Blestemul sangelui

[Jigoku]

Capitolul 3

Privirea i se intuneca si un scancet i se infunda in gat.
-Nu,nu din nou� sopti el,ca un omagiu adus vechii lui stari.
Acum era condus de acea forta, ochii ii devenira limpezi,privirea se intuneca, sclipirea ii disparu,glasul ii era sigur si detasat :
-Totul este asa cum trebuie sa fie.
Spuse totul cu raceala, ca si cum nu l-ar fi interesat, ca si cum s-ar fi asteptat la asta.
Ceva in interiorul lui se lupta cu acea forta superioara, care punea stapanire pe trupul si creierul lui.Imagini de la inmormantarea primei lui sotii ii fulgerara privirile si totul incepuse sa devina confuz.
Nici in urma cu cinci ani, la inmormantarea lui Caroline nu fusese capabil sa verse vreo lacrima, desi sufletul ii tipa de durere.
Statuse cu privirea atintita asupra sicriului, iar fragmente de soapte ii strabateau mintea � Totul�.asa�.trebuie �. Se saturase sa i se comande emotiile, dar nu putea face nimic.
Privirea lui absenta,ochii goi, ii speriasera pe cei de la inmormantare aproape in aceeasi masura in care il tulburasera pe doctor.
Alte fragmente treceau prin mintea lui,insa depuse un efort de care nu era capabil pana atunci si le alunga.
-Copilul� sopti cu ochii sclipind din nou a durere dar si a speranta.Copilu,e bine ?
Barbatul in halat din fata sa il privi bland si ii raspunse calm si cu un glas plin de mila,fortandu-se sa spuna totul dintr-o rasuflare, pentru a nu-si pierde curajul :
-Aveti un baiat�dar ma tem ca nu i se dau prea multe sanse de supravietuire.
Controlul strain se risipi brusc si disparu in neant iar Lion scanteie de manie, dupa care spuse ferm :
-Copilul va trai, daca mi-l ucideti, va voi sterge de pe fata pamantului !
Din glasul sau disparuse orice urma de blandete sau disperare, fiind inlocuite de furie si convingere, cuvintele patrunzand atat de departe incat doctorul se dadu mai in spate,inchizand ochii parca dorind sa le astupe,insa ele continuau sa-i sageteze creierul, fiind sigur ca Lion ii va omori pe toti daca baiatul nu supravietuieste.
Dadu din cap putin nesigur,privindu-l in continuare in ochi pe tanarul tatic, insa frica ii patrunsese adanc in suflet, odata cu un respect ciudat,fata de persoana care-si dorea copilul cu atata ardoare, incat ar fi ucis pentru a-l pastra , dupa care incerca sa spuna ceva,insa din gat ii iesira doar franturi de cuvinte, el insusi fiind incapabil in a le intelege.
S-a multumit sa zambeasca,insa grimasa de pe chipul lui nu semana nici macar cu o incercare de suras.
In doua zile, in ciuda starii initiale, baiatul era perfect sanatos si tatal sau l-a putut lua acasa.
Divon Devis paruse incantata sa aiba grija de copil, insa nu-si putea descrie satisfactia cand auzise de moartea lui Emily, un zambet ii scalda fata, neobosindu-se sa si-l ascunda de Lion, insa ii paru destul de rau cand vazu ca durerea din ochii fratelui ei se adancea cu fiecare gand, asa ca se multumi sa preamareasca Inaltul in camera ei, sa lase tanarul sa-si planga sotia.
Se gandea cu placere la momentele in care ochii fetei se umpleau cu lacrimi, parandu-i de asemenea bine ca n-a facut parte din viata lor mai mult de doi ani.
A doua zi, urma sa fie inmormantarea.Doamna Devis si domnisoara Divon s-au ocupat de toate.
Sala, frumos decorata cu lemn masiv,de stejar, stralucind a curatenie si mirosind a flori, a fost furmos asezata, aducandu-se cateva scaune care fusesera asezate intr-un semicerc in jurul sicriului, ca cei dragi sa poata ramane acolo pentru a-si lua adio, feriti de ochii celor curiosi,de doua usi masive,in spatele carora se aflau alte scaune imbracate in material albastru, decorat manual, ce ofereau eleganta intregii sali, eleganta pe care Emily nu o merita, din cate credea doamna Devis, a fost umpluta cu trandafiri albastrii, in jurul sicriului se ridica o mare din acestia, parfumul lor imprastiindu-se peste tot, iar raposatei i s-a asezat pe rochia cu care urma sa fie inmormantata,unul alb,stralucitor, cules de dimineata din gradina,avea inca roua pe unele petale, iar spinii ii fusesera indepartati cu grija, lasand totusi florii un aspect natural, care oferea o pata de culoare acelui albastru trist si monoton, dar stralucitor pe minunatele petale ale florilor proaspete.
Rochia lui Emily era si ea albastra, un albastru deschis, aceeasi culoare cu cea care o purta in ziua cand murise.
Era lunga, dintr-un material fin si scump, atent decorata cu flori discrete, din matase, iar parul ii fusese pieptanat si aranjat atat de frumos, incat semana cu o printesa. Parul blond era atat de stralucitor printre trandafirii albastrii, iar Lion s-a aplecat si a sarutat-o pe obraz,pentru ultima data,dupa care a iesit din camera,nu mai suporta sa o vada acolo, sa tot astepte ceva, un zambet sau un fluturat de ploape,asa cum doar Emily stia.
Copilul era infasat intr-un material alb, iar ochii lui micuti se deschideau din cand in cand, analizand curiosi diversele forme de viata care ii atingeau obrazul, gangurind cand cineva incerca sa-l ia in brate si zambind stramb cand i s-a aratat un trandafir.
Lacrimile au inceput sa curga pe chipul lui micut in momentul in care Lion i-a aratat trupul inert al mamei lui, care parca dormea. In interiorul sau, ura deja incepuse sa prinda contur, insa fiinta ce statea in sicriul cu capac de sticla nu era vinovata cu nimic.Avea sa se razbune pe cei care facusera asta si o stia foarte bine.
Ochisorii ii erau rosii, insa doctorii spusesera ca era posibil sa-si schimbe culoarea pe masura ce crestea,doar pentru a mai linisti reactia tampa a lui Lion cand l-a vazut prima data.
-E al meu si il voi iubi oricum, soptise el, strangandu-si fiul in brate.