Hypnose

[σχуgєη]

Am revenit cu continuarea, sper să fie pe placul vostru. XD Cred că voi posta mai greu de-acum...ştiţi voi, şcoala...:nh: Dar, oricum, voi încerca să pun continuările cât de repede pot. ;]] Spor la citit şi criticat!





V.
Mă simt ciudat. Nu am fost niciodată înconjurat de oameni de acest gen… Am ajuns într-un loc total nespecific mie şi mă simt extrem de incomod. Chiar în acest moment aş fugi cât mă ţin picioarele şi m-aş ascunde în cel mai pustiu loc dacă aş şti că El nu m-ar găsi. Dar voi face asta, vor rămâne aici, voi face faţă provocării…pentru el!
Şi ajung la un moment dat la sfârşit, în faţa mea se află nefiinţa, iar în spate trecutul. Tu ce-ai alege? Un singur pas în faţă şi uiţi ce-a fost, ce-ai fost, ce-au fost şi cum a fost. Renunţi la viaţa plină de vicii, prinzându-te de prima mână ce ţi se întinde. Ajungi să regreţi până şi că te-ai născut şi-ţi vine pur şi simplu să strigi până rămâi fără glas, fără speranţă, fără sentimente, fără lacrimi, fără…nimic. Ajungi o păpuşă vie, goală pe dinăuntru. Încă un suflet pierdut, încă o poartă deschisă prin lacrimi. Marionetă a vieţii, chinuită de imagini din trecut, stafii alte timpului, năluci ale minţii…
Nu, nu sunt aşa! Refuz…refuz să-mi cedez sufletul, raţiunea Ţie. M-ai trimis pe Pământ, la naiba! Nu ezita, ai încredere! O să sfârşesc aşa cum eu vreau. Mi-ai încredinţat viaţă, fii responsabil de faptele tale! Nu ceda, nu mă lăsa aşa. Îţi voi demonstra, eu sunt propriul personaj în viaţa mea! Eu şi nimeni altcineva!
Oh, vei vedea! Voi ajunge acolo, Sus. Promit!
-Domnule Sade Horaţiu Dante, acesta este orarul dumneavoastră. Dacă aveţi vreo nelămurire, nu ezitaţi să ne-o spuneţi.
-Deocamdată totul e bine. îi zic femeii. Apropo, puteţi să-mi spuneţi Dante.
-Foarte bine, Dante! Sper că te vei acomoda cât mai repede.
Privesc din nou orarul şi zâmbesc mulţumit. De mic copil am visat să devin profesor. Îmi plăcea să socializez, mă fascinau persoanele de la catedră…atât pentru cultura lor, cât şi pentru aerul lor atât de elegant. Mă imaginam un profesor bun şi înţelegător, cu simţul umorului şi totuşi, fără să ignor faptul că elevii mei ar trebui să înveţe ceva. Asta vroiam eu să ajung…până când am căzut în lumea viciilor şi am renunţat la şcoală, prietenii vechi şi, o dată cu toate acestea, şi la visul meu. Până la urmă, am venit pe pământ ca să fac bine. Îi învăţ eu pe copiii ăştia cum să nu ajungă ca mine…
Aud clopoţelul ce sună de intrare şi miile voci de elevi supăraţi că sunt iar nevoiţi să asiste la o altă oră plictisitoare. Realizez că eu nu ştiu unde e clasa cu care am oră acum, însă doamna Missa s-a oferit să mă conducă.
Ajuns în faţa uşii, rămân uimit de gălăgia produsă de elevi, luându-mi, apoi, la revedere de la femeie. Deschid uşa şi intru hotărât în încăpere. Toate privirile au fost aţintite spre mine, eu zâmbind uşor şi îndreptându-ma către catedră.
-Ce prof` frumuşel ne-am tras! rosteşte o elevă din ultima bancă, stârnind râsul.
-Aşa-i? întreb ironic, aşezându-mă pe scaun şi ridicând o sprânceană.
După o pauză de un minut, în care i-am lăsat pe elevi să râdă de cuvintele fetei, am decis că ar fi momentul să mă prezint:
-Numele meu e Sade Dante Horaţiu şi voi fi profesorul vostru de desen de-acum înainte. Dacă aveţi întrebări legate de domiciliul meu, maşina mea, cât port la pantofi, stilul de muzică ce-mi place şi altele, nu ezitaţi să le puneţi! Mă voi asigura că nu voi răspunde la nici una!
Clasa izbucneşte în râs. Deschid catalogul la prima pagină, începând să fac prezenţa.
Elevii, deşi înainte să intru aici produceau o gălăgie infernală, sunt destul de cuminţi în compania unui profesor. Ora decurge aşa cum mi-am propus: ne cunoaştem, facem glume şi râdem şi asta destul de uşor, fiindcă au un simţ al umorului foarte dezvoltat. Se observă şi imaginaţia de care dispun, după fiecare glumă spusă unii elevi începând să o continue sau să dea câte o replică inteligentă.
-Domnule profesor, pot să vă pun o întrebare?
Privesc curios pe eleva din prima bancă şi dau aprobator din cap.
~
Îmi savurez cafeaua, studiind tablourile de pe pereţii încăperii în care mă aflu. Am terminat orele acum ceva timp, dar mă simt atât de moale încât mi-e frică să nu cad din picioare.
În clădire e o gălăgie infernală, semn că a sosit pauza mult aşteptată de elevi. Cancelaria incepe să fie vizitată de profesori, unii mai grăbiţi, alţii şi mai grăbiţi. Atât de asemnănători unor roboţei fără minte, programaţi să facă doar un lucru, incapabili de altceva.
În minte nu am nimic altceva decât întrebarea acelei fete, ce presupun că era foarte simplă pentru alţii. Puteam atât de uşor să mint! Probabil că acum sunt un ciudat în ochii lor…
Flash Back
-Domnule profesor, pot să vă pun o întrebare?
Privesc curios pe eleva din prima bancă şi dau aprobator din cap.
-Cum a-Å£i ajuns profesor?
Stau puţin pe gânduri şi îi spun calm:
-El a vrut asta.
Toţi se uită cu uimire la mine, iar sunetul strident al clopoţelului se face auzit. Mă ridic de pe scaun şi îmi iau la revedere de la elevi, ieşind din încăpere.
End of Flash Back
Poate că a fost un răspuns ciudat, dar…am spus adevărul, nu? El a vrut asta. A vrut ca eu să păcătuiesc, ca mai apoi să mă pună să o ajut pe această fată pentru a-mi ierta greşelile. Nu? Sau poate…că eu am făcut asta. Eu mi-am provocat asta singur încă de prima dată când am ieşit cu acea gaşcă de băieţi. Am ajuns unul dintre ei. Am ajuns un drogat infect, nebun după băutură, neştiind să-şi rezolve problemele decât prin violenţă. Asta eram. Poate că asta şi sunt. Încep să simt lipsa lucrurilor de atunci, cu toate că din cauza lor am murit. Ştiu că, chiar după ce prietenul meu cel mai bun a murit din cauză că unul dintre membrii găştii l-a lăsat să se drogheze peste măsură, eu am luat-o razna. Începusem să urăsc orice mă înconjoară, mă certam mereu cu cineva. Atunci s-a întâmplat…
Flash Back
-Tu, idiotule! Tu eşti de vină pentru moartea lui Alexis! mă răstesc eu la unul dintre membrii găştii, în timp ce îl ţin strâns de gulerul gecii.
-Prietene, relaxează-te. rosteşte altul, în încercarea de a mă calma.