30-08-2011, 04:14 PM
Capitolul 9
Oliver pov.
“A judeca oameni dupa aparente inseamna a da cu piciorul la fericireâ€. M-am folosit mereu de asta pentru a le arata altora cat de jalnici pot fi uni oameni, oameni increzuti, aparent lipsiti de orice traire, ipocriti, oameni ca ea…
Si atunci eu n-am facut acelas lucru? N-am judecat-o pentru ca e pierduta intr-o lume pe care nici macar nu o intelege. O lume cruda in care juca rolul negative pentru ca… a crezut ca asa e bine. Pentru ca era singurul mod prin care putea fi ‘ea’ cea importanta, fara sa mai conteze valuarea celorlalti din jurul ei.
Si vreau, chiar vreau sa fiu langa ea, chiar daca a trecut atata timp pana sa realizez asta. Dar asta nu ar insemna sa fiu numai o umbra? Nu ar insemna sa mi se ia si acea insemnatate atat de mica pe care o am acuma. Si o sa devin, o amintire, poate nici macar. Pentru ca voi fi inca acolo, parca transparent. Prezent si totusi absent. Pentru ca ce sunt eu pe langa ea, ce sansa am sa ma impun langa ea. Pentru ca ea e totul, ea e o lume intreaga pentru mine, o lume noua.
Dar merita sa o pierd? Pentru ca ieri am vazut o stralucire atat de ciudata in ochii ei. Si pentru o secunda sau mai multe am vrut sa o sarut, am vrut sa-i simt gustul pentru ca simteam ca nu mai e acelas ca in ziua aceea cand… mi-a sarit la gat si s-a daruit cu atata usurinta.
E doar un sarut… Poate asta gandea ea pe atunci.
Dar sti? M-a durut sa vad cu cata usurinta i-ai daruit sarutul tau unui strain…
Pentru ca pe atunci nu eram cu nimic mai mult decat o aparenta in viata ta, un chip aparut pentru cateva minute in fata ta. Si un trup care ti-a atenuat caderea in ziua aia in care a inceput totul.
Erai atat de bezmetica, inca esti…
Si m-ai facut sa simt atatia fiori, atat calzi cat si reci. Le-am inteles atat de greu insemnatatea, ai putea zice ca sunt greu de cap.
Chicotesc si ma ridic din pat cu zambetul pe buze si cu imaginea ei in cap.
‘Maine diminiata e ziua mea’. Imi spun in timp ce privesc calendarul ce sta atarnat in bucatarie. O reactie probabil prea lipsita de entuziasm dar nu m-au incantat niciodata zilele onomastice. Daca aveam chef sa tin o petrecere as fi tinut-o in orice alta zi, dar nu de ziua mea…
Ies din casa plictisit si cu un zambet micut dar neobisnuit. Am zis de atatea ori ca nu o pot intelege, cand defapt nu ma pot intelege nici macar pe mine uneori…
La liceu orele au trecut pe nesimtite desi toata ziua m-am contopit cu o stare totala de visara, fara sa realizez macar ce profesor se afla la catedra. Uneori imi pasa atat de putin…
Restul zilei a trecut la fel, inconjurat de o nepasare crunta, am lasat clipele sa zboare, transformandu-se in minute si mai apoi in ore. Abia trezit de cateva ori de vreun glas cunoscut care aparea pe fundalul unui peisaj complet deplasat de realitate.
Dar am vrut mereu sa fac ceva special in ultima zi la saptesprezece ani, ceva insemnat care sa-mi aminteasca de aceasta perioada a vieti mele.
Dar nu, mi-am pierdut timpul inotand in aceleasi ganduri abstracte care ma chinuie de cand i-am intalnit privirea prima data. Si acum e seara si sunt inconjurat doar de intunericul orei tarzi. Un intuneric care nu face decat sa-mi amplifice toata aceasta stare atat de bizara.
Si cand incep sa cred ca sunt singurul care mai bantuie strazile intunecate ale cartierului, in fata mea apare un chip angelic. Parul lung si blond revarsat pe umeri pare sa-mi aminteasca de o persoana din trecutul meu, trupul ei firav si subtire pare sa aiba niste reacti ciudate la vederea mea. Imediat ce ma apropi mai mult de ea si privirile noastre se intalnesc totul devine clar, ochii albastri ii sclipesc sub lumina lunii in timp ce buzele rosi i se deschid incet incercand sa-mi adreseze cateva cuvinte.
- Mi-ai lipsit!
Imi spune privindu-ma cu acei ochii dulci facandu-ma parca inconstient sa retraiesc milioane de momente in care eram dependent de prezenta ei. Si as vrea sa-i spun ca ea nu mi-a lipsit mie, ca e doar o parte din trecutul pe care l-am lasat cu mult timp in urma. Dar in mine isi face prezenta o dorinta idioata care distruge si cea mai neinsemnata ratiune. Imi zambeste mai dulce decat a facut-o vreodata si se apropie periculos de mult de mine parca stiind cat de vulnerabil sunt in momentul asta.
- Stiu ca nu mai am ce cauta in viata ta. Dar te rog, lasa-ma sa ma bucur de tine pentru o ultima noapte. Apoi voi disparea, iti promit…
Vocea ei e calda, nelasandu-mi nici o cale de scapare ma prinde in inchisoarea ei. Imi stie prea bine fiecare slabiciune care imi invadeaza trupul fara mila in prezenta ei. Ma raneste, la fel cum a facut-o atunci, nu am inteles niciodata cum o fata ar putea fi cu un baiat doar pentru trupul lui. Dar nu mi-a pasat, pentru ca toata acea relatie era reciproca. Ea ma avea pe mine iar eu pe ea. Si-mi placea, imi placea asa de mult incat am fost mereu acolo, langa ea. Fara sa-mi pese de cuvintele altora. Stergand pe jos cu prieteni si radicand-o in slavi pe ea, Sarra…
Se apropie de mine si mai mult presandu-si buzele peste ale mele intr-un sarut fortat. O simt atat de aproape de mine si simt ca inebunesc, o doresc, inca o doresc dupa atata timp…
Imi pare rau, sincer imi pare rau… Ada…
Asta a fost ultimul gand inainte sa ma pierd de tot in mirajele Sarrei, probabil pentru ultima data. Asa a promis…
In mai putin de cinci minute eram la mine in apartament, ea ma saruta salbatic dandu-mi senzatii de care nu am mai avut parte de atunci…
Senzati totusi lipsite de sentiment. Stiu asta, dar am nevoie sa o simt, macar odata, pentru a sti ca data viitoare ma voi putea controla. Desi nu fata de Sarra…
mda, am avut si capitole mai reusite, stiu ca la sfarsit m-am grabit putin dar am scris mai repede ca sa nu-mi pierd rabdarea, si scz de greseli, cateva paragrafe au ramas necorectate, dar nu mai stiu care...
