A picture of you

[MiraA]

Capitolul 21

Nu stiu cat am alergat, dar, cnd in sfarsit m-am oprit, mi-am dat seama ca eram foarte departe de casa parintilor mei. Inima imi batea cu putere, dorind parca sa-mi iasa din piept, iar plamanii mei se impotriveau de fiecare data cand incercam sa iau o gura mai mare de aer ca sa ma calmez.
Ma durea...ma durea sufletul. Nu-mi placea asta. In urma cu 6 luni, cand mi-a zis ca pleaca si ca nu ma mai vrea alaturi de el pur si simplu m-am oprit. Nu mai vroiam sa continui. Nu-mi mai pasa. Pana la urma am ajuns sa nu mai simt nimic, nimic inafara de aceasta durere surda. Uneori era bine, dar, acum, ca si in primele zile simteam ca am o gaura in piept si pe masura ce trecea timpul acesta se marea si ameninta sa ma inghita pe de-a-ntregul. De ce trebui sa simt asta? De ce nimic altceva nu mai conta? De multe ori am incercat sa merg mai departe, daca nu pentru mine, atunci pentru cei din jurul meu. Dar degeaba...un pas inainte, trei inapoi. Asta era modelul pe care il urmam. Pentru fiecare zambet pe care il ofeream celorlalti plateam nopti intregi de durere.
Si totusi continuam sa pasesc inainte, tot inainte, incercand sa nu privesc inapoi...dar nu vedeam viitorul in fata mea, ci doar o alta perspectiva asupra trecutului. Oare daca m-as fi comportat altfel, ar fi ramans cu mine? Sau mi-ar fi cerut sa plec cu el? sau sa-l astept?
La naiba!
M-am intins pe iarba moale si am privit printre crengile copacilor cerul ce parea la fel de albastru ca in fiecare zi, albastru si infinit.
-De ce nu pot sa fiu ca tine? mi-am intins mana in sus ca si cum as vrea sa ma apropii de el. De ce nu pot sa fiu atat de calm, maret si de neatins?
Ca de obicei nu am primit niciun raspuns. Am oftat si mi-am inchis ochii. Nu vroiam sa ma mai gandesc la nimic. Vroiam sa sterg imaginea lui din mintea mea pentru totdeauna. La o chestie tata avea dreptate: ma autodistrugeam. Nici eu nu stiam cat voi mai rezista in felul acesta. Probabil nu mult, in orice caz.
Dar, in loc sa reusesc sa-mi golesc mintea, sa inlatur imaginea lui, o alta ii lua locul.
-Axel! am zis uimit cu voce tare cand l-am revazut in minte. De ce ma gandeam la el?
Mi-am strans ochii, rugandu-ma sa dispara, dar era in van. Nu vroia nici in ruptul capului ...Nu puteam sa opresc gandurile ce ma duceau spre el. Venisera ca o avalansa ce ma inghiti, nelasandu-mi nicio portita de scapare. Axel...era un tip de treaba, indiferent ce se intamplase intre noi, era un tip de treaba.
Nu orice tip, ci unul care ma facuse sa simt. Caci, inafara de durerea asta obositoare ce ma macina, sufletul meu a experimentat doar ce mi-a aratat el. Fiecare atingere a sa blanda sau brutala, fiecare sarutare, cuvant, gest...toate acestea au rezonat in interiorul meu, ajutandu-ma sa traiesc din nou. Era ca si cum pentru cate momente cand ma gaseam in compania lui, timpul meu incepea din nou sa curga, iar eu ma miscam o data cu el spre un viitor care nu mai continea fantomele trecutului.
Oare el ce simtea pentru mine? Simtea ceva? Sau era doar sex?
Nu vroiam sa fiu cineva special pentru el. Nu vroiam sa tina la mine. Era mai bine daca ma privea ca pe un simplu obiect. Caci, in momentul in care va trebui sa ne luam ramas bun, totul va fi mai usor. Fara regrete, fara resentimente, fara sperante. Dar, pana atunci, vroiam sa-l invat sa aprecieze nu numai sexul ci si persoana cu care se implica pentru ca in viitor va gasi pe cineva special. Pe cineva care va insemna ceva pentru el si nu imi doream sa dea cu piciorul unei asemenea sanse. Merita sa fie fericit. Eu nu puteam decat sa-l satisfac, dat stiam ca va gasi persoana care il va ajuta sa treaca peste toate problemele sale, persoana care il va intelege si il va iubi pentru ceea ce este, nu pentru cum arata sau cine este. Eu trebuia doar sa-l pregatesc...
Intr-un final m-am ridicat de pe iarba si am inceput sa merg inapoi spre casa pe drumul pe care venisem. Aerul, chiar si aici in padure, devebise mai sufocant, iar dupa pozitia soarelui pe cer imi dadusem seama ca era deja in jur de ora 11. Am mers o vreme cu pasi mici, fiind atent pe unde calcam ca sa nu impiedic in ramurile de pe jos, dar m-am oprit cand am vazut silueta ce statea intinsa pe jos.
-Axel?! am intrebat uimit. Ce cauti aici?
M-am dus langa el si m-am lasat jos in iarba, privindu-l drept in ochi. Se intoarse spre mine si imi zambi ca si cum ii fusese dor de mine. Ciudat, dar inima imi tresari.
-Eram ingrijorat, zise intr-un final, dupa ce ma inspecta din cap pana-n picioare. Ai plecat asa...nici macar nu ai raspuns cand te-am strigat. Ofta si se lasa din nou pe spate, jucandu-se cu firele inalte de iarba.
-Imi pare rau. Mi-am plecat capul, neluandu-mi insa privirea de la el. Vroiam sa ma calmez putin. Discutiile cu tata ma indispun. M-am intins si eu langa el, dar la o oarecare distanta astfel incat corpurile noastre sa nu se atinga.
-Discutati despre Emmet? De ce i-ai spus ca esti homosexul daca stiai ca va reactiona asa?
-Pentru ca Emmet insemna ceva pentru mine. Nu vroiam sa ma ascund. El nu merita asta. Nu vroiam sa creda ca mi-e rusine de relatia noastra. Am ridicat din umeri si am oftat. Dar lucrurile nu au mers asa de bine. Mama si Michelle stiau deja, dar tata...ei bine tata m-a pus sa aleg: sa renunt la ceea ce sunt si sa raman acasa sau sa plec. Am ales a doua varianta.
-O spui de parca a fost ceva simplu de facut.
-Nu a fost simplu deloc, ci dureros, dar nu am avut ce face. Nu puteam sa traiesc in minciuna. Pana la urma m-am impacat cu tata, dar numai dupa ce a aflat ca Emmet plecase.
-Imi pare rau. S-a intors spre mine si m-a tras mai aproape de el, incepand sa-mi mangaie obrajii si parul. Imi pare rau ca ai trecut prin atatea si pentru nimic. Nu meritai asta.
-Stai linistit, Axel. Din orice lucru rau, iasa si unul bun. I-am zambit, dupa care mi-am lasat capul sa se odihneasca pe umarul sau.
-Si care e lucrul bun aici? vocea sa era dura, dar in acelasi timp blanda, iar timbrul jos, placut ma facea sa ma simt bine.
-Tu. Daca as mai fi fost cu Emmet acum, nu te-as fi cunoscut pe tine sau chiar daca te-as fi cunoscut, nu mi-ar fi pasat cu adevarat de tine.
Pentru cateva clipe mana sa isi inceta miscarile, iar eu stiam ca se gandeste la ceea ce i-am zis.
-Il mai iubesti? intreba intr-un final.
Pe moment nu am stiut ce sa-i raspund. Nu ma gandisem la asta cu adevarat.
-Inca simt ceva din cauza lui, dar e iubire, ci durere. Doar aia, nimic mai mult.
-Imi pare rau. Isi apropie fata de a mea si ma saruta usor pe buze. Era reconfortant, dar trebuia sa ma indepartez sau lucrurile vor scapa iar de sub control.
-Nu te mai gandi, i-am zis cand si-a desprins buzele de ale mele. Hai sa mergem inapoi. Sedinta trebuie sa inceapa. M-am ridicat si l-am tras dupa mine.
Am mers spre casa, tinandu-ne de mana, de parca am fi fost un cuplu,dar nu imi pasa. Imi placeau atingerile lui, chiar si cele inocente.
Cand am ajuns langa han toata lumea era agitata. Imediat l-am zarit pe Jones, care venea intr-un suflet spre mine cu un aparat in brate si o privire ingrijorata zugravita pe fata.
-Sky, trebuie sa vorbim...
-Ce naiba s-a intamplat? Cine a murit? am intrebat mai mult in gluma decat in serios.
-A mai venit un model. Trebuie sa schmbam un pic programul.
-Cine? intreb curios. Din cate stiam eu asa ceva nu se intampla,doar in situatii speciale.
-Nu cred ca iti va placea...dar nu apuca sa termine ca am auzit o voce cunoscuta:
-Sky!!! Ce bine imi pare sa te vad.
I-am dat drumul lui Axel, ducandu-mi mana in dreptul inimii ce mi se stranse intr-un mod dureros. Nu putea fi...nu era...
-Emmet...