Sa ne despartim...

[Natsuru]

Titlu : Sa ne despartim...
Varsta minima: 16+
Gen: yaoi, drama.
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: ~
Tipul de comentariu solicitat: oricare.

I.

- Sa ne despartim, i-am auzit glasul inghetat parca. S-a uitat la mine cu ochii lui albastri, ca a unui caine husky. Se tunsese de curant, bretonul era aranjat pe frunte asfel incat sa para rebel si sa-i astupe cicatricea pe care eu unul am pupat-o de fiecare data cand aveam ocazia. De ce il aud spunandu-mi asta? De ce simt raceala din vorbele lui direct in inima ? Era mai rece decat acea zi de iarna, cand m-a luat prin surprindere. Era din cauza parintilor mei? Ai lui?

- Dar, Blaine... Putem rezolva, mama e doar -

- Nu e din cauza aia, Yuu. Pur si simplu ma plictisesti, nu mai am nevoie de tine! a spus pe acelasi ton glacial. Tremuram din toate incheieturile, ignoram zapada complet si eram imbracat numai intr-o pereche de pantalni scurti si un maieu in care dormeam. Am facut un pas pe covorul alb al iernii si am dat sa-l prind pe Blaine de mana. Si-a retras-o imediat, nepasator.

- Tatuajul... te-a plictisit? am spus simtindu-mi deja lacrimile cum imi inunda fata. Inelul... te lasa rece? am continuat la fel de trist si i-am prins mana pe care am strans-o cu putere. A intors capul si a oftat. De ce ma faci sa plang, a? Vrei sa spui ca tot ce am avut, am facut...

- Gata, Yuu. Pleaca, mai mult rau iti faci, pe mine nu ma mai intereseaza... a spus si si-a smucit de data asta mana. M-am miscat repede si l-am prins,i-am ridicat palma si i-am aratat inelarul pe care era tatuat un inel. Ne facusem amandoi, eram hotarati ca peste acela sa vina cel de logodna... si apoi verigheta. A oftat iar, apoi s-a incruntat. M-a impins si si-a bagat mana in buzunar. A mormait apoi ceva de o greseala si a plecat, lasandu-ma cazut in fund pe zapada. Plangeam , mai aveam putin si tipam. Simteam ca nimeni in toata lumea nu ma vrea viu, ca moartea mea ar face bine multora. Blaine spusese ca l-am plictisit...

M-am ridicat incet de acolo, incepand sa simt cum aerul rece ma goneste in casa. Mi-am imbratisat corpul si am mers spre casa. Iesisem asa repede atunci cand Blaine imi spuse ca are ceva important sa-mi spuna... credeam ca ma va cere in sfarsit. Prostii... Am pus inca o data piciorul gol pe zapada. Ma ustura din cauza frigului, simteam greu pamantul si aveam impresia ca pot cadea din moment in moment. Nu ca ar fi fost ceva de pierdut daca cadeam acolo... Nimeni nu avea cum sa ma vada printre blocurile si masinile care erau in cartier. Erau atat de multe incat nici nu mai stiai care e a ta cateodata... vorbid de masini.

Am ridicat privirea si am privit semaforul. Muream de frig si asteptam sa se faca verde, chiar daca nu se vedea niciun vehicul. Sa zicem... am continuat sa merg, nu mai aveam mult pana acasa, in sfarsit puteam sa-mi bag corpul care simteam ca nu-mi mai apartine in cada, in apa calda... Am inspirat incet si m-am uitat in jur. Auzisem niste scartaituri, ca pasii pe zapada.

- Blaine? am intrebat plin de speranta. Nu era el, era doar Gregory, vecinul meu. Cand m-a vazut a facut ochii mari a a alergat spre mine. Chiar atat de rau aratam?

- Yuu, de ce esti imbracat in halu' asta afara? Esti palid...

- Mnu, doar mi-e frig... am spus sau mai bine zis am mormait si am schitat un zambet. Am continuat drumul, chiar daca picioarele mele incepusera sa tremure. Poate era si din cauza ca nu mancasem nimic si eram anemic. Greg a venit repede spre mine si mi-a pus ceva pe umeri. Nu stiu daca era geaca lui sau vreo bluza. Am spus in soapta, adica cu puterea care o aveam "Multumesc" apoi am continuat sa merg. Greg stia de tot, era un tip viclean si nu doream sa-l las sa profite de mine acum, in starea mea.

- Deci sa inteleg ca Blaine chiar s-a despartit de tine, am auzit un ras inabusit si apoi am simti cum sunt luat pe sus. De ce radea? Nesimtitul! Am incercat sa tip si sa ma zbat, nu aveam ce discuta cu cineva care se pare ca stia ca Blaine urma sa-mi dea papuceii de casa. Din pumni fara putere am dat iar in plans, hohote. Era totul in ceata , corpul meu m-a anuntat ca a ajuns la limita. Am inchis ochii din cauza oboselii, a frugului, a anemiei mele idioate si brusc m-am simtit greu, fara nici-o putere. Lesinasem... iar.

***

- Yuu! Yuuuuu! Aduci odata documentele alea?!

Tipatul sefului meu ma exaspereaza si acum, dupa cinci ani de munca. Cand moare odata mosu' asta?! Si de ce mi-a venit in minte ziua aia nenorocita? Cand toata viata mea s-a dat peste cap. Blaine ma lasase balta, urmatoarea zi avenit in fata casei mele cu unu' sa-si ia lucrurile si l-a mai si sarutat in fata mea. La fel de dragastos si grijuliu cum fusese cu mine. M-a apucat o criza de plans...

Am luat repede dosarul si am fugit spre mosulica.

- Ma scuzati.

- Nu-i nimic, ai lucrat oricum peste program saptmana trecuta . Azi poti sa pleci mai devreme la sotia ta, a zambit batranelul. Am dat din cap multumit si am plecat. Trecutul e trecut, Yuu! mi-am spus si am ridicat mana. O verigheta de aur statea peste acel tatuaj, care din fericire... sau nefericire nu era cu Blaine, ci cu Marzia, o femeie incredibila care practic m-a salvat.

Oh, trebuie sa ma grabesc! M-am uitat la ceasul de pe incheietura, care arata ora 22 si am fugit spre parcare.