranita grav. Vrei sa te ajut sa ajungi in tabara sau vrei sa stai putin sa te odihnesti? O intreb eu sperand ca va vrea putina liniste.
-Putina odihna nu strica, spune zambind slab.
Inchide ochii nebanuind nimic si pana la urma de ce ar banui? Stiu ca daca o atac onorbil chiar si asa ranita tot nu am nici o sansa de a o rapune, asa ca ma apropii de urechea ei, in timp ce scot un cutit de argint din ghetele mele si il pozitionez aproape de gatul ei.
-Imi pare rau... soptesc.
Deschide ochii si vad o sclipire de ura in acestia, dar nu mai poate sa faca nimic deoarece eu deja am strapuns pielea fina a gatului ei cu cutitul de argint. Ca un ultim reflex, mana ei dreapta o apuca pe a mea, dar ramane agatata deoarece nu mai are cine sa ii dea vreo comanda. Deoadata aud niste sunete ciudate si ma intorc sa vad cine este dar pana sa apuc sa vad ceva, cel sau cea care era ascunsa in intunericul copacilor a disparut, am un sentiment urat in legatura cu aceasta intamplare, insa tot ma indrept spre campul de lupta pentru a vedea care este situatia. Cand ma apropii de centru aud strigate de victorie si il zaresc pe Floris cum sta izolat la vreo cativa metri in fata mea, inconjurat de trupurile moarte ale inamicilor si aliatilor. Este o scena groaznica, mai ales cum sta el, asa singurul supravietuitor din acel munte de cadavre, plin de sange, cu cele doua sabii cu lama arcuita de pe care se scurge incet sangele, cazand pe iarba deja patata de lichidul rosiu. Inghit nodul din gat ce mi s-a pus la vederea lui si ma indrept spre acesta. Ma opresc un pas in spatele lui, asteptand sa imi recunoasca prezenta.
-Este moarta? Ma intreaba Floris fara sa ma priveasca, luandu-ma prin surpriza.
Nu stiu de unde stie ca eu am omorit-o si deasemenea nu stiu de ce nu a ajutat-o daca m-a vazut. Sa nu fi stiut ce am de gand sa fac? Nu vad nici un scop in a-i ascunde adevarul in aceasta clipa, oricum mai devreme sau mai tarziu avea sa il afle, desi as fi preferat mai tarziu, cand eu as fi fost departe de acesta, insa atunci cand viata iti ofera o sansa, tu trebuie sa profiti de ea. Poate nu ma va omori aici pe loc. Oricum dupa vocea lui, imi dau seama ca ceva nu este in regula, asa ca imi i-au inima in dinti si raspund.
-Da.
-Tu ai omorit-o?
Oftez. As vrea sa zic nu, dar din nou nu vad ce rost are sa mint.
-Da.
-Foarte bine, si atunci a disparut...
Mi-a disparut placerea victoriei. Imi pare rau de Floris, nu imi pot inchipui ce simte acum, stiu doar ca doare mult mai rau decat o rana mortala. Apoi o tristete imensa imi acapareaza sufletul si stiu ca nu este a mea si ma sperie, ma sperie ce ar putea sa genereze un asemenea sentiment. Ceva sa intamplat cu angelique! Ce s-a intamplat? Ii simt dorinta de a plange, este o dorinta atat de apriga incat ma da peste cap asa ca plec din acel loc si incep sa fug pe campul de lupta in cautarea ei. O gasesc peste cateva minute ingenunchiata langa trupul cuiva ce incet se dezintegreaza, deoarece soarele incet isi face cunoscuta prezenta. O vad pe Angel cum incearca sa prinda micutele particule de cenusa cu scopul de a opri acel proces, imi frange inima. Frederic sta un pas mai in spate cu capul in piept in timp ce Jeoffrey se uita cu ochi straini si goi la acel trup. Prezenta mea nu este inregistrata de nici unul dintre ei. Ma apropii incet si ingenunchez langa ea, o prind de maini, tragand-o in bratele mele. Nu se impotriveste, desi sunt plin de sange inchegat si miros ingrozitor a o mie de esente, ea isi ingroapa capul in pieptul meu. Ce sa ii zic? Ce pot sa fac? Ce s-a intamplat? Nu stiu! Si asta ma macina, distrugandu-ma din-nauntru, dar incerc sa nu simt nimic pentru a nu ii ingreuna ei viata.
-Stiam eu ca am simtit sangele lui Margot varsat. A murit? O aud pe Christine spunand din spatele meu.
Furia a pus stapaniere pe Angelique numai ca Christine era deja la cativa metri departare de noi cu bratul drept lipsa, cand a vrut ea sa actioneza. Este un miracol ca a scapat cu viata si cu o rana atat de minora. Jeoffrey ii spulse mana de mult fara sa faca nici un zgomot, sunt mut din cauza uimirii cu care s-a putut misca, dar cred ca furia face posibil imposibilul.
Familia Du Solei avea cu un membru mai putin cand lupta s-a incheiat. Printul Floris, pierduse o iubita, de fapt, o pierduse din clipa in care ea ne-a tradata, dar mai conteaza? Toate astea sunt lucruri minore, neimportanta dar ceea ce cu toti pierduseram, ceva extrem de important era un conducator si nimeni nu intelese aceasta pierdere. Regele Vladimir Romanov este undeva in iarba ce incepuse sa creasca timida a campiei. Petru statea langa acesta mult mai rece decat temeraturile cele mai scazute din Siberia, dar cumva nu imi exprima nimic: nici teama, nici regret, nici tristete. Arata ca cineva care isi prezenta multumirile si respectul la mormantul unei mare persoane, cand sorele deja se afla in toata splendoarea sa pe cer, ranindu-ne ochii si ranile cauzate de argint ce nu au avut indeajuns timp sa se poate vindecat, Petru a disparut. Un vampir a venit spre grupul nostru mic. Este locotenentul si mana dreapta a lui Petru. Oare ce vrea?
-Am castigat aceasta lupta, dar nu si razboiul. Vom m-ai avea nevoie de ajutorul vostru, daca sunteti dispusi sa ni-l oferiti, zice el.
-Spunei regelui sa trimita un sol atunci cand va avea nevoie de noi. Vom fi la dispozitia Maiestatii Sale, oricand doreste.
Inclina capul in semn de ramas bun si dispare. Eu o iau pe Angelique in brate, iar ea nu conteaza. Isi pune mainile dupa gatul meu, ingropandu-si din nou capul in pieptul meu. Ne intoarcem acasa, aveam cu toti nevoie de o odihna buna, dupa ceea ce s-a intamplat. Asa am devenit seful clanului du Solei. Am fost singurul care a iesit din aceasta lupta neatins si solul a vorbit in special cu mine, nu cu altcineva si acesta era un semn indeajuns pentru a ma incorona sef.
La cateva zile am primit o scrisoare de multumire de la Petru Romanov, in care pe langa multumirile de rigoare imi recunoscuse statutul de lider al clanului du Solei. Un adversar de temut m-a numit. Poate avea dreptate, poate nu, nu stiu raspunsul la aceasta intrebare momentan.
Hi Angel
Asa, am revenit si eu pe aici si cu un comentariu
Despre modurile de expunere nu cred ca are rost sa mai vorbesc, stii prea bine parerea mea despre ele si nu vad necesar sa fac asta. Ca de obicei m a incanta descrierea ta si o stii prea bine. Ma bucur ca profiti de faptul ca o stapanesti bine.
In schimb, am vazut greseli de exprimare si tastare, dezacorduri si probleme de ortografie. Undeva parca ti-a lipsit o parte din propozitie si s-a dus tot intelesul ei si am observat si ceva repetitii pe acolo. Un sfat: ai putea sa recitesti capitolele cu voce tare inainte sa le postezi, chiar ajuta si eviti extrem de multe greseli ^^
Cam atat am avut de spus. Astept continuarea :]
Spor la scris si multa, multa imaginatie
Zbye :3
thx A`svear ca ai mai trecut pe aici:) chiar as vrea ca si ceilalti care citesc sa imi spuna ce parere au despre aceasta poveste.
Capitolul XVII
Consecinte
Nu pot sa spun ca nu ma asteptam la o vizita din partea lui Floris, cel putin, nu dupa ce m-a vazut Christine omorind-o pe Ruslana. Cumva stiam ca ea ii va da raportul rusului si acesta cu prima ocazie pe care o va prinde, o sa vina sa ma vada, sa ceara socoteala. Atunci, in ziua cu pricina nu a facut nimic probabil din cauza ca inca nu constientizase ce simtea, ce a aflat, ce i s-a spus, dar cum s-a calmat a venit sa ma vada. Tocmai din aceasta cauza nu ma mir atunci cand dupa cinci zile de la victoria noastra, apare la mine in birou.
Biroul meu este o camera plina cu carti in diferite limbi, mobilata doar cu un birou din lemn de brad si un scaun tapitat cu catifea visinie, in spatele biroului aflandu-se o fereastra inalta pana la tavan cu doua draperii din matase groasa, visinie. Acum acestea sunt trase, acoperind total fereastra, nelasand nici cea mai mica raza din apusul de soare sa patrunda in incapere. Imi place sa petrec timpul aici, sa citesc si sa invat lucruri ce atunci cand traiam erau considerate o pierdere de timp din cauza efemeritatii vietii, dar acum cand nu am altceva decat timp, nu stiu cum sa mi-l ocup; dar sa revin la cel care sta in fata mea si se uita cu o expresie goala direct in ochii mei.
-Te pot ajuta cu ceva, Domnul meu? Il intreb eu, lasand la o parte toata acea discutie despre nimicuri pe care eticheta o cere dar care nu ar fi facut decat sa amane problema.
-Da, poti, spune el simplu, gol, rece ca si cand o statuie din vremuri antice s-ar fi trezit la viata si ar fi vorbit.
Nu sunt destul de batran pentru a fi posesorul unei asemenea voci care parca vine dintr-un alt timp, care este singurul lucru ce dezvaluie varsta cuiva, dar Floris este pe drumul cel bun la a detine o asemenea voce, deoarece are in jur de sase sute cinci zeci de ani. Chiar daca a folosit acel ton, vocea lui este controlata cu grija la fel ca si fiecare miscare pe care o face, se vede ca nu doreste sa imi dea impresia ca vrea sa ma atace, insa eu stiu mai bine. vad cum fiecare fibra a corpului sau este incordata la maxim asteptand clipa in care se va dezlantui, iar cand asta se va intampla eu voi fi gata. Ii fac semn sa continuie, deoarece se oprise asteptand reactia mea.
-Stii de ce am venit aici.
-Ruslana.
Cand am pronuntat acest nume o sclipire aparu pentru o secunda in ochii sai albastri-verzui.
-de ce ai omorit-o? Intreba el printre dintii inclestati.
-Era o tradatoare, Floris. Stii mult prea bine acest fapt. Trebuia sa moara, zic eu lasandu-mi ochii in jos.
Imi pare rau pentru el, insa nu pot sa ii ofer nici o alinare, nu sunt eu in masura sa il consolez pe el. Imi este simpatic si sunt sigur ca am fi devenit prieteni buni cu trecerea timpului, dar Vladimir imi ordonase sa o omor pe Ruslana, iar eu nu puteam sa ignor acel ordin si astfel i-am ucis partenera, fiinta pe care o alesese pentru a-si petrece restul eterenitatii. Oare eu cum ma voi simti daca cineva ar omori-o pe Angelique? Cum o sa ma comport? Nu stiu si nici nu imi doresc sa aflu vreodata. Cred ca a trecut o ora de cand nici eu, nici el nu am rostit un singur cuvant. Sunt mai mult ca sigur ca soarele a apus de mult. De ce m-am gandit la asta? Cred ca din cauza ca nu pot sa plec de aici decat dupa ce Floris este multumit, iar momentan el cantareste... ceva, dar ce? Nu am de unde sa cunosc raspunsul la aceasta intrebare, deoarece nu citesc minti, desi in aceasta clipa mi-as fi dorit sa posed aceasta minunata, cateodata blestemata abilitate. Nu mai suport aceasta liniste de mormant, nici macar animalele d-afara nu le mai aud – s-au adapostit de vanatori in aceasta noapte – nimic nu intrerupe atmosfera de cripa din incapere.
-Deci... zic eu atragandu-i astfel atentia brunetului.
Acesta isi ridica privirea si vad ca nici macar nu este aici cu mine, se gandeste la un alt timp, o alta intamplare, sunt sigur. Ochii lui albastri-verzui sunt goi, fara de viata la fel de nepenetrat ca si piatra de aceasi culoare. Si apoi cu aceasi privire si expresie de om pierdut, ii vad buzele miscandu-se si aud vocea lui plina de amaraciune, tristete care parca si ea vine din acelasi tim necunoscut mie, un timp atat de indepartat incat s-a pierdut pe drumul efemer al vietii.
-Stii, de fapt Ruslana nu a fost prima mea alegere, dar cu toate acestea am ajuns sa... - si aici facu o scurta pauza in cautarea unui cuvant – tin la ea, desi sunt sigur ca ea nu m-a iubit si nici nu a tinut la mine niciodata. Aceste legaturi intre vampiri nu sunt deloc dese si nici nu sunt privite cu ochi buni de catre ceilalti. Vezi tu, in aceasta lumea a noastra plina de puteri psihice si fizice, in care rautatea domneste nu poti avea incredere in nimeni si a-i oferi cuiva putere asupra ta pentru restul eternitati este dovada unei slabiciuni, de aceea multi copii isi omoara creatori cu prima ocazie pe care o primesc, nu exista multi creatori care sa aibe o relatie buna cu copii lor. Daca un vampir iubeste un om si alege sa ii dea acelei persoane darul eternitatii si blestemul singuratatii, atunci este normal ca ei doi sa fie iubiti, insa pentru doi vampiri care nu impartasesc acelasi sange, sa se lege unul de altul este o raritate si nimic bun nu poate sa iasa de aici. Tocmai de aceea Vladimir nu m-a lasat sa il provoc pe Louis si sa il omor, astfel cucerind-o pe Angelique. O placeam – inca o mai plac – si vroiam sa o fac a mea, numai ca Louis imi statea in cale – un detaliu minor, din punctul meu de vedere - insa Vladimir nu vroia sa il supere pe creatorul lui Louis, Cedric, asa ca mi-a ordonat sa ma tin departe de el si a chemat-o pe Ruslana, „sora lui”, la curte. A decis ca ea este o mult mai buna companie decat roscata cu ochii verzi ca de pisica ce aparuse de nicaieri la curte. Louis o adusese pentru a anunta uniunea lor, pentru a face totul legal dupa traditiile si legile noastre. Stiu ca trebuie sa cer razbunare, ca acum am o ocazie foarte buna de a te face bucatele si a te lasa undeva, pe campul din apropiere, pana cand soarele va rasari si te va transforma in cenusa. Este drepul meu, insa nu mi se pare corect. Ti s-a ordonat sa o omori, ce drept as avea eu sa imi fac dreptate in aceasta situatie?
Dupa privirea lui, inca pierduta in eternitate, imi dau seama ca nu eu sunt cel caruia i-a adresat acea intrebare ci s-a intrebat singur de justetea actiunilor sale. Ma uimeste, chiar ma lasa fara de cuvinte; eu il consideram un copil rasfatat, dar la fel ca cei cu care traieste, acea atitudine este doar o masca pentru a-i pacali pe cei din jurul sau, iar eu m-am lasat pacalit de acea mascarada. Prostul de mine! Trebuia sa imi dau seama mai de mult de aceasta faza.
-Daca vrei un duel, sa stii ca eu nu o sa refuz, spun eu privindu direct in acea mare verzuie.
Pentru o clipa chiar am crezut ca nu ma vede si ca nu m-a auzit, dar apoi privirea i s-a limpezit si acel albastru-verzui opac a devenit din nou culoarea vie pe care o vazusem atunci cand a dat buzna peste mine si Angelique.
-Nu, spune hotarit. Ruslana si-a primit pedeapsa, nu o pot lasa sa castige omorindu-te pe tine. Nu merita sa fie razbunata.
In mod normal m-ar fi enervat la culme aceasta afirmatie, dar acum dupa ce am facut cunostinta cu ceilalti vampiri imi dau seama ca nu este vorba de lauda ci de un simplu fapt. Daca Ruslana nu ar fi fost ranita eu nu as fi avut nici o sansa de a o invinge.
-Tu inca esti nou. O sa vezi ca din cauza ca avem sentimente mult mai puternice decat oameni incercam sa ne detasam, sa devenim blocuri de gheata si reusim; unii mai usor, altii mai greu, dar intr-un final devenim acele fiinte care aprovizioneaza cosmarurile oamenilor. Suntem capabili de multe lucruri atat oribile cat si extraordinar de bune, dar asta numai pentru cei care merita, zice el inainte sa dispara lasandu-ma singur cu gandurile mele.
Deci sa inteleg ca eu merit, de aceea m-a lasat in viata? Sau poate este un ordin de la Petru... greu de spus, desi nu cred ca Petru ar fi riscat sa dea un asemenea ordin. Nu vroia ca nimeni in afara lui Floris sa stie ca Vladimir mi-a ordonat sa o asasinez pe Ruslana, nici chiar lui Angelique nu i-am spus ce am facut in acea noapte. Cum as putea sa ii zic? Stiu ca ar intelege, chiar m-ar mira sa nu inteleaga, doar ca nu vreau sub nici o forma sa aduc mania lui Petru asupra mea si a familiei mele, mai ales ca acum Vladimir este mort. M-am tot gandit la moartea sa si singurul lucru care imi vine in minte este ca el a decis sa moara si cu asasinarea lui Ruslana nu rezulta decat un singur lucru, si anume: Vladmir vroia sa il lase pe Floris sa conduca si astfel l-a scapat de cei care puteau sa il controleze sau sa il influenteze.
M-am asezat din nou pe scanul de la birou dupa cateva minute de gandire, dandu-mi seama ca m-am ridicat candva atunci cand vorbeam cu Floris, dar nu imi amintesc cand sau cum. Oricum ma simt obosit atat fizic cat si psihic, aceasta intrevedere mi-a stors puterile cu intensitatea ei; din pacate ziua nu este nici pe aproape de a se fi terminat iar eu am o presimtire care imi zice ca ea de abia a inceput.
-Nici nu stiam cat de multa dreptate aveam in acel moment, le spun eu celor ce stau in jurul meu ascultandu-ma.
Christine apare pe la ora doua dimineata cand eu purtam o discutie destul de interesanta cu doi elfi din clanul Kha`ri. Ma aflu tot in biroul meu, este locul meu preferat, de altfel, din tot acest castel, este o incapere care imi apartine numai mie, mie si numai mie, nimeni altcineva nu are vreo pretentie la aceasta, dar sa revin la Christine. Desi aceasta apare cu un zambet pe chip, aduce cu ea o atmosfera care promite probleme. Elfi simt acest fapt si isi cer politicos scuze pentru ca trebuie sa se retraga atat de neasteptat. Nu pot spune ca ma deranjeaza foarte mult plecare lor, mai mult ma afecteaza prezenta lui Christine. Imi aduc aminte ziua in care a baut putin din sangele meu; pana in ziua cu lupta nu mi-am dat seama, dar acum stiu ce auzeam in mintea mea ca un bazait de insecte mic si neinsemnat, pe care de multe ori il ignoram sau uitam de existenta sa complet. Poate ar fi trebuit sa fiu mai atent la acest gen de detali si poate i-as fi acordat mai multa atentie daca nu aveam aceasta legatura de sange cu Angelique care imi oferea mie posibilitatea de a stii unde este in permanenta si cum se simte. Este ca si cum o parte din viata ei este in mine constant, asigurandu-ma de bunastarea acesteia. Deja am cazut pe ganduri si m-am afundat foarte mult in lumea mea, insa asta nu inseamna ca nu sunt constient de ceea ce face Christine. Asa ca atunci cand aceasta se apropie de mine, eu o apuc de maini si o tin la o departare considerabila.
-Ce cauti aici? O intreb eu amenintator, aratandu-i ca sunt serios prin colti care ies putin in afara.
-Am venit sa vorbim.
-Noi doi nu avem despre ce sa vorbim, nu stiu care a fost mai exact intentia ta atunci cand i-am spus lui Floris ce am facut, aici a vrut sa ma intrerupa si sa nege ceea ce spuneam, dar nu am lasat-o. Nu nega! Tip eu furios. I-ai spus ce am facut si mai ai tupeul sa vi la mine sa vorbesti cu mine? Ar fi trebuit sa il las pe Jeoffrey sa te omoare.
-Ce ai de gand sa faci? Ma intreaba ea lasandu-si ochi in jos. Ai de gand sa ma ... alungi? Intreba ea de abia reusind sa rosteasca acel cuvant.
-Nu o sa te alung, dar te avertizez: daca mai calci o singura data stramb te voi omori cu mana mea, ii spun eu aratandu-i coltii si dandu-i drumul la incheieturile mainilor.
Ea se intoarce sa plece insa se opreste cand ma aude pe mine oprind-o.
-Stai asa. Te sfatuiesc ca daca viitoare cand planuiesti sa ma omori acel plan sa reuseasca pentru ca daca eu voi fi inca in picioare, iti promit ca vei regreta amarnic.
Iese fara sa mai spuna un cuvant si uite asa eu ma asez din nou pe scaun, cazand pe ganduri. De acum incolo va trebui sa imi apar spatele pentru ca sunt sigur ca Christine nu va irosi oportunitatea de a ma omori. Desigur, as putea sa o omor acum si sa termin foarte usor cu aceasta amenintare, dar unde mai este distractia in aceasta actiune?
poate cei care citesc imi spun si mie parerea lor.
Capitolul XVIII
Fabrizio del Firenze
O suta cincizeci si sapte de ani au trecut de la prima mea lupta, o suta cincizeci si sapte de ani. Nici nu imi vine sa cred cat de repede a trecut timpul, iar eu am ramas acelasi, aceasi ochi ca jaisul, acelasi par ca o noapte fara de luna, acelasi corp plin de muschi, dar de atunci am participat la o groaza de alte lupte si am supravietuit, spre surprinderea mea. Nu vreau sa fiu inteles gresit dar au fost momente grele cand chiar am crezut ca voi muri si cumva am reusit sa supravietuiesc acolo unde alti au dat gres. Nu pot spune ca si ceilalti din familia mea au supravietuit, daca pe mine m-au facut dur, rece si neinfricat aceste batalii, pe ceilalti i-au distrus incet, incet. Jeoffrey nu si-a mai revenit dupa moartea jumatatii sale, Margot, iar Frederic a murit acum cincizeci si doi de ani rapus de sabia mea, insa nimeni nu stie acest mic detaliu. L-am omorit pentru ca ma sfida, iar in acea lupta de la Nicopole, m-a sfidat pentru ultima oara, cat despre Christine, ea a disparut la cateva zile dupa ce am avut acea mica discutie cu ea, din biblioteca. Oh, si aproape uitasem de Angelique, ea se simtea mai bine la cativa ani dupa moartea lui Margot, dar cu cat timpul trecea si cu cat ne cunosteam mai bine, cu atat deveneam mai suspicios si automat ma indepartam de ea. Imi ascundea ceva, inca imi ascunde, nu stiu ce, dar sunt convins ca ascunde un lucru, insa nu m-am stresat prea mult sa descopar adevarul; desi eu Si Angel impartaseam o legatura puternica de sange din cauza schimburilor constante pe care le faceam atunci cand faceam dragoste, nu mai simteam acelasi lucru pentru dansa. Tinusem legatura cu printul Floris Romanov, care devenise un adevarat rege de cand murise Vladimir, iar acesta imi explicase ca ceea ce simteam era normal, era doar legatura dintre creator si creatie care ma facuse sa am sentimente atat de puternice pentru ea, iar atunci cand cei trei ani, pe care fiecare nou vampir trebuie sa il petreaca langa creator, au trecut dragostea mea pentru ea scazuse considerabil. Acum treceau luni intregi fara sa ii vizitez dormitorul, iar Angel nu parea afectata de acest fapt, desi niciodata nu se culca cu altcineva. Cateodata stau nopti intregi si ma gandesc daca intr-adevar m-a iubit vreodata sau totul a fost doar un plan de-al ei pentru a ma manipula. Nu stiu ce sa cred, faptul ca pe ea nu o deranjeaza deloc faptul ca eu ma culc cu alte muritoare nu este un semn de bine, dar nu pot sa ma fac sa imi pese. Mai ales atunci cand fac sex cu acele muritoare si ma hranesc cu sangele lor, este cel mai exicitant lucru de pe Pamant care ma face sa uit de orice altceva, doar eu si pasiunea exista in acele momente, pasiunea si nevoia de hrana, nevoia de hrana si sangele acelei muritoare care ii alearga prin vene. Mm, se trezeste dorinta doar amintindu-mi cum este. Din pacate angelique nu impartasea acelasi sentiment ca restul vampirilor, iar eu sunt singurul care stie de ce, de altfel el este motivul pentru care eu m-am indepartat de aceasta. El fiind Louis, creatorul ingerului meu sau mai bine zis fostului meu inger. A fost prima ei dragoste si a ramas singura ei dragoste, iar eu nu puteam sa traiesc cu aceasta stiind ca sunt pe planul doi tot timpul.
Este ultima seara pe care o voi petrece aici, in castelul du Solei, din Paris. Am un sentiment ca lupta de maine seara va fi ultima, va fi cea care va incheia razboiul, din mai multe puncte de vedere. Nu pot, insa, sa ma retrag, mi-am facut un nume, am o onoare, o reputatie de pastrat. Daca as fi fost intrebat la inceputul noi mele vieti unde ma vad peste cativa ani nu as fi stiut ce sa raspund, dar in mod sigur nu mi-ar fi trecut prin cap ca voi fi pe campul de lupta, luptand intr-un razboi pentru suprematie. M-am schimbat de-a lungul timpului, inainte imi placea sa lupt in batali, dar acum nu mai mi se par deloc interesante. Nu ma mai simt vinovat cand omor oameni atunci cand ma hranesc, desi prima mea victima inca ma mai bantuie nedandu-mi pace. Ma pregatesc sa ies, sa ma duc la balul dat de regele Petru Romanov in cinstea nu mai stiu cui nobil francez, sincer nu m-as fi dus, dar imi este c-am sete si singur gasesc ceva interesant pe acolo. Inainte sa ies arunc un ochi in oglinda din incaperea mea. Port un costum la moda si prea frantuzesc pentru gusturile mele de anglo-saxon, dar asa cum mi s-a spus de nu stiu cate ori pana acum trebuie sa ma adaptez. Este prima data dupa multi ani cand ma uit la reflexia mea. Nici nu mi-am dat seama pana acum cat de schimbat sunt, intr-un fel sunt acelasi dar intr-alt fel sunt diferit. Ochii mei pot fi confundati foarte usor cu doua pietre de onix, atat sunt de necitit, iar trasaturile fetei mele par a fi schimbate, mult mai dure decat erau inainte. Seman cu o statuie, altfel nu stiu cum sa ma descriu. Vreau sa ies afara cand aud cum usa se deschide si raman uimit cand Angelique isi face aparitia.
„Bine... aceasta va fi o seara de neuitat”, imi spun eu in gand.
-Buna, zice roscata uitandu-se cu ochii ei de pisica la mine.
-Buna-ziua, prea frumoasa domnisoara, spun eu aflandu-ma langa ea intr-o secunda.
Ii iau mana dreapta si i-o sarut fara sa imi i-au o clipa ochii de la ea si atunci observ o sticluta cat jumate din degetul meu de gura caruia este legat un lantisor de aur care atrana de gatul ei, odihnindu-se intre cuta creata de sanii ei mari. Imi trec limba peste buze la privelistea din fata mea.
-Cu ce te pot ajuta? O intreb curios.
-Tu cu nimic, eu, in schimb, cu tot.
Nu s-a schimbat deloc. Vorbeste ca de obicei in ghicitori si jumtati de fraza.
-Scumpo, stii ca tin la tine, dar te rog termina cu aceste raspunsuri. Serios, in fata mea nu mai ai nici un secret sau aproape nici un secret, nici un mister. Deci te rog, spune mai repede ca sa pot sa imi fac aparitia la petrecerea la care am fost invitat, zic eu indiferent si cu o voce mai rece decat gheata.
-Nu vei ajunge la petrecere in aceasta seara. Iti vei petrece timpul cu mine.
-De ce as face asa ceva? Nu prea ma mai interesezi ca partener de distracti in ultimul timp.
-Am ceva sa iti spun. Daca incetezi cu aceasta atitudine indiferenta si de om neinteresat o sa iti zic, daca nu te las sa te duci la scumpa ta distractie si sa mori maine pe campul de lupta.
Recunosc m-a atras atentia. Niciodata nu a fost atat de serioasa, este ca si cum stie ca ceva rau se va intampla maine seara. Chiar este infricosetor modul in care sta in fata mea. Imi aminteste de moartea cu coasa care vine si avertizeaza din cand in cand pe cei vrednici sa se fereasca de anumite evenimente. Bine, acum eu devin ciudat.
-Te ascult.
Ma ia de mana si ma conduce la patul din incapere care este enorm, cred ca un pat mai mare de atat nu poti gasi.
-Deci. Stii de ce Floris te pretuieste atat de mult, desi nu ai decat o suta cincizeci si ceva de ani?
-Nu.
-Din cauza sangelui ce curge prin venele tale. Esti descendentul lui Louis, in afara mea, esti ultimul si singurul vampir care are sangele lui.
-Si ce are de-aface asta cu modul in care ma trateaza Floris? Intreb eu neintelegand conexiunea.
-Nu multi stiu acest fapt, dar creatorul lui Louis era sau este, nici nu stiu daca mai traieste, unul dintre cei mai batrani vampiri din lume, asta inseamna ca este foarte puternic. Conteaza foarte mult cat de puternic este creatorul pentru ca atat de puternic, poate chiar mai puternic, va fi copilul.
-Si totusi ce are de-aface asta cu mine? Tu esti creatoarea mea.
-Da, dar Louis este creatorul meu, iar sangele lui continua sa circule in venele mele si acum circula si in ale tale. Este valabil si pentru Louis si daca aplici aceasta idee incepand cu creatorul lui Louis, inseamna ca...
-Ca sangele creatorului lui Louis circula in proportie foarte mica in sangele meu, termin eu.
-Da. Petru stie si intelege mult mai bine decat ceilalti ce inseamna, ce putere ai tu din cauza mostenirii tale. Iar cu asta, spune ea scotand sticluta cu sange de pe medalion, vei deveni si mai puternic, dar te avertizez acesta este sangele lui Cedric. Daca il vei bea atunci se va forma o legatura intre tine si el, asta daca mai traieste.
-De ce imi dai aceasta sticluta? O intreb eu dezorientat.
Simt ca este ceva ce nu imi spune, dar nu stiu exact ce si stiu sigur ca atunci cand o sa o intreb va schimba subiectul. Asa ca prefer sa tac si sa astept explicatiile sale.
-... aaaa...
Pentru prima data de cand o cunosc, angelique nu gaseste un raspuns ceea ce nu este deloc linistitor.
-Ce se intampla maine, Angelique? O intreb eu avand un sentiment rau prevestitor.
Angelique isi lasa privirea in jos, evitand sa ma priveasca direct in ochi.
Hi! Am reusit sa termin de citit la timp, desi, recunosc, acum imi pare de trei ori mai rau ca nu am citit ficul asta mai repede. M-a uimit faptul ca, spre deosebire de ficurile obisnuite, nu te-ai rezumat numai la vampiri, ci ai creat o intreaga lume magica, sau "supernaturala", in care fiintele diferite interactioneaza intre ele.
Din nou am o problema cu personajul principal masculin . De ce o ignora pe Angel? Nu mi-a placut deloc ultima discutie dintre ei. Sper ca o sa isi revina curand . Sa trecem peste asta, nu cred ca mai are rost sa iti spun ca reuseti sa descrii intr-un fel in care ai putea face chiar si un copil de trei ani sa inteleaga cele mai incalcite chestii, si ca m-ai facut si pe mine sa inteleg cum e cu mostenirile pe la vampiri, ca narezi intr-un fel care m-ar putea face sa citesc o sapatamana intreaga non-stop fara sa ma plictisesc, si ca am devenit dependenta de ficurile tale, nu?
Am vazut cateva greseli, insa cine mai sta sa le numere atunci cand citesc ceva super interesant?
Astept cu nerabdare urmatorul capitol, spor la scris!
ma bucur ca inca mai citeste cineva aceasta poveste:) chiar aveam impresia ca a fost uitata. uite si continuarea. sper sa iti placa.
-Ce se intampla maine, Angelique? O intreb eu avand un sentiment rau prevestitor.
Angelique isi lasa privirea in jos, evitand sa ma priveasca direct in ochi.
-Nu te astepti sa traiesti dupa lupta de maine, nu? Vrei ca eu sa fiu printre supravietuitori si singurul supravietuitor al clanului, de aceea mi-ai dat aceasta sticluta, afirm eu folosind un ton precaut, fara nici o inflexiune deoarece nu doream sa o acuz sau sa o fac sa se simta prost.
Sunt atent la fiecare schimbare, miscare pe care o face, sa vad daca intr-adevar am dreptate si dupa modul in care se joaca cu sticluta imi dau seama ca am ghicit. Este nelinistita si se chinuie sa gaseasca un motiv, ceva plauzibil care sa ii sustina actiunile insa nu gaseste nimic. Recunosc, nu o mai iubesc, dar in nici un caz nu ii doresc moartea si asta in mare parte din cauza ca o sa doara si o sa ma doara foarte tare daca ea va muri. Acum ca ma gandesc mai bine, nu pot spune ca ceilalti imi sunt indiferenti dar moartea lor nu m-ar afecta prea tare, pot spune chiar ca majoritatea sunt foarte dispensabili, insa Angelique si Frederic sunt familia mea, singura familie pe care am cunoscut-o si care a ramas cu mine de-a lungul anilor in timp ce totul in jur se schimba iar noi am ramas la fel, tin la amandoi. Nu vreau sa imi petrec restul eternitatii singur, deja ma cuprinde disperarea numai la gandul ca as putea sa imi petrec restul vietii singur, dar normal ca nimic nu se vede pe chipul meu nimic, ai crede ca este sculptat din piatra nu facut din carne umana.
Intr-un final o aud pe Angelique cum ofteaza, pregatindu-se sa spuna ceva.
-Wolf... nu stiu ce se va intampla maine, pe cuvant, nu stiu, dar este important si am un sentiment rau in legatura cu lupta. Tin minte ca si Louis a fost la fel in noaptea in care mi-a dat sticluta. Mi-a spus ca era un dar de la Cedric pentru invatacelul sau. Erau foarte apropiatu, tin minte ca la cateva zile dupa ce m-a facut, Cedric l-a vizitat. Este o persoana incredibila, Wolf. Face parte din Cei Vechi, primi vampiri. Este atat de batran... spune ea cazand intr-o stare de vis in care nu puteam sa o urmez. Mi-a povestit anumite lucruri... aici se opreste pentru cateva minute pentru a-si regasi glasul deoarece devenise foarte ingrijorata si simteam si frica venind dinspre ea atunci cand incepuse sa povesteasca despre el si s-a lasat coplesita de sirul amintirilor.
„Frica? De ce sa ii fie teama de creatorul lui Louis? Este ceva ce ar trebui sa stiu in legatura cu el? Cat de infricosetor poate fi?” ma intreb eu incercand sa ghicesc cate ceva din personalitatea si felul de a fi al acestui Cedric.
-Eu nu am baut, zice ea serioasa. In mare parte din cauza ca imi era teama si inca imi mai este, desi pare prietenos si manierat, un adevarat gentleman sa stii ca nu este, in cazul lui aparentele se inseala amarnic. Este prietenos doar cu copiii sai iar cu cei din afara se poarta foarte rece. Pe mine nu m-a suportat niciodata si mi-a spus ca eu o sa ii cauzez moartea lui Louis si cateodata stau si ma gandesc incercand sa imi dau seama daca nu a avut dreptate... Eh, nu conteaza, spune scuturandu-si capul, sunt sigura ca tu te vei descurca.
-Vrei sa beau sangele acum, aici? O intreb eu serios.
Mi-a starnit curiozitatea si doresc sa aflu mai multe despre acest vampir. Stiu ca singura cale de a afla este de a bea acel sange.
Imi intinde sticluta si da din cap intr-un mod care afirma ca „da, vrea sa beau sangele in acea clipa”. Nu imi este teama de ceea ce o sa se intample dupa ce savarsesc acel act. Daca imi va oferi mai multa putere, chiar nu imi pasa de consecinte. Sunt obsedat dupa putere, aceasta este slabiciunea mea, dar nu cred ca este chiar o slabiciune ci mai mult o dorinta avida de a trai cat mai mult. Legea junglei domneste in aceasta lume care poarta manusa aparentei de civilizatie iar acea lege zice ca cel puternic traieste in timp ce cel slab moare, deci cu cat voi fi mai puternic cu atat voi fi mai periculos. Nu reprezinta o slabiciune, cel putin nu atata timp cat stiu sa ii joc pe ceilalti pe degete in asa fel incat sa ies eu castigator de fiecare data, insa mai am multe de invatat, recunosc. Din fericire, sunt un elev bun, invat repede. Consecintele acestei puteri nu le pot ignora, cu cat devin mai puternic cu atat imi pierd locul de sub soare, interdictiile devin mai puternice si incep sa ii apartin intunericului din ce in ce mai mult, dar nu imi pasa. Poate sunt un pic nebun, dar pe cuvant nu imi pasa, asa ca atunci cand ma vad cu sticluta in mana nu ezit nici o fractiune de secunda in a o desface si a da pe gat tot continutul ei. Angelique se uita uimita si putin speriata la mine, asteptand ca ceva ciudat sa se intample, numai ca nimic nu s-a petrecut.
-Te simti diferit? Ma intreaba.
-Nu.
Dar am vorbit prea devreme. Un foc a inceput sa arda in interiorul meu. Durea ingrozitor, de parca trupul me respingea sangele celuilalt vampir, de parca doua popoare se luptau pentru suprematie. Cum se poate asa ceva? Atat de puternic sa fie acel sange incat sa poate sa ma controleze? Si apoi de parca asta nu a fost de ajuns simt o prezenta de o putere uimitoare si dupa cate vad o simte si Angelique pentru ca se uita de-a dreptul terifiata la usa, de parca se astepta ca in orice moment sa apara trupele inamice in usa si sa ne omoare. Nu dureaza mult si observ ca usa se deschide incet, iar in aceasta isi face aparitia un tanar, un copil in jur de saisprezece ani cu parul lung, saten si ochi de gheata care parca ma ard. Parca ei sunt vinovati pentru focul ce arde acum in venele mele, ei il intretin. Acei ochi albastru nu ii acorda nici o atentie lui angelique care sta impietrita, ci se uita direct la mine cantarindu-ma de sus pana jos si apoi oprindu-se la ochi mei negri incercand sa intre in capul meu, in mintea mea sa vada ce gandesc, ce simt.
-Cedric... sopteste Angelique dupa care in secunda urmatoare dispare, strecurandu-se pe langa acesta.
El nu da nici un semn ca i-ar fi constientizat prezenta in incapere.
Spre rusinea mea recunosc ca mi-e frica, este o persoana care numai frica si teroare iti poate inspira, desi pare tanar, modul in care ma tintuieste cu privirea il tradeaza, ii tradeaza anii.
-Tu nu esti Louis, afirma el foarte intrigat.
Bineee, deci nu stie ca Louis este mort, dar cum se poate asa ceva? Din cate mi s-a spus moartea unui copil este coplesitoare si oribila, doare mult mai rau decat daca te-ar fi obligat cineva sa iti tai singur picioarele. Sa ii spun eu adevarul? Ce imi va face da ii zic ca scumpul lui copil a murit acum multi, multi ani? Din fericire pentru mine nici nu trebuie sa ii spun nimic.
-Este mort, nu-i asa?
-Da.
Pentru o secunda am impresia ca vad o tristete nemarginita in ochii sai, dar nu pot sa fiu sigur deoarece masca de gheata isi ia locul de drept pe chipul sau. Cateva minute trec intr-o liniste mormantala, apoi de parca si-a adus aminte in ce an este, se uita la mine, prezentandu-se ca un adevarat gentleman. Singurul lucru pe care nu il face este sa intinda mana sa dam mana. Nu stiu care este faza cu acest act, dar vampiri evita contacul cu alte fiinte de fiecare data cand au aceasta posibilitate.
-Scuza-mi manierele. Eu sunt Fabrizio del Firenze sau mai bine spus, Cedric.
-Ti-ai schimbat numele... zic eu nedandu-mi seama ca am vorbit.
-Da. Este necesar atunci cand esti atat de batran ca mine, plus eram in Italia, un nume ca Cedric ar fi atras atentia.
-Si cum ai ajuns aici atat de repede? Intreb curios.
-Cati ani ai baiete? Ma intreaba ignorandu-mi complet intrebarea.
Este atat de ciudat sa aud cum imi spune „baiete”, mai ales ca eu am douazeci si doi de ani, iar cel care sta in fata mea are cel mult optisprezece. In mod normal nici nu i-as acorda atentie unui asemenea specimen, insa cel care sta in fata mea cu siguranta nu imi este inferior ci superior.
-O suta cincizeci si sapte de ani.
-Cati ani ai avut cand te-a transformat?
-Douazeci si doi.
-Esti tanar si totusi simt o putere venind din adancul sufletului tau care ma incanta, o sa ai un destin plin de pericole si maret, toata lumea se va teme de tine si iti va cunoaste numele, presimt. Esti copilul lui Louis?
-Nu. Sunt copilul lui angelique.
-Oh... inteleg, spune el putin dezamagit. Maine este ultima lupta, nu?
Este ciudat, este mai mult decat ciudat dar nu gasesc cuvintele potrivite pentru a descrie aceasta atmosfera in care noi doi discutam. De cand a deschis gura nu am vazut nici o emotie pe chipul sau. Eu credeam ca sunt o statuie ce nu poate fi citita, dar adevarul este ca palesc in comparatie cu adevaratul maestru care din cate stiu eu poate a inventat aceasta atitudine si care sta chiar la cativa pasi de mine.
-Stiu ca ma repet, insa trebuie sa intelege-ti ceea ce simteam si cu ce intensitate simteam frica si respectul inspirat din aceasta teama, fac eu o pauza sa le povestesc celor cativa vampiri din jurul meu.
-Da.
-Nu vei participa, afirma el simplu.
-Poftim? Tip la el nevrand sa aud ce spune pentru ca ceea ce exprima era blasfemie pentru urechile mele si o pata neagra pe onoarea mea.
-Nu vei participa, repeta el. Daca te implici o sa mori.
-Esti de partea italienilor, zic eu cu un ton acuzator.
Mai lipsea si sa il imping cu degetul si masca mea era compromisa pentru totdeauna, dar ma enervasem. Nu puteam sa concep un asemenea lucru. Eu sa dezertez? Eu?!
-Nu. Nu m-am implicat in aceasta lupta fara sens. Crede-ma, eu si ceilalti care sunt ca mine, nu dam doi bani pe certurile voastre infantile. Sunteti amuzanti si ne place sa va privim, dar mai mult de atat nu ne bagam. Si maine va fi macel. Pentru prima oara in istoria noastra, a celor vechi, Nephilim se va implica in aceasta cearta care a durat mult prea mult pentru gusturile lui si din pacate pentru tabara ta este de partea italienilor. Personal, nu consider ca este o alegere inteleapta, insa i-ati omorit copilul si vrea razbunare. Angelique stie, insa nu ii pasa, din punctul ei de vedere, ea si-a facut treaba. Vladimir este mort, Petru va supravietui...poate, nu stiu sigur. Floris nu va avea voie sa participe si va fi trimis departe, tu daca vei participa vei muri.
A spus toate aceste lucruri cu un ton impersonal, rece de parca ar fi vorbit despre vreme, dar nu, nu este corect sa spun despre vreme pentru ca aceasta este imprevizibila insa el este foarte sigur ca asa se va intampla, ceea ce ma face sa ma intreb daca nu cumva are o putere speciala care ii ofera aceste informati. Si apoi pe acelasi ton, raspunzandu-mi la intrebarile nepuse continua sa argumenteze anumite lucruri.
-Daca esti destept o sa ma asculti, nu am ajuns la aceast varsta fiind nesabuit si o sa vezi peste vreo cinci, sase sute de ani ca o sa fi exact ca mine.
-Cum ai ajuns aici asa de repede? Il intreb eu din nou, amintindu-mi ca a zis ca sta in italia.
-Doar nu crezi ca am venit din Italia, nu?
Un zambet ii aparu pe chip, insa nu patrunse si acei ochi inghetati in timp cu care continua sa ma priveasca.
-Pai...
-Naivitate, nu ai plecat inca? Intreaba el vorbind de unul singur. Imi place sa privesc cum va luptati intre voi, asa ca sunt aici de cateva zile bune anticipand o lupta pe cinste. Nimic nu intrece o lupta intre doi vampiri egali.
-Angelique de ce nu a stiut?
-Pentru ca nu am treaba cu ea. Este penibila. Ea si cu restul familiei du Solei.
A zis asta cu atata dezgust si scarba incat un marait l-a intrerupt, un marait care a pornit din adancul meu, din cauza ca ma simteam jignit. Eu eram capul acelei familii in ciudata faptului ca Louis, creatorul lui angelique, a intemeiat-o. Nu pot sa il las sa imi insulte familia in acest mod. Asa ceva este inadmisibil!
-Angelique este mai aproape de tine decat sunt eu, soptesc printre dinti, amenintator asteptand un singur semn ostil care sa imi declanseze canii sa iasa la iveala, insa el continua sa stea degajat in cadrul usii.
-Poate, dar ea a ramas bloacata in trecut. Nu am stiut ca Louis a murit deoarece el a oprit legatura dintre noi in ideea ca daca acesta este capturat si torturat eu sa nu ma simt chinuit si automat obligat sa il ajut. Cu trecerea timpului durerea cauzata de golul ce mi l-a lasat in inima s-a atenuat si atunci cand a murit eu nu mi-am dat seama, am crezut atunci cand nu am mai auzit vesti de la el ca pur si simplu a disparut. Ma asteptam ca angelique sa vina la mine. Am chemat-o, dar nu a venit, ordinul meu nu este atat de puternic pentru aceasta. Este blocata gandindu-se numai la Louis si cum poate sa faca sa ii indeplineasca dorintele. Tu, in schimb, esti altfel. Simt dorinta pentru putere pe care o emanezi. Te pot ajuta sa devi si mai puternic, trebuie doar sa vi cu mine, zice el cu o flacara ce incepuse sa ii arda in privire.
-Vin cu tine pentru ca mi-ai facut o oferta pe care nu o pot refuza, dar nu pot pleca azi. Maine ma duc pe campul de lupta si am de gand sa lupt si sa traiesc. Daca ma vei astepta bine, daca nu, iarasi bine.
-Imi placi, baiete. Ai tupeu.
Si cu asta a disparut la fel cum a aparut lasandu-ma sa ma gandesc la ceea ce s-a petrecut in aceasta seara. pentru prima data de cand am baut sangele imi dau seama ca acel foc care ma ardea din interior incercand sa iasa afara s-a stins, dar nu stiu nici cand, nici cum, insa am impresia ciudata ca Cedric sau mai bine zis Fabrizio del Firenze a facut ca focul sa se stinga doar ca nu pot sa fiu sigur si nici nu stiu daca vreau cu adevarat sa stiu asa ceva.
Nu m-am mai dus la petrecere in aceasta seara pentru prima data in o groaza de ani simt nevoia de a dormi, de a ma odihni si asta fac. Nici macar nu m-am hranit, nu mai simteam nevoia in aceasta seara pentru sange. Asa ca am adormit, uitand de Angelique, uitand de Louis, dar in special uitand de Fabrizio del Firenze, cel care mi-a dat peste cap viata, inca o data sau poate eu sunt vinovat pentru asta pentru ca am baut sangele lui?
Hello, Angel!
Yeee, capitol nou! Suuuperb, ca de obicei, abia astept sa vad cum scapa Wolf, pentru ca sunt sigura ca scapa cumva. Eu cred ca o sa moara toata familia Du Solei, iar Wolf, ca un personaj principal care este, scapa, desi acest scenariu nu ma prea incanta. Te rog, spune-mi ca nu moare Angelique, ca altfel... . In legatura cu discutia dintre Cedric si Wolf, destul de ciudat sa vorbesti cu un tip mai mic decat tine si sa il tratezi ca si pe bunicu`, nu?
Am observat o greseala Grava: ai scris Angelique cu litera mica. De doua ori .
Cam atat, deocamdata, as mai avea muuulte laude pentru tine, dar nu prea am timp, in cinci minute trebuie sa pornesc in excursie cu fratiorii .O sa ti le spun data viitoare, promit
Buh Bye si spor la scris!
va rog sa ma scuzati pentru aceasta pauza extraordinar de lunga. dar am venit cu urmatorul capitol, deci sa vad parerile voastre astfel voi posta mai des continuarile.
Capitolul XVIII
Obligat sa aleg viata
M-am trezit a doua zi la ora cinci seara. Soarele inca nu a apus, deci nu pot iesi afara din cauza ca oameni vor observa paloarea pielii mele si cine stie ce s-ar intampla. Nu este momentul potrivit pentru a atrage atentia asupra mea si asupra celor care stau sub acest acoperis, asa ca ma resemnez si inchid la loc geamurile, tragand perdeaua grea din matase care impiedica si cea mai puternica raza solara sa intre.
Nu pot sa nu ma gandesc la ceea ce s-a petrecut cu doar cateva ore inainte. Siguranta cu care acel vampir, Fabrizio, a afirmat ca partea noastra, cea care sustine regii rusi, va pierde si multi vor muri este infricosetoare si totusi oricat as vrea sa plec si sa nu mai stiu de nimeni si de nimic, sa nu imi mai pese, nu pot. Nu imi pot explica de ce am acest sentiment. Ei sunt singurul lucru care a ramas constant in viata mea. Nu este usor sa fi nemuritor, sa vezi cum totul in jurul tau se schimba, cum nimic nu ramane la fel. Nu am avut familie, desi adanc in inima mea mi-am dorit sa am un frate, o sora, ceva. Desi daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca daca avea asa ceva in acele timpuri ajungeam sa ma lupt cu ei pentru asa numita avere a familiei. De tatal meu nu imi este dor, nu as putea sa afirm asa ceva niciodata in viata mea pentru ca daca as afirma asa ceva atunci m-as minti. Nu l-am suportat pe acel nenorocit betiv si nu mi-a parut rau ca a murit, dar imi pare rau de bona mea, cea care a tinut locul mamei mele si imi pare rau de persoana care eram. Dar nu are rost sa ma uit in trecut si sa regret. Nu regret nimic. Stiu ca daca Angelique nu m-ar fi gasit in acea seara acum eram doar o mana de oase.
-Si pana la urma cine se crede Fabrizio sa imi spuna mie ce sa fac? Eu sunt stapanul vieti mele si nimeni nu imi poate ordona sa fac altfel decat asa cum doresc! Spun eu in gura mare ridicandu-ma in picioare in timp ce pumnul meu se izbeste de biroul din lemn de mahon facandu-l tandari.
Puterea este importanta, insa eu nu sunt pregatit sa renunt la prietenii si familia mea pentru a obtine putere. Ma simt prins intre ciocan si nicovala. Vreau si mai multa putere pentru a-mi asigura existenta si siguranta celor care imi sunt dragi dar imi doresc in acelasi timp si sa lupt in aceasta ultima rafuiala pentru a asigura victoria partii de care lupt. Sunt constient ca un singur vampir nu poate sa schimbe soarta intregului razboi si firea mea de vampir, cea care incet ma schimba intr-o fiinta nemiloasa, cruda, pasandu-i doar de persoana sa imi zice sa plec, sa ma salvez, sa ii las sa lupte in acest razboi din care nu am vrut sa fac parte de la inceput. Si totusi, daca stiu cum stau lucrurile de ce ma incapatanez sa raman? Dau din cap intr-un gest care semnifica dezacordul pentru nesiguranta, nehotarirea de care dau dovada, incheind filozofia asupra acestu subiect.
Incep sa ma pregatesc pentru a iesi afara, iar mainile mele stiu automat ce trebuie sa faca, in timp ce eu sunt preocupat cu gandurile negre de care nu pot sa scap si daca vreau. Ciudat, dar nu imi este teama de ceea ce urmeaza, ci de Fabrizio si ce o sa faca pentru a ma tine departe. Imi dau seama cu uimire ca m-am imbracat si sunt gata sa ies din incapere, asa ca intr-o secunda parcurg drumul de la dulap la usa, deschizand-o pentru a iesi. Cufundat in continuare in gandurile mele ma lovesc de cineva care apare din senin in calea mea. Nici nu imi ridic privirea, desi nu este nevoie pentru ca suntem de aceasi inaltime, deoarece stiu cine este.
-Buna Floris, spun eu pe un ton neutru.
-Hey, Wolf! Ma saluta fericit si entuziasmat.
„Hm... este mult prea entuziasmat de lupta ce urmeaza sau poate nu aceasta este cauza?” ma intreb curios continuand sa imi mentin aceasi expresie neutra.
-Ce cauti aici Floris?
-Sunt gardianul tau, spune clipind din ochiul stang complice de parca tocmai mi-a impartasit un secret.
-Gardianul meu? De data aceasta nu pot sa imi ascund uimirea.
De ce as avea nevoie de un gardian? Oare Petru stie de vizita lui Fabrizio de aseara? Dar Demetri? Demetri este intr-adevar nou ca rege al vampirilor, dar este foarte batrand si are dreptul sa spuna ceva si de cand a murit Vladimir a fost un conducator de nadejde. Nu prea imi vine sa cred ca stie, nu cred ca l-a vazut nimeni pe Fabrizio aparand in castel. Si atunci de ce?
-Da. Unul dintre primii vampiri a fost vazut aseara pe aici prin zona si Dimitri m-a trimis sa am grija de tine. Crede ca este creatorul lui Louis si nu stie ce cauta, asa ca este ingrijorat. Daca este un inamic?
-Esti mult prea incantat de aceste informati, observ neasteptandu-ma la un raspuns, insa il primesc.
-De ce nu as fi? Daca este adevarat atunci o sa il intalnesc pe unul dintre cei mai vechi vampiri. Unul dintre primii, iti dai seama?
Oftez dand din cap dandu-i de inteles ca renunt in incercarea de a-i explica ce este atat de gresit in dorinta sa.
Lucrurile intre mine si Floris s-au schimbat dramatical dupa o suta si ceva de ani. Acesta a uitat-o destul de repede pe Ruslana, dar mai ales a uitat si faptul ca eu am fost cel care a ucis-o, apoi dupa ce a trecut peste aceasta piedica, a inceput sa isi petreaca foarte mult timp in preajma mea, iar eu am fost si sunt bucuros sa il am langa mine. Desi cateodata se comporta ca un copil, avem caractere asemanatoare. Ii plac femeile la fel de mult ca mine, ii place sa se antreneze, avem multe in comun. Poate suna putin ca un simplu muritor, dar atunci cand ai o eternitate intreaga in fata persoanele care iti impartasesc pasiunile sunt rare, iar atunci cand le gasesti vrei sa le pastrezi. Este mai rau pentru noi vampirii pentru ca suntem foarte posesivi, tocmai din cauza raritatii unor asemenea conexiuni si pasiuni, iar atunci cand le gasim devenim sufocanti si teritoriali. Poate asta facea Floris cu mine, desi sunt sigur ca pe el il incanta posibila intalnire cu Fabrizio, in timp ce pe mine aceasta posibilitate nu ma incanta deloc.
Ma opresc pentru cateva secunde pentru a ma hotari incotro voi merge, iar brunetul cu ochii verzi se opreste la doi pasi departare in spatele meu asteptand nerabdator sa vada incotro ma duc. Aleg sa fac o scurta plimbare sub clar de luna prin gradina. Ma incanta mirosul florilor noaptea. Este un moment cand aceste minunate flori elimina un parfum ametitor, neperceput de simputile slabe ale muritorilor, chiar inainte ca astrul noptii sa rasara pe cerul pistruiat. Este ca si cum aceste minunati aduc tribut acestui astru, multumindu-i ca exista si ca le mangaie cu lumina sa argintie.
Nici nu imi dau seama cand a disparut Floris din spatele meu. Intr-un minut se afla langa mine iar in urmatorul disparuse. Fusesem prea preocupat de ceea ce ma inconjoara pentru a-mi face griji pentru printul rus, insa acum ca sunt constient de disparitia lui ceva ma nelinisteste. Nu trebuie sa imi fac griji pentru mult timp pentru ca cineva apare din senin in spatele meu. Imi dau seama ca prezenta ce a aparut nu este alta decat Fabrizio. Nu pot sa ma insel. Emana o putere terifianta, sufocanta ce nu poate fi ignorata si nici nu am de gand sa il ignor, numai ca mi-as fi dorit mai mult timp pentru a ma gandi la un plan prin care sa il pacalesc.
-Buna seara, senor, il salut ramanand cu spatele la el desi stiu ca acest gest se poate dovedi a fi un lucru prostesc si periculos.
-O,hai, nu mai fi atat de intepat. Si nici nu iti mai bate capul acela al tau. Trebuie sa intelegi, baiete, ca nu poti scapa. Sunt foarte batran. Am vazut multe lucruri, am invatat multe lectii pe propria mi-a piele. Nimeni nu m-a invatat, nimeni nu mi-a spus ce trebuie si ce nu trebuie sa fac. Dar cel mai important este ca atunci cand vreau sa pun mana pe ceva, o sa fac tot posibilul ca acel ceva sa fie al meu.
Nu credeam ca poate exista cineva care sa ma poata face sa ma simt ca un lucru. M-am inselat. Intr-un fel sau altul sunt proprietatea lui pentru ca i-am baut sangele sau cel putin asa crede el si daca acesta crede eu nu am cum sa ma impotrivesc.
-Nu mai fi atat de trist. Si ce nu telas sa participi la aceasta lupta neinsemnata? Gandeste-te ca ai ocazia sa inveti de la cel mai bun. Daca ma urmezi o sa te invat multe, o sa poti sa ii distrugi pe acei italieni nesimtiti fara sa clipesti... asta daca iti vei mai dori asa ceva dupa ce voi termina eu cu tine... spune aceste lucruri intr-un mod amenintator care ma intriga.
-Vreau sa particip la aceasta lupta! Spun eu intorcandu-ma cu fata la el pentru a-l privi direct in ochi.
-Nu! Esti atat de prost antrenat. Asta numesti tu putere? Esti o furnica, un nimic si ai tupeul sa refuzi? Zise ridicand tonul si lasandu-ma sa ii vad indignarea.
-Ce ai facut cu Floris? Il intreb amintindu-mi de brunetul care era cu mine evitand sa mai continui cu acel subiect deoarece isi scosese colti si putea oricine sa isi dea seama ca daca continuam sa il enervez aveam sa dispar de pe fata pamantului.
-stai linistit, nu a patit nimic. L-am facut sa doarma pentru cateva minute la umbra unui stejar falnic. Acum te rog, vino cu mine de buna voie si o sa ma port frumos cu tine. Impotriveste-te si vei avea o viata grea, in oricare din aceste doua cazuri un lucru este constant: tu vei fi cu mine.
Este atata hotarire in glasul sau si atata amenintare incat imi ingheata sangele in vene. Zambea, isi arata colti lungi si albi in prezenta mea, insa nimic din ceea ce afisa nu incanta ci dimpotriva, baga sperietii in tine. Asa ca am mers cu el. Mi-am lasat capul in jos si atunci cand Fabrizio a incercat sa puna mana pe umarul meu intr-un gest care ar fi trebuit sa imi sugereze ca este de acord cu alegerea mea, ca o aproba eu m-am departata de mana lui. Nu vroiam sa ma atinga, ceva din mine il respingea. Nu vroiam sa plec, doar ca si un idiot putea sa vada ca alta alegere nu aveam. Nu incerc sa ma scuz, stiu ca sunt doar un las insa recunosc ca imi este teama de ceea ce poate sa imi faca. Nici nu pot macar sa imi inchipui cate metode de torturat stie acest om care a supravietuit decenii in timp ce altele de abia luau fiinta. Este coplesitor sa stii aceste lucruri, sa fi in prezenta acestui vampir care nu isi arata varsta decat prin ochii sai glaciari.
-Sper ca o sa ne intelegem bine. Eu vreau sa te invat cum sa supravietuiesti, nu iti doresc raul. Te rog sa ma crezi, Wolf, zice el fara nici o problema in timp ce eu incercand sa tin pasul cu viteza lui uluitoare imi c-am pierd rasuflarea.
Este absolut uluitor cata putere poate sa posede acest vampir care arata ca un copil, desi daca ma gandesc mai bine imi dau seama ca acum cateva sute de ani baieti de varsta lui erau considerati barbati si erau trimisi la razboi. Acest gand imi aminteste de faptul ca eu in acest moment fug catre o destinatie necunoscuta mie de o lupta ce va avea loc in cateva minute, asta daca nu cumva incepuse deja. Si la fandul ca mi-a lasat familia si camarazi sa se confunde cu acele amenintari. Ma simt ca un las, fugind in acest mod.
Intr-un sfarsit am ajuns la poarta conacului in care stateam. In fata porti se afla Angelique imbracata in haine barbatesti cu parul ei lung nemaipomenit tuns scurt exact cum erau tunsi prizonieri. Fabrizio se opreste si automat ma opresc si eu.
-Fabrizio ce faci cu copilul meu?! Intreaba Angelique foarte suparata.
-Nu mai este al tau. Mi l-ai luat pe Louis si mi l-ai dat in schimb pe Wolf. Da-te din calea mea sau te voi eu din calea mea.
Lucrurile incep sa se complice intre cei doi, iar eu nu vreau ca creatoarea mea sa pateasca ceva, asa ca ma hotarasc sa intervin pentru a o salva. Ma duc la aceasta si ii dau o palma peste fata facand-o sa cada in fund din cauza fortei pe care am folosit-o. Angelique se uita la mine nevenindu-i sa creada ca eu am fost cel care a plesnit-o, dar isi intoarce capul si sopteste ceva.
-Pleaca...spune ea. Pleaca si sa nu te mai vad niciodata... esti liber.
Fabrizio zambeste multumit de actul meu in timp ce eu ma simt ca ultimul om de pe pamant, dar plecam. O lasam in urma, las in urma ceea ce am facut, refuzand sa ma mai gandesc la asta.
-Nu esti un las, spune Fabrizio cand ne-am indepartat destul de mult pentru a nu fi auzit de nimeni.
Pentru cateva minute raman uluit de afirmatia lui, insa incerc sa imi ascund aceasta reactie. Cum putea sa stie ca tocmai la asta ma gandeam inainte sa dam peste Angelique? Trebuie sa fiu rece, calm, impasibil, sa fiu o statuie. Nimic nu trebuie sa penetreze masca mea de piatra.
-Cel putin ai reacti bune. Ma bucur ca iti dai seama de ceea ce trebuie sa devi.
Baga literalmente sperietii in mine. Sunt in spatele lui si totusi vede fiecare emotie, fiecare gest al meu si formeaza o parere. Frica si respectul se intrepatrund in mintea mea. Este ciudat, niciodata nu am m-ai simtit asa ceva pentru un vampir. Angelique a trezit in mine o dorinta de dragostea si dorinta de a o proteja, apoi pe Vladimir l-am respectat in timp ce de Petru m-am ferit si temut, iar pe Floris l-am considerat si il consider un camarad perfect si nu mi-ar displacea sa imi petrec restul eternitatii cu el din cauza felului sau de a fi. Era lipsit de griji si rareori devenea serios, insa atunci cand era serios trebuia sa te feresti din calea sa. Numai ca nici unul dintre ei nu imi trezisera sentimente atat de amestecate. Simt respect profund pentru el, pentru puterea pe care o emana dar imi este si teama de acesta si sunt intrigat de personalitatea lui misterioasa, toate trei in acelasi timp. Nu imi dau seama decat prea tarziu ca Fabrizio se uita la mine de ceva timp, cred.
-Ce este? Il intreb intorcandu-mi privirea pentru a-l privi direct in ochi.
-Pari interesat de aceasta posibilitate de a sta cu mine, zice zambind diabolic.
-Nu neg ca sunt interesat, insa nu sunt bucuros deloc ca m-ai obligat sa plec in aceasta seara si unde mergem?! Intreb exasperat de faptul ca fugim de cateva ore bune fara a ajunge la destinatie.
-La conacul meu din New Orleans. Vom dormi acolo pe timpul zilei, iar maine noapte plecam spre Transilvania, un loc foarte magic si miraculos. Carpatii sunt niste munti cum nu mai exista alti in intreaga Europa, povesteste Fabrizio.
Nu stiu despre ce vorbeste. Niciodata nu m-a interesat geografia, dar modul in care povesteste, modul in care ochii sai traverseaza timpul si spatiul si numai vad drumul din fata lor este fabulos. Acum se vede cu adevarat varsta sa. Imi este teama pentru viitorul meu alaturi de el, presimt o viata grea alaturi de acest demon.
Sper ca de data asta sa nu fiu nevoita sa rescriu, si imi cer scuze ca iti la comm la o saptamana dupa ce am citit noul capitol, dar sunt aici. O sa incep cu cateva greselute de tastare propria mi-a piele - cred ca e "propria mea piele" telas - te las -stai - litera mare la inceput m-am departata de - indepartat imi c-am pierd - cam
Siii..am gasit cateva fraze care suna ciudat:
lupta ce va avea loc in cateva minute, asta daca nu cumva incepuse deja. Si la fandul ca mi-a lasat familia si camarazi sa se confunde cu acele amenintari. Ma simt ca un las, fugind in acest mod.
1. Gandul
2. mi-am, cred
3. Mi se pare ca propozitiei "Si la gandul...." ii lipseste ceva. Tie nu?
Transilvania, un loc foarte magic si miraculos. Carpatii sunt niste munti cum nu mai exista alti in intreaga Europa, povesteste Fabrizio.
"foarte magic si miraculos" prefer sa cred ca o greseala de tastare, si si la faza cu Carpatii e ceva ciudat.
Cam atat, de poveste si mod de a scrie nu ma mai leg, din nou micuta diferenta intre ultimul capitol si restul, dar sunt sigura ca in scurt timp o sa devii chiar mai buna decat acum (desi nu stiu daca asta e posibil)
Spor la scris, si sa pui repede next-ul>:D<
ugh...nici nu mi-am dat seama ca a trecut atata timp de cand nu am mai postat. gomen nasai.
oricum acesta nu este tot capitolul, mai exista un eveniment care face parte din Pagini de jurnal si pe care il voi posta mai incolo.
Thx Dark Blue inseamna mult pentru minte comentul tau>:D<
Capitolul XIX
O altfel de viata – Pagini de jurnal
Ganduri scrise in jurnalul meu in care am ajuns sa scriu o data la cativa ani si atunci cand scriu este numai pentru a puncta niste evenimente importante din viata mea. Dar in aceasta seara nu o sa scriu, nu o sa descriu acest moment.
Stau pe nisipul ud uitandu-ma la Fabrizio cum se indeparteaza incet de mine, ducandu-se spre nava ce il asteapta special pe el pentru a pleca spre cine stie ce locuri inca necunoscute omului. Este ultima data cand am sa il vad, poate, pentru ca nu mai sunt copilul lui. Si-a gasit pe altul pe care sa il invete. Nu ma deranjeaza dar este o schimbare atat de mare, sa fiu singur pe lume, fara un companion, incat simt ca ar trebui sa marchez acest moment cumva. De altfel, de aceea si stau cu jurnalul vechi de cateva sute de ani in mana. O sa rup toate foile din acesta una cate una si o sa le las sa fie purtate de vant o data cu toate amintirile mele, cu toate sentimentele pe care le-am simtit atunci. Se incheie o etapa din viata mea in aceasta seara, facand loc unei etape noi, unui drum plin de necunoscut.
1648
Ma aflu de douazeci de ani, deja, cu Fabrizio si in toti acesti ani nici macar o data nu m-am uitat inapoi, nu m-am gandit ce s-ar fi intamplat daca as fi ramas cu Angelique. Dar toate au un inceput, asa cum el imi spune tot timpul...
Este o zi normala sau aproape normala. Pentru prima data de cand ma aflu in prezenta lui Fabrizio, acesta m-a lasat singur in casa modesta care se afla undeva in mijlocul nicaieri in Transilvania. Este un tinut magic in adevaratul sens al cuvantului. Locuitorii de prin partile acestea cred din adancul sufletului in existenta monstrilor ca mine asa ca face supravietuirea foarte grea. Nu inteleg de ce Fabrizio a ales acest tinut in care trebuie sa ne mutam la fiecare cinci ani din cauza ca satenii ar observa tineretea noastra inghetata si ar iesi cu tortele si furcile sa ne omoare. Ma uimeste modul in care reuseste sa se descurce, adica eu, care am douazeci si trei de ani, inca trezesc suspiciunea acestor oameni pentru ca sunt tanar si calatoresc cu un el care este un copil in ochii lor si totusi le castiga increderea mult mai usor decat o fac eu. Poate din cauza ca pare atat de inocent, iar eu inca mai lucrez la a reda anumite sentimente pe care nu le pot experimenta ca vampir.
In orice caz, sunt in aceasta casa cu un singur etaj din lemn, singur atunci cand cineva bate la usa. Initial, cred ca ma insel deoarece nimeni nu ne vizita si mai ales acum, dupa apusul soarelui, dar atunci cand a mai batut o data sunt sigur ca nu mi s-a parut. Ma duc la intrare si deschid nestiind exact la cine sa ma astept. Fabrizio nu batea niciodata la usa, intrand fara nici o problema, deoarece stia ca nu tinem incuiata usa. Satenii fiind foarte superstitiosi in nici un caz nu ii prindeai aventurandu-se atat de departe de sat dupa lasarea intunericului. Sigur mai aparea din cand in cand cate o tarancuta nemultumita de viata simpla sau care se indragostea de mine, insa si acelea erau foarte rare printre aceste parti.
In nici un caz nu ma asteptam la cel care statea in fata usii rezemat de stalpul din lemn. Este elful Menres, liderul clanului Kha`ri, iar in spatele lui se afla Nathel cu inca cineva. Nu imi pot da seama ce este, fata sau baiat, deoarece este imbracata intr-o pelerina neagra, iar gluga si-o trasese peste cap, ascunzandu-si chipul de ochii mei. Nici chiar vampiri nu pot sa vada prin abis sau material. Insa imi dau seama ca nu este un elf, se apropie foarte mult de o zana. Parfumul care vine din directia ei este absolut... delicios.
-Ce cauti aici? Il intreb eu de abia reusind sa rostesc cuvintele deoarece deja incepusem sa salivez dupa sangele zanei.
Menres nu arata surprins sa ma vada insa este pe departe multumit de aparitia mea.
-Baiete, ar trebui sa fi mai respectuos. Nu ai invatat aceasta lectie inca? Intreaba el fara sa se miste din locul in care sta.
-Nu stiu pe cine cauti, insa nu esti bine venit aici. Nici tu, nici ceilalti doi, zic eu aratand spre cei din spatele sau.
-Avem nevoie de un adapost pentru cateva zile. Am fost atacati de italieni. Ne ajuti sau nu? Intreba Menres iritarea citindu-i-se in glas si nemultumirea ca trebuia sa ceara ajutorul unui vampir.
Nu stiu ce sa fac. Ii cunosc, stiu, in mare, care este situatia insa trebuie sa ma despart de acea lume din care am facut parte, iar ajutandu-i numai asta nu fac. Totul pare o inscenare. Faptul ca tocmai in ziua in care Fabrizio pleaca, acestia trei apar la usa cerand azil nu este tocmai o coincidenta sau poate este?
Pana la urma, fie ce o fi eu ii ajut. Ce poate sa imi faca Fabrizio?
-Hai, intrati, dar trebuie sa imi spuneti cum ati gasit acest loc, zic lasandu-i inauntru.
-Baiate, ai picat, sopteste Menres in timp ce trece pe langa mine.
Ma intorc cu fata spre acesta si il vad pe Fabrizio stand in spatele lui, aratand foarte furios.
-Firenze, nu inteleg de ce trebuia sa ne alegi tocmai pe noi, zise Nathel plictisit.
-Macar nu m-a atacat, se auzi vocea melodioasa asemanatoare unei privighetori venind dinspre cel care era ascuns in pelerina.
-Wolf.
Ma intorc spre cel care m-a strigat pentru a-l privi. Nici nu apuc sa il vad ca ceva ma plesneste peste fata. Imi vine sa il atac dar ma opresc, obligandu-mi colti sa se retraga. Sunt „ucenicul” lui, am dat-o in bara, trebuie sa suport consecintele. Stiu ca acesta este doar inceputul, ma vor astepta niste pedepse mult mai dureroase dupa plecarea oaspetilor.
-Macar are destula stapanire de sine sa nu atace, afirma Menres.
-Puteti sa va duceti in camerele voastre, vorbi Fabrizio cu ei, iar acestia disparura.
Sunt de-a dreptul socat si nu stiu cum sa reactionez, insa inteleg ca totul nu a fost decat un test. Fabrizio a vrut sa vada cum voi reactiona, iar eu l-am picat mizerabil. Stiam ca nu este o coincidenta, insa m-am lasat pacalit, inchizand ochii la semnele izbitoare.
-Data viitoare nu voi mai fi atat de bland. Invata lectiile si regulile. Nu te mai implica. Nu are rost, spuse inainte sa dispara.
Insa pedeapsa mea nu s-a terminat acolo. Peste doua zile, dupa ce cei trei au plecat, Fabrizio m-a legat cu lanturi de argint si mi-a smuls coltii. M-a infometat pana cand mi-au crescut la loc. Nici nu pot sa exprim in cuvinte chinul prin care am trecut in acele doua luni. Inca ma mir ca am mintea intacta, dar banuiesc ca vampirii nu scapa atat de usor de durere, ramanand constienti pana in ultima clipa.
1672-1725
O mie sase sute saptezeci si doi este anul in care am aflat de urcarea pe tron a lui Petru Romanov. Nu stiu cum a facut-o, dar vampirul a devenit tarul Rusiei, tarii lui de origine, iar Floris a devenit peste cativa ani bastardul lui. Era un joc sucit, traznit pe care numai cei doi puteau sa il puna in aplicare.
Rusii si romanii pierdusera razboiul cu italienii, iar rusii se reprofilasera in a se amesteca in viata oamenilor. Aceste informatii le-am aflat doar pentru ca Fabrizio a dorit ca eu sa le aflu. Inca ma sperie puterea pe care o detine acesta, fara sa faca nimic. Doar apare in anumite locuri speciale unde se aduna creaturile supernaturale si obtine tot ce isi doreste, absolut tot ce isi doreste. A vrut sa imi arate ce se intampla atunci cand monstrii se amesteca in lumea muritorilor, asa ca in iarna acelui an ne-am mutat in Moscova, urmarind de aproape actiunile celor doi.
Nu eram sigur daca ei stiau sau nu de existenta noastra in Moscova, dar daca erau constienti nu au dat niciodata de inteles in toti cei cincizeci si trei ani in care ne-am tinut dupa acestia.
Fabrizio chiar mi-a ordonat o data sa trec pe langa Floris pentru a-i demonstra ca mi-am invatat lectia si a-mi demonstra ca m-a uitat. Si am facut-o si nu m-a recunoscut, iar eu nu l-am bagat in seama. Nu m-am intors sa ma uit dupa el, nu nimic. Fabrizio a fost atat de incantat in acea zi de cat de ascultator am fost incat in acea seara a adus doua fete, una roscata cu ochii verzi iar cealalta blonda cu ochii caprui. Erau frumoase dar mai important era faptul ca erau virgine.
Sangele virginelor este atat de bun, nepoluat de nimic. Nu inteleg acest fapt. Cum sangele lor poate fi atat de divin?
Adevarul este ca nici nu prea imi pasa.
Pe roscata a aruncat-o spre mine iar eu am prins-o, uitandu-ma direct in ochii ei plini de groaza. Nu stia in ce se bagase, o puteam citi in acea mare verde si era ingrozita de ceea ce putea pati. Nu vroiam sa moara inainte sa pot termina, asa ca am incercat sa o linistesc.
-Nu te ingrijora, totul va fi bine, i-am soptit la ureche si normal ca ma crezut.
Cum ar putea sa reziste, mai ales atunci cand imi folosesc puterile?
I-am dat parul lung si matasos a o parte pentru a-i dezveli gatul. Mi-am apropiat nasul de pielea gatului ei pentru a ma bucura de mirosul dulce care il emana fiecare por. Se daduse cu parfum de liliac. Apoi mi-am lasat coltii sa iasa incet si am zgariat-o usor lasand sangele sa curga alene pe gatul de lebada. Mi-am trecut limba peste cele doua zgarieturi, inchizand ochii in timp ce lasam gustul sa imi inunde toate simturile.
Oh, Doamne!
Era atat de bun, putin metalic, dar perfect. Mi-a ajuns aceasta amanare, acest chin prin care m-am obligat singur sa trec. Vroiam sa ma infrupt, asa ca mi-am infipt coltii in jugularea ei lasand sangele sa imi inunde gura. Simteam cum mi se intareste in pantaloni, dar nu aveam de gand sa fac sex cu ea. Nu, de aceasta data aveam sa ma bucur doar de sangele ei. Dupa ce am secat-o de tot am lasat-o sa cada pe covorul din piele de tigru fara nici un fel de eleganta, de considerare pentru trupul lipsit de viata.
-Esti un copil pe cinste, zise Fabrizio disparand.
Asta a fost cel mai important eveniment din toti cei cincizeci si trei de ani cat am stat in Rusia. Atat a domnit Petru. Nu stiu cum a facut-o, dar nici nu imi pasa. A intrat in istorie ca cel mai mare tar pe care l-a avut Rusia vreodata, dar dupa ce a plecat a lasat in urma haos. Si asta a dorit sa imi arate Fabrizio. Ca vampir avem un avantaj si putem sa schimbam istoria daca ne amestecam in viata muritorilor.
Nu este interzis, dar este de preferat sa ramanem doar niste umbre. Si asta am invatat sa devin: o umbra.
Buna! Am citit si sunt la Cap XIII. Nu trebuie sa te superi daca vezi ca nimeni nu a comentat. Vroiam sa-ti las un comment cand termin, dar m-am gandit sa scriu acum.
Imi place pana acum si mi se pare foarte interesant, ca de obicei. Am vazut totusi cateva greseli, dar nu sunt ceva ce se observa. In rest e foarte bine.
Spor la scris. Cand termin iti mai dau un comment.
Buna din nou! Am citit tot si mi se pare minunat. Imi place cum scrii, descrierea a fost foarte buna, povestea in sine incredibil de ... cum sa zic, geniala si originala. Am vazut cateva mici greseli si cam lipsesc o gramada de virgule. Deci, la nivelul greselilor nu e grav.
Dar as avea o intrebare: Cand pui NEXT -ul? Nu ne lasa cu ochii in soare!
Te rog, pune-l cat mai repede ca nu mai pot astepta.
Apropo, am mai pus doua parti la povestea mea. Sper ca le vei citi, cand ai timp desigur.
iti multumesc mult ca citesti lanna;)
uita-ti si finalul dramatic al capitolului. si cu asta se incheie o perioada importanta din viata domnului Wolf. dar stati linistiti ca va incepe alta, una mult mai interesanta si fascinanta;)
1800
Nu voi uita niciodata acest an nenorocit. Evenimentul care l-a marcat a ramas inscris cu slove de foc in mintea mea si nu va conteni niciodata sa arda.
Este anul in care lectiile si-au gasit sfarsitul, iar eu am devenit exact ca Fabrizio, exact ceea ce a dorit de la inceput. Taiasem toate legaturile cu acei ani pe care i-am petrecut cu familia du Solei, dar asta nu inseamna ca pot sa vad cum cineva pe care l-am cunoscut, cu care am trait atatia ani, este ars pe rug. Cumva anumite sentimente inca au ramas in inima mea moarta, adanc ingropate in aceasta, ascunse de ochii critici si neiertatori ai maestrului meu.
Suntem puternici, aproape invincibili, insa o data si o data tot murim, iar a fi ars pe rug este o moarte lenta, dureroasa, cruda orice sau oricine ai fi. Nu as dori asta nici macar celor mai inraiti inamici ai mei, daramite unui persoane pe care o cunosteam.
Eu si Fabrizio am mers in italia, in Verona la inceputul acestui an pentru ca el sa imi arate frumusetile acestui oras italian. Si intr-adevar este incantator, atat de fermecator incat ma trezeam mergand pe strazile intunecate ale orasului dorindu-mi cu ardoare sa il pot vizita in lumina soarelui, sa il pot aprecia asa cum numai un vampir il poate aprecia. Dar nu pot. In urma cu cativa ani incepusem sa dezvolt o sensibilitate acuta la lumina solara si nu mai puteam sa ies afara in timp ce acesta era in plina grandoare. Fabrizio mi-a explicat ca acest fenomen este absolut normal, ca apare in momentul in care un vampir renunta la bucatica de umanitate pe care o are si nu se mai da inapoi de la nici o rautate. Nu stiam asta, dar cumva nu regretam faptele mele ci modul in care lucrurile parca infloreau in lumina solara. Fac atatea lucruri cu Fabrizio, incat unele ma cutremura si pe mine atunci cand ma opresc pentru o secunda pentru a reflecta asupra consecintelor actiunilor mele. Cu cat fac rau si omor oameni cu atat devin un copil al intunericului. Dar acest aspect este neimportant. Aceasta transformare incepuse intr-o noapte indepartata din 1491, acum mai bine de trei sute de ani. Trei sute de ani, atat de mult timp a trecut si eu nici nu mi-am dat seama. Trei sute de ani...
Este o zi de vara, o noapte calduroasa, frumoasa, in care briza usoara care aparea din cand in cand aducea parfumul imbatator al florilor si cateodata al razelor solare. O noapte perfecta care in curand avea sa se transforme intr-una de groaza. Una pe care as fi uitat-o, amintirea ei ducandu-se la un loc cu celelalte amintiri ale unor astfel de zile. Nu a fost sa fie asa. Evenimentul care va ramane in mintea mea scris cu slove de foc incepe cu propunerea, sau mai bine zis porunca, lui Fabrizio de a-l insoti intr-o scurta plimbare sub clar de luna. Pana si luna era perfecta in aceasta seara, plina, alba, fara de pata. Nu puteam sa il refuz, asa ca am acceptat, insa nici macar o secunda nu mi-a trecut prin cap ca exista un motiv alternativ pentru care a sugerat asa ceva. Ma invatase sa fiu viclean, insa credeam ca trecusem de toate testele si avea sa ma lase in pace. M-am inselat amarnic. Mai exista un test final, cel mai crud si mai dur dintre toate.
Mergem fara nici o destinatie, sau cel putin asa cred, pe strazile Veroneze cand dintr-o data face la stanga si intram intr-o cladire abandonata dar care inca mai are un aer de demnitate, in ciuda starii in care se prezenta. Aici sunt peste douazeci de vampirii, toti aduna-ti in jurul unui rug. Initial nu ii dau atentie ci doar continui sa il urmez pe Fabrizio fara prea mare interes... asta cel putin pana cand ajungem in prima linie, aproape de rug.
Nici macar pentru o secunda Fabrizio nu s-a intors sa se uite la mine, iar eu continui sa imi pastrez masca de piatra pe care aproape o pierd cand vad cine este legat de acel rug. Se afla in fata unei usii ce se gasea in spatele rugului, la cativa metrii buni departare de acesta, in genunchi, uitandu-se direct in ochii mei, statea nimeni alta decat Angelique. Este legata cu lanturi de argint care i-au ars carnea pana la os si rani urate ii acopera corpul ce o data m-a fermecat. Pielea care i-a mai ramas este palida, lipsita de fluidul vietii. Nu credeam ca un vampir poate fi mai palid decat este in mod normal. Nu vroiam neaparat sa aflu acest fapt, dar l-am aflat. Uitandu-ma la corpul ei imi dau seama ca este posibil, este mai mult decat posibil, daca asa ceva se poate.
Apoi cineva s-a apropiat de ea si o forteaza sa stea in picioare si sa se indrepte spre rug. Merge impiedicandu-se, tinandu-si capul in sus privind drept inainte. Acel vampir o obliga sa treaca prin fata celor din primul rand, ca un fel de parada morbida. Astfel trece la doi pasi de mine, as fi putut daca as fi vrut, daca as fi stiut ca Fabrizio nu s-ar implica, sa intind mana si sa o salvez, insa nu fac nimic. Simt cum sangele incepe sa imi alerge frenetic prin vene, nefiind de acord cu alegerea mea. Dupa ce trece de mine, isi intoarce capul si ma priveste direct in ochi, oferindu-mi pentru o secunda un zambet sters, lipsit de stralucirea pe care mi-o aminteam atat de bine, atat de dureros. Dar nu mi-am pierdut masca, macar cu atat sa ma mandresc. Nu simt decat o usoara zvacnire a inimii, in rest nimic. Nu ma intereseaza soarta ei, imi tot repet in minte pentru a ma convinge. Si-a facut-o cu mana ei, imi sopteste vocea lui Fabrizio in cap.
Imi dau seama ca a luat foc atunci cand ii aud tipetele de teroare. Am pierdut timpul incercand sa nu imi pierd masca si nu am observat ceea ce se petrecea in jurul meu, asta pana cand am auzit-o tipand. Tipa si se zvarcoleste atat de rapid incat aproape ca reuseste sa scoata rugul din pamant, insa nu scapa. Nu mai are nici o sansa. Parul este primul care a disparut, parul ei rosu, cret si frumos nu mai exista. Apoi picioarele incep sa se transforme in cenusa, iar procesul continua incet spre inima ei. Cand a murit parca cineva m-a intepat in inima, scotand-o cu un cutit neascutit. Sunt gata sa cedez, sa ma arunc in foc si sa mor o data cu creatoarea mea, cand simt mana lui Fabrizio pe umarul meu. Ma uit in ochii lui si nu vad decat reflexia mea... vad lacrimile sangerii care incepusera sa curga pe chipul meu, patandu-mi obrajii. Nici macar nu mi-am dat seama ca plang...
Nu am constientizat asta deoarece ma concentram atat de tare sa imi pastrez masca incat nimic altceva nu mai conta.
-Sunt mandru de tine, fiule, sopteste el pupandu-ma pe frunte in timp ce imi sterge obrajii.
Cuvintele lui aveau sa ma bantuie mult timp de atunci, dar in acea noapte l-am urmat inapo in casa in care stateam automat, fara sa ma gandesc la ceea ce fac. Nu aveam forta necesara sa incerc sa ma gandesc pentru ca simteam ca daca incercam sa deschid acea usa a ratiunii, durerea cauzata de moartea ei avea sa apara. Asa ca am lasat-o inchisa si am preferat sa nu ma mai gandesc niciodata la acea noapte.
uuu chiar asa nimeni nu a comentat nimic?
uita-ti un nou capitol...scuze de intarziere.
Capitolul XX
Dupa nouazeci si cinci de ani, in sfarsit, Libertate
Londra anului 1895 este foarte diferita de ceea ce era acum multe sute de ani cand eu cand faceam parte din acea specie pe care noi, fiinte care nu ar trebui sa existam, o numim muritori. Hainele pe care sunt nevoiti oameni sa le poarte sunt atat de diferite de cele ci care eram obisnuit... este pentru prima data cand imi dau seama, cand inteleg cu adevarat ceea ce vroia sa spuna Cedrik atunci in primele zile alaturi de el. Si imi aduc aminte ca mi-a zis ca voi intelege in clipa cand o sa gust cu adevarat libertatea.
Imi amintesc de toti acei ani pe care i-am petrecut alaturi de maestrul meu si nu simt nimic la aceste memorii. M-a schimbat. M-a transformat intr-un adevarat vampir, un adevarat vanator. Acum inteleg de ce cei batrani se tineau departe de asa numita ierarhie in care au ajuns sa traiasca vampirii. Specia noastra este destinata, condamnata, damnata sa traiasca in izolatie, nu intr-o ierarhie condusa de cineva. Acestia care se luptasera pentru a detine suprematia dei aratau ca noi si ne impartaseau puterile si unii chiar sangele, nu se puteau numii cu adevarat vampiri. Ei inca nu reusisera sa renunte cu adevarata la latura lor umana si cautau substituente. Ii compatimeam. Nu nici un substituent pentru viata pe care au lasat-o in urma in clipa in care au pasit pe acest drum abisal.
Adevaratii monstrii traiesc in negura noptii, singuri fara a avea cui sa dea socoteala, fara a dori sa aibe cui sa ii dea explicatii. Asta imi este mostenirea, asta am invatat de-a lungul acelor lungi ani pe care i-am petrecut alaturi de Cedrik. Numai ca acum a venit timpul ca el sa ma lase sa imi gasesc singur companionul, desi sunt mai mult decat constient de realitatea cruda: niciodata nu o sa gasesc pe cineva care sa ramane pentru o eternitate cu mine. Este un cerc vicios din care nici eu, nici Cedrik, nici altcineva nu poate sa iasa. Ma bucur intr-un fel ciudat ca totusi Cedrik si-a gasit pe altcineva si nu mai are nevoie de mine. Are acum un baiat rus pe nume Alexandr care il atrasese, il fascina. Nu ii pot intelege, insa, obsesia de a-l urmari cum isi traieste viata muritoare, chinuindu-se sa fie pe placul parintilor. Stiu ca o sa il transforme, intrebarea mea era de ce nu il transforma acum, de ce se incapatana sa il urmareasca, sa ii influenteze viata de departe, sa se joace cu el in acest mod sadic si crud. Dar nu mai conteaza, nu mai este datoria mea sa il inteleg, in curand Alexandr va fi obligat sa o faca. Eu am scapat, eu sunt liber.
Un lucru important am invatat de la maestrul meu pe care nu o sa il uit niciodata, nu ca as putea vreodata sa uit ceva, si acesta este: puterea sentimentelor. M-a invatat cum pot sa ma hranesc cu sangele oamenilor, dar in acelasi timp sa continui sa apreciez viata umana, sa nu cad in acea credinta cum oamenii sunt numai hrana. Este un simplu proces. Unii oameni merita atentia, dragostea noastra, a vampirilor, chiar daca stim ca intr-o zi chiar fara voia lor ne vor rani si ceilalti, cei care nu merita decat sa fie hrana, nutriment. Este o simpla delimitare, o impartire a muritorilor in doua grupe.
In aceasta seara, in care gust libertatea i-au o decizie: sa traiesc la fel cum a facut-o si o face Cedrik. Ma hotarasc sa uit totul despre existenta celor pe care ii cunoscusem pe parcursul anilor in familia du solei. Nu vreau sa imi mai amintesc de acei ani pe care i-am petrecut alaturi de acele creaturi pentru ca imi dau seama, de abia in aceasta clipa, ca ei nu erau decat niste oameni cu corpuri nemuritoare, nimic mai mult. Nu o sa fie capabili sa inteleaga ceea ce eu am invatat, ceea ce am descoperit alaturi de Cedrik.
Imi amintesc de ziua in care l-am intrebat pe acesta despre Louis. Mi-a trebuit atat de mult curaj sa rostesc acea intrebare deoarece stiam ca Louis fusese singurul vampir pe care Cedrik il considerase egalul sau. Cand l-am intrebat a fost pentru prima data cand l-am vazut lasandu-si garda jos si impartasindu-si sentimentele cu mine. Era ranit, trist pentru un motiv pe care nu il intelegeam. Mi-a spus ca Louis desi nu era primul sau copil era cel la care tinuse cel mai mult, dar cu care gresise cel mai rau. In dorinta lui de a-l tine cat mai mult langa el lungise lectiile pe care trebuia sa i le spuna si intr-o zi plecase de langa el, il parasise pentru a se implica in ceva ce nu tinea de ei. Incerca sa ii explice, sa ii arate adevarata cale, insa nu dorise sa il asculte, asa il pierduse. Si apoi cand aparuse Angelique isi pierduse puterea pe care o avea asupra lui. Angelique il fascinase pe Louis asa cum Louis il fascinase pe Cedrik si stia ca nimic nu avea sa il convinga pe Louis sa se intoarca inapoi. A fost prima data cand si-a impartasit sentimentele cu mine si ultima, dar nu mi-a dat un motiv intemeiat pentru actiunile sale. De altfel, niciodata nu facea ceva fara sa aibe motiv, numai ca nu impartasea cu mine acel motiv ma lasa pe mine sa speculez, sa il aflu.
Indeajuns cu maestrul meu. Sunt liber sa traiesc asa cum imi doresc. De ce sa ma gandesc la ceea ce a fost?
Soarele a apus de mult, lasand orasul sa fie capturat de umbre. Nu stiu ce sa fac sau unde sa ma duc. Nu imi este foame asa ca nu simt nevoia de a vana, bestia este linistita in aceasta seara. Singurul lucru care imi ramane de facut este sa ma plimb pe strazile pietruite ale orasului care sunt luminate din loc in loc de lampile cu gaz.
Este fascinant cat de mult a evoluat lumea si cum a aparut aceasta chestie numita tehnologie in viata muritorilor, usurandu-le viata. Deasemenea oameni nu mai mureau din simple raceli sau nu mai este nevoie sa li se taie membrele din cauza unei simple zgarieturi care se infectase.
Ma trezesc ca ma plimb pe aceste strazi fara nici o destinatie anume. Pot sa ma cazez in cel mai bun hotel, am bani destui pentru a-mi satisface cele mai nebunesti placeri, dar nu am chef de asa ceva. Vazusem lumea cu Cedrik asa ca a vizita tarile nu mai reprezinta o fascinatie pentru mine... poate daca mi-as gasi pe cineva cu care sa ma bucur de aceste frumuseti, poate atunci o sa ma apuc de calatorit din nou, dar momentan nu ma atrage aceasta posibilitate.
Ajung intr-o zona in care se vede ca cei care isi permit sa stea aici sunt oameni foarte bogati. Casele sunt mari, inconjurate de ziduri din piatra care sa tina deoparte privirile curioase ale trecatorilor. Numai ca aceste metode de aparare nu sunt un obstacol pentru mine. Trecand pe langa un asemenea conac maiestuos la fereastra acestuia observ o femeie imbracata in alb. Luna aparuse deja pe cer de cateva ore bune si lumina acestui astru face ca acea fata sa para o naluca. Ma fascineaza, asa ca sar peste zidul din piatra avand aproape doi metri fara nici o greutate si aterizez lin fara a face nici cel mai mic zgomot pe pamantul impodobit cu iarba. Este inceputul primaverii si desi acest anotimp vine tarziu de obicei in Anglia, anul acesta a surprins pe toata lumea aparand mai devreme decat de obicei. Asa ca pamantul este tare, plin de iarba si de tot felul de flori salbatice, insa le lipseste frumusetea micilor perle transparente care se lasau pe acestea atunci cand era ceata.
Imediat cum aterizez ma strecor in spatele acestui conac pentru a incerca sa gasesc o intrare in camera fetei. De obicei casele de acest gen au balcoanele in curtea interioara si usile care dau in aceste terase sunt deseori lasate descuiate, usurandu-mi munca. Din pacate sau poate din fericire pentru mine fata se afla deja in gradina stand sprijinita de trunchiul copacului din mijlocul gradinii, uitandu-se direct catre luna. Frumusetea ei ma innebuneste in asa fel incat uit sa ma intreb cum de a ajuns atat de repede din camera ei in gradina, mie nu mi-a trebuit mai mult de cateva secunde sa sar gardul si sa ajung, iar eu sunt vampir si ea este muritoare.
Razele astrului argintiu reusesc sa patrunda prin coroana bogata a stejarului si acolo unde ii atinge pielea alba ca laptele si da o stralucire feerica, aproape translucida. Este cu adevarat frumoasa. Mainile si le tine ascunse sub manecile evazate ale rochiei, dar eu pot sa vad foarte usor prin materialul subtire si observ ca are mainile delicate cu degete luni si subtiri de pianista. Imi inchipuie cum aceste degete aluneca cu delicatete si eleganta peste clapele de alabast ale unui pian... talia seamana cu cea a unei viespe dar asta din cauza corsetului pe care inca il poarta, din cine stie ce motiv, dar in acelasi timp corsetul ii ridica sanii dandu-i un decolteu generos, apetisant. Pot sa vad foarte usor cum sani i se ridica si se lasa in ritmul linistitor al respiratiei. Gatul este lung ca al unei lebede si ma invita parca sa imi infig coltii in pielea subtire chiar acolo unde pulseaza artera. Deja simt cum colti isi fac aparitia incet din cauza prazii apetisante din fata mea. Imi ridic privirea pentru a evita sa o atac. Chipul ii este oval cu o barbie mica, doua buze voluptoase, un nas cu varful putin ridica in sus, pometii inalti, ochii mari, albastrii cu genele lungi si dese si cu fruntea ascunsa sub bretonul drept. Are parul o culoare pe care nu o vezi niciodata la oameni si anume un albastru pal, culoarea cerului pe timpul unei zile frumoase de iarna.
O briza usoara ii ravaseste parul lung si aduce cu el mirosul ei. Este atat de apetisant, nici nu stiu cu ce as putea sa il aseman dar sunt constient ca nu l-am mai intalnit pana in aceasta seara. O vreau! O vreau atat de tare incat nu stiu daca ma mai pot controla mult timp.
Ma face sa ma intreb cine este sau mai bine spus ce este. Nu se poate ca un simplu muritor sa aiba un asemenea miros si nici o asemenea culoare. Nu este o simpla muritoare parul si mirosul ei imi atesta aceasta banuiala. Si atunci ce este? Nu am mai intalnit niciodata o faptura care sa trezeasca bestia din mine chiar si atunci cand sunt satul. De fapt, nu... imi amintesc. Acum multi, multi ani intr-o camera intunecoasa a aparut ceva care poseda un miros asemanator. Era o zana, dar aceasta fata nu se poate sa fie o zana. Traieste cu doi muritori, iar zanele au nevoie de compania celor ca ele sa poata supravietui.
Deodata aud un marait amenintator care bine din spatele meu.
Am ajuns si aici:D.
Se observa cu ochiul liber capitolele pe care le-ai recitit si pe care nu. De exemplu, in partea a doua a cap XIX nu am gasit nici o greseala, intamplarea a fost relatata absolut superb si am regasit descrierea ta mirifica. In capitolul XX am gasit o gamada ( daca vreo 7-8 poate fi numita gramada:D) de greseli de tastare si vreo doua propozitii fara sens. Nu e ca si cum nu ai putea sa scrii, deoarece ne-ai demonstrat aproape de fiecare data ca esti o scriitoare priceputa, dar, la acest fic lasi capitole nerecitite si necorectate, si nu stiu de ce? Ti se pare ca acesta are ceva in minus fata de celelalte? Pentru ca daca da, inseamna ca te inseli, e un fic grozav, la fel ca si restul, si ideea e grozava.
Ca tot vorbeam de greseli, aici sunt toate pe care le-am gasit: in mijlocul nicaieri in Transilvania. (middle of nowhere:)))da aici depide cum vrei tu sa corectezi, ai mai multe variante "pentru a detine suprematia dei aratau ca noi " uhm.."i", cred "cu adevarata la latura lor umana" - adevarat "credinta cum oamenii sunt numai hrana" - "credinta ca" "i-au o decizie" - mai are rost sa repet? ar fi a cincea oara, le-am numarat "familia du solei" - Solei, cu litera mare "Angelique il fascinase pe Louis asa cum Louis il fascinase pe Cedrik si stia ca nimic nu avea sa il convinga pe Louis sa se intoarca inapoi. " - cam prea mult Louis, cel putin asa cred "asa ca sar peste zidul din piatra avand aproape doi metri fara nici o greutate" - asta suna ciudat. Se poate intelege ca zidul avea doi metri fara greutate, cu greutate ar fi mai inalt, sau nu? "putin ridica in sus" - mie-mi suna a pleonasm, si oricum, era "ridicat" "care bine din spatele meu" - vine
E posibil sa fie in mintea mea, insa mie mi se pare ca il neglijezi, pentru ca la celelalte ficuri nu lasai niciodata capitolele balta, si mi se pare foarte nedrept, deoarece este o poveste grozava.
Inafara de asta nu am mai gasit nimic in neregula, doar mici fraze ciudate la ultimul capitol, dar sa trecem peste asta. Astept urmatorul capitol si sper ca de data asta sa ai grija de el.
Buh bye>:D<
Salut din nou! Am venit si pe aici!
Mi-a placut foarte mult povestea. Am vazut cateva greseli ici-colo, dar nimic grav. De ce trebuia sa moara Angelique? Si Wolf de ce nu a facut nimic? Asta nu inteleg! De ce ai omorat-o pe Angelique? Ce a facut sa merita asta? Eu as fi vrut sa mai traiasca.
Nu te inteleg! Sunt foarte furioasa!
Cand pui continuarea? Vreau sa aflu cine e fata misterioasa pe care a vazut-o Wolf la fereastra si dupa care a sarit. Abia astept sa aflu ce se mai intampla.
multumesc mult pentru ca cititi si ma bucur ca va place. o sa incerc sa nu mai neglijez aceasta poveste Dark Blue;)
Lanna, angelique a trebuit sa moara pentru ca asta ii era soarta de cand a intra in viata lui wolf. a fost personajul feminin principal la inceput, dar a cazut din acest statut in momentul in care a decis sa ii salveze viata lui wolf. pentru ca i-a dat acel sange al lui Fabrizio sperand ca acesta sa apara si sa il oblige pe Wolf sa renunte la lupta. stia ca nu vor castiga:)
anyway, uitati si continuarea capitolului pe care l-am taiat in doua.
Deodata aud un marait amenintator care vine din spatele meu. Cand ma intorc observ trei lycani cum stau pe labele din spate pregatiti sa atace. Am fost attat de fascinat de faptura ce contempla luna incat mi-am lasat garda jos, neauzind fapturile ce se strecurasera sa ma atace. Cat de prost pot fi! Prima lectie: nu lasa niciodata garda jos; dar acea fata... intr-un mod sucit, nebunesc, absurd imi aminteste de Angelique.
-Ce cauti aici, tantarule? Intreaba masculul alfa care facuse un pas in fata celorlalti doi, continuand sa maraie amenintator.
De abia inteleg ce spune, cuvintele sunt atat de pocite.
-De cand imi este interzis sa ma plimb? Il intreb eu non-salant stiind ca nu fac altceva decat sa il provoc.
Ma intreb curios de ce nu ataca, ce mai asteapta de pierd timpul cu vorbe inutile. Nu este tipic lycanilor sa vorbeasca, ei ataca si apoi pun intrebari, din cate stiam eu. Deci ce ii face pe acestia diferiti de ceilalti? Au si un alt miros, adevarat, seamana cu mirosul de javra pe care toti il poseda, dar acestia miros si a altceva... altceva care ii face apetisanti. Ceea ce nu este deloc bine. Sangele lycanilor este otrava pentru vampiri.
Observ ca cei trei nu se mai uita la mine ci undeva in spatele meu si au incetat sa mai maraie, dar continuau sa stea pe pozitie de atac. Parca asteptand pe cineva sa dea ordinul ca sa atace. Imi intorc putin capul sa vad la ce se uita, nu ii scap din vedere pe cei trei pentru ca asta ar insemna sa imi semnez condamnarea la moarte. Raman uimit cand o vad pe acea domnisoara uitandu-se cu interes la mine, langa ea un pas mai in spate stand o zana care zambea calduros. Are parul de un albastru-verzui, iar ochii ii sunt de un galben intens, aproape auriu. Nasul ei este putin c-am mare si drept, avand varful indreptat in sus, in timp ce buzele sunt fabuloase, pline de acel sange atat de dulce. Si atunci ma izbeste.
O camera intunecata, o masa rotunda de stejar stand in centrul iar la aceasta aflandu-se diverse creaturi. O lumina a aparut si o data cu aceasta diverse creaturi si-au facut aparitia. Miryam. Numele acesta imi apare in minte scris cu slove de foc.
-Myriam... soptesc eu uitandu-ma direct in ochii ei aurii.
Aceasta pare ca ma vede pentru prima data si dispare din spatele domnisoarei aparand langa mine.
-Puteti pleca, le ordona ea lycanilor care pleaca vadit nemultumiti, apoi se intoarce cu fata la mine cantarindu-ma de sus pana jos.
Acum am aflat cine ii controleaza pe acestia.
Ma innebuneste mirosul ei, narile mele ma distrug arzand din cauza acestuia. Doi pasi si sangele ei ar fi in gura mea, bucurandu-ma de gustul lui.
-Nu as face asta daca as fi in locul tau. Imi amintesc de tine, Wolf. Vampirul nou-nascut care a devenit liderul familiei du Solei. Dare sti schimbat... ai aerul unui prim. Cum se poate asa ceva? Intreba ea neasteptandu-se la nici un raspuns.
-Chiar nu vad motivul pentru care ti-as zice asa ceva, Miryam. Nu mai fac parte din lumea patetica a lui Vladimir. Deci nu imi pasa de pacturile incheiate de el, afirm lasand-o sa imi vada coltii lungi care iesisera la iveala.
-Poate... dar nu imi vei face nimic. Nici mie, nici protejatei mele. Vezi tu, nu mai sunt o simpla zana de mult timp, sunt un inger in adevaratul sens al cuvantului, iar ea este protejata mea, spuse aratand spre fata ce statea la cativa pasi departare. Crede-ma nu vrei sa te pui cu mine.
Este serioasa. O vad in ochii ei determinarea de a scapa lumea de mine. Are o aura in jurul capului albastruie care nu era acolo cu cateva minute in urma. Ceva imi spune ca este timpul sa imi iau talpasita, asta daca doresc sa traiesc. Tocmai asta vreau sa fac atunci cand simt o mana calda atingandu-ma pe umar. Seara aceasta se dovedeste a fi plina de surprize placute cat si neplacute. Unde este plictiseala care punea stapanire pe mine cu numai cateva minute in urma? Nu trebuie sa ma intorc pentru a vedea cine este, deoarece stiu deja.
-Este frumos, Miryam. De ce trebuie sa fi atat de dura cu el? Intreaba inocenta.
Ma uit la aceasta de parca ar fi de pe alta planeta. Cum poate sa afirme asa ceva? Nu stie ce sunt? Nici nu imi pot imagina cum cineva atat de inocent ca ea si-o pastreaza in aceasta lume a monstrilor in care traieste. Ma uit la Miryam, care intotdeauna imi citeste gandurile intr-un mod necunoscut inca pentru mine si isi ridica umerii intr-un gest care imi da de inteles ca nici macar ea nu o intelege pe frumoasa cu parul albastru ca marea.
-Amaltheea, draga mea, el este un vampir. Stii ca am mai vorbit despre creaturile noptii, nu? Iti aduci aminte de ceea ce ti-am spus despre ele? Ar trebui sa te feresti de aceste creaturi pentru ca traiesc hranindu-se cu vietile oamenilor, ii explica Miryam din nou.
Amaltheea, ce nume neobisnuit are, cu siguranta nu este o simpla muritoare.
Aceasta se uita la mine de parca ar stii ca ma gandesc la ea si imi ofera un zambet. Diferenta de inaltime dintre noi este evidenta, eu fiind cu cel putin cinsprezece centimeri mai inalt decat aceasta si trebuie sa ma uit in jos pentru a putea sa ii intalnesc privirea.
-Nu se poate sa fie atat de periculos. Are ochii frumosi si blanzi, uite vezi? Spuse punand mana pe barbia mea si intorcandu-mi capul pentru a o privi pe Miryam.
Miryam isi da o palma peste fata vazand-o pe fata cum se comporta, cu cata usurinta se arunca in gura lupului.
-Doamne, in ce m-am bagat cand am acceptat sa ii fiu inger protector? Sopteste usor zana, crezand poate ca nu o pot auzi.
Nici nu stiu cum sa reactionez. As ataca-o pentru ca simt cum incet, incet bestia pune stapanire pe simturile mele, dorind sa fac baie in sangele celord doua insa ceva ma obliga sa ma controlez. Ce, nici eu nu stiu dar o parte din mine este bucuroasa ca nu ma dau batut in fata acelui monstru interior.
-Amaltheea, nu il trata ca pe o jucarie. Este periculos! Este uun vampir pentru numele lui Dumnezeu! Zise Miryam exasperata lasand zambetul sa ii dispara de pe chip.
Ingerul, zana sau ce o fi ea o apuca de mana si o trage spre ea intrerupand contactul pielii ei fine cu a mea si imediat ce acest contact se intrerupe sunt coplesit de foamea ce isi cere dreptul. Nu stiu ce mi-a facut acea fata de a facut sa dispara sentimentul de foame total din corpul meu, dar in prima secunda cand nu m-a mai atins, ea a aparut chinuindu-ma de o mie de ori mai rau decat ma chinuia in mod obisnuit. Incep sa marai si sa imi arat coltii pregatindu-ma sa le atac, cand un lycan care aparut de nicaieri ma tranteste la pamant. Nu imi dau seama ce se intampla, de abia mai pot intelege cate ceva atat de repede se petrec lucrurile, insa asta este si din cauza bestiei pentru ca atunci cand incepe sa ma controleze toate abilitatile mele scad semnificativ. Ma lupt cu un lycan in timp ce sunt atent la un altul care se apropie prin spatele meu. Il simt cum incearca sa se strecoare.
Nu stiu cum reusesc sa scpa, dar o fac. Plec din acel conac confuz, dar bucuros ca inca traiesc. Plin de sangele meu, amestecat cu cel al lycanului cu care m-am luptat umblu pe strazile pustii ale Londrei in cautare de o prada usoara cu care sa ma hranesc. Am nevoie de sange proaspat altfel o sa mor din cauza ca sangele meu s-a amestecat cu cel al javrelor si voi muri incet daca nu gasesc pe cineva cu care sa ma hranesc. Nu este cel mai efectiv mod de a ucide un vampir, dar nu conteaza. Mai ales daca esti pe un camp de lupta si pierzi mult sange, esti mor mai mult ca sigur daca mai esti si infectat cu sange de lycan.
In drumul meu apare un cuplu, un tanar cu parul saten beat sustinut de o dama de companie nu prea scumpa dupa cum arata. Nu sunt tocmai genul meu, insa nu am timp sa fac mofturi. Apar intre cei doi speriindu-i, insa ii apuc de gat pe amandoi si ii imobilizez. Ar tipa, dar sunt atat de intoxicati cu bautura incat nu constientizeaza ceea ce li se intampla. Ma hranesc intai cu copila care in secunda in care imi simte coltii penetrandu-i pielea incepe sa tipe disperata dupa ajutor. Tipatul se stinge dupa vreo doua minute pentru ca ea cade in inconstienta, urmata de o moarte sigura din cauza pierderii de sange. Nu se va mai trezi. Tanarul baiat a cazut in fund si se uita fara sa ii vina sa creada ce se intampla in fata lui. Ma intorc cu fata spre acesta si apucandu-l de parul scurt il ridic in sus. Imi stramb nasul atunci cand simt mirosul fecalelor lui, dar imi dau la o parte dezgustul si imi infig coltii in gatul lui simtind putoarea alcoolului care imi inunda narile. Ii beau sangele in timp ce el sopteste pana in ultima clipa ca asa ceva nu se poate, ca eu nu exist. Zambesc atunci cand imi dezlipesc buzele de gatul lui. Este ciudat cum inexistenta mea il distruge, il omoara, ii curma existenta lui. Unii oameni nu sunt capabili sa constientizeze anumite adevaruri crude si mor in aceasi ignoranta in care au trait. Ii las pe cei doi acolo, pe strada goala si pustie sa ii gaseasca un trecator ghinionist a doua zi de dimineata.
Hey, Angel>:D<
Imi pare rau ca in postul trecut nu am mai apucat sa vorbesc despre asta, si iti multumesc Lanna ca ai pus tu intrebarile, dar acum le mai pun si eu o data: de ce ai omorat-o pe Angelique? De ce ai omorat-o pe Angelique in chinuri? puteai sa gasesti 1001 moduri prin care ea sa scape...ok, e povestea ta,ideea ta si trebuie sa recunosc, intr-un fel mi-a placut enorm partea aia si mi-ar fi placut si mai mult daca Wolf ar fi fost in locul lui Angelique
Sa revenim, chestie neplacuta: Ai scris numele si inceputurile de propozitie cu litera mica, dar ghici unde? La inceputul postului,in afara capitolului, unde ai explicat de ce ai omorat-o pe Angelique. Stiu ca ar trebui sa-ti comentez ficul, dar tu esti o scriitoare, si asa ceva nu se accepta.
Capitolul a fost bun, se putea si mai bine, dar a fost bun. Se observa usor cat te poate ajuta o idee buna, nu vreau sa spun ca ideea aceasta nu e buna, dimpotriva e grozava, dar sunt unele lucruri care tie ti se potrivesc mai bine. Sa nu uitam greselutele de tastare, care nu sunt chiar atat de deranjante, dar pe care trebuie sa le spun ca sa par mai rea;): attat , Dare sti , celord , esti mor , uun , nu cred ca mai are rost sa le corectez, e evident ca sunt doar greseli de tastare inocente.
Peste lupta dintre Wolf si lycan ai sarit, si s-ar putea crede ca ei stateau fata si se holbau unul la altul in timp ce altul venea din spate, apoi Wolf a scapat si asta a fost lupta cea sangeroasa, care putea sa-l faca pe Wolf sa moara. Dupa parerea mea asta era o chestie cat de cat importanta, puteai sa-i acorzi putina atentie. Mi-a placut cand a ucis acel baiat, atat faza cu fecalele cat si faza cu inconstienta si moartea.
Cam atat, astept capitolul urmator>:D<
Salut! Nu am ce zice despre capitol. E, pur si sumplu, superb. Dar, dupa cum a zis si Dark Blue, trebuia sa descrii mai mult partea cu lupta dintre Wolf si acel lycan, cum se musca, cum se lovesc si cad, etc.
Ai si cateva greseli de tastare care au fost mentionate mai sus. Nu are rost sa le spun.
Cam atat! Maine ( duminica ) voi pune urmatoarea parte la povestea mea. Cand ai timp, treci pe acolo.
Hei.Buna.interesant fic.imi place idea.asa ca vreau nextul.si app imi pare rau.cand intru pe un forum ma duc direct la subiectele pe orice tema de pe forum si uit complet de reguli.n-as vreau ca ficul cuiva sa fie mutat la atelier sau sters din cauza ca eu nu respect regulile.deci inca o data iti mai spun:vreau nextu.
Off: interesant comment ai alia_sasuke2011:| cred ca si o telegrama are un continut mai explicit...chiar nu inteleg pe bune chiar nu inteleg rostul acelui post pff nevermind...
On:
Stiu, stiu nu am scuze, ti-am promis acest comment acum ceva zile si uite ca abia acum imi onorez promisiunea. Inainte de a trece la comentarii vreau sa iti spun si aici desi ti-am spus si pe mess ca ai un fic foarte bun, si bine structurat.
Acum voi comenta cateva aspecte ale ficului care mi-au placut sau din potriva deranjat, nu te speria nu e nimic grav:
Descrierea: Descri frumos in unele capitole pur si simplu nu ma mai puteam opri din citit datorita profunzimii descrieri insa in altele prun si simplu se vede ca te-ai grabit sa postezi si nu ai acordat aceiasi atentie descrierii.
Naratiunea: Este bine structurata nu am ce comenta aici.
Personajele:Nu o sa le iau pe toate fiindca probabil as face un giga post ci doar doua care mi s-au parut mai interesante.
Wolf: imi place cum l-ai conturat, imi place comprtamentul si modul lui de gandire.
Angelique: deja ti-am spus pe mess ca am detestat-o si chiar ma bucur ca a disparut din peisaj. Insa a fost gandita bine si daca ignor partile rele e chiar...cum sa ma exprim..agreabila?
Lupta: in ultimul capitol m-ai lasat ceva genu huh ce cand cum unde de ce...intelegi tu. Nu inteleg dde ce nu ai descris-o, e destul de simplu, daca te gandesti ca atat lycani cat si vampriii au forta si viteza supraomenasca, cateva eschive, cateva zgarieturi, sa zice-m ca atunci cand Wolf scapa il prinde pe unul din lycanide gat si il arunca cu toata forta de un perete, copac, obiect dur fugind apoi vazand cu ochii, nu e greu doar inchide ochii imagineaza-ti lupta si scrie cea ce vezi acolo.
Cam atat am avut de spus, astept capitolul urmator. Ma anunti pe mess cand vei posta:D
va multumesc tututor ca ati citit si ca ati impartasti parerile voastre cu mine.
hugs Tyki and Dark Blue.
Capitolul al XXI-lea
Adevar Prezent 2034
Ma opresc din povestit pentru a ma uita la ceasul ce sta in buzunarul meu stang. Este ora patru dimineata, inca putin si va trebui sa astept inca douasprezece ore pentru a putea sa vorbesc cu EL. Se pare ca trebuie sa termin aceasta sarada aici si acum. Normal ca totul a fost o sarada pana acum. Nu sunt si nici nu voi fi niciodata atat de nebun incat sa ma alatur unui grup atat de penibil de vampiri. Cum as putea eu sa renunt la minunata senzatie pe care mi-o da teama unui om atunci cand stie ca este pe pragul de a muri? Nu pot, pentru asta traiesc, pentru acea senzatie unica daruita de ochii fiecarei victime in care imi infig colti. Nu neg ca singuratatea m-a adus la pragul acestui clan, acestei familii dar singuratatea mea este una care nu poate fi doborata de cineva ca ei. Nu, nu este acel gen de singuratate. Este un alt fel de pustietate ce nu poate fi distrusa decat de un singur lucru, iar aceasta familie este modul prin care pot pune mana pe acel lucru.
Cei patru se uita amenintator la mine si putini nerabdatori sa auda continuarea povestii mele..
- Ma scuzati, dar aceasta poveste aici se termina, zic eu facand o scurta plecaciune de curtoazie in fata acestora.
- Cum? Intreaba William apropiindu-se cativa pasi de mine.
- Nu poti face asa ceva! Exclama Chase vadit nemultumit, incrucisandu-si mainile in dreptul pieptului.
Si-au mai lasat putin garda jos. Sunt atat de usor de ucis in acest moment incat nici nu stiu de ce am acceptat asa ceva. O prada atat de usoara ca ei nu imi provoaca nici o placere mai ales ca nu anticipez nici o lupta grea.
Zambesc ironic la toata aceasta scena. Oare chiar credeau ca cineva ca mine va renunta vreodata la a ucide oameni? Ca ma voi face... vegetarian? De abia pot sa ma gandesc la acest cuvant si la ceea ce implica el, nici nu mai vorbesc despre a deveni asa ceva. Este de-a dreptul dezgustator. Este atat de respingator acest simplu gand pentru mine incat mi se pare o gluma proasta. Vampiri vegetarieni! Am trait sa o vad si sa o aud si pe aceasta! Incep sa rad mai rau ca un nebun ceea ce ii face pe Scarlett si Patrik sa se indeparteze de mine.
- Ce este atat de haios? Daca vrei sa te primim in clan trebuie sa stim adevarul!
Cuvintele lui William ma opresc din nebunia mea facandu-ma sa ii acord atentie. In mod normal nu as face-o dar ceva din privirea sa ma convinge. Nu merita respectul meu, nici unul dintre ei nu o merita dar dintr-un motiv necunoscut simt nevoia sa ii fac sa inteleaga inainte de a muri ce sunt.
- Copile, spre deosebire de tine eu am aproape cinci sute de ani in plus. Serios, chiar crezi ca cineva ca mine, un adevarat vampir, va dori vreodata sa devina o... nici nu stiu cum sa va spun. Sunteti o rusine pentru rasa noastra! Nu imi vine sa cred cat de mult ati decazut! Declar eu apucandu-l de barbie si uitandu-ma direct in ochi sai.
Da. Atunci cand cautam un clan eram depresiv, aproape sinucigas dar EL a aparut cu o cerere, un schimb. Viata acestor fiinte patetice pentru ceva drag, ceva care avea sa imi alunge singuratatea din suflet. Si apoi pe parcursul orelor in care am retrait practic intreaga mea viata mi-am amintit ce sunt, ce trebuie sa fac. Singuratatea mea va fi curmata doar de EA, iar daca pe EA nu o pot avea deoarece este deja o mana de oase, daca mai exista si acestea, atunci voi avea ceva de-al ei, ceva care trebuia sa fie al meu de la inceput, dar care a fost furat. Nu conteaza, il voi recupera in aceasta seara. O voi avea din nou langa mine pe acea tradatoare, inselatoare femeie pe care nu mi-o pot scoate din cap orice as face.
Revin cu gandul la cel pe care il tin de barbie atat de tare incat nu poate iesi. Incearca sa ma loveasca cu mainile si picioarele, sa se elibereze insa eu nu simt loviturile lui. Este atat de slab din cauza sangelui care nu face decat sa il mentina in viata incat este doar putin mai puternic decat un om. Ii zambesc iar acesta incepe sa tremure dandu-si seama ca soarta tocmai i-a fost scrisa si sigilata.
- Oh, nu fi asa... promit nu te va durea, ii soptesc eu la ureche in timp ce imi pun mainile in asa fel pe gatul sau incat il pot suci fara prea mult efort.
Un sunet sec de parca cineva tocmai a rupt in doua o creanga se aude in incapere. Este gatul lui William cedand in fata fortei mele. Uite asa raman cu corpul sau lipsit de viata in mainile mele. Insa nu pentru mult timp. Trupul sau incepe sa se dezintegreze si sa se transforme in ceea ce trebuia sa fie pana acum de mult: cenusa. Niciodata nu o sa inteleg acest lucru. Unii vampiri nu se transforma atat de repede si ai nevoie chiar de lumina soarelui pentru a le distruge trupurile lipsite de viata insa unii dispar atat de repede de parca nu ar fi existat niciodata pe acest pamant si nu tine de varsta. De asta sunt sigur.
- Will, nu! Tipa Scarlett care isi scoate la iveala ghearele si se arunca pentru a ma ataca.
Patrik cade in genunchi uitandu-se pierdut la mana de cenuse ce o data era trupul lui William, in timp ce scumpul de Chase vine si el sa ma atace. Doi impotriva la unul. Nu este corect... asa cel putin pentru ei.
O apuc pe Scarlett de maini tinand-o la o distanta considerabila de mine pentru a nu ma putea musca si ma intorc cu fata spre Chase. Acesta nu are timp sa se opreasca, vazand prea tarziu ca eu m-am invartit si infige piciorul de lemn al unui scaun in spatele lui Scarlett nimerindu-i inima. Si aceasta ma murdareste cu sangele ei in timp ce cade in genunchi mormaind cuvinte fara rost. Un singur cuvant am pentru ei: penibil. Nu au invatat sa se lupte deoarece credeau ca vor fi lasa-ti intotdeauna in pace din cauza ca nu deranjau pe nimeni. Nici macar nu stiu sa isi foloseasca puterile cum trebuie, sunt mult mai dezamagit decat eram la inceput. Stiam ca nu stiu sa lupte prea bine, dar credeam ca imi vor da mai multe batai de cap decat atat.
- De... ce... faci asta? Ce... ti-am facut... dar nu poate sa duca la bun sfarsit fraza deoarece cade cu fata in propriul ei sange pe podea.
- Nenorocitule! Mori! Tipa Chase scotand fara pic de delicatete tepusul improvizat din trupul camaradei sale, pregatindu-se sa ma atace din nou.
- Serios? Il intreb eu razand si evitandu-i fara nici o problema atacurile.
- Patrik, ajuta-ma!
Patrik continua sa stea in genunchi uitandu-se la noi cum ne luptam. Arata ca si cum nu ne vede, de parca nu mai este printre noi. Vazandu-l pe acel copil pierdut in acest fel ma face sa ma intreb ce rau ar fi putut sa faca pentru a enerva pe cineva atat de puternic ca cel care m-a pus sa ii omor. Dar acest lucru este doar un detaliu neimportant. Un detaliu pe care un asasin ca mine nu trebuie sa il stie niciodata. Este mai important sa vad acea sclipire a constientizarii morti in clipa cand isi dau ultima suflare decat sa stiu aceste detalii nesemnificative. Ma trezesc din reveria mea cand simt cum ceva intra in pielea bratului meu drept. Ma opresc si ma uit in jos sa vad ce este si raman uimit vazand cutitul din inox pe care a pus mana Chase si l-a aruncat. Asta se intampla de cate ori ma pierd aiurea printre ganduri. Scot cutitul cu incetinitorul fara sa ma uit o clipa la acesta si privindu-l direct in ochi pe Chase. Imi place sa vad cum groaza creste in ochii lui, cum se uita la mine fara sa ii vina sa creada ca fac asta fara sa clipesc. Durerea pe care mi-a provocat-o el este insignifianta, este ca si cum m-ar intepa cu un ac. Apoi la fel de incet duc cutitul la buze si imi trec limba peste lama acestuia, gustandu-mi sangele.
- Mmm... nu este la fel de bun ca sangele uman, dar are ceva ce le lipseste oamenilor de azi... este ca un vin bun, vechi pot zice, ii spun eu facandu-l sa tremure de frica.
Dar in acelasi timp vad dorinta din ochii lui. Dorinta de a-mi gusta sangele. Este si normal ca un vampir asa slab ca el sa fie incantat de sangele meu. Sangele meu care promite putere, eternitate.
Intr-o secunda cutitul care mi-a strapuns carnea trece direct prin capul lui Chase, exact intre ochi. Astfel moare fara sa stie ce l-a lovit, continuand sa viseze la ce gust avea sangele meu. Pot spune ca este un mod frumos de a muri. Nu este, insa, modul meu preferat de a ucide, dar este destul de eficace cateodata. Eu prefer sa devin intim cu victimele mele, cu cat sunt mai aproape cu atat placerea este mai mare, extazul este... incredibil. Ma intorc spre Patrik care sta in aceeasi pozitie.
- Sunteti patetici... si daca stau sa ma gandesc bine, eu sunt mai patetic decat voi ca am acceptat sa fac asa ceva. Atat de usor de ucis... nu ati fost deloc o provocare dar m-ati ajutat de aceea nu v-am torturat. Ati suferit o moarte usoara, spun eu apropiindu-ma de Patrik si punandu-mi mainile pe capul acestuia.
Il mangai pe cap, ciufulindu-i parul saten. Dintr-un motiv necunoscut mie imi aduce aminte de un anumit copil... din pacate asta nu il va salva ci doar il scapa de durere.
- Inchide ochii, Patrik. Iti promit ca nu te va durea. Vei scapa de acest blestem numit eternitate si singuratate.
Baiatul face exact ceea ce ii spun si cu o singura miscare il omor separandu-i capul de restul trupului. Corpul acestuia cade pe podea in timp ce ii dau drumul capului sau care se rostogoleste pentru cateva secunde. Gata, l-am omorat si nu a simtit nimic.
I-am omorat. Este cinci fix, ceea ce inseamna ca mi-a trebuit o ora sa o fac. O ora in care m-am jucat de-a soarecele si pisica cu Chase. Nu regret, baiatul a fost amuzant, un fel de pata de culoare in viata mea gri. Ma mai scos din rutina in care intrasem, din plictiseala care pusese stapanire pe mine. Inca mai este o ora pana rasare soarele, deci destul timp ca nenorocitul acela infumurat sa isi faca aparitia. Ies afara deoarece nu mai suport mirosul de putrefactie care pune stapanire peste incapere. Stelele sunt atat de frumoase in aceasta seara, nici macar luminile absurde, nenaturale ale orasului nu pot sa diminueze stralucirea lor in aceste clipe. Nu stiu de ce intotdeauna stelele imi aduc aminte de acea persoana care mi-a smuls inima, care m-a folosit si m-a tradat. Modul in care functioneaza inima este necunoscut si va ramane asa pentru restul eternitatii. Iar pentru mine va fi si neinteles deoarece nu pot intelege de ce inca o mai iubesc dupa toate cele prin care m-a facut sa trec. Lucrurile pe care ea m-a pus sa le fac m-au ranit si totusi uite ca stau aici asteptandu-l pe acel nenorocit sa apara. Si pentru ce? Pentru un amarat de medalion care ii apartinuse ei, intre ghearele caruia exista o poza cu ea.
- Ma bucur ca suferi in acest mod pentru ca tu ai omorat-o, dar nu este nimic, spune cineva din spatele meu.
Crede ca m-a luat prin surprindere, insa nu este adevarat deoarece il asteptam sa apara. Sa isi faca aparitia in acest mod atat de tipic, obisnuit, pentru cineva ca el. Nu stiu daca il urasc pe acesta mai mult decat o urasc pe ea, este inca un lucru supus intrebarilor. Adevarul este ca daca nu ar fi fost pentru existenta acestuia atunci ea nu ar fi fost nevoita sa ma pacaleasca, sa se joace in acel fel cu inima mea si intr-un final sa ma tradeze. Este ciudat cum functioneaza inima, cum poti iubi si ura o persoana in acelasi timp cu atata pasiune. Sunt sigur ca daca ar fi langa mine acum toata acea iubire, toata acea ura, toate acele regrete ar exploda intr-o pasiune care ne-ar consuma pe amandoi. Dar nu este si din aceasta cauza, toate acele sentimente m-ar manca daca le-as lasa. Dar pana la urma opusul dragostei nu a fost niciodata ura asa cum cred unii, ci este indiferenta.
- Buna dimineata, Luceafarule, zic intorcandu-ma cu fata spre acesta pentru a-l vedea.
Sincer vorbind nu l-am vazut niciodata. Puteam fi numiti intr-un mod ciudat si sucit inamici, insa eu unul nu l-am vazut niciodata. Asa da inamic. Nu il poti vedea, nu il poti lovi este ca si cum ar fi invizibil si nu as fi departe de adevar daca as spune asta.
In aceasta dimineata este pentru prima oara cand il intalnesc fata in fata. Este o umbra care are forma umana cu doi taciuni drept ochi si atat. inteleg de ce Amalthea a facut ceea ce a facut in acea seara. Cum poate cineva sa o condamne la o viata alaturi de aceasta chestie fara trasaturi, fara forma?
- Cumva eu nu te pot considera inamicul meu pentru ca ai fost o simpla unealta in mainile scumpei mele. Dar vreau sa iti zic ca ea mi-a fost destinata inca din prima zi a vietii sale. Tu mi-ai stricat planurile, casatoria, fericirea. Existenta ta patetica, insignifianta a reusit sa imi distruga aceste lucruri, dar te asigur ca nu te voi mai lasa sa te amesteci in planurile mele.
- Nici nu am de gand sa ma mai amestec in planurile tale. A fost o simpla coincidenta faptul ca am dat peste Amalthea. Nu te mai considera buricul pamantului pentru ca nu esti, nu am facut ceea ce am facut pentru a te face pe tine sa suferi sau pentru a-ti strica planurile. Acum da-mi mai repede medalionul si sa terminam aceasta intalnire cat mai repede cu putinta.
Imi arunca bijuteria cu atata sila, de parca l-ar fi dezgustat sa faca afaceri cu mine si apoi dispare lasandu-ma singur. Dar pe mine nu ma intereseaza, nu ma afecteaza comportamentul sau. Aceasta afacere a fost ceva unic, ceva care nu se va mai intampla pe viitor si nu imi voi schimba alegerea. Am facut asta doar pentru a pune mana pe acel medalion care ii apartinuse o data, de mult, ei. Imi doream de mult un lucru care sa imi aminteasca de Amalthea, chiar daca amintirea ei trezeste in mine sentimente contradictorii. Am umblat luni bune dupa aceasta mica bijuterie care continea atat de multe memorii, sentimente. Am ramas surprins cand am reusit intr-un final sa dau de ea, iar Luceafarul a aparut pentru a face un schimb. Vietile celor patru pentru medalion. Eu daca as fi fost in locul sau nu as fi acceptat nimic in schimbul bijuteriei mai ales stiind ca ii apartinuse Amaltheei. Mai ales ca a ii omora pe cei patru era o misiune pe care orice tembel o putea indeplini. Asta arata doar cat de mult a iubit-o el. Nu a iubit-o asa cum am facut-o eu. Poate nici eu nu am reusit sa o iubesc asa cum si-a dorit dar am incercat.
- Da, ai iubit-o atat de mult incat ai facut baie in sangele ei, sopteste cineva chiar la urechea mea.
Ma intorc rapid tinand strans in mana medalionul, insa nimeni si nimic nu se afla in spatele meu. Ce dracul? Este primul lucru care imi trece prin cap.
- Da, acesta este adevarul. Si tu o iubeai si o iubesti la fel de mult pe cat a facut-o Luceafarul. Niste mincinosi amandoi, zice din nou acea voce.
Nu ma mai intorc deoarece a facut o greseala si s-a pozitionat in spatele meu exact cand o adiere usoara a batut si i-a purtat mirosul spre mine. Il recunosc imediat ce ii simt esenta parfumand aerul din jur.
- Miryam, soptesc in timp ce un zambet sadic apare pe chipul meu.
Cat de mult mi-ar placea sa ma joc cateva zile bune cu ea. Sa o fac sa sufere, sa o fac sa plateasca pentru toate lucrurile pe care le-a facut atunci cand traia Amalthea. Se apropie de mine iar eu incep sa marai avertizand-o ca daca mai face un pas o sa regrete si se opreste, prevazatoare si ascultatoare.
- Ce cauti aici, Miryam? O intreb putin curios.
Insa cuvintele nu ies tocmai asa cum imi doresc eu. Ies putin maraite, pe un ton mai gros decat intentionam eu sa fie.
- Nimic in mod special... va urmaresc pe voi doi traindu-va viata si ma gandesc la Amalthea cum si-ar fi trait si ea viata la fel daca voi doi ati fi lasat-o, raspunde aparand in fata mea la cativa pasi departare.
Pentru prima data in viata mea o vad pe aceasta fara acel zambet enervant plasat pe chipul ei. Si cumva nu ma mira acest fapt. Ceva imi spunea ca Amalthea ii era ca o sora iar moartea ei a afectat-o foarte tare, iar de acest fapt sunt sigur deoarece eu am fost sacul ei de bataie, si-a eliberat durerea pe mine, facandu-mi viata un chin. In prima secunda in care a simtit spiritul Amaltheei, lumina ei disparand din aceasta lume a lansat un adevarat razboi impotriva mea. O suta de ani ne-am batut, ne-am ranit, ne-am lasat aproape morti unul pe celalalt pe campul de lupta. Cand ma gandesc acum la toate acestea imi dau seama ca multi ar numi ceea ce avem noi o casnicie. Si toata lumea stie ca nu exista furie mai mare decat cea a doua persoane divortate. Fara sa imi dau seama un zambet imi apare pe chip la aceasta imagine.
- De ce dracu zambesti? Ma intreaba Miryam in timp ce parul ei albastru-verzui se transforma intr-o flacara vie.
Nu stiu care este faza cu ingeri acestia, dar de fiecare data cand se infurie sau sunt bucurosi sau au parte de o schimbare din aceasta brusca li se schimba culoarea parului. Si nu numai a parului dar si a aripilor care in mod normal stau ascunse de ochii tuturor. Atunci cand se intampla asa ceva, aripile apar si iau culoarea parului. Bine, ca acest lucru este bun pentru oponenti lor deoarece le ofera un avantaj, avantajul de a stii daca si-a enervat sau nu inamicul, daca l-a afectat sau nu. Au nevoie de foarte multa practica pentru a controla aceste transformari si chiar si atunci cand au avut parte de multa practica se intampla sa se dea de gol. Exact ca in acest moment. Este atat de furioasa incat pana si culoarea ochilor ei i se schimba in ceva ce se aseamana foarte mult cu culoarea sangelui proaspat varsat.
- Ai impresia ca asta este o gluma?! Tipa isterizandu-se in continuare.
- Oh, scoate-ti parul din fund o data si treci peste, ii spun.
Nu este tocmai cel mai intelept lucru pe care il pot spune in aceste clipe, adica Miryam poate sa ma faca cenusa din doua miscari daca nu sunt atent, insa m-am plictisit de aceasta atitudine pe care o adopta de o suta si ceva de ani incoace. Si eu am iubit-o si inca o mai iubesc pe manipulatoarea aceea, numai ca vine un timp in care trebuie sa treci peste, sa ingropi trecutul si sa imbratisezi prezentul.
- Treci peste? Repeta cazand in fund pe gazonul proaspat tuns.
Nu ma astept la o asemenea reactie din partea ei, iar privirea pe care o are ma inspaimanta. Este ca si cum am pierdut-o undeva pe drum, de parca si-ar fi lasat luciditatea undeva in urma. Parul ei se schimba intr-o nuanta gri, aproape alb iar aripile ei devin transparente. Este ca si cum ar fi confuza sau prea multe sentimente se perinda prin capul si mintea ei incat nu poate sa se hotarasca asupra uneia singure.
- Este usor pentru voi, pentru amandoi sa treceti peste. Nu voi ati avut o legatura cu Amalthea. Nici nu stiu de ce am acceptat acel tampit ritual... pentru numele lui Gaia! Nici macar nu o suportam... si acum de cand a murit este ca si cum mi-ati smuls inima. Am crezut ca va muri imi voi recapata libertatea. Dar uita-te la mine, Wolf! Sunt incapabila sa va las in pace din cauza ca amandoi pastrati ceva ce ii apartine. Ma agat de acele lucruri de parca viata imi depinde de ele.
Isi ridica privirea, uitandu-se cu acei ochi gri direct in ai mei, lasandu-ma sa ii vad durerea. Este prima data cand aflu adevarul de la Miryam. Stiam ca niciodata nu o suportase pe Amalthea, dar de fiecare data cand o intrebam de ce vrea sa o razbune imi spunea ca o iubea, ca ii era ca o sora. Poate ii era ca o sora dar una pe care nu si-o dorise absolut niciodata.
- Wolf... sopteste pentru a-mi atrage atentia.
Aproape ca nici nu ii raspund deoarece mi-am schimbat numele din acea seara fatidica. Nu mai suportam sa aud pe altcineva strigandu-ma dupa acel nume pe care Amalthea il rostea cu atata pasiune, cu atatea promisiuni ascunse, cu atata prefacatorie. Era mult prea dureros. Asa ca mi l-am schimbat si am incercat sa uit ca a existat vreodata cineva care sa ma strige dupa acel nume.
- Da, Miryam?
Rostesc aceste doua cuvinte cu un ton care sa ii dea de inteles ca vreau sa aflu ce are de spus. Din pacate inainte ca ea sa deschida gura simt primele raze ale soarelui de dimineata aparand timide printre copaci. Este timpul ca eu sa intru in ascunzatoarea mea si sa dorm putin. Nu ca as avea nevoie prea multa de aceste ore de odihna, insa trecusera cativa ani buni de cand nu am mai putut vedea soarele fara sa incep sa scot fum si nu am ce face in aceasta zi in afara de a dormi. Acesta este pretul pe care il platesc toti vampiri daca omoara prea multi oameni. Le furam sufletele alimentandu-ne astfel puterile iar in schimbul acestor puteri renuntam la lumina minunata, calda a soarelui. Partea buna este ca daca suntem atenti putem sa prindem mirosul razelor pe pielea muritorilor cu care ne hranim.
Asa ca dispar, lasand-o pe Miryam singura in acel loc, uitandu-se probabil dupa mine nereusind sa ma gaseasca.